Se povestește – ci Allah este mai știutor – că într-o cetate dintre cetățile părinților noștri arabi trăiau odată trei prieteni care erau genealogiști de meserie. Or, cu voia lui Allah, are să se lămurească despre ce-i vorba.
Și cei trei prieteni erau totodată pezevenghii pezevenghilor și dibacii dibacilor. Și dibăcia lor era atâta de mare, încât puteau, în joacă, să-l ușureze pe un zgârcit de punga lui fără ca acela să simtă ceva. Și în fiecare zi aveau năravul să se întâlnească într-o odaie la un han mai lăturalnic, odaie pe care anume o luaseră cu chirie ca să poată, fără a fi supărați de nimeni, să cisluiască în tihnă la coțcăriile pe care să le mai tragă târgoveților din cetatea lor, ori la pozna de pus la cale spre a-și petrece ziua mai cu haz. Ci trebuie numaidecât să spun că faptele și năzdrăvăniile lor erau, de obicei, mai degrabă lipsite de răutate și pline de ghidușii, precum de altminteri și purtările lor erau alese, iar chipurile lor blajine. Și cum erau legați între ei cu o prietenie întru totul frățească, își puneau agoniselile laolaltă, împărțindu-și-le cu deplină dreptate, cât de mari ori cât de mici să fi fost ele. Și din ceea ce chiverniseau niciodată nu cheltuiau mai mult de jumătate spre a-și rostui de-ale gurii; iar cu cealaltă jumătate cumpărau hașiș, ca să se bețivănească noaptea, după ziua folosită spornic. Iar bețivăneala lor, dinaintea lumânărilor aprinse, era totdeauna de bun gust și niciodată nu cobora până la bătăi ori până la vorbe urâte. Ba chiar dimpotrivă! Și, în ceasurile acelea, născoceau niște pehlivănii minunate care chiar că ar fi făcut desfătarea oricărui ascultător.
Or, hașișul, într-o zi, până a nu se dospi în creierii lor, le năzări o ispravă de o cutezanță cum nu s-a mai pomenit, întrucât, odată ce ticluiră totul, se duseră dis-de-dimineață dinaintea grădinii ce împrejmuia saraiul sultanului. Și acolo se porniră, în văzul lumii, să se certe și să se suduiască, împotriva obiceiului lor și să-și arunce blestemele cele mai amarnice, fluturându-și năprasnic mâinile și bulbucând ochii, cu tot felul de amenințări, ba cu moartea, ba măcar cu bătaia.
Iar sultanul, care tocmai se preumbla prin grădină, când auzi strigătele și zarva stârnită, spuse:
— Să fie aduși la mine inșii care fac toată zarva aceea!
Și numaidecât musaipii și hadâmbii dădură fuga să-i înșface și să-i târască, dupăcindu-i vârtos, dinaintea sultanului.
Or, de cum ajunseră înaintea-i, sultanul, tulburat în preumblarea lui de dimineață din pricina strigătelor supărătoare, îi întrebă cu mânie:
— Cine sunteți voi, bre, mișeilor? Și pentru ce vă certați fără de rușine sub zidurile saraiului sultanului vostru?
Iar ei răspunseră:
— O, doamne al vremilor, noi suntem niște hakimi în meseria noastră. Și fiecare dintre noi se îndeletnicește cu câte o meserie. Iar în ce privește pricina gâlcevii – să ne ierte stăpânul!
— Păi s-a stârnit tocmai pentru priceperea noastră. Întrucât ne certam pe care-i mai bună dintre îndeletnicirile noastre și cum fiecare suntem stăpâni desăvârșiți pe tainele meseriei, fiecare socoteam a fi mai presus decât ceilalți doi. Și din vorbă în vorbă ne-am lăsat năpădiți de mânie; și de aci până la sudalme și până la mitocănii depărtarea a fost străbătută repede. Și-așa că uitând că ne aflam lângă stăpânul nostru sultanul, ne-am apucat să ne facem unii pe alții ba curlangii, ba pui de lele, ba înfulecători de zebburi! Alungat fie Cel-Viclean! Mânia-i sfetnic păcătos, o, stăpâne al nostru, și-i face până și pe niște oameni bine crescuți să-și piardă simțul cuviinței! Ce rușine pe capul nostru! Fără de cârtire, ni se cade să fim osândiți amarnic de stăpânul nostru sultanul!
Iar sultanul îi întrebă:
— Da ce meserii aveți?
Și întâiul dintre cei trei prieteni sărută pământul dintre mâinile sultanului și, după ce se ridică, spuse:
— Eu, o, doamne al meu, sunt genealogiu de pietre scumpe și mai toată obștea mă cunoaște a fi un învățat dăruit cu harul cel mai ales în știința genealogiilor lapidare!
Iar sultanul, tare uimit, zise:
— Pe Allah! Tu, judecând după privirea ta poncișă, mai degrabă ai părea o pramatie, decât un învățat. Și-ar fi întâia oară când aș vedea îngemănate într-un singur ins știința și drăcoveniile! Da, oricum ar fi, poți să-mi spui ce-i aceea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și șaptea noapte urmă:
Da, oricum ar fi, poți să-mi spui ce-i aceea genealogie lapidară?
Și el răspunse:
— Este știința obârșiei și a soiului pietrelor nestemate și este dibăcia de a le osebi, de la întâia aruncătură de ochi, dintre pietrele calpe și de a le cunoaște unele de altele numai privindu-le și pipăindu-le.
Și sultanul se minună în sineși: „Ciudat lucru! Da am să-i pun priceperea la încercare și am să-i cântăresc harul!” Și se întoarse înspre cel de al doilea mâncător de hașiș și îl întrebă:
— Da tu ce meserie ai?
Și cel de al doilea, după ce sărută pământul dintre mâinile sultanului, se ridică și spuse:
— Eu, o, doamne al vremilor, sunt genealogiu de cai. Și sunt socotit îndeobște drept omul cel mai învățat printre arabi în ce privește cunoașterea soiului și a obârșiei cailor. Întrucât, de la cea dintâi aruncătură de ochi, fără ca să mă înșel vreodată, pot să judec dacă un cal vine din tribul neamurilor lui Anazeh, ori din tribul celor ai lui Muteir, ori de la ai lui Beni-Khaled, ori din tribul lui Dafir sau al lui Jabal-Șammar. Și știu să ghicesc, fără de greș, dacă a fost crescut pe podișurile cele de sus ale Nedjedului, ori în inima pășunilor Nefudului și dacă-i din soiul Kehilan El-Ajuz, ori Seglawi-Jedran, ori Seglawi-Șeifi, ori Hamdani-Simri, ori Kehilan El-Kruș. Și pot să spun depărtarea întocmai, în număr de picioare, pe care poate s-o străbată calul acela într-un anume răstimp, fie la galop, fie la buiestru, fie la trap zorit. Și pot să dezvăluiesc bolile tainice ale calului și bolile pe care are să le aibă și să spun de ce beteșug i-au murit și tata și mama și strămoșii toți, până la a cincea spiță în urmă. Și pot să vindec bolile socotite ca fără de leac ale cailor și să pun iarăși pe picioare un animal care își trage sufletul. Iacătă, o, doamne al vremilor, numai o parte din ceea ce știu, întrucât nu cutez, de teamă să nu-mi laud peste măsură vredniciile, să-ți înșiruiesc și alte amănunte ale științei mele. Ci mai știutor este Allah!
Și după ce vorbi astfel, lăsă ochii în jos cu sfială, temenindu-se dinaintea sultanului.
Iar sultanul, ascultând și auzind, se minună în sineși: „Pe Allah! Să fii și învățat și pungaș, mare minune! Da am să-i cercetez eu strașnic spusele și am să-i pun la încercare știința genealogicească.” Pe urmă se întoarse înspre cel de al treilea genealogiu și îl întrebă:
— Da tu, bre al treilea, care ți-e meseria?
Iar cel de al treilea mâncător de hașiș, care era cel mai dibaci dintre ei, răspunse, după temenelile de cuviință:
— O, doamne al vremilor. Îndeletnicirea mea este cea mai aleasă, fără de tăgadă și cea mai anevoioasă, întrucât dacă tovarășii mei, acești doi învățați aci de față, sunt genealogiști de pietre și de cai, eu sunt genealogist pentru spița omenească. Și dacă tovarășii mei sunt niște învățați dintre cei mai de seamă, eu trec drept cununa de pe capul lor, neîndoielnic. Întrucât, o, doamne al meu și cunună a capului nostru, eu am puterea de a cunoaște obârșia adevărată a semenilor mei, nu numai obârșia lor mărturisită, ci și pe cea nemărturisită, aceea pe care până și mama copilului de-abia dacă poate s-o știe și de care tatăl habar nu are, îndeobște. Află, într-adevăr, că numai dacă mă uit o dată la un om și numai dacă îi aud o dată sunetul glasului, eu pot, fără de șovăire, să-i spun dacă este fiu drept ori fecior din flori și să-i spun, pe deasupra, dacă tătâne-său și maică-sa au fost copii legiuiți ori odrasle dintr-o împerechere nesfințită și să-i dezvăluiesc pravilnicia ori nepravilnicia zămislirii neamului întreg, până sus la părintele nostru Ismail ben-Ibrahim – cu ei cu amândoi fie numele lui Allah și binecuvântarea cea mai aleasă! Și pot astfel, datorită științei cu care m-a dăruit Atoateîmpărțitorul – preamărit fie El!
— Să deschid ochii la mulți dintre domnii cei mari asupra obârșiei alese a nașterii lor și să le dovedesc, cu dovezile cele mai apriate, că nu sunt decât rodul unei împreunări a mamei lor fie cu vreun cămilar, fie cu vreun măgărar, fie cu vreun bucătar, fie cu vreun hadâmb calp, fie cu vreun arap negru, fie cu vreun rob ca toți robii, ori cu ceva de soiul acesta. Și dacă, o, doamne al meu, făptura pe care o cercetez este o femeie, tot așa, numai uitându-mă la ea prin iașmacul de pe fața sa, pot să-i spun și spița și obârșia și până și meseria părinților ei! Și iată, o, doamne al neamurilor, numai o parte din ceea ce pot eu, întrucât știința genealogiei omenești este atâta de întinsă, încât ar trebui, spre a-ți înșirui numai feluritele ei ramuri, să ne petrecem aici ziua toată, cu necioplita mea înfățișare sub ochii stăpânului nostru sultanul. Și-așa că, o, doamne al meu, bine vezi că știința mea este mai de minunare și încă cu mult, decât cea a soților mei, acești doi învățați de colea; că nici un om de pe fața pământului nu stăpânește știința aceasta mai deplin decât mine. Ci toată știința de la Allah ne vine, toată priceperea este un har de la mărinimia sa, iar darul lui cel mai de preț este tot virtutea umilinței!
Și, după ce vorbi așa, cel de al treilea genealogiu își lăsă ochii în jos cu sfială, temenindu-se iarăși și se trase îndărăt între tovarășii săi rânduiți dinaintea sultanului.
Iar sultanul, până peste poate de uimit, își zicea: „Pe Allah, ce lucru nemaipomenit! Dacă laudele ăstora trei sunt întemeiate, acesta-i, fără de nici o îndoială, învățatul cel mai grozav din vremurile noastre și din toate vremurile! Am să-i țin, așadar, pe acești trei genealogiști la saraiul meu, până ce s-o ivi vreun prilej care să ne îngăduie a le pune la încercare priceperea cea uluitoare. Și dacă laudele lor au să se dovedească fără de temei, țeapă îi așteaptă!”
Și, după ce vorbi astfel cu sine însuși, sultanul se întoarse înspre vizirul său cel mare și îi spuse:
— Să fie păziți cu grijă acești trei învățați, dându-li-se o odaie în sărai, precum și un tain de pâine și de carne pe zi și apă cât or vrea!
Și porunca fu îndeplinită pe clipă pe dată. Iar cei trei prieteni se uitară unul la altul, zicându-și din ochi: „Ce dărnicie! N-am mai auzit să se pomenească vreodată despre vreun sultan care să fie tot atâta de mărinimos ca sultanul nostru și tot atâta de înțelept! Ci, pe Allah! Nu degeaba suntem noi genealogiști. Și-are să vină și ceasul nostru, mai degrabă ori mai târziu!”
Iar în ceea ce îl privește pe sultan, apoi prilejul pe care îl aștepta nu zăbovi mult până ce să se arate. Într-adevăr, un domn megieș îi trimise niște peșcheșuri tare scumpe, printre care se afla și o nestemată de o frumusețe minunată, albă și străvezie și cu niște ape mai limpezi ca ochiul de cocoș. Iar sultanul, aducându-și aminte de vorbele genealogistului lapidar, trimise să-l cheme și, după ce îi arătă piatra, îi ceru s-o cerceteze și să-i spună cum i se pare. Ci genealogistul lapidar răspunse:
— Pe viața stăpânului nostru sultanul, nici nu am trebuință să cercetez piatra pe toate fețele, fie prin străvezimea ei, fie prin strălucire, nici s-o iau în mână, nici baremi să mă uit la ea. Întrucât, spre a-i cântări prețul și frumusețea, nu am trebuință decât s-o ating cu vârful degetului cel mic de la mâna stângă și ținându-mi ochii închiși!
Și sultanul, încă și mai uluit decât întâia oară, își zise: „Iacătă, într-un sfârșit, ceasul în care avem să-i putem face socoata laudelor!” Și puse piatra dinaintea genealogistului lapidar care, cu ochii închiși, întinse degetul cel mic și o atinse ușurel. Și numaidecât se trase îndărăt deodată și își scutură mâna ca de-o mușcătură ori ca de-o arsură și spuse:
— O, doamne al meu, piatra este fără de nici un preț, întrucât nu numai că nu este din soiul cel curat al nestematelor, da mai are și un vierme în inima ei!
Și sultanul, la vorbele acelea, simți mânia cum îi dă pe nas și strigă:
— Ce tot îndrugi tu, o, pui de codoș? Au tu nu știi că piatra asta are niște ape minunate, străvezii întru totul și pline de strălucire și că o am în dar de la un sultan dintre cei mai mari?
Și nemaiascultând decât de supărarea lui, îl chemă pe slujbașul care avea în seamă țeapă și îi spuse:
— Străpunge-l prin fund pe mincinosul ăsta nevolnic!
Și slujbașul cu țeapă, care era un uriaș până peste fire, îl înșfacă pe genealogist și îl săltă ca pe o păsărică și se și pregătea să-l înțigluiască, străpungându-i ceea ce avea de străpuns, când vizirul cel mare, care era un bătrân plin de chibzuință și de măsură și de bun simț, îi spuse sultanului:
— O, doamne al vremilor! De bună seamă, insul acesta pesemne că și-o fi lăudat prea mult priceperea, iar lauda de sine este întru totul de osândit. Da poate că ceea ce a mărturisit n-o fi chiar cu totul lipsit de temei, și, dacă ar fi așa, moartea nu ar fi îndeajuns de îndreptățită dinaintea stăpânului lumilor. Or, o, doamne al meu, viața unui om, oricine ar fi el, este mai de preț decât piatra cea mai scumpă și cântărește mai mult în terezia Atoatecumpănitorului! Pentru aceea, este mai bine să amâi osânda până ce se va face dovada. Iar dovada nu se poate dobândi decât spărgând piatra în două. Și atunci, dacă viermele se află în inima pietrei, spusele omului se vor adeveri; dar dacă piatra este nevătămată și fără de nici o meteahnă înlăuntrul ei, pedeapsa lui să fie îndealungită și sporită de slujbașul cu țeapă.
Și sultanul, dând dreptate vorbelor vizirului, spuse:
— Să fie despicată în două piatra!
Și piatra fu spartă pe dată. Iar sultanul și toți cei de față rămaseră până peste poate de uluiți când văzură că iese la iveală un vierme alb din chiar inima nestematei. Și viermele, de cum ajunse afară, se aprinse singur și se mistui într-o clipită, fără a lăsa nici cea mai ușoară urmă a trecerii lui pe acolo.
Or, după ce se dezmeteci din tulburarea lui, sultanul îl întrebă pe genealogiu:
— Da cu ce ai putut tu să-ți dai seama că în inima pietrei se află viermele pe care niciunul dintre noi nu a izbutit să-l vadă?
— Cu agerimea vederii ochiului pe care îl am în vârful degetului meu cel mic și cu simțiciunea acestui deget la căldura și la răceala pietrei!
Și sultanul, minunat de știința și de iscusința lui, spuse slujbașului țepei:
— Dă-i drumul!
Și adăugă:
— Să i se dea pe ziua de astăzi un tain de pâine și de carne îndoit și apă cât o vrea!
Și-așa cu genealogistul lapidar!
Ci în ceea ce îl privește pe genealogistul de cai, iacătă!
La un timp după întâmplarea cu gemma cea roasă de vierme, sultanul primi din afundurile Arabiei, ca mărturie de supușenie din partea unei mari căpetenii de trib, un cal murg închis, de o frumusețe grozavă. Și, bucuros de peșcheș, petrecea zile întregi în grajd, stând să se minuneze de el. Și întrucât nu uitase că în sărai se afla genealogistul de cai, îi trimise poruncă să i se înfățișeze dinainte. Și când genealogistul se află înaintea lui, sultanul îi spuse:
— Ia ascultă, bre, tot te mai lauzi că te pricepi la cai, așa cum ne-ai povestit nu de mult? Și te simți în stare să ne dovedești știința ta în ce privește obârșia și stirpea cailor?
Iar cel de al doilea genealogist răspunse:
— Păi de bună seamă, o, doamne al vremilor!
Și sultanul strigă:
— Mă juruiesc pe adevărul Aceluia carele m-a pus stăpân peste grumajii slujitorilor săi și care a spus ființelor și lucrurilor: „Fiți!” pentru ca ele să și fie, că dacă are să se ivească o greșeală sau o nepotriveală, sau o încurcătură cât de mică în spusele tale, am să te dau morții cu cea mai rea moarte!
Iar omul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și sultanul spuse atunci:
— Să fie adus calul dinaintea genealogistului!
Și când calul cel de soi se află dinainte-i, genealogistul aruncă asupra-i o privire, numai una, pe urmă se încruntă la chip, zâmbi și spuse, întorcându-se înspre sultan:
— Am văzut și m-am dumirit!
Iar sultanul întrebă:
— Ce ai văzut, bre și cum te-ai dumirit?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și opta noapte urmă:
Genealogistul de cai aruncă, așadar, asupra calului cel de soi o privire, numai una, pe urmă se încruntă la chip, zâmbi și spuse, întorcându-se înspre sultan:
— Am văzut și m-am dumirit!
Iar sultanul îl întrebă:
— Ce ai văzut, bre și cum te-ai dumirit?
Iar genealogistul răspunse:
— Am văzut, o, doamne al vremilor, că acest cal este într-adevăr de o frumusețe rară și de un soi strălucit, că liniile făpturii lui sunt bine potrivite și că umbletul îi este plin de fală, că este cât se poate de puternic și de o vioiciune desăvârșită, că spata e tare gingașă, grumazul minunat, crupița dreaptă, armurii oțeliți, rădăcina cozii fudulă și închipuind un arc fără de cusur, cu coada grea, stufoasă și măturând pământul; iar în ceea ce privește capul, și-acesta are toate semnele osebitoare care sunt de căpetenie la capul unui cal din țările arăbești: este larg și nu mic, bine croit în părțile de sus, cu o depărtare mare de la urechi la ochi, cu depărtare mare și de la un ochi la altul și cu o depărtare cât se poate de mică între urechi; iar partea de dinainte a capului este boltită; iar ochii îi sunt bulbucați și frumoși ca ochii de gazelă; iar pielea împrejurul ochilor este fără de păr și netedă întru totul și neagră și gingașă-lucioasă; iar osul obrajilor este lung și subțire, iar cel al fălcii este vădit; iar fața, înspre josul ei, se îngustează numaidecât și se răsfrânge aproape ca un gurgui până la marginea buzei; iar nările, când stau liniștite, sunt totuna cu fața și parcă n-ar fi decât o despicătură subțire; iar la gură buza de jos este mai lată decât buza de sus; iar urechile sunt largi, lungi, subțiri și gingaș tăiate, ca urechile de antilopă; într-un sfârșit, este un cal minunat întru totul. Iar culoarea lui murgă-închisă este sultana culorilor. Și fără de nici o îndoială, calul ar fi cel mai dintâi cal de pe pământ și nicăieri nu i s-ar putea găsi perechea, de n-ar avea un cusur pe care ochii mei i l-au și dibuit, o, doamne al vremilor!
După ce auzi zugrăvirea aceea a calului care îi era drag, sultanul dintru-ntâi rămase minunat, mai cu seamă dat fiind acea singură privire pe care genealogistul o aruncase într-o doară asupra bidiviului. Da când îl auzi că pomenește de un cusur, ochii lui fulgerară, pieptul i se încrâncenă și, cu un glas ce tremura de mânie, îl întrebă pe genealogist:
— Ce bălmăjești tu, mă, pramatie afurisită? Și ce-mi îndrugi despre vreun cusur la un cal atâta de desăvârșit și care-i cea mai proaspătă mlădiță din cea mai aleasă stirpe din Arabia?
Iar genealogistul, fără a se fâstâci, răspunse:
— De vreme ce pe sultan îl supără vorbele robului său, robul nu are să mai spună nimic!
Iar sultanul răcni:
— Ba să spui ce ai de spus!
Iar omul răspunse:
— Nu am să vorbesc decât dacă sultanul îmi făgăduiește slobozenia!
Și sultanul spuse:
— Vorbește, dar și să nu-mi tăinuiești nimic!
Atunci genealogistul spuse:
— Află, o, Măria Ta, că acest cal este dintr-o stirpe curată și aleasă după tatăl lui, da numai după tatăl lui! În ce o privește pe maică-sa, nu cutez să vorbesc!
Iar sultanul, cu chipul schimonosit, strigă:
— Cine-i, dar, maică-sa? Dă zor de ne spune!
Iar genealogistul spuse:
— Pe Allah, o, doamne al meu, mama acestui cal minunat este dintr-un soi de viețuitoare cu totul osebit, întrucât nu este o iapă, ci o bivoliță de mare!
La vorbele acestea ale genealogistului, sultanul se mânie până peste marginile mâniei și se umflă, pe urmă se desumflă și dintru-ntâi nu putu să rostească o vorbă. Iar până la urmă strigă:
— O, câine de genealogist, moartea ta este mai de ales decât viața!
Și îi făcu semn slujbașului care avea în grijă țeapă, spunându-i:
— Străpunge-i fundul genealogistului ăsta!
Și huiduma de tătâne al țepelor îl ridică pe genealogist în brațe și, punându-l cu fundul în vârful cel străpungător cu pricina, sta să-l lase să cadă în ea cu toată greutatea, pentru ca pe urmă să învârtească scripeții suitori, când vizirul cel mare, om dăruit cu duhul dreptății, îl rugă pe sultan să zăbovească oleacă osânda, spunându-i:
— O, doamne stăpâne al meu, genealogistul de bună seamă că este zăticnit de vreo nesăbuință de minte și de vreo slăbiciune de judecată, dacă se încumetă așa să-l facă pe calul acesta curat să se tragă dintr-o mamă care ar fi o bivoliță de mare. Încât, spre a-i dovedi limpede că i se cuvine osânda, este mai bine să-l chemi aci pe grăjdarul care a adus calul din partea căpeteniei de triburi arăbești. Și stăpânul nostru sultanul să-l întrebe, de față cu genealogistul de colea și să-l pună să ne arate punguța în care se află senetul de naștere al calului și în care este însemnată stirpea și obârșia lui; întrucât știm că orice cal de sânge ales trebuie să poarte legată la gât o punguță cu însușirile și cu strămoșii lui!
Iar sultanul spuse:
— Nu stă nimica împotrivă!
Și dete poruncă să fie adus dinainte-i grăjdarul cu pricina.
Când ajunse dinaintea sultanului și când auzi și pricepu ce i se cere, grăjdarul răspunse:
— Ascult și mă supun! Și iacătă punguța!
Și scoțând din sân o pungă de piele împodobită și bătută cu peruzele, i-o întinse sultanului care îi deznodă numaidecât băierile și scoase o hârtie pe care erau așternute pecețile de la toate căpeteniile tribului unde se născuse calul, și mărturiile de la toți martorii care fuseseră de față la însămânțarea mamei de către tată. Iar hârtia dovedea, până la urmă, că acel cârlan avea ca tată un armăsar de sânge curat din stirpea Seglawi-Jedran, iar ca mamă o bivoliță de mare pe care armăsarul o găsise, într-o zi când gonea pe țărmul mării și că o însămânțase de trei ori, după ce nechezase pe ea într-un chip ce nu mai îngăduia tăgadă. Și se spunea acolo că bivolița de mare, prinsă de călăreți, fătase la soroc mânzul acela murg-închis și că îl alăptase vreme de un an, în mijlocul tribului. Și-aceasta era, pe scurt, dovada cuprinsă în senet.
După ce ascultă citirea senetului, pe care i-o făcuse însuși vizirul cel mare, și înșiruirea numelor șeicilor și a martorilor care îl pecetluiseră, sultanul rămase nedumerit până peste poate de un fapt atâta de ciudat, și totodată tare uluit de știința năzdrăvănească și fără de greș a genealogistului de cai. Și se întoarse înspre slujbașul cu țeapă și îi spuse:
— Ia-l îndărăt de pe podina scripetului!
Și de îndată ce îl văzu iarăși pe picioare dinainte-i, sultanul îl întrebă pe genealogist:
— Cum de ai putut, numai dintr-o privire, să cunoști și stirpea și obârșia și însușirile și nașterea armăsărașului? Întrucât spusele tale s-au dovedit întemeiate, pe Allah! Și s-au adeverit într-un chip de netăgăduit. Grăbește-te, dar, de mă dumirește din care semne ai cunoscut meteahna acestui bidiviu strălucit!
Iar genealogistul răspunse:
— Treaba-i ușoară, o, doamne al meu! Nu am avut decât să mă uit la copitele calului. Iar stăpânul nostru nu are decât să facă așa cum am făcut eu.
Și sultanul se uită la copitele murgului și văzu că erau despicate, scorțoase și lungi, ca ale bivolilor, în loc să fie dintr-o bucată, ușoare și rotunde ca ale cailor. Și sultanul, la priveliștea aceea, se minună:
— Allah este Atotputernic!
Și se întoarse înspre slujitori și le spuse:
— Să i se dea astăzi acestui învățat genealogist un tain îndoit de carne, precum și două porții de pâine și apă cât va voi!
Și-atâta cu el!
Ci în ceea ce îl privește pe genealogistul de neamuri de oameni, cu acesta treaba fu cu totul altfel.
Întrucât sultanul, după ce văzu cum se petrecuseră cele două întâmplări fără de asemuire, datorate dezvăluirii celor doi genealogiști, cu gemma care avea un vierme în inima ei și cu murgul născut dintr-un armăsar de sânge safi și dintr-o bivoliță de mare și după ce se încredințase cu ochii lui de știința năzdrăvană a celor doi, își zise: „Pe Allah! Nu știu, da socot că al treilea mișei trebuie să fie un învățat încă și mai năzdrăvan! Și cine știe de n-o avea să ne dezvăluie ceva de care noi habar nu avem!" Și porunci să fie adus pe loc dinaintea sa și îi spuse:
— Pesemne că îți mai amintești, bre, despre ce te-ai lăudat de față cu mine în privința priceperii tale de genealogist al stirpelor omenești, cu care știi să dezvăluiești obârșia adevărată a oamenilor, aceea pe care până și mama copilului de-abia dacă poate s-o bănuiască și de care tatăl habar nu are, îndeobște. Și la fel pesemne că mai ții minte cum te-ai împăunat cu o laudă ca aceasta în privința femeilor. Așa încât doresc să aflu de la tine dacă mai stăruiești în spusele tale și dacă ești gata să le dovedești dinaintea ochilor noștri?
Și genealogistul de stârpi omenești, care era cel de al treilea mâncător de hașiș, răspunse:
— Așa am spus, o, doamne al vremilor și stărui în spusele mele. Și Allah este cel mai mare!
Atunci sultanul se ridică din scaunul său împărătesc și îi spuse insului:
— Vino după mine!
Și ipochimenul porni după sultan, care îl duse în harem, împotriva obiceiului său, însă numai după ce le prevestise pe cadâne prin hadâmbi să-și pună iașmacele și să-și acopere fața. Și când amândoi ajunseră în iatacul dăruit cadânei dragi în vremea aceea, sultanul se întoarse înspre genealogist și îi spuse:
— Sărută pământul dintre mâinile stăpânei tale și uită-te la ea, ca să-mi spui pe urmă ce-ai văzut!
Și mâncătorul de hașiș îi spuse sultanului, după ce sărută pământul dintre mâinile cadânei:
— Am cercetat-o, o, doamne al vremilor!
Or, el nu făcuse decât să arunce înspre ea o privire, una numai și nimic mai mult. Iar sultanul îi spuse:
— Dacă-i așa, hai după mine!
Și ieși, iar genealogistul porni după el, până ce ajunseră în sala domnească. Și sultanul, după ce porunci să plece toată lumea din sală, rămase numai cu vizirul său cel mare și cu genealogistul, pe care îl întrebă:
— Ce ai văzut la stăpâna ta?
Și el răspunse:
— O, doamne al meu, am văzut o femeie dăruită cu nuri, cu farmece, cu gingășie, cu prospețime, cu sfiiciune, și cu toate însușirile și cu toate desăvârșirile frumuseții. Și, hotărât! Nu s-ar mai putea dori nimic la ea, întrucât are toate darurile ce pot să vrăjească inima și să însenineze ochii și, din orice parte ai privi-o, este întru totul potrivită și frumos închipuită; și, hotărât! Dacă e să judec după ce se vede și după isteciunea care îi însuflețește privirile, trebuie să aibă înlăuntrul lăuntrului ei toate însușirile cele de râvnit, ca iscusință și ca minte. Iacătă ce am văzut la această stăpână și crăiasă, o, doamne al meu! Iar singur Allah este Atotștiutor!
Ci sultanul strigă:
— Nu-i vorba de toate astea, o, genealogistule, ci-i vorba să-mi spui ce ai văzut în privința obârșiei stăpânei tale, preacinstita mea cadână.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și noua noapte urmă:
După ce genealogistul îi spuse sultanului: „Iacătă ce am văzut în această stăpână doamnă, o, doamne al meu, ci Allah este Atoateștiitor!” sultanul îi strigă:
— Nu-i vorba de toate astea, o, genealogistule, ci-i vorba să-mi spui ce ai văzut în privința obârșiei stăpânei tale, preacinstita mea cadână!
Și genealogistul, luând deodată o înfățișare pâclișită și îngrijorată, răspunse:
— Aceasta-i o treabă gingașă, o, doamne al vremilor, și nu știu dacă se cade să vorbesc ori să tac!
Și sultanul strigă:
— Hai, pe Allah! Nu am poruncit să vii decât ca să vorbești! Haide, scoate ce ai de scos, și cântărește-ți vorbele, o, mișelnicule!
Iar genealogistul, fără a se tulbura, spuse:
— Pe viața stăpânului nostru, cadâna ar fi făptura cea mai desăvârșită dintre toate făpturile lui Allah, de n-ar avea un cusur din naștere, care îi strică desăvârșirile!
Când auzi spusele de la urmă și vorba „cusur”, sultanul, încruntând sprâncenele și năpădit de mânie, își trase pe dată iataganul și se repezi la genealogist, să-i reteze capul, răcnind:
— O, câine și pui de câine, de bună seamă că ai să-mi spui că această cadână a mea se trage din cine știe ce bivoliță de mare, sau că cine știe ce vierme o mai fi având în ochiul ei ori în altă parte! A, pui dintr-o mie de încornorați ai nerușinării, paloșul acesta are să-ți amestece lungimea cu lățimea!
Și l-ar fi făcut să bea dintr-o sorbitură moartea fără de cruțare, dacă vizirul cel chibzuit și drept nu s-ar fi aflat acolo spre a-i abate brațul și a-i spune:
— O, doamne al meu, este mai bine să nu-i curmi viața până a nu te fi încredințat de nelegiuirea lui!
Iar sultanul îl întrebă pe insul pe care îl doborâse la pământ și îl ținea sub genunchi:
— Ei, hai! Vorbește! Care-i cusurul pe care l-ai aflat la cadâna mea?
Și genealogistul de oameni răspunse, tot cu glas liniștit:
— O, doamne al vremilor, stăpâna mea, prea-aleasa ta cadână, este un lucru mândru și desăvârșit, da maica ei a fost dănțuitoare de bâlci, o muiere slobodă din tribul cel rătăcitor al Ghaziylor, o fată de teleleică!
La vorbele acestea, mânia sultanului se făcu atâta de amarnică, încât răcnetele i se împotmoliră în fundul gâtului. Și numai după un răstimp izbuti să mai grăiască, spunându-i vizirului său:
— Dă fuga și adu-mi-l aici pe părintele cadânei, baș-ceaușul saraiului!
Și îl ținea mai departe sub genunchi pe genealogist, care era cel de al treilea mâncător de hașiș. Și când tatăl cadânei veni, sultanul răcni:
— Vezi țeapă ceea, ori n-o vezi? Ei, dacă nu vrei să te vezi în vârful ei, grăbește de-mi spune care-i adevărul în ce privește nașterea fetei tale, cadâna mea!
Și baș-ceaușul saraiului, părintele cadânei, răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și spuse:
— Află, o, doamne și stăpâne al meu, că am să-ți mărturisesc adevărul, care-i singura mântuire. În tinerețele mele, eu am dus viața slobodă a pustiurilor și drumețeam însoțind caravanele care îmi plăteau dabila de trecere pe la otacurile tribului meu. Or, într-o zi, pe când așezasem tabăra lângă fântâna Zobeidei – milele și blagoslovenia lui Allah fie asupra-i!
— Iacătă că trece o ceată de femei din tribul cel rătăcitor al Ghaziylor, ale căror fete, de cum ajung mai măricele, se vând bărbaților de prin pustiuri, hoinărind de la un trib la altul și de la un otac la altul, neguțătorindu-și pe la flăcăi drăgănelele și priceperea la iubit. Și ceata aceea a șezut cu noi vreme de câteva zile și pe urmă ne-a lăsat spre a se duce și pe la cei din tribul megieș. Și iacătă că după plecarea lor, când ele se și aflau dincolo de vederile noastre, dau de-o fetiță de vreo cinci anișori, ghemuită sub un pom, pe care maică-sa, o Ghaziya, pesemne că o pierduse ori o uitase în oaza de lângă fântâna Zobeidei. Și, într-adevăr, o, doamne și stăpâne al meu, fetița aceea, oacheșă ca o curmală coaptă, era atâta de mititică și de frumușică, încât hotărâi, atunci pe loc, s-o iau în seama mea. Și măcar că era sperioasă ca o căpriță sălbatică ieșită întâiași dată din păduri, izbutii s-o domesticesc și o încredințai mamei copiilor mei, care o crescu ca și cum ar fi fost fata ei. Și crescu printre noi și se făcu atâta de frumoasă încât, când ajunse mare, nici o copilă de prin pustiuri, oricât de frumoasă ar fi fost, nu se putea asemui cu ea. Iar eu, o, doamne al meu, îmi simțeam inima lipită de fată și, nevrând să mă împreun cu ea în chip nelegiuit, o luai de soție după pravilă și mă însurai cu ea, măcar că era de obârșie ticăloasă. Și, din mila lui Allah, îmi dărui fata pe care ai binevrut să ți-o alegi de cadână, o, doamne al vremilor! Și-acesta-i adevărul despre mama fiicei mele și despre neamul și obârșia ei. Și mă juruiesc, pe viața Prorocului nostru Mahomed – cu el fie rugăciunea și pacea!
— Că nu am adăugat la adevăr nici o vorbă mai mult și că nu am rostit nici o vorbă mai puțin. Ci Allah este cel mai adevărat și numai El este desăvârșit.
După ce auzi mărturisirea aceea fără de ascunzișuri, sultanul se simți ușurat de gândul amar și de îngrijorarea cea plină de durere. Întrucât își nălucise că dulcea lui cadână era fata vreunei teleleice din neamul fiicelor Ghaziylor și iacătă că afla tocmai dimpotrivă, de vreme ce, măcar că era o Ghaziye, mama ei fusese fecioară până la măritișul cu baș-ceaușul saraiului. Și-atunci se lăsă cuprins de uimirea pe care i-o pricinuia știința iscusitului genealogist. Și îl întrebă:
— Da cum ai făcut tu de-ai ghicit, o, învățatule, că această cadână a mea este o fiică de Ghaziya, fată de dănțuitoare, fată, la rându-i, de femeie a desfăturilor?
Și genealogistul mâncător de hașiș răspunse:
— Iacătă! Mai întâi, a fost știința mea – ci numai Allah este Atoateștiitor!
— Care m-a dus pe calea acestei descoperiri. Și-apoi a fost faptul că toate femeile din neamul Ghaziya, ca și cadâna ta, au sprâncenele foarte groase și îngemănate la rădăcina nasului și mai au, ca și ea, ochii cei mai amarnic de negri din Arabia!
Și sultanul, minunat de toate câte auzise, nu vroi să-l lase pe genealogist să plece fără a-i da o dovadă apriată despre mulțumirea sa. Se răsuci așadar înspre slugile care se întoarseră și le spuse:
— Să-i dați acestui învățat de seamă un tain îndoit de carne și două pâini pe zi, precum și apă pe săturate!
Și-așa cu genealogistul de neamuri omenești. Da atâta nu este tot, căci nu s-a sfârșit.
Întrucât sultanul, a doua zi, după ce își trecuse toată noaptea cugetând la cele ce săvârșiseră cei trei ortaci și la adâncimea priceperii lor la osebitele feluri de genealogii, își zise în sineși: „Pe Allah! Din cele ce mi-a spus genealogistul de stirpe despre obârșia și neamul cadânei mele, nu-i mai rămâne decât să fie numit omul cel mai învățat din împărăția mea. Ci, mai întâi, tare aș vrea să știu ce-ar putea să-mi spună despre obârșia mea, care sunt sultan și coborâtor dintr-un șir de sultani!” Și gândul i se preschimbă în faptă în chiar clipita aceea și porunci să fie adus iarăși dinainte-i genealogistul de stirpe omenești și îi spuse:
— Acum, o, taică al științei, când nu mai am nici un temei să mă îndoiesc de vorbele tale, tare aș vrea să te aud ce-mi spui despre obârșia mea și despre obârșia neamului meu împărătesc!
Iar el răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei, o, doamne al vremilor! Da nu până a nu-mi făgădui ocrotirea! Căci spune zicala: „Între mânia sultanului și gâtul tău așterne depărtarea și mai degrabă lasă-te osândit în lipsă!” Or, eu, o, stăpâne al meu, sunt cam simțitor și gingaș și îmi place mai degrabă o țeapă cu care să nu prea am treabă, decât o țeapă care nu te mai scapă și care te înțeapă.
Iar sultanul îi spuse:
— Pe capul meu! Îți dăruiesc ocrotirea și ești iertat dintru bun început, orice vei avea a spune!
Și îi aruncă năframa ocrotirii. Iar genealogistul ridică de jos năframa ocrotirii și spuse:
— Dacă-i așa, o, doamne al vremilor, mă rog ție să nu lași în sală pe nimeni altul în afară de noi doi!
Iar sultanul întrebă:
— Da pentru ce, bre, omule?
El spuse:
— Pentru că, o, stăpâne al meu, Allah cel Atotputernic, printre binecuvântatele lui nume, mai are și numele de „învăluitorul”, întrucât îi place să învăluiască în vălurile tainei lucrurile a căror dezvăluire ar fi primejdioasă!
Și sultanul porunci la toată lumea, până și vizirului cel mare, să iasă din sală.
Atunci genealogistul, aflându-se singur-singurel cu sultanul, se duse lângă el și, plecându-se la urechea lui, spuse:
— O, doamne al vremilor, nu ești decât un copil din flori și de soi rău.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizecea noapte urmă:
Atunci genealogistul, aflându-se singur-singurel cu sultanul, se duse lângă el și, plecându-se la urechea lui, spuse:
— O, doamne al vremilor, nu ești decât un copil din flori și de soi rău!
Când auzi aceste vorbe amarnice și de o cutezanță nemaiauzită, sultanul se îngălbeni cu totul și se schimbă la chip; și mâinile îi căzură frânte; și își pierdu auzul și văzul; și se făcu de parcă era beat de vin; și se clătină, cu spume la gură; și, până la urmă, se prăbuși la pământ și rămase multă vreme în starea aceea, fără ca genealogistul să știe întocmai dacă era mort de-a binelea, ori numai pe jumătate, ori dacă mai trăia. Ci, într-un sfârșit, își veni în fire și, dezmeticindu-se și dobândindu-și iarăși simțirile, se întoarse înspre genealogist și îi spuse:
— Acuma, bre, pe adevărul Aceluia carele m-a pus deasupra grumazurilor slujitorilor săi, dacă spusele tale mi se vor dovedi întemeiate și dacă am să capăt încredințarea, cu dovezi apriate, sunt hotărât, fără putință și fără chip de răzgândire, să mă lepăd de scaunul domniei de care nu aș mai fi volnic și să mă dezbrac de puterea mea împărătească pe care am să ți-o trec ție. Întrucât tu ești cel mai dăruit și nimenea nu s-ar pricepe ca tine să se facă vrednic de o stare ca aceasta. Da dacă am să dau de minciună la capătul cuvintelor tale, am să te sugrum!
Și genealogistul răspunse:
— Ascult și mă supun! Și nu am nimica împotrivă!
Atunci sultanul, ridicându-se în picioare, fără de amânare și fără de zăbavă, se repezi înspre iatacul sultanei validé, cu paloșul în mână și intră și zise:
— În numele Aceluia carele a înălțat cerul și l-a despărțit de ape, dacă nu ai să-mi răspunzi cu adevărul la ceea ce am să te întreb, am să te toc bucățele cu paloșul ăsta!
Și își roti paloșul, bulbucând niște ochi de foc și spumegând de turbare. Iar sultana validé, înspăimântată și înăbușită totodată de asemenea vorbe atâta de puțin obișnuite, strigă:
— Numele lui Allah fie cu tine și asupra ta! Liniștește-te, o, copilul meu și întreabă-mă despre tot ce vrei să știi, căci nu am să-ți răspund decât după povețele Adevărului!
Și sultanul îi spuse:
— Atunci grăbește de-mi spune, fără nici un fel de ocoliș și de tâlcuis, dacă eu sunt fiul sultanului, tatăl meu și dacă sunt din spița împărătească a strămoșilor mei. Căci numai tu poți să-mi dezvăluiești taina!
Iar ea răspunse:
— Am să-ți spun, fără de nici un ocoliș, că ești fiul drept al unui bucătar. Și dacă vrei să știi cum, iacătă! Când sultanul care a domnit înaintea ta, acela pe care până acuma l-ai crezut tatăl tău, m-a luat de soție, s-a împreunat cu mine după datină. Ci Allah nu l-a miluit cu harul rodniciei, iar eu n-am putut să-i dăruiesc un moștenitor care să-i facă bucurie și să-i ducă mai departe domnia neamului. Și când a văzut că nu are copii, s-a cufundat într-o mâhnire care i-a răpit și pofta de mâncare și somnul și sănătatea. Și maică-sa îl tot dodolea îndemnându-l să ia încă o soție, peste mine. Iar el mai luă peste mine încă o soție. Ci Allah nu o dărui cu harul zămislirii. Și iarăși maică-sa îl povățui să ia o a treia soție. Eu atunci, văzând că până la urmă am să fiu aruncată pe cea mai de jos treaptă și că de altminteri starea sultanului nu se urnea din loc, m-am hotărât să-mi izbăvesc rosturile, izbăvind totodată și moștenirea scaunului domnesc. Și nu am așteptat decât o împrejurare prielnică spre a-mi îndeplini gândul cel minunat. Or, într-o zi, sultanul, care ca și până aci nu avea nici poftă de mâncare și slăbise rău, a avut poftă să mănânce un pui fript. Și a dat poruncă bucătarului să taie un puiandru dintre păsările închise în niște cotețe sub ferestrele saraiului. Și bucătarul a venit să prindă puiul din coteț. Eu atunci, cercetându-l bine pe bucătar, l-am văzut cu totul potrivit pentru treaba plănuită, întrucât era un vlăjgan tânăr, zdravăn și spătos. Și aplecându-mă peste fereastră, i-am făcut semn să intre printr-o ușă tainică. Și l-am așteptat în iatacul meu. Iar ce s-a petrecut între mine și el n-a ținut decât un răstimp tare scurt. Întrucât, de îndată ce și-a isprăvit treaba, i-am și înfipt în inimă un jungher. Iar el a căzut lat, cu capu-naintea picioarelor, mort. Și am poruncit slujnicelor mele de credință să-l ia și să-l îngroape tainic într-o groapă săpată de ele în grădină. Și, în ziua aceea, sultanul nu a mâncat pui fript și a fost cuprins de o mânie mare din pricina pieirii nelămurite a bucătarului. Da, peste nouă luni, zi la zi, te-am adus pe lume, zdravăn sănătos, așa cum ai fost mereu. Iar nașterea ta a fost prilej de bucurie pentru sultan, care și-a dobândit la loc sănătatea și pofta de mâncare și i-a coperit cu hatâruri și cu daruri pe toți vizirii și pe toți credincerii lui și pe toți cei de la sărai și a dat niște ospețe mari și niște petreceri obștești care au ținut patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și-acesta-i adevărul despre nașterea, despre spița și despre obârșia ta. Și mă jur pe Prorocul – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— Că nu am spus decât ce am știut. Ci numai Allah este Atoateștiutor!
După ce auzi istorisirea aceea, sultanul se ridică și ieși plângând din iatacul mamei sale. Și se întoarse în sala domnească și șezu jos dinaintea celui de al treilea genealogist, fără a rosti o vorbă. Iar lacrimile îi curgeau întruna din ochi și îi lunecau printre firele din barba-i tare lungă. Și peste un ceas de vreme, ridică fruntea și îi spuse genealogistului:
— Allah fie cu tine, o, gură a adevărului! Ia spune-mi, cum de-ai putut să vezi că sunt copil din flori și de soi rău?
Și genealogistul răspunse:
— O, stăpâne al meu, atunci când noi trei ți-am dovedit harurile pe care le aveam și când tu ai fost cât se poate de mulțumit, ai poruncit să ni se dea ca răsplată un tain îndoit de carne și de pâine și apă oricât. Iar eu am judecat, după nevolnicia unei atari filotimii și după felul însuși al dărniciei, că nu puteai să fii decât feciorul vreunui bucătar, vlăstar de bucătar și sânge de bucătar. Întrucât domnii fii de domni nu au obiceiul să cinstească un har plătindu-l cu carne ori cu alte astfel de lucruri, ci pe cei hăruiți îi răsplătesc cu daruri strălucite, cu haine falnice și cu bogății nedrămuite, încât nu am putut decât să-ți văd obârșia amărâtă de copil din flori, după o asemenea dovadă fără de tăgadă. Și nu este nici un fel de vrednicie să vezi una ca aceasta!
Când genealogistul sfârși de vorbit, sultanul se ridică și îi spuse:
— Dezbracă-te!
Și genealogistul se supuse, iar sultanul se despuie de hainele și de însemnele sale împărătești și îl îmbrăcă cu ele pe genealogist. Și îi spuse să se suie în scaunul de domnie și, plecându-se dinainte-i, sărută pământul dintre mâinile lui și i se închină ca un supus stăpânului său. Și pe clipă pe dată chemă în sală pe vizirul cel mare și pe ceilalți viziri și pe toți mai-marii împărăției și le porunci să-l primească pe genealogist ca stăpân legiuit al lor. Iar sultanul cel proaspăt trimise numaidecât după prietenii săi, ceilalți doi genealogiști mâncători de hașiș și îi căftăni străjeri, pe unul străjer de-a dreapta, iar pe celălalt străjer de-a stânga lui. Iar pe vizirul cel mare de până aci îl lăsă în slujbă, dat fiind duhul lui plin de dreptate. Și fu un sultan mare.
Și-atâta cu cei trei genealogiști!
Ci în ce îl privește pe sultanul de mai înainte, apoi istoria lui de-abia începe. Întrucât iacătă!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu. Iar soră-sa, micuța Doniazada, care din zi în zi și din noapte în noapte se făcea tot mai frumoasă și mai împlinită și mai deșteaptă și mai gânditoare și mai tăcută, se ridică pe jumătate de pe chilimul pe care ședea ghemuită și îi spuse:
— O, sora mea, ce dulci și ce miezoase și ce veselitoare și ce dulci sunt vorbele tale!
Iar Șeherezada îi zâmbi, o sărută și îi spuse:
— Așa-i, da ce sunt ele pe lângă cele ce am să mai povestesc în noaptea următoare, dacă, firește, va binevoi să-mi îngăduie stăpânul nostru sultanul!
Iar sultanul Șahriar spuse:
— O, Șeherezada, să nu te îndoiești! Poți, de bună seamă, să ne spui mâine urmarea la povestirea aceasta plină de minunăție și care de-abia acuma începe. Și poți, dacă nu ești ostenită, să-i dai drumul chiar din noaptea asta, atâta de tare doresc să aflu ce are să i se întâmple sultanului dintâi, născutul acela din flori! Bătu-le-ar Allah pe femeile stricate! Ci trebuie să mărturisesc că aici soția sultanului, mama feciorului din flori, nu s-a dezmățat cu bucătarul decât cu un rost curat și nu ca să-și stâmpere pojarurile din lăuntruri. Allah să-și întindă asupra-i iertarea lui! Ci cât despre afurisita și dezmățata și fata de cățea care a făcut ce-a făcut cu arapul Massud, apoi ea n-a săvârșit ticăloșia ca să dureze scaunul de domnie al urmașilor mei, afurisita! În veci n-ar mai avea-o Allah întru milele sale!
Și sultanul Șahriar, după ce rosti acestea, își încruntă amarnic sprâncenele și, uitându-se cu niște ochi goi și ponciși, adăugă:
— Cât despre tine, Șeherezada, încep să cuget că poate n-ai fi la fel cu toate smintitele alea pe care am poruncit să le scurteze de cap!
Iar Șeherezada se plecă dinaintea sultanului cel crunt și spuse:
— Allah să-i alungească viața stăpânului nostru și să mă lase să mai trăiesc până mâine, ca să-ți povestesc ce-a pățit bunul copil din flori!
Și, după ce spuse acestea, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și una noapte micuța Doniazada îi zise Șeherezadei:
— Allah fie cu tine, o, sora mea! Dacă nu ți-e somn, hai, mă rog ție, grăbește de ne spune ce-a mai făcut sultanul, copilul din flori al bucătarului!
Iar Șeherezada spuse:
— Din toată inima și ca pe o cinstire datorată strălucitului sultan, stăpânul nostru!
Și își urmă povestirea: în ceea ce îl privește pe sultanul de mai înainte, apoi istoria lui de-abia începe, întrucât iacătă!
De cum își părăsi scaunul împărătesc și domnia în mâinile celui de al treilea genealogist, își puse straiele de derviș rătăcitor și, fără să mai zăbovească cu bun-rămasuri, pentru el acuma cu totul zadarnice și fără să ia nimic cu sine, porni la drum înspre țara Egiptului, unde socotea să trăiască în uitare și singurătate, cugetând la soarta lui. Iar Allah îi meni bună pace și, după o călătorie plină de trudă și de primejdii, ajunse la strălucitul Cairo, cetatea cea nemăsurată și atât de deosebită de cetățile din țara sa și care, ca să-i dai ocol, cere pe puțin trei zile și jumătate de umblet. Și văzu că era cu adevărat una dintre cele patru minuni ale lumii, pe lângă podul de la Șanja, farul de la Al-Iskandaria și moscheea Omiazilor de la Damasc. Și se încredința că poetul era departe de a fi înflorit frumusețile acelei cetăți și ale acelei țări când spusese:
Egiptule, pământ plin de minune, Pe unde e de aur și țărâna, Cu fluviu-ți sfânt, rodind belșug genune și cu norodul tău de toată mâna, Tu ești al celui care, îndrăzneț, Te poate cuceri cu orice preț!
Și preumblându-se și privind și minunându-se fără a se mai sătura, sultanul de odinioară, sub straiele lui de derviș sărac, se simțea pe deplin fericit că poate să se bucure în tihnă și să rătăcească în voie și să se oprească după plac, ușurat de grijile și de sarcinile domniei. Și gândea: „Mărire lui Allah cel Atoateîmpărțitorul! El le dă unora puterea cu poverile și cu grijile ei și altora sărăcia cu negrijile și cu zburda inimii. Și-aceștia din urmă sunt cei mai norociți! Binecuvântat fie El!” Și-așa ajunse, plin de priveliști vrăjite, dinaintea saraiului sultanului de la Cairo, care pe atunci era sultanul Mahmud.
Și se opri sub ferestrele saraiului și, sprijinit în cârja lui de derviș, începu să cugete la viața pe care va fi ducând-o în locuința aceea măreață domnul țării, și la alaiul de griji, de gânduri și de necazuri felurite în care trebuie să fie pururea cufundat, fără a mai pune la socoteală și datorințele lui față de cel Preaînalt, carele vede și judecă faptele domnilor. Și se bucura în sufletul său că-i venise gândul să se lepede, ca urmare a dezvăluirii obârșiei sale, de o viață atâta de grea și de încurcată și că o schimbase cu un trai neîngrădit și slobod, neavând alte bunuri și alte belșuguri decât cămașa de pe el și mantia de lână și cârja. Și simțea cum o liniște mare îi însenina sufletul și îl făcea să-și uite pe deplin tot zbuciumul de mai înainte.
Or, taman atunci sultanul Mahmud, întorcându-se de la vânătoare, intra în săraiul său. Și îl zări pe dervișul sprijinit în cârjă, care nu vedea nimica din toate câte se petreceau în juru-i și sta cu privirea pierdută în niște zări depărtate. Și se simți tulburat de înfățișarea aleasă a dervișului și de privirea lui mândră și de chipul lui falnic. Și își zise: „Pe Allah, iacătă cel dintâi derviș care nu întinde mâna la trecerea unor domni bogați! Fără de nici o îndoială că povestea lui trebuie să fie o poveste osebită!" Și trimise pe unul dintre mai-marii din alaiul domnesc să-l poftească să intre în sărai. Întrucât vroia să stea cu el de vorbă. Și dervișul nu putu să facă alta decât să se supună rugăminții sultanului. Iar pentru el aceasta fu cea de a doua întorsătură a sorții.
Și sultanul Mahmud, după ce se odihni oleacă de ostenelile vânătoarei, porunci să vină dervișul dinainte-i și îl primi cu bunăvoință și îl întrebă cu bunătate despre starea lui, spunându-i:
— Fii binevenit, o, preacinstite derviș al lui Allah! Judecând după chipul tău, trebuie să fii din neamul cel ales al arabilor din Hedjaz ori din Yemen!
Iar dervișul răspunse:
— Numai Allah este ales, o, doamne al meu! Eu nu sunt decât un om sărac și un cerșetor.
Iar sultanul Mahmud grăi:
— Nu am împotrivă nimic! Da care-i pricina sosirii tale în țara mea și a venirii tale sub zidurile saraiului meu, o, dervișule? Întrucât de bună seamă că trebuie să fie o poveste vrednică de mirare!
Și adăugă:
— Allah fie cu tine, o, dervișule binecuvântat, istorisește-mi povestea ta, fără să-mi ascunzi nimica!
Iar dervișul, la vorbele sultanului, nu se putu opri să lase o lacrimă să-i cadă din ochi și o tulburare mare îi sugrumă inima. Și răspunse:
— Nu am să-ți ascund nimica, doamne, din povestea mea, măcar că îmi este o amintire plină de amărăciune și de durere. Ci îngăduie-mi să nu ți-o povestesc de față cu alții!
Iar sultanul Mahmud se ridică din scaunul său împărătesc, coborî până la derviș și, luându-l de mână, îl duse într-o odaie lăturalnică, unde se închise cu el. Pe urmă îi spuse:
— Acuma poți să vorbești fără de teamă, o, dervișule!
Atunci sultanul de odinioară, stând jos pe chilim dinaintea sultanului Mahmud, spuse:
— Cel mai mare este Allah! Iacătă povestea mea!
Și îi povesti tot ce i se întâmplase, de la început până la sfârșit, fără să dea uitării nici un amănunt, nici cum se lepădase de scaunul de domnie și se străvestise în derviș, ca să bată drumurile și să caute să-și uite nenorocirile. Ci nu ar fi de nici o trebuință să le mai spunem încă o dată.
După ce auzi întâmplările dervișului, sultanul Mahmud se aruncă la pieptul lui și îl sărută cu dragoste și îi spuse:
— Slavă Aceluia carele ridică și coboară, carele nevolnicește și cinstește, cu hotărârile înțelepciunii sale și cu Atotputerea sa!
Pe urmă adăugă:
— Într-adevăr, o, fratele meu, povestea ta este o poveste mare, iar pilda ei este o pildă mare! Să fii dară răsplătit că mi-ai cinstit urechile și mi-ai sporit mintea cu ea. Durerea, o, fratele meu, este un foc curățitor, iar cotiturile vremii vindecă ochii cei orbi din născare.
Pe urmă spuse:
— Și acuma, când înțelepciunea și-a ales inima ta ca lăcaș și când virtutea umilinței dinaintea lui Allah ți-a dat mai multe însemne de viță aleasă câte nu le dau fiilor de domni nici o mie de ani de domnie, fi-mi-va mie oare îngăduit să rostesc o dorință, o, tu, care ești cel mai mare?
Și sultanul de odinioară spuse:
— Pe capul și pe ochii mei, o, preafalnicule sultan!
Iar sultanul Mahmud zise:
— Aș vrea să-ți fiu prieten!
Și, după ce spuse asta, îl mai sărută o dată pe sultanul de odinioară, ajuns derviș și îi zise:
— Ce viață minunată are să fie viața noastră de-aici înainte, o, fratele meu! Laolaltă avem să plecăm de-acasă, laolaltă avem să ne întoarcem, iar noaptea avem să ne ducem și să străbatem, îmbrăcați teptil, toate mahalalele cetății, întru folosul sufletesc pe care vor putea să ni-l aducă asemenea preumblări. Iar în saraiul meu totul are să fie și al tău pe jumătate, spre desăvârșită prietenie! Mă rog ție să nu zici că nu primești, întrucât neprimirea este un chip al nevrerii!
Și după ce sultanul-derviș primi cu inima tulburată rugămintea aceea prietenească, sultanul Mahmud adăugă:
— O, frate și prieten al meu, află că la rându-mi și eu am o poveste la viața mea. Și povestea mea este atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură izbăvitoare aceluia care ar citi-o cu luare-aminte. Și nu vreau să tărăgănez mai mult a ți-o povesti, ca să știi și tu, chiar dintru începutul prieteniei noastre, cine sunt eu și cine am fost!
Și sultanul Mahmud, adunându-și laolaltă toate amintirile, îi spuse sultanului-derviș, acum prieten al lui: