Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată o femeie care era din feleșugul ei o stricată de pomină și o soață a păcatului. Și era măritată – așa vrusese ursitoarea – cu un preacinstit kaiem-makam, zabetul cetății în numele sultanului. Și preacinstitul dregător habar nu avea – așa vrusese ursitoarea – de răutatea femeilor și de vicleniile lor, da nu avea habar deloc deloc. Și, pe deasupra, era multă vreme de când nu mai putea să facă nimic cu soția sa pojarnică, da nimic nimic. Încât femeia își găsea singură iertarea pentru dezmățurile și pentru chiolhanurile ei, zicându-și: „Îmi iau și eu pâinea de unde o găsesc și carnea de unde atârnă.”
Or, cel pe care îl îndrăgea cel mai osebit dintre cei ce ardeau pentru ea era un tânăr saiz, un grăjdar al soțului ei kaiem-makamul. Ci, întrucât de-o bună bucată de vreme soțul se așternuse pe neplecat de acasă, întâlnirile celor doi ibovnici ajunseseră mai rare și mai anevoioase. Or, muierea nu zăbovi mult până ce să găsească o pricină spre-a avea mai multă slobozie și îi spuse atunci soțului ei:
— O, stăpâne al meu, află că vecina mamei mele a murit, și aș vrea, cumu-i cădenia și datorința de bună megieșie, să mă duc să stau cele trei zile de jale în casa mamei mele.
Și kaiem-makamul răspunse:
— Răscumpănească Allah moartea aceea sporindu-ți ție zilele! Poți să te duci la mama ta și să stai acolo cele trei zile ale jalei.
Ci ea zise:
— O, stăpâne al meu, da eu sunt femeie tânără și sfioasă și tare mi-e frică să umblu singură pe uliți, spre a mă duce la casa maică-mii, care-i departe!
Și kaiem-makamul zise:
— Da de ce să te duci singură? Au n-avem noi în casă un saiz plin de osârdie și de bunăvoință, care să te însoțească la niște drumuri cumu-i acesta? Trimite după el și spune-i să pună pentru tine plocadul cel roșu pe măgar și să te însoțească, mergând cu tine și ținând dârlogii măgarului. Și povățuiește-l să nu ațâțe măgarul nici cu vorba, nici cu strămurarea, ca nu care cumva să înceapă a zvârli din picioare și să te trântească!
Iar ea răspunse:
— Da, o, stăpâne al meu, ci cheamă-l chiar tu ca să-i dai povețele. Că eu nu sunt în stare.
Și preacinstitul kaiem-makam trimise după saiz, care era un hăndrălău voinic, și îi dete sfaturile. Iar flăcăul, dacă auzi spusele stăpânului său, fu mulțumit cu asupra de măsură.
Și-așa, o ajută pe stăpână-sa, nevasta kaiem-makamului, să încalece pe măgar, în șaua ce fusese acoperită cu un plocad roșu și plecă împreună cu ea. Ci în loc să se ducă la casa maică-sii, pentru înmormântarea cu pricina, cei doi dezmățați se duseră la o grădină pe care o știau ei, luându-și merinde pentru gură și niște vinuri de soi. Și-acolo, la umbră și răcoare, se simțiră în largul lor. Și saizul, pe care tatăl său îl dotase cu o moștenire voluminoasă, scoase cu generozitate toată marfa sa și o etală sub ochii hrăpăreți ai fetișcanei, care o luă în mână și o frecă pentru a-i cerceta calitatea și, găsind-o de prima mână, și-o însuși, fără multe fasoane din partea proprietarului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și noua noapte urmă:
Și găsind-o de prima mână, și-o însuși fără multe fasoane din partea proprietarului. Și în lungime și în lățime, se potrivea de minune, chiar mai bine decât o marfă comandată pe măsură. Și de aceea ea îl aprecie cu înfocare pe proprietarul mărfii. Și acesta explică de ce, fără a dovedi vreun moment de oboseală, o mânui și o munci până seara și nu o lăsă până când nu mai văzu nici cât să bage firul în ac.
Apoi se sculară amândoi și saizul sui fetișcana pe măgar și se duseră împreună la casa saizului, unde, după ce-i dădură măgarului tainul, se grăbiră să se ducă să-și ia și ei tainul lor. Și se satisfăcură unul pe celălalt până la sațietate și dormiră timp de o oră. După care, se treziră ca să-și potolească din nou foamea mistuitoare, și nu încetară decât odată cu venirea dimineții. Și atunci, ca să se scoale și să meargă împreună în grădină și să reînceapă mânuirea din ajun și aceleași giumbușlucuri. Și trei zile, din zori în seară, fără tihnă, nici odihnă, lăsară apa să învârtească roata la moară, să sfârâie fusul flăcăului iară, să sugă mielul la mă-sa mioară, să doarmă pruncul în copaia ușoară, să se ia în brațe gemenii-amândoi, menghina să strângă de priboi, cămila să-și salte gâtul bârzoi, vrăbiuța să-l ciugulească pe vrăbioi, păsărelul să ciripească sprințar în cuibul lui ca de jar, porumbelul gușa să și-o ghiftuiască, iepurașul otava să-și pască, vițelul să rumege pe săturate, iedul să zburde cât poate, pielea pe piele să ardă, până ce tătânele bătăliilor la toartă, fără de ofuri deșarte, își puse fluierul deoparte.
Iar în dimineața celei de-a patra zile, saizul îi spuse codanei, soția kaiem-makamului:
— Cele trei zile de învoire s-au scurs. Să ne sculăm și să plecăm acasă la soțul tău.
Ci ea îi răspunse:
— Ba nu! Când ai trei zile învoire, asta-i ca să iei altele trei! Da ce! Nici n-am avut răgazul trebuitor ca să ne bucurăm cu adevărat, eu pe deplin de tine și tu pe deplin de mine. În ce privește pe nevolnicul ăla de codoș, lasă-l să mucegăiască singur-singurel acasă, el să-și fie soț și tot el plapumă, ghemuit în sine, ca un câine, cu coada strânsă între picioare.
Așa zise ea din gură și așa făcură. Și mai petrecură amândoi alte trei zile, dezmățându-se și împreunându-se, până dincolo de marginile drăgosteniilor și ale desfătărilor. Și, în dimineața celei de-a șaptea zile, se întoarseră acasă la kaiem-makam, pe care îl găsiră stând tare îngrijorat, dinainte-i cu o arăpoaică bătrână care-i povestea ceva. Și amărâtul de boșmondit, care nici gând s-o bănuiască pe vicleană de vreo stricăciune, o primi cu bucurie și cu drag și îi zise:
— Binecuvântat fie Allah, carele te aduce îndărăt cu bine și teafără! Pentru ce ai zăbovit atâta, o, fiică a socrului meu? Ne-ai pricinuit mare spaimă!
Iar ea răspunse:
— O, stăpâne al meu, mi l-au dat în seamă, la răposata, pe copilul rămas singur, ca să-l potolesc și să-l deprind fără sânul mamei. Și-așa că grijile date pruncului m-au ținut acolo până acuma.
Și kaiem-makamul zise:
— Pricina-i limpede și se cade să te cred și sunt tare bucuros că te văd acasă iară.
Și-aceasta-i povestirea mea toată, o, sultane plin de slavă luminată!
După ce ascultă povestirea plăcintarului, sultanul se puse pe-un râs de căzu pe jos. Ci măscăriciul strigă:
— Beleaua kaiem-makamului nu este atâta de mare ca a mea! Iar povestea lui nu este atâta de nepilduită cumu-i a mea!
Atunci sultanul se întoarse înspre plăcintar și îi spuse:
— Întrucât așa judecă păgubitul, nu pot, o, desfrânatule, să-ți dăruiesc iertarea decât numai de-o fudulie.
Și soitariul, care biruia și care își plătea astfel necazul, spuse ca învățătură de minte:
— Asta-i osânda, așadar, pentru fiece curvar care fără de habar se repede într-un cuibar, ca un pleșcar pe-o găină haină, o pațachină care-i și-așa și-așa, pân-o răzghină.
Pe urmă adăugă:
— O, doamne al vremilor, ci iartă-l și de oușorul celălalt!
Și atunci ieși în față cel de al doilea dezmățat, zarzavagiul; și sărută pământul dintre mâinile sultanului și spuse:
— O, Măria Ta, tu, cel mai mărinimos dintre toți sultanii, ierta-mă-vei oare de ce știi, dacă vei fi minunat de povestea mea?
Iar sultanul se întoarse înspre măscărici, care își dete cu un semn învoirea. Și sultanul îi spuse zarzavagiului:
— Dacă-i minunată, îți voi da ceea ce îmi ceri!
Atunci zarzavagiul, care fusese luat drept Khizir, prorocul cel verde, spuse: