Aflați, o, doamne și stăpâne al meu și tu, o, vizire bun de sfat și voi, preacinstiți cămărași, tovarăși de lanțuri cu mine de mai înainte, aflați că povestea mea nu are nimica asemeni cu cele ce au fost istorisite până acum, întrucât dacă cei doi soți ai mei au pățit-o de pe urma unor fetișcane, apoi eu am dat de bucluc din cu totul altă pricină. Și, la sfârșit, aveți să cântăriți singuri spusele mele, în cumpăna judecății voastre.
Așadar, o, domniilor voastre, încă eram copil atunci când tatăl și mama mea au răposat întru mila Atoatedătătorului. Iar eu am fost strâns de pe drumuri de niște vecini miloși, săraci ca și noi, care, neavând de niciunele, nu puteau să plătească vreun ban cu învățătura mea și mă lăsau să bat ulițele, cu capul și cu picioarele goale și purtând pe mine, drept toată îmbrăcămintea, numai jumătate dintr-o cămașă de stambă albastră. Și pesemne că nu eram urât la înfățișare, de vreme ce trecătorii care mă vedeau prăjindu-mă la soare se opreau deseori ca să rostească: „Ferească-l Allah de deochi pe copilul acesta! Că e mândru ca un ciob de lună!” Și, de multe ori, câte unii dintre ei îmi cumpărau halva cu năut ori acadele galbene de zahăr moale, din cele care se întind ca ața; și când mi le dăruiau, mă băteau pe obraz, sau mă mângâiau pe cap, sau mă trăgeau drăgăstos de moțul de păr pe care îl aveam chiar pe creștetul căpățânii mele rase. Iar eu căscam o gură cât o șură și înghițeam dintr-o înfulecătură toată zaharicala. Lucru care îi făcea să strige de uimire pe toți cei care mă priveau, iar pe toți țâncii care se jucau cu mine să-și zgâiască ochii de zavistie.
Or, într-o bună zi, m-am dus cu tovarășii mei obișnuiți să căutăm cuiburi de găi și de ciori pe la niște case năruite, când am văzut într-o cocioabă coperită cu rămurișuri de palmier, în fundul unei curți părăsite, chipul nedeslușit și nemișcat al unei făpturi vii. Și cunoscând că ginnii și marezii sălășluiesc prin casele pustii, am cugetat: „Acela este un mared!” Și cuprins de spaimă, mi-am dat drumul din vârful casei părăginite și am vrut să-mi iau călcâiele la spinare și să aștern depărtarea între mine și maredul acela. Ci un glas tare dulce, care venea din colibă, m-a strigat zicând:
— De ce fugi, copilule frumos? Vino să te înfrupți din înțelepciune! Vino fără de teamă la mine. Nu sunt nici ginn, nici efrit, ci o ființă omenească și care trăiește în schivnicie și în cugetare. Vino, copilul meu și am să te învăț înțelepciunea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și treia noapte urmă:
Vino, copilul meu și am să te învăț înțelepciunea!
Iar eu, oprit deodată din fugă de o putere de neînfrânt, m-am întors îndărăt și am pornit înspre colibă, pe când glasul cel dulce îmi șoptea mai departe: „Vino, copilule frumos, vino!” Și am intrat în colibă și am văzut că acel chip nemișcat era al unui moșneag tare bătrân, care părea să aibă un număr de ani fără de socoată. Iar chipul lui, în pofida vârstei adânci, era ca soarele. Și bătrânul mi-a spus:
— Binevenit fie orfanul care vine să dobândească de moștenire învățătura mea!
Și mi-a mai spus:
— Am să-ți fiu și tată și mamă.
Și m-a luat de mână și a adăugat:
— Iar tu ai să fii ucenicul meu. Și într-o zi ai să ajungi și tu dascăl pentru alți ucenici.
Și rostind acestea, mi-a dat sărutul păcii și m-a poftit să șed lângă el și a început pe dată să mă dăscălească. Iar eu mă simțeam robit de vorba și de frumusețea învățăturii lui, și, pentru el, m-am despărțit de jocurile și de tovarășii mei. Iar el mi-a fost și tată și mamă. Iar eu îi arătam o cinstire adâncă, o dragoste până peste poate și o supunere fără de margini. Și cinci ani s-au scurs, vreme în care am dobândit o învățătură minunată. Iar mintea mea s-a hrănit cu înțelepciunea.
Ci, o, doamne al meu, orișice înțelepciune este zadarnică dacă nu e însămânțată într-un ogor cu pământul sănătos, întrucât se pierde de la cea dintâi vânturare a nebuniei, care răscolește stratul cel rodnic. Și nu mai rămâne dedesubt decât uscăciunea și sterpiciunea.
Și aveam să simt în curând, pe chiar pielea mea, puterea pornirilor firii care biruiește învățăturile.
Într-o zi, iacătă, înțeleptul cel bătrân, dascălul meu, trimițându-mă să cerșesc în curtea geamiei bucățica noastră de pâine, eu îmi îndeplinii sarcina; și, după ce fusei miluit de dărnicia drept-credincioșilor, plecai de la geamie și luai calea înspre sihăstria noastră. Ci pe cale, o, doamne al meu, mă încrucișai cu o liotă de hadâmbi între care se legăna o copilandră învăluită în iașmac, iar ochii ei de sub văl mi se părură că poartă cerul în adâncul lor. Iar hadâmbii aveau niște ciomege lungi cu care îi loveau pe umeri pe trecători, ca să-i dea la o parte din drumul urmat de stăpâna lor. Și din toate părțile auzeam lumea cum șoptea: „Fata sultanului! Fata sultanului!” Iar eu, o, doamne al meu, mă întorsei la dascălul meu, cu sufletul tulburat și cu creierii vântuiți. Și dintr-odată uitai toate povețele dascălului meu și cei cinci ani ai mei de învățătură și pildele înfrânării.
Iar învățătorul meu se uita la mine cu durere, pe când eu plângeam. Și ne trecurăm noaptea toată unul lângă altul, fără a rosti o vorbă. Iar dimineața, după ce îi sărutai dreapta, după deprinderea mea, îi spusei:
— O, taică al meu și maică, iartă-i nevolnicului tău de ucenic! Da trebuie ca sufletul meu s-o mai vadă o dată pe fata sultanului, măcar de-ar fi să-i mai arunc baremi o privire.
Iar dascălul meu îmi spuse:
— O, fecior al tătânelui tău și al maicii tale, o, copilul meu, de vreme ce așa vrea sufletul tău, ai s-o vezi pe fata sultanului. Da cugetă la depărtarea care se află între schivnicii înțelepciunii și domnii pământului! O, fiu al tatălui tău și al maicii tale, o, tu, cel hrănit cu dragostea mea, au uiți cât de nepotrivită este înțelepciunea față de încârduirea cu mlădițele lui Adam, mai ales dacă-s fete de crai? Și oare te-ai lepădat de pacea inimii tale? Și vrei oare ca eu să mor încredințat că odată cu moartea mea are să piară și cel mai de pe urmă sipet al povețelor schivniciei? O, fiul meu, nimic nu este atâta de plin de bogăție ca înfrânarea și nimic nu este atâta de mulțumitor ca singurătatea!
Ci eu răspunsei:
— O, taică al meu și maică, dacă n-am să pot s-o văd pe domniță, măcar fie și numai cât să-i mai arunc o privire, am să mor.
Atunci dascălul meu, care mă îndrăgea, văzându-mi jalea și mâhnirea, îmi spuse:
— Copile, dacă ai vedea-o pe domniță o dată, ți-ar domoli dorurile toate?
Iar eu răspunsei:
— Fără de nici o îndoială!
Atunci învățătorul meu veni suspinând lângă mine, mă frecă peste arcul sprâncenelor cu un fel de alifie și, în chiar clipita aceea, o parte din trupul meu pieri și nu mai rămase la vedere din mine decât jumătate de om, un trunchi dăruit cu mișcare. Iar dascălul meu zise:
— Acuma du-te în cetate. Și ai să ajungi astfel la ținta pe care o jinduiești.
Iar eu răspunsei că ascult și că mă supun și ajunsei într-o clipire de ochi în inima sukului, unde, de cum ajunsei, mă și văzui înconjurat de o mulțime fără de număr. Și fiecare se uita la mine cu minunare. Și din toate părțile veneau oamenii fuga să cerceteze acea făptură ciudată care nu avea dintr-un om decât jumătate și care se mișca atâta de sprinten. Și zvonul acelei arătări ciudate se împrăștie îndată în cetate și răzbătu și la saraiul în care sta fata sultanului cu mama sa. Și amândouă doriră să-și potolească nedumerirea asupra mea și trimiseră hadâmbii să mă ia și să mă ducă dinaintea lor. Și fusei dus la sărai și călăuzit în harem, unde domnița și mama ei își potoliră nedumerirea asupra mea, în vreme ce eu priveam. După care îi puseră pe hadâmbi să mă ia de acolo, iar aceștia mă duseră îndărăt, de unde mă luaseră. Iar eu, cu sufletul și mai chinuit și cu mințile și mai răvășite, mă întorsei la dascălul meu, în colibă.
Și îl găsii culcat pe rogojină, cu pieptul chinuit și cu chipul galben, de parcă s-ar fi aflat pe moarte. Ci eu aveam inima prea rătăcită aiurea ca să mă îngrijorez în privința lui. Iar el mă întrebă cu un glas stins:
— Ai văzut-o, o, copilul meu, pe fata sultanului?
Și răspunsei:
— Am văzut-o, da e mai rău decât dacă nu aș fi văzut-o. Și de-acuma înainte sufletul meu nu are să-și poată găsi tihna, dacă nu am să ajung să stau lângă ea și să-mi satur ochii de bucuria de a o privi!
Și el îmi spuse, scoțând un suspin adânc:
— O, preaiubite învățăcel al meu, tare mai tremur pentru tihna inimii tale! Of, ce legătură poate să fie vreodată între cei însingurați și cei puternici?
Iar eu răspunsei:
— O, părinte al meu, până ce n-am să-mi odihnesc tâmpla lângă tâmpla ei, până ce n-am să mă uit la ea și n-am să-i ating gâtul cel vrăjitor cu mâna mea, am să mă socotesc peste poate de nenorocit și am să mor de jale.
Atunci stăpânul meu, care mă avea drag, îngrijorat și de mințile mele și de tihna inimii mele, îmi spuse, pe când sughițurile îl zguduiau amarnic:
— O, fiu al tătâne-tău și al maică-tii, o, copile care porți în tine viața și uiți cât de tulburătoare și de stricătoare este femeia, hai, du-te de-ți împlinește toate dorurile! Ci, ca pe cea mai de pe urmă milă, mă rog ție să-mi sapi chiar aici mormântul și să mă îngropi fără a pune nici un fel de piatră de pomenire pe locul sub care am să mă hodinesc. Apleacă-te, fiul meu, ca să-ți dăruiesc puterea de a-ți ajunge ținta.
Iar eu, o, doamne al meu, mă plecai înspre dascălul meu, care mă frecă pe pleoape cu un fel de kohl dintr-un praf negru și tare mărunt și îmi spuse:
— O, ucenic al meu, iacătă că mulțumită puterilor acestui kohl ai ajuns nevăzut pentru ochii oamenilor. Și poți acuma, fără de nici o teamă, să-ți împlinești toate dorurile! Și binecuvântarea lui Allah să fie asupra capului tău și să te ferească, pe cât este cu putință, de vicleșugurile blestemățiilor care împrăștie tulburarea printre cei meniți sihăstriei!
Și, după ce rosti acestea, preacinstitul meu dascăl fu de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Iar eu dădui zor să-l îngrop într-o groapă pe care o săpai în coliba în care trăise – îngăduiască-l Allah întru mila sa și deie-i loc de fală! După care grăbii să zbor la saraiul fetei sultanului.
Or, cum eram de nevăzut pentru orice ochi, intrai în sărai fără a fi zărit și, urmându-mi drumul, ajunsei la harem și mersei de-a dreptul la iatacul domniței. Și o găsii pe domniță culcată în crivatul ei, făcându-și somnul de după-amiază și neavând pe ea, drept orice veșmânt, decât o cămășuță lucrată dintr-un zaimf de la Mossul. Iar eu, o, doamne al meu, care nu mai avusesem prilejul în viața mea să văd goliciunea unei femei, fusei cuprins de o înfrigurare ce mă făcu să uit toate înțelepciunile și toate învățăturile. Și strigai: „Allah! Allah!” Și strigai cu un glas atâta de tare, încât fata deschise ochii pe jumătate, scoțând un suspin adânc și întorcându-se în pat. Da atâta tot, spre norocul meu. Și rămăsei uluit că o fată atâta de gingașă și de subțire avea un dolofanel atâta de mare. Și, tare nedumerit, mă apropiai și mai mult de ea, știindu-mă de nevăzut, și, încetișor de tot, îmi pusei degetul pe dolofanelul acela, spre a-l pipăi și spre a-mi mulțumi inima în privința lui. Și simții că era plin și durduliu și untos și brobonos. Ci nu izbuteam să mă dezmeticesc din uluiala în care mă aflam în ce privește mărimea lui și mă întrebam: „De ce este așa de mare? De ce este așa de mare?” Și tot cugetând astfel, fără a găsi răspunsul mulțămitor, nu pregetai să mă lipesc cu totul de fată. Și făcui lucrul cu mare grijă să n-o trezesc. Și când socotii că primejdia dintâi trecuse, mă încumetai la câteva mișcări de început. Și binișor, binișor, copilul pe care-l știi, o, doamne al meu, intră și el în joc la rându-i. Ci se feri să fie cumva bădăran, ori să se slujească de mijloace vinovate, în nici un chip; și se mulțumi și el numai să dea ochii cu ceea ce până atunci nu mai văzuse. Și nimic mai mult, o, doamne al meu. Și gândirăm amândoi că, de această dată dintâi, era prea îndestul că ne-am putut întocmi o judecată.
Ci iacătă! Taman în clipita când dam să mă scol, mă împinse Pârdalnicul s-o ciup pe fată, chiar în mijlocul uneia dintre rotunjiturile acelea uluitoare care mă lăsaseră năuc cu mărimea lor și nu putui să mă împotrivesc ispitei și iacătă! O ciupii pe fată de vârful rotunjiturii aceleia. Și – alungat fie Cel-Viclean!
— Durerea pe care o simți domnița fu atâta de ascuțită încât, trezită acuma de-a binelea, sări din pat scoțând un țipăt de spaimă și o chemă pe maică-sa cu strigăte amarnice.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și patra noapte urmă:
Durerea pe care o simți domnița fu atâta de ascuțită încât, trezită acuma de-a binelea, sări din pat scoțând un țipăt de spaimă și o chemă pe maică-sa cu strigăte amarnice.
Or, auzind strigătele de chemare ale fetei și țipetele ei de spaimă și răcnetele după ajutor, maică-sa o luă la fugă prinzându-și picioarele în fuste și urmată de-aproape de bătrâna doică a fetei și de hadâmbi. Iar fata țipa întruna, ducându-și mâna acolo unde fusese ciupită:
— Mă adăpostesc întru Allah de Șeitan cel bătut cu pietre!
Iar maică-sa și bătrâna doică o întrebară amândouă deodată:
— Ce-ai pățit? Ce-ai pățit? Și pentru ce ții mâna la preacinstitul? Și ce-a pățit preacinstitul? Și ce i s-a întâmplat preacinstitului? Ia arată-ne ce-a pățit preacinstitul!
Iar doica se întoarse înspre hadâmbi, aruncându-le o privire poncișă și le strigă:
— Duceți-vă mai încolo!
Și hadâmbii se duseră mai încolo, blestemând-o printre dinți pe afurisita de babă.
Și-așa! Iar eu vedeam fără să fiu văzut, mulțumită kohlului de la răposatul meu dascăl – aibă-l Allah întru multă mila lui!
Or, așadar, după ce maică-sa și doica, într-o clipită, o năpădiră cu întrebările acelea repezite, lungindu-și gâtul ca să vadă cam ce treabă putea să fie, fata, roșie de rușine și de durere, rosti într-un sfârșit:
— Colea! Colea! Ciupitura! Ciupitura!
Iar cele două femei se uitară și văzură pe dolofanel urma roșie și umflată lăsată de degetul meu cel gros și de cel mijlociu. Și se traseră cu spaimă și cu mirare până peste poate, strigând:
— O, afurisito, cine ți-a făcut asta? Cine ți-a făcut asta?
Iar fata începu să plângă, spunând:
— Habar nu am! Habar nu am!
Și adăugă:
— Am fost ciupită așa, pe când visam, în somn, că mâneam un castravete mare!
Și cele două femei, când auziră acele vorbe, se aplecară amândouă deodată și se uitară pe sub perdele și pe sub chilimuri și pe sub poloage; și dacă nu găsiră nimic ciudat, îi spuseră fetei:
— Ești bine încredințată că nu te-ai ciupit singură, pe când dormeai?
Ea răspunse:
— Mai degrabă aș muri decât să mă ciup așa de amarnic!
Atunci bătrâna mancă își dete cu gândul, zicând:
— Nu este ajutor și scăpare decât întru Allah Prea-înaltul și Atotputernicul. Acela care a ciupit-o pe fata noastră este vreun Fără-de-nume dintre cei Fără-de-nume care sălășluiesc în văzduhuri! Și pesemne că o fi intrat aici prin fereastra deschisă și, dacă a văzut-o pe fata noastră cum dormea cu fundulețul gol, n-a putut să-și înfrâneze îndemnul de-a o ciupi de el. Și-asta-i ceea ce s-a întâmplat, hotărât!
Și, spunând acestea, se repezi să închidă fereastra și ușa și adăugă:
— Înainte de-a o obloji pe fata noastră cu o cârpă înmuiată în apă rece și în oțet, trebuie să dăm zor și să-l izgonim pe Proclet. Și nu-i decât un mijloc în stare să-l zgornească, și-anume de-a arde în odaie niște baligă de cămilă. Întrucât baligile de cămilă nu priesc nasurilor de ginni, de marezi și de toți cei fără-de-nume. Iar eu știu vorbele care trebuie să se rostească în vreme ce se face afumarea!
Și numaidecât strigă la hadâmbii înghesuiți după ușă:
— Dați fuga de ne-aduceți o târnă de baligă de cămilă!
Și pe când hadâmbii erau duși să îndeplinească porunca, mama se apropie de fată și o întrebă:
— Ești încredințată, o, fata mea, că Pârdalnicul nu ți-a mai făcut și altceva? Și n-ai simțit nimic din ce vreau să spun?
Fata spuse:
— Nu știu!
Atunci mama și doica își coborâră capetele și o cercetară pe fată. Și, o, doamne al meu, văzură că, așa cum îți spusei, toate erau la loc și că nu se afla nici un fel de urmă de vreo siluire nici pe dos, nici pe față. Ci nasul afurisitei de doici, care era tare pătrunzător, o făcu să spună:
— Am simțit la fata noastră mireasma unui ginn de parte bărbătească!
Și strigă la hadâmbi:
— Unde-s baligile, o, blestemaților?
Și tot atunci hadâmbii se și iviră cu coșul; și grăbiră să i-l dea bătrânei, prin crăpătura ușii deschise o clipită.
Atunci baba doică, după ce strânse preșurile așternute pe jos, vărsă baligile din coș pe lespezile de marmură și le dete foc. Și de îndată ce fumul începu să se ridice, baba porni să bolborosească peste foc niște vorbe de nepriceput, făcând în vânt niște semne vrăjitorești.
Și iacătă! Fumul de la baligile aprinse, umplând pe dată iatacul, îmi intră în ochi într-un chip atâta de greu de îndurat, încât mi se umplură de lacrimi și fusei nevoit să mi-i șterg de mai multe ori cu pulpana hainei. Și nu mă gândii, o, doamne al meu, că, ștergându-mă așa, treptat-treptat luam și kohlul care cu puterile lui mă făcuse de nevăzut și din care, în nesocotința mea, uitasem să iau cu mine vreun pic înainte de moartea dascălului meu.
Și-așa că deodată le auzii pe cele trei femei cum scot tustrele într-un glas niște țipete de spaimă, îndreptându-și degetul înspre mine:
— Ia uite efritul! Ia uite efritul! Ia uite efritul!
Și-i strigară în ajutor pe hadâmbi, care numaidecât năvăliră în odaie și se repeziră la mine, dând să mă omoare. Ci eu strigai la ei cu glasul meu cel mai cumplit:
— Dacă îmi faceți vreun rău cât de cât, am să-i chem în ajutor pe frații mei ginni, care au să vă stârpească de pe fața pământului și-au să dărâme saraiul peste capetele celor care șed aici!
Lor atunci li se făcu frică și se mulțumiră să mă lege burduf. Iar baba strigă la mine:
— Toate cinci degetele mele în ochiul tău drept și toate celelalte cinci degete ale mele în ochiul tău stâng!
Iar eu îi zisei:
— Taci, o, vrăjitoare afurisită, ori îi chem pe frații mei ginni, care au să-ți amestece lungimea cu lățimea!
Ei i se făcu frică atunci și tăcu. Da numai ca să strige iar, peste o clipită:
— Întrucât acesta-i un efrit, nu putem să-l omorâm. Da putem să-l punem în lanțuri, pe toate zilele lui!
Și le spuse hadâmbilor:
— Luați-l și duceți-l la maristan, și puneți-i un lanț de gât și ferecați lanțul în zid. Și spuneți-le paznicilor că, dacă l-ar lăsa să scape, moartea lor va fi fără de izbavă!
Și hadâmbii, o, mărite sultan, pe când eu stam cu nasu-n pământ, mă aduseră curând și mă aruncară în acest maristan avan, unde îi găsii pe cei doi soți ai mei de mai înainte, care acuma-s preacinstiții tăi cămărași. Și-acesta-i, o, sultane al meu bun, temeiul întemnițării mele în temnița de nebuni și tot așa și al lanțului pe care-l port la gât. Și ți-am povestit totul, de la cap la cap, nădăjduind de la Allah și de la tine că așa am să scap din buclucul care mi-a căzut pe cap și că bunătatea ta cea mare are să mă scoată din aceste fiare, să mă duc unde-oi vedea în zare, afară din această închisoare. Și cel mai bine, pe cât mi se pare, ar fi s-o iau cu însurătoare pe domnița după care sufletul meu moare. Iar Cel-Prea-înalt, mai apoi, este mai presus de noi!
După ce ascultă istorisirea aceasta, sultanul Mahmud se întoarse înspre vizirul său, sultanul-derviș de odinioară și îi spuse:
— Iacătă cum călăuzește soarta întâmplările rudelor mele! Căci domnița de care s-a îndrăgit tânărul este fata cea mai mică a răposatului sultan, părintele soției mele! Și acuma nu ne mai rămâne decât să dăm întâmplării urmarea ce i se cuvine!
Pe urmă se întoarse înspre flăcău și îi spuse:
— Într-adevăr, povestea ta este o poveste de-a mirările și chiar dacă nu ai fi cerut-o de soție pe fata socrului meu, eu tot ți-aș fi dat-o, spre a-ți dovedi mulțumirea pe care am simțit-o la vorbele tale!
Și porunci să i se dea jos pe dată lanțurile și îi spuse:
— De-acuma înainte ai să fii cel de al treilea cămăraș al meu; și am să și dau poruncile, pentru sărbătorirea nunții tale cu domnița ale cărei însușiri le cunoști.
Iar flăcăul sărută dreapta mult-darnicului sultan. Și ieșiră cu toții din maristan și se duseră la sărai, unde se dădură ospețe mari și petreceri obștești, cu prilejul celor două împăcări de mai înainte și a însurătoarei flăcăului cu domnița. Și toată lumea din cetate, și mici și mari, fură îmbiați să vină la ospețele care aveau să țină patruzeci de zile și patruzeci de nopți, în cinstea măritișului fetei sultanului cu ucenicul înțeleptului și a adunării la loc a acelora pe care ursita îi despărțise!
Și vecuiră cu toții în desfătările inimii și în bucuriile prieteniei, până la despărțirea cea de neabătut.
— Și-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea cea încâlcită cu copilul din flori, care a fost sultan și s-a făcut derviș călător, pentru ca pe urmă să fie rânduit vizir de către sultanul Mahmud și despre cele ce i s-au mai întâmplat cu prietenul său și cu cei trei tineri închiși ca nebuni la maristan. Ci Allah este cel mai mare și cel mai darnic și cel mai știutor!
Pe urmă adăugă, fără a se opri:
— Ci nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată ori mai pilduitoare decât Vorbele de sub cele nouăzeci și nouă de capete tăiate!
Iar sultanul Șahriar se minună:
— Care sunt vorbele acelea, Șeherezada și care sunt capetele tăiate despre care eu habar nu am?
Iar Șeherezada povesti: