Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, o, mult-dăruitule cu purtări alese, că emirul drept-credincioșilor, califul Al-Rașid, care a fost sultanul cel mai darnic de pe vremile lui și cel mai strălucit, avea uneori slăbiciunea – numai unul Allah este fără de nici o slăbiciune!
— Să lase a se înțelege, când venea vorba, că nici un om dintre muritori nu îl întrecea în dărnicie și în mână largă.
Or, într-o zi, pe când se lăsa ispitit să se laude așa cu bunurile care, la urma urmei, nu-i fuseseră hărăzite de către Atoateîmpărțitorul decât spre a le folosi tocmai cu mărinimie, marele vizir Giafar nu vroi nicicum, cu sufletu-i ales, ca stăpânul său să se dovedească mai departe lipsit de umilința datorată față de Allah. Și se hotărî a-și lua îngăduința să-i deschidă ochii. Se temeni așadar dinainte-i și, după ce sărută de trei ori pământul, îi spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, o, cunună peste capetele noastre, iartă-l pe robul tău dacă se încumetă a-și ridica glasul de față cu tine spre a-ți zugrăvi că virtutea cea mai de seamă a unui drept-credincios este umilința dinaintea lui Allah și că aceasta-i singurul lucru cu care se cade să se fălească cineva. Căci toate bunurile de pe pământ și toate harurile minții și toate însușirile cele bune ale sufletului nu sunt pentru om decât un dar de la cel Preaînalt – lăudat fie El! Iar omul nu se cuvine să se îngâmfe cu darul acesta mai mult decât un pom că e plin de roade, ori decât marea că se varsă în ea apele cerului. Cât despre laudele ce se cuvin dărniciei tale, lasă mai degrabă să le facă supușii tăi, care mulțumesc fără de încetare cerului că le-a menit să se nască în împărăția ta și care nu au altă mulțumire decât să-ți rostească plini de recunoștință numele!
Pe urmă adăugă:
— Și-apoi, o, doamne al meu, să nu care cumva să crezi că tu ai fi singurul pe care Allah l-ar fi copleșit cu darurile lui cele fără de socoată! Să știi, dar, că se află în cetatea Bassrei un tânăr care, măcar că nu este decât un om de rând, trăiește cu mai multă fălnicie și cu mai multă strălucire decât cei mai mari sultani. Îl cheamă Abulcassem și nici un domn de pe lume, nici măcar emirul drept-credincioșilor însuși, nu are mâna mai largă și nu este mai filotim ca el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și doua noapte urmă:
Îl cheamă Abulcassem și nici un domn de pe lume, nici măcar emirul drept-credincioșilor însuși, nu are mâna mai largă și nu este mai filotim ca el!
Când auzi vorbele astea de la urmă ale vizirului său, califul se simți peste măsură de înciudat; și se făcu roșu de tot la față și cu ochii aprinși; și măsurându-l de sus pe Giafar îi spuse:
— Vai de tine, o, câine de vizir! Cum de cutezi să minți dinaintea stăpânului tău, uitând că asemenea purtare îți aduce fără de izbavă moartea?
Și Giafar răspunse:
— Pe viața capului tău! O, emire al drept-credincioșilor, vorbele pe care m-am încumetat să le rostesc de față cu tine sunt vorbe de adevăr. Iar dacă mi-am pierdut toată credința la inima ta, poți să pui a se cerceta și pe urmă să mă osândești, dacă ai să afli că sunt mincinoase. În ce mă privește, o, doamne al meu, nu mă sfiesc a-ți mărturisi că am fost, cu prilejul călătoriei mele din urmă la Bassra, oaspetele uluit al tânărului Abulcassem. Iar ochii mei încă nu au uitat ceea ce au văzut, urechile mele ceea ce au auzit, și mintea mea ceea ce a fermecat-o. Și drept aceea, chiar cu primejdia de a trage asupră-mi obijduirea din partea stăpânului meu, nu am putut să mă opresc a spune sus și tare că Abulcassem este omul cel mai mărinimos din vremile lui!
Și Giafar, după ce vorbi astfel, tăcu. Iar califul, până peste măsură de supărat, făcu semn căpeteniei străjilor să-l înșface pe Giafar. Și porunca fu îndeplinită pe loc. Și, după asta, Al-Rașid ieși din sală și, neștiind cum să-și descarce mânia, se duse în iatacul soției sale Sett Zobeida, care îngălbeni de spaimă când îi văzu chipul de zile negre.
Și Al-Rașid, cu sprâncenele încruntate și cu ochii bulbucați, se duse și se întinse pe divan, fără a scoate o vorbă. Iar Sett Zobeida, care știa cum să-l ia în ceasurile lui de supărare, se feri să-l sâcâie cu vreo întrebare de prisos; ci luând o înfățișare de mare îngrijorare, îi aduse un pahar plin cu apă înmiresmată cu trandafir și, dându-i-o, îi spuse:
— Numele lui Allah fie asupră-ți, o, fiu al moșului meu! Băutura aceasta să te răcorească și să te liniștească! Viața-i întocmită din două culori, una albă și alta neagră. Deie Allah ca numai culoarea albă să lumineze lungile tale zile!
Și Al-Rașid spuse:
— Pe volniciile strămoșilor noștri cei slăviți! Numai negura are să-mi acopere viața, o, fiică a moșului meu, câtă vreme am să-l mai văd dinaintea ochilor pe fiul barmakidului, pe Giafar ăla al pacostei, care se veselește să-mi înfrunte vorbele, să-mi precumpănească faptele și să dea precădere asupra mea unor inși oarecari dintre supușii mei!
Și îi istorisi soției sale tot ce se întâmplase și i se plânse de vizirul său, cu niște vorbe care o făcură să priceapă că preacinstitul cap al lui Giafar se afla de data aceasta la mare primejdie. Încât Sett Zobeida nu pregetă a fi dintru-ntâi la un gând cu emirul, mărturisindu-și supărarea că îl vedea pe vizir îngăduindu-și atari necuviințe față de domnul său. Pe urmă, tare iscusit, îi dovedi că ar fi mai cuminte să amâie osânda numai atâta cât să trimită pe cineva la Bassra spre a cerceta cum stă treaba. Și adăugă:
— Și-atunci ai să te poți încredința de adevărul ori de minciuna spuselor lui Giafar și să-i faci ceea ce se va cuveni.
Iar Harun, pe care vorbele pline de înțelepciune ale soției sale îl potoliseră pe jumătate, răspunse:
— Dreptu-i ce spui, o, Zobeida! Hotărât! Îi datorez această chibzuință unui om cum este fiul slujitorului meu Yahia! Ba chiar, întrucât nu pot să am deplină încredere în seama pe care mi-ar da-o cel pe care l-aș trimite la Bassra, vreau să mă duc eu însumi în cetatea aceea, să cercetez lucrurile. Și am să-l cunosc și eu pe Abulcassem ăla. Și mă jur că Giafar are să plătească cu capul dacă mi-o fi înflorit filotimia acelui tânăr, ori dacă mi-o fi spus vreo minciună.
Și fără a zăbovi mai mult să-și ducă la îndeplinire gândul, Harun se ridică pe clipă pe dată și, fără a vrea să mai asculte ce-i spunea Sett Zobeida spre a-l îndemna să nu facă de unul singur drumul până la Bassra, se străvesti în neguțător de la Irak, o povățui pe sultană să vegheze în lipsa lui la treburile împărăției și, ieșind din sărai pe o poartă tainică, plecă din Bagdad.
Și Allah îi meni bună pace; și ajunse la Bassra fără de supărare și trase la hanul cel mare al negustorilor. Și acolo, mai înainte chiar de a-și face un răgaz de odihnă și de a mânca oleacă, se grăbi să-l iscodească pe portarul de la han despre ceea ce ardea să afle, întrebându-l, după schimbarea salamalecurilor:
— Este adevărat, o, șeicule, că în cetatea voastră trăiește un tânăr, pe nume Abulcassem, care este mai presus decât sultanii ca mărinimie, ca lărgime de mână și ca fălnicie?
Și bătrânul portar, clătinând din cap cu o înfățișare plină de încredințare, răspunse:
— Allah coboare asupra-i binecuvântările sale! Da care-i insul care să nu fi cunoscut urmările dărniciei lui? În ce mă privește, ya sidi, apoi de-aș avea eu pe fața mea și o sută de guri și în fiecare gură câte o sută de limbi și pe fiecare limbă câte o comoară de limbuție, tot n-aș putea să-ți povestesc așa cum se cuvine dărnicia cea minunată a domniei sale Abulcassem!
Pe urmă, întrucât alți călători soseau cu calabalâcurile lor, portarul hanului nu avu răgaz să-i spună mai departe. Iar Harun fu nevoit să plece și se sui în odaie să se odihnească și să cineze ceva în seara aceea.
Iar a doua zi, dis-de-dimineață, plecă de la han și se duse să se preumble prin sukuri. Și după ce negustorii își deschiseră prăvăliile, emirul se duse la unul dintre ei, acela ce i se păru cel mai de vază și îl rugă să-i arate drumul care ducea la casa lui Abulcassem. Și negustorul, tare minunându-se, îi spuse:
— Da de prin ce țară depărtată vei fi venind tu, de nu ai habar unde-i casa domniei sale Abulcassem? Păi el, aici, este mai cunoscut decât o fi fost vreodată vreun sultan în împărăția lui!
Iar Harun adeveri că venea într-adevăr de tare departe, da că ținta călătoriei lui era tocmai de a-l cunoaște pe domnia sa Abulcassem. Atunci negustorul porunci unui băiat de-al lui să-i slujească de călăuză, spunându-i:
— Du-l pe acest preacinstit străin până la saraiul strălucitului nostru domn!
Or, saraiul acela era un sărai uluitor. Și era zidit numai și numai din pietre de marmură ca matostatul, cu niște porți de jad verde. Și Harun rămase uluit de frumusețea întocmirii lui; și când intră în curte, văzu o mulțime de robi tineri, albi și negri, îmbrăcați cilibiu, care se veseleau jucându-se, în așteptarea poruncilor de la stăpânul lor. Și îl opri pe unul dintre ei și îi spuse:
— O, tinere, du-te rogu-te și-i spune stăpânului tău Abulcassem: „O, stăpâne al meu, se află în curte un străin care a bătut drumul de la Bagdad până la Bassra anume pentru a-și bucura ochii cu chipul tău binecuvântat!”
Și robul cel tânăr cunoscu numaidecât, din felul cum vorbea și din înfățișarea celui care îl oprise, că acela nu era om de rând. Și dete fuga să-și vestească stăpânul, care veni până în curte să-l întâmpine pe oaspetele străin. Și după salamalecurile și urările de bun venit, îl luă de mână și îl duse într-o sală care era împodobită numai cu frumusețea și cu liniile ei desăvârșite.
Și de îndată ce șezură pe divanul cel larg de mătasă chindisită cu aur ce se întindea de jur împrejurul sălii, se și iviră doisprezece tineri robi albi, tare frumoși, aducând niște oluri de agat și de rubin, pline cu licori alese. Apoi intrară douăsprezece copilandre ca niște lune, care unele aduceau castroane de farfuriu pline cu poame și cu flori, iar altele aduceau cupe mari de aur pline cu șerbeturi de înghețată de fructe zdrobite, minunate la gust. Și robii aceia tineri și copilandrele gustară întâi din licorile, din șerbeturile și din răcoritoarele acelea, până a le da oaspetelui stăpânului lor. Și Harun se îndulci cu acele băuturi felurite și, măcar că era deprins cu cele mai alese bunătățuri din tot Răsăritul, mărturisi că nu mai băuse niciodată ceva asemuitor.
După care Abulcassem îl pofti pe musafir să treacă într-o altă sală, unde era așezată o masă plină cu bucatele cele mai de soi, pe niște tablale de aur greu. Și îi dete, cu chiar mâinile lui, bucatele cele mai bune. Și Harun găsi că bucatele acelea erau gătite nemaipomenit.
Pe urmă, când masa se sfârși, tânărul îl luă de mână și îl duse în cea de a treia sală și mai bogat împodobită decât celelalte două. Și niște robi, încă și mai frumoși decât cei de mai înainte, aduseră o sumedenie uluitoare de oluri de aur învrâstate cu nestemate și pline cu tot felul de vinuri, precum și niște tablale mari de farfuriu pline cu uscături dulci și niște tăvi împodobite cu plăcinte de soi. Și pe când Abulcassem își îmbia musafirul să guste, intrară niște cântărețe și niște lăutărese, care începură o cântare ce-ar fi tulburat și pietrele. Și Harun, vrăjit până peste fire, își zicea: „Hotărât! Și în saraiul meu am cântărețe cu glasuri minunate și chiar cântăreți ca Isac, care cunosc totul despre tainele meșteșugului lor, da nimeni n-ar putea să năzuiască a se lua la întrecere cu cei de aici! Pe Allah! Au ce-a putut să facă un om de rând, un târgoveț din Bassra, ca să adune atâta grămadă de lucruri desăvârșite?”
Și pe când Harun lua aminte cu osebire la glasul unei almee ce-l vrăjise cu dulceața ei, Abulcassem ieși din casă și se întoarse peste o clipă, ținând într-o mână o vergea de chihlimbar, iar în cealaltă mână un copăcel cu tulpinița de argint, cu crengile și cu frunzele de smarald și cu poamele de rubin. Iar în vârful acelui pom se afla un păun de aur de o frumusețe ce-l proslăvea pe acela care îl închipuise. Și Abulcassem, după ce puse pomul jos la picioarele califului, lovi cu vergeaua capul păunului. Și numaidecât pasărea cea mândră își întinse aripile și desfășură minunăția cozii și începu să se învârtească repede-repede. Și pe măsură ce se învârtea, niște fumuri de ambră, de nard, de olm, de aloe și de alte odoruri cu care era plin țâșneau din toate părțile lui, în șuvițe subțiri, și îmbălsămau sala toată.
Ci deodată, pe când Harun privea răpit cu totul pomul și păunul și se minuna de ei, Abulcassem îi luă și pe unul și pe celălalt și îi duse. Iar Harun se simți tare înțepat de fapta aceea neașteptată și își zise în sineși: „Pe Allah! Ce lucru ciudat! Și ce vor să însemne toate astea? Oare așa se poartă o gazdă față cu oaspeții săi? Tânărul ăsta, mi se pare mie, nu prea știe să se arate precum îmi da de înțeles Giafar. Îmi ia pomul și păunul tocmai când mă vede mai dornic să mă uit la ei. Pesemne, fără de nici o îndoială, că i-a fost frică să nu-i cer să mi-i dăruiască. A, nu-mi pare rău să cercetez eu însumi filotimia asta vestită care, după vizirul meu, nu-și are perechea pe lume!” În vreme ce lui Al-Rașid i se vânzoleau prin minte asemenea gânduri, tânărul Abulcassem se întoarse în sală. Și era însoțit de un rob micuț, frumos ca soarele. Și copilul acela drăgălaș avea o mantie de atlaz de zarafir, împodobită cu mărgăritare și cu diamante. Și ținea în mână o cupă făcută dintr-o singură bucată de almaz, și umplută cu un vin purpuriu. Și veni la Harun și, după ce sărută pământul dintre mâinile lui, îi întinse cupa. Și Harun o luă și o duse la buze. Da care nu-i fu mirarea după ce, golind cupa, văzu că, dând-o îndărăt robului cel drăgălaș, era iarăși plină până sus! Încât o luă iar din mâinile copilului și, ducând-o la gură, o goli până la ultimul strop. Pe urmă o dete îndărăt robului cel micuț, luând seama cum se umplea la loc fără ca nimeni să fi turnat ceva în ea.
Văzând acestea, Harun rămase până peste poate de uluit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și treia noapte urmă:
Văzând acestea, Harun rămase până peste fire de uluit și nu izbuti a se opri să întrebe cum de se putea petrece așa ceva. Iar Abulcassem răspunse:
— Doamne, nu este nimica năzdrăvănesc aici. Cupa este lucrarea unui învățat de demult, care cunoștea toate tainele de pe pământ!
Și rostind vorbele acestea, luă de mână copilul și ieși grăbit din sală. Iar năprasnicul Harun, de data aceasta, rămase tare îmbufnat. Și gândi: „Pe viața capului meu! Tânărul acesta și-a pierdut mințile ori și mai rău, habar n-a avut vreodată de datorințele ce se cuvin față de un oaspete și habar n-a avut de purtările alese. Îmi aduce toate minunățiile acestea, fără ca să-l fi rugat cineva, mi le întinde dinaintea ochilor și când bagă de seamă că mă cuprinde cea mai mare bucurie să mă uit la ele, mi le ia. Pe Allah! N-am văzut în viața mea ceva mai supărător și mai bădărănesc. Afurisitule de Giafar! Am să te învăț eu în curând, de-o vrea Allah, să judeci mai bine oamenii și să-ți mai învârtești limba prin gură înainte de a vorbi!”
Pe când Al-Rașid cugeta astfel despre firea gazdei lui, îl văzu pe acesta că se întoarce în sală pentru a treia oară. Și, la câțiva pași în urma lui, venea o copilandră cum nu se află decât în grădinile raiului. Era toată îmbrăcată în mărgăritare și în nestemate și încă și mai împodobită cu chiar frumusețea ei, decât cu gătelile hainelor. Iar Harun, când o văzu, uită și de pom și de păun și de cupa cea mereu plină și își simți sufletul junghiat de jinduri. Iar fetișcana, după ce i se temeni adânc, veni și șezu dinainte-i și, cu o lăută lucrată din lemn de aloe, din fildeș, din sandal și din abanos, începu să cânte pe douăzeci și patru de feluri osebite, cu o măiestrie atâta de desăvârșită, încât Al-Rașid nu-și mai putu stăpâni mirarea și strigă:
— O, tinere, ce soartă vrednică de pizmuit ai avut!
Da de îndată ce Abulcassem băgă de seamă că musafirul său era fermecat de fetișcană, numaidecât o luă de mână și o scoase din sală cu mare zor.
Când văzu purtarea aceea a gazdei sale, califul se simți până peste măsură de batjocorit, și, de teamă să nu-și lase mânia să izbucnească, nu vru să mai zăbovească într-o casă în care era primit într-un chip atât de ciudat, încât, de îndată ce tânărul se întoarse în sală, îi spuse ridicându-se:
— O, mărinimosule Abulcassem, sunt, într-adevăr, tare tulburat de felul cum te-ai purtat cu mine, fără a-mi cunoaște cinul și rostul. Îngăduie-mi așadar să plec și să te las în tihnă, fără să-ți pun mai mult la încercare filotimia!
Iar tânărul, de teamă să nu-l supere, nu voi să se împotrivească dorinței lui și, făcându-i o temenea cuviincioasă, îl însoți până la poarta saraiului, cerându-și iertăciune că nu l-a primit cu toată măreția ce i s-ar fi căzut.
Și Harun porni înspre han, gândind cu amărăciune: „Ce om plin de fumuri și Abulcassem ăsta! Îi place să-și înșire bogățiile sub ochii străinilor, ca să-și stâmpere astfel mândria și făloșenia. Dacă asta-i dărnicie de mână, apoi eu nu sunt decât un smintit și un orb! Păi nu! Că, de fapt, insul ăsta nu e decât un cărpănos și încă un cărpănos de soiul cel mai grețos. Iar Giafar are să afle în curând cât face să-ți amăgești domnul cu minciuna cea mai ticăloasă!”
Și tot chibzuind așa, ajunse la poarta hanului. Și zări în curte un alai mare, așezat ca o jumătate de lună și alcătuit dintr-o mulțime mare de robi tineri, și albi și negri, cei albi de-o parte, cei negri de cealaltă. Și în mijlocul acelui corn de lună ședea o copilandră frumoasă, copilandra cea cu lăuta, care îl vrăjise în saraiul lui Abulcassem, avându-l de-a dreapta ei pe copilul cel drăgălaș, cu cupa de almaz în mână și de-a stânga un alt copil, tot atâta de dulce și de frumos, ținând pomul de smarald și păunul.
Or, de cum intră pe poarta hanului, toți robii se ploconiră până la pământ, iar copila cea zarifă veni înaintea lui și îi înfățișă, pe o pernă de atlaz, un sul de hârtie de mătasă. Și Al-Rașid, măcar că tare nedumerit de toate astea, luă sulul, îl desfășură și văzu că purta aceste rânduri: „Pacea și binecuvântarea fie asupra musafirului nostru cel plăcut, a cărui ospeție ne-a cinstit casa și ne-a înmiresmat-o. Și-apoi! Binevoiește, o, părinte al musafirilor prea-aleși, să-ți pleci privirea asupra lucrurilor fără de preț pe care le trimite domniei tale mâna noastră cea prea puțin darnică și să le primești din partea noastră ca pe un prea sărac semn al supușeniei noastre față de acela care ne-a luminat sălașul. Că am băgat de seamă că robii aceștia care alcătuiesc alaiul, precum și băieții și fetele acestea, ca și pomul, ca și pocalul, ca și păunul, nu i-au neplăcut în chip osebit musafirului nostru; și drept aceea, ne rugăm lui să le socoată ca și cum ale sale ar fi fost dintotdeauna. Și-apoi toate de la Allah vin și la el se întorc toate. Uassalam!” Când sfârși de citit scrisoarea și când îi înțelese tot tâlcul și toată însemnătatea, Al-Rașid rămase până peste poate de minunat de atâta dărnicie și strigă:
— Pe volniciile strămoșilor mei – cinsti-le-ar Allah chipurile!
— Pricepem acuma ce greșit l-am judecat pe tânărul Abulcassem! Ce mai ești tu, dărnicie a lui Al-Rașid, pe lângă o dărnicie ca aceasta? Fie-ți binecuvântările celui Preaînalt asupra capului, o, vizire al meu Giafar, tu, care mi-ai prilejuit să mă scutur de mândria mea cea păcătoasă și de înfumurarea mea! Iacătă că într-adevăr un ins de rând, fără a pregeta nici cât de cât și fără a se arăta stânjenit în vreun fel, se dovedește mai presus ca mărinimie și ca filotimie decât sultanul cel mai bogat de pe pământ!
Așa strigă. Pe urmă, chibzuind deodată, cugetă: „Da, pe Allah! Ci cum se face că un ins de rând poate să dea asemenea daruri și de unde a luat sau unde a găsit el atâtea bogății? Și cum de este cu putință ca în țările mele un om să ducă o viață mai strălucită decât sultanii, fără ca eu să știu pe ce căi a ajuns el la o atare treaptă de bogăție? Hotărât! Trebuie ca fără de zăbavă, chiar cu primejdia de a mă arăta necuviincios, să mă duc și să-l pun să-mi dezvăluie cum a putut să adune o avere atâta de peste măsură!”
Și numaidecât, în nerăbdarea lui de a-și astâmpăra nedumerirea, lăsându-i la han pe robii săi cei noi și tot ce-i aduseseră, Al-Rașid se întoarse la palatul lui Abulcassem. Și când ajunse dinaintea tânărului, îi spuse, după salamalecuri:
— O, prea darnice stăpâne, Allah să-și sporească asupra-ți facerile de bine și ajute-ți să dăinuiască huzururile cu care ești acoperit! Ci darurile pe care mi le-a făcut mâna ta binecuvântată sunt atâta de mari, încât mi-e teamă că, primindu-le, să nu trec peste datorințele mele de musafir și peste marginile dărniciei tale fără de asemuire. Îngăduie-mi așadar ca, fără teama de a te jigni, să fiu lăsat a ți le trimite îndărăt și ca, minunat de ospeția ce mi-ai dat, să mă duc să povestesc la Bagdad, cetatea mea, despre filotimia ta!
Ci Abulcassem, cu o înfățișare tare mâhnită, răspunse:
— Doamne, fără de îndoială că, dacă ai vorbit așa, vei fi având vreo pricină să te plângi de primirea mea, ori poate că darurile mele ți-au neplăcut pentru puținătatea însemnătății lor! Altminteri nu te-ai fi întors de la han ca să mă faci să îndur o astfel de ocară.
Și Harun, tot străvestit în neguțător, răspunse:
— Ferească-mă Allah să răspund la ospeția ta într-un asemenea chip, o, preadarnicule Abulcassem! Pricina întoarcerii mele nu vine decât numai din grija pe care o am văzându-te cum risipești așa pe niște străini pe care îi cunoști întâia oară niște lucruri atât de scumpe, și din teama de a vedea cum se sfârșește, fără ca tu să dobândești mulțumirea ce ți se cuvine, o avuție care, oricât de fără de sfârșit ar putea să fie, trebuie să aibă și un capăt!
La vorbele lui Al-Rașid, Abulcassem nu putu a se opri să zâmbească și răspunse:
— Liniștește-ți grijile acestea, o, stăpâne al meu, dacă chiar numai asta-i pricina ce mi-a prilejuit bucuria întoarcerii tale. Află, într-adevăr, că în fiecare zi a lui Allah eu mă plătesc de datorințele pe care le am față de Atoateziditorul – preamărit și proslăvit fie El!
— Făcând celor ce bat la poarta mea unul, ori două, ori trei daruri pe potriva acelora care sunt acuma în mâinile mele. Întrucât avuția pe care mi-a hărăzit-o Atoatedătătorul de bogății este o avuție fără de capăt.
Și, băgând de seamă că pe chipul oaspetelui său se ivea o nedumerire mare, adăugă:
— Văd, o, stăpâne al meu, că sunt dator să-ți mărturisesc niște întâmplări din viața mea și să-ți povestesc istoria acestei comori fără fund, care-i o poveste atât de minunată și de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colțul de dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură aceluia care ar citi-o cu luare-aminte!
Și, rostind acestea, tânărul Abulcassem îl luă pe oaspetele său de mână și îl duse într-o sală plină de reveneală, în care mai multe cățui tare frumoase îmbălsămau aerul și unde se vedea un jeț larg de aur cu niște chilimuri scumpe la picioare. Și tânărul îl pofti pe Harun să se suie în jeț, să șadă lângă el și își începu așa povestea:
Află, o, stăpâne al meu – Allah este stăpânul nostru al tuturora!
— Că eu sunt copilul unui mare giuvaiergiu, de baștină din Cairo, pe care îl chema Abdelaziz. Ci tatăl meu, măcar că s-a născut la Cairo, ca și tatăl său și ca și tatăl tatălui său, nu a trăit toată viața lui în cetatea sa de naștere. Căci stăpânea atâtea bogății încât, fiindu-i frică să nu tragă asupra-și zavistia și lăcomia sultanului Egiptului care, pe vremile acelea, era un asupritor fără de leac, s-a văzut silit să-și lase țara și să vină să se statornicească în cetatea aceasta a Bassrei, la umbra ocrotitoare a sultanilor Bani-Abbas – reverse Allah asupră-le binecuvântările sale! Și tatăl meu, nu peste multă vreme, s-a însurat cu singura fată a negustorului cel mai bogat din cetate. Iar eu m-am născut din căsătoria aceea norocită. Iar înainte de mine și după mine, nici un alt rod nu s-a mai adăugat la spița neamului lor. Și-așa că bucurându-mă de toate bunurile tatălui meu și ale mamei mele după moartea lor – dărui-le-ar mântuirea Allah și fie El mulțumit de ei!
— Încă tânăr de tot am avut de mânuit o avere mare, alcătuită din tot felul de bunuri și de bogății.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și patra noapte urmă:
Încă tânăr de tot am avut de mânuit o avere mare, alcătuită din tot felul de bunuri și de bogății. Ci întrucât îmi plăceau cheltuielile și risipa, mă apucai să trăiesc cu atâta necumpăt, că în nici doi ani toată moștenirea fu vântuită. Întrucât, o, stăpâne al meu, toate ne vin de la Allah și toate la El se întorc! Eu atunci, văzându-mă într-o stare de sărăcie lucie, mă apucai să chibzuiesc la viața mea trecută. Și mă hotărâi, după traiul și după isprăvile mele de la Bassra, să las cetatea mea de naștere și să mă duc să-mi târăsc pe aiurea amărâtele de zile; căci sărăcia este mai ușor de purtat sub ochii unor străini. Îmi vândui așadar casa, singurul bun care îmi mai rămăsese și mă alipii la o caravană de negustori, cu care ajunsei mai întâi la Mossul și pe urmă la Damasc. După care străbătui pustia, ca să mă duc în hagialâc la Mecca; iar de acolo mă dusei la Cairo cel mare, leagănul spiței și al neamului meu.
Or, când ajunsei în cetatea aceea cu case frumoase și cu geamii fără de număr, îmi adusei aminte că chiar acolo se născuse Abdelaziz, giuvaiergiul cel bogat și nu putui să mă opresc, la această amintire, să scot niște suspine adânci și să plâng. Și mă gândii ce durere l-ar fi cuprins pe tatăl meu dacă ar fi văzut starea jalnică a singurului său copil, moștenitorul său. Și, stăpânit de astfel de gânduri ce mă apăsau, ajunsei în preumblarea mea pe malurile Nilului, în spatele saraiului sultanului. Și iacătă că la o fereastră se ivi un cap vrăjit – de fetișcană ori de copilă, nu știam – și care, când o zării, mă înmărmuri. Ci deodată se trase îndărăt, și nu mai văzui nimic. Iar eu șezui acolo pierit, până seara, așteptând zadarnic să se mai arate o dată. Și într-un sfârșit plecai, ci cu inima grea și mă dusei să-mi petrec noaptea la hanul la care trăsesem. Iar a doua zi, întrucât chipul fetișcanei se înfățișa necontenit în mintea mea, nu pregetai să mă întorc sub fereastra cu pricina. Ci nădejdea și așteptarea îmi fură chiar degeaba; întrucât chipul cel dulce nu se mai ivi, măcar că perdeaua de la geamuri tremură oleacă, iar mie mi se păru că ghicesc o pereche de ochi babilonici dincolo de giurgiuvele. Iar neivirea aceea mă mohorî amarnic, fără totuși a mă deznădăjdui, întrucât nu pregetai să mă întorc iarăși tot în acel loc, a doua zi. Or, care nu-mi fu atunci tulburarea când văzui fereastra că se întredeschide și că perdeaua se dă la o parte, lăsând să se ivească luna plină a chipului ei! Și mă temenii degrabă, cu fruntea la pământ; și după ce mă ridicai, rostii:
— O, doamnă și stăpână, sunt un străin venit de curând la Cairo și care și-a început intrarea în cetatea aceasta cu vederea frumuseții tale. Iar ursita, care m-a călăuzit de mână până aici, împlinească-și minunea precum dorește robul tău!
Și tăcui, așteptând răspunsul. Iar fetișcana, în loc de a-mi răspunde, căpătă o înfățișare atâta de înfricoșată, încât eu nu mai știam dacă se cădea să mai stau acolo ori să-mi slobozesc picioarele în vânt. Și mă hotărâi să stau pe loc, nepăsător de toate primejdiile ce m-ar fi putut paște. Or, bine am făcut, întrucât deodată fetișcana se plecă peste marginea ferestrei și îmi spuse cu glas tremurător:
— Întoarce-te pe la miezul nopții. Da acuma fugi cât mai iute!
Și, cu vorbele acestea, pieri grabnic și mă lăsă până peste măsură de uluit, de îndrăgostit și de bucuros. Și îmi uitai pe dată necazurile și sărăcia. Și mă grăbii să mă întorc la han, ca să trimit după bărbierul locului, care se apucă să mă radă pe cap, la subțiori și pe vintre, să mă ferchezuiască și să mă dichisească. Pe urmă mă dusei la hammamul săracilor unde, pe câțiva gologani, făcui o scaldă minunată și mă înmiresmai și mă împrospătai și ieșii de acolo cu totul învoioșat și cu trupul ușor ca fulgul, încât atunci când veni ceasul hotărât, mă dusei ocrotit de noapte sub fereastra de la sărai. Și găsii la fereastra aceea o scară de mătasă, care cobora până la pământ. Iar eu, fără a șovăi, nemaiavând de altminteri nimica de pierdut, afară de o viață care nu mai avea nici o legătură și nici un temei, mă cățărai pe scară și intrai pe fereastră în iatac. Străbătui degrabă două odăi, ajunsei în cea de a treia, unde, pe un pat de argint, ședea întinsă și zâmbitoare făptura după care tânjeam. Ah! Domnia ta negustorule, oaspetele meu, câtă minune era în făptura aceea a Atoateziditorului! Ce ochi! Și ce gură! Când am văzut-o, am simțit că-mi zboară mințile, și nu am putut să rostesc o vorbă. Ci ea se ridică pe jumătate și cu un glas mai dulce ca zahărul candel îmi spuse să stau jos lângă ea pe patul de argint. Apoi mă întrebă cu luare-aminte cine sunt. Iar eu îi istorisii povestea mea, cu inima deschisă, de la început până la sfârșit, fără a ocoli nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată. Or, fetișcana, care mă ascultase cu multă băgare de seamă, se arătă cu adevărat tulburată de starea în care mă adusese soarta. Iar eu, văzând-o așa, rostii:
— O, stăpână a mea, oricât de amărât aș fi, pun capăt jelaniei, de vreme ce tu ești atâta de bună, încât să plângi de nenorocirile mele!
Iar ea la acestea îmi dete răspunsul de cuviință și pe nesimțite ne prinserăm într-o tăifăsuiala care se făcea tot mai drăgăstoasă și mai caldă. Și, până la urmă, îmi mărturisi că și ea, când m-a văzut, a simțit o ispită pentru mine. Iar eu grăii:
— Preaslăvit fie Allah, carele înduioșează inimile și îndulcește ochii gazelelor!
La care ea dete iarăși răspunsul de cuviință și adăugă:
— Întrucât tu mi-ai mărturisit că ești Abulcassem, nici eu nu vreau să nu știi cine sunt!
Și, după ce șezu tăcută o clipită, spuse:
— Află, o, Abulcassem, că sunt cadâna cea mai dragă a sultanului și că mă cheamă Sett Labiba. Or, cu tot huzurul în care trăiesc aici, nu sunt deloc fericită. Căci pe lângă că sunt înconjurată numai de niște potrivnice pizmașe și gata să mă dea pierzării, sultanul, care mă are dragă, nu izbutește să mă mulțumească, întrucât Allah, cel carele împarte virtute cocoșilor, pe el l-a uitat la împărțanie. Și pentru aceea, când te-am zărit sub fereastră și când te-am văzut plin de cutezanță și netemător de primejdie, am socotit că vei fi fiind și bărbat destoinic. Și te-am chemat să te încerc. Așa încât acuma-i rândul tău să-mi dovedești că nu m-am înșelat când te-am ales, și că destoinicia îți este pe măsura cutezanței!
Eu atunci, o, stăpâne al meu, care nu duceam lipsă să fiu îndemnat spre a face cele ce se cuveneau, întrucât nu mă aflam acolo decât pentru fapte, nu vrusei să mai pierd nicidecum o vreme scumpă cântând stihuri, cum este datul în împrejurări de-acestea și mă pregătii de iureș. Ci în chiar clipita când brațele noastre se împreunau, se auzi o bătaie năprasnică la ușa iatacului. Iar preafrumoasa Labiba, înfricoșată foarte, îmi spuse:
— Nimeni nu are îngăduință să bată așa, de nu cumva-i chiar sultanul. Suntem vânduți și pierduți fără de scăpare!
Eu mă și gândii la scara de la fereastră, ca să fug pe unde suisem. Ci vru soarta ca sultanul tocmai dinspre partea aceea să se abată; și nu-mi mai rămânea nici o putință de scăpare. Încât, hotărându-mă la cel din urmă lucru ce-mi mai rămânea de făcut, mă ghemuii sub patul de argint, pe când cadâna sultanului se scula să deschidă. Și de îndată ce ușa fu deschisă, sultanul și intră urmat de hadâmbii lui și, până să apuc eu să-mi dau seama despre ce se întâmplă, mă și simții înșfăcat de sub pat de douăzeci de mâini amarnice și negre, care mă traseră ca pe un sac și mă ridicară de jos. Și hadâmbii se repeziră cu mine la fereastră, în vreme ce alți hadâmbi negri, înșfăcând-o pe cadână, se repezeau la fel spre cealaltă fereastră. Și toate mâinile deodată își aruncară povara, zvârlindu-ne pe amândoi din vârful saraiului în apele Nilului.
Or, fusese scris la ursita mea să-mi fie dat să scap de moartea prin înec. Și-așa, măcar că vătămat rău din cădere, izbutii, după ce ajunsei până la străfundul Nilului, să ies iar la fața apei și să mă furișez, la adăpostul nopții, până la malul din partea dimpotrivă saraiului. Și după ce scăpai dintr-o primejdie atâta de mare, nu mă îndurai să plec până ce nu încercai s-o pescuiesc și pe aceea pe care nesăbuința mea o dusese la pierzanie și mă băgai îndărăt în apă, cu mai multă îndârjire decât când ieșisem și mă scufundai și iar mă scufundai, de-o grămadă de ori, trudindu-mă s-o găsesc. Ci toate strădaniile mele rămaseră zadarnice și, cum puterile începeau să mă lase, mă văzui nevoit, ca să-mi scap sufletul, să mă întorc la mal. Și, amărât rău, jeluiam moartea cadânei aceleia dulci, zicându-mi că nu s-ar fi căzut să mă apropiu de ea câtă vreme mă știam sub zodia nenorocului și știam că nenorocul este molipsitor. Încât, sfâșiat de durere și copleșit de căințe, zorii să fug din Cairo și din Egipt și luai calea Bagdadului, Cetatea Păcii.
Or, Allah îmi meni cale tihnită și ajunsei fără de necazuri la Bagdad, da într-o stare tare jalnică, întrucât eram fără bani, și din toată averea mea de odinioară nu-mi mai rămăsese decât numai un dinar de aur pe fundul chimirului. Și de cum ajunsei în sukul zarafilor, schimbai dinarul în mărunțiș, apoi, ca să-mi câștig pâinea cea de toate zilele, cumpărai o tabla de răchită și niște zaharicale, și niște mere înmiresmate, și niște balsamuri, și niște chitonaguri, și niște trandafiri. Și mă apucai să-mi strig marfa pe la ușile prăvăliilor, vânzând în fiecare zi și câștigând cât să-mi ajungă pentru ziua de mâine. Or, neguțătoria aceea măruntă îmi mergea, întrucât aveam glas frumos și îmi vesteam marfa nu ca vânzătorii din Bagdad, ci cântând în loc să strig.
Și într-o zi, pe când mi-o cântam cu un glas încă și mai limpede ca de obicei, un preacinstit șeic, stăpân pe prăvălia cea mai frumoasă din suk, mă strigă, alese un măr înmiresmat de pe tablaua mea și, după ce îl mirosi de mai multe ori, privindu-mă întruna cu luare-aminte, mă pofti să stau jos lângă el. Și șezui, iar el îmi puse o sumedenie de întrebări, iscodindu-mă cine sunt și cum mă cheamă. Ci eu, tare stânjenit de întrebările lui, răspunsei:
— O, stăpâne al meu, cruță-mă de a-ți vorbi despre niște lucruri de care nu-mi pot aminti fără să zgândăresc niște răni pe care timpul începuse să le zviduiască. Pentru că și numai a-mi pomeni numele îmi este o durere!
Și pesemne că oi fi rostit vorbele acestea oftând și cu un glas tare trist, de vreme ce bătrânul nu mai stărui și nu mă mai întrebă nimic. Și numaidecât schimbă șirul, aducând vorba despre treburile de vânzare și de cumpărare ale zaharicalelor mele; pe urmă, luându-și rămas-bun, scoase din pungă zece dinari de aur, pe care mi-i strecură în palmă cu multă gingășie și mă sărută așa cum un părinte îl sărută pe fiul său.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și cincea noapte urmă:
Scoase din pungă zece dinari de aur, pe care mi-i strecură în palmă cu multă gingășie și mă sărută așa cum un părinte îl sărută pe fiul său. Or, eu îl preamării în cugetul meu pe acel șeic preacinstit, a cărui dărnicie îmi era și mai de preț în sărăcia în care mă aflam și mă gândeam că nici cei mai de seamă navabi la care aveam obiceiul să le înfățișez tablaua mea de răchită nu-mi dăduseră vreodată măcar a cincea parte din cât căpătasem de la mâna aceea pe care nu pregetam s-o sărut în semn de cinstire și de mulțumire.
Și a doua zi, măcar că nu eram bine dumirit asupra gândurilor binefăcătorului meu din ajun, nu pregetai să mă duc iar în suk. Și el, de cum mă zări, îmi făcu semn să mă apropii și luă oleacă de tămâie de pe tablaua mea. Pe urmă mă pofti să șed jos lângă el și, după câteva întrebări și răspunsuri, mă rugă cu multă luare-aminte să-i istorisesc povestea mea, pe care de data aceasta nu avusei cum s-o mai ocolesc fără a-l nemulțumi. Îi povestii așadar cine eram și tot ce mi se întâmplase, fără a-i ascunde nimic. Și, după ce îi făcui destăinuirea, bătrânul îmi spuse, cu o mare tulburare în glas:
— O, fiul meu, ți-ai găsit în mine un părinte mai bogat decât Abdelaziz – Allah fie mulțumit de el!
— Și care nu are să aibă mai puțină dragoste față de tine și cum nu am nici un copil și nici o nădejde de-a avea, te înfiez. Așa că, o, fiul meu, liniștește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, căci, de-o vrea Allah, ai să-ți uiți în preajma mea necazurile trecute!
Și, grăind așa, mă sărută și mă strânse la inima lui. Pe urmă mă puse să-mi arunc tablaua de răchită cu tot ce era pe ea, închise prăvălia și, luându-mă de mână, mă duse acasă la el, unde îmi spuse:
— Mâine plecăm la cetatea Bassrei, care-i și cetatea mea și unde vreau să trăiesc de-acuma înainte laolaltă cu tine, o, copilul meu!
Și-așa că a doua zi pornirăm la drum amândoi înspre Bassra, cetatea mea de baștină, unde ajunserăm fără de necazuri, sub ocrotirea lui Allah. Și toți cei cu care mă întâlneam și mă cunoșteau se bucurau când vedeau că fusesem înfiat de un negustor atâta de bogat. În ce mă privește, nu mai trebuie să-ți spun, doamne, că m-am apucat cu tot cugetul și cu toată priceperea să-i fiu pe plac bătrânului. Iar șeicul era ca vrăjit de purtarea mea față de el și îmi spunea adesea:
— Abulcassem, ce zi binecuvântată a fost ziua când ne-am întâlnit noi la Bagdad! Ce bună a fost ursitoarea mea că mi te-a scos în cale, o, copilul meu! Iar tu tare mai ești vrednic de dragostea mea și de încrederea mea și de tot ce fac pentru tine și de tot ce mă gândesc să mai fac pentru viitorul tău!
Iar eu eram atâta de mișcat de simțămintele pe care mi le arăta încât, cu toată osebirea de vârstă, îl iubeam cu adevărat și mă îngrijeam să-l preîntâmpin cu tot ce putea să-i fie pe plac. Așa, de pildă, în loc să mă duc și să petrec cu tinerii de seama mea, stam cu el, știindu-l că se înnora până și de lucrul cel mai mărunt ori de fapta cea mai neînsemnată ce nu-i era dăruită lui. Or, când trecu un an, ocrotitorul meu fu lovit, din vrerea lui Allah, de o boală care îl doborî și toți doftorii își pierdură nădejdea de a-l mai tămădui. Încât se grăbi să mă cheme lângă el; și îmi spuse:
— Ai binecuvântarea mea, o, fiul meu Abulcassem. Mi-ai dăruit fericire de-a lungul unui an întreg, pe când cei mai mulți oameni de-abia dacă pot să-și socotească o zi fericită în toată viața lor. Așa că a venit vremea, până ce Atotdespărțitoarea să poposească la căpătâiul meu, să mă plătesc de prea marile mele datorii față de tine. Află, dar, o, fiul meu, că am a-ți dezvălui o taină a cărei cunoaștere are să te facă mai bogat decât toți domnii de pe pământ. Dacă într-adevăr nu aș avea alte bunuri decât casa aceasta cu bogățiile câte se află în ea, aș fi încredințat că nu îți las decât o avere prea mică; ci toate bunurile pe care le-am strâns în curgerea vieții mele întregi, oricât de mari sunt pentru un neguțător, nu sunt nimic pe lângă comoara pe care vreau să ți-o dăruiesc. Nu am să-ți spun nici de câtă vreme, nici prin cine, nici în ce fel se află comoara în casa noastră, întrucât nu știu. Tot ce știu este că e tare veche. Bunicul meu, în ceasul morții, i-a dezvăluit-o tatălui meu, care și el la rându-i mi-a făcut destăinuirea cu puține zile înainte de a muri!
Și, după ce rosti acestea, bătrânul se plecă la urechea mea, pe când eu plângeam văzând viața cum se duce din el și îmi spuse în ce loc din casă se află comoara. Pe urmă mă încredință că oricât de mare mi-aș închipui eu bogăția pe care o cuprinde, am să văd că este și mai mare decât închipuirile mele. Și adăugă:
— Și iacătă-te, o, fiul meu, singur stăpân peste toate. Să fii pururea mână largă, fără a te teme că ai să mântui vreodată ceea ce nici nu are fund. Să fii fericit! Uassalam!
Și până să rostească vorbele acestea din urmă, se zăvârși în pace – aibă-l Allah întru mila lui și reverse-și asupra-i binecuvântările sale! Or eu, după ce, ca singur moștenitor al lui, îmi îndeplinii față de el datorințele cele de pe urmă, luai în stăpânire toate bunurile lui și, fără a mai zăbovi, mă dusei să văd comoara. Și spre uluirea mea, putui să văd că răposatul meu părinte înfietor nu-i înflorise întru nimic măreția; și mă pregătii să-i dau cea mai potrivită întrebuințare cu putință. Iar cei care mă cunoșteau și care văzuseră căderea mea dintâi fură încredințați numaidecât că am să mă lefteresc iar. Și își ziceau între ei:
— De-ar fi avut bogătanul care l-a înfiat pe Abulcassem toate averile emirului drept-credincioșilor, ăsta tot are să le vântuiască fără de șovăire.
Încât care nu le fu mirarea când, în loc să vadă vreo tulburare cât de cât în neguțătoriile mele, băgară de seamă dimpotrivă că din zi în zi erau și mai înfloritoare. Și nu izbuteau să priceapă cum de puteam să-mi sporesc bunurile risipindu-le, mai cu seamă când vedeau că făceam niște cheltuieli tot mai nesocotite și că-i țineam pe banii mei pe toți străinii în trecere prin Bassra, găzduindu-i ca pe niște sultani. Încât se împrăștie în cetate zvonul că aș fi găsit o comoară și nu trebui mai mult ca să se abată asupră-mi lăcomia cârmuitorilor. Într-adevăr, căpetenia agiei nu zăbovi să vină la mine într-o zi și, după ce își luă răgazul, îmi spuse:
— Domnia ta Abulcassem, ochii mei văd și urechile mele aud! Ci întrucât eu îmi îndeplinesc slujbele ca să trăiesc, pe când atâția alții trăiesc ca să-și îndeplinească slujbele, nu am venit să-ți cer socoteală de viața îmbelșugată pe care o duci și nici să te întreb despre o comoară pe care ai toate pricinile s-o tăinuiești. Am venit numai să-ți spun că, dacă sunt om cu minte, nu sunt decât mulțumită lui Allah, și nu mă fudulesc deloc cu asta. Numai că pâinea-i scumpă, iar vaca noastră nu mai dă strop de lapte.
Iar eu, pricepând unde bate, îi spusei:
— O, taică al oamenilor de duh, de cât ai trebuință pe zi ca să-ți cumperi pâinea alor tăi și ca să pui la loc laptele pe care vaca ta nu-l mai dă?
El răspunse:
— Nu de mai mult de zece dinari de aur pe zi, doamne al meu.
Eu spusei:
— Nu-i destul! Eu am să-ți dau o sută pe zi. Și pentru aceasta nu ai decât să vii aici la fiecare început de lună, iar vistiernicul meu are să-ți numere cele trei mii de dinari trebuitori traiului tău!
El atunci vru să-mi sărute mâna, ci eu mă ferii, neuitând că toate peșcheșurile sunt un dar de la Atoateziditorul. Și el plecă chemând asupră-mi toate binecuvântările. Or, a doua zi după venirea căpeteniei agiei, mă chemă și cadiul la el acasă și îmi zise:
— O, tinere, Allah este stăpân peste toate comorile și lui i se cade, după pravilă, cea de a cincea parte. Plătește-ți, dar, dijma și stăpânește-ți celelalte patru părți!
Eu răspunsei:
— Nu prea știu ce vrea să-i dea de înțeles stăpânul nostru cadiul slujitorului său. Da mă îndatorez să-i dăruiesc în fiecare zi, pentru săracii lui Allah, o mie de dinari de aur, cu învoiala să mă lase în tihnă.
Și cadiul încuviință întru totul vorbele mele și primi învoiala. Da peste vreo câteva zile un străjer veni să mă caute din partea valiului Bassrei. Și când ajunsei dinaintea valiului, care mă primi cu un chip îndatoritor, îmi spuse:
— Mă socoți tu atâta de necinstit încât să-ți răpesc comoara dacă mi-ai arăta-o?
Iar eu răspunsei:
— Allah lungească cu o mie de ani zilele stăpânului nostru valiul! Ci și de-ar fi să mi se smulgă carnea cu cleștele înroșit, nu am să dezvălui vreodată comoara pe care într-adevăr o am. Da mă învoiesc să plătesc în fiecare zi stăpânului nostru valiul, pentru amărâții pe care îi știe, două mii de dinari de aur.
Și valiul, înaintea unui dar care i se păru îndestul de mare, nu pregetă să primească învoiala și îmi îngădui să plec, după ce mă potopi cu cinstirile lui. Și de-atunci le plătesc statornic celor trei slujbași tainul zilnic pe care l-am făgăduit. Și în schimb, ei mă lasă să duc viața de filotimii și de dărnicii pentru care sunt născut. Și-acesta-i, o, doamne al meu, izvorul averii care te-a minunat, pe cât văd și despre care nimeni altul în afară de tine nici cu gândul nu gândește cât e de mare!
Când tânărul Abulcassem isprăvi de povestit, califul, până peste măsură de doritor să vadă comoara cea minunată, îi spuse gazdei sale:
— O, preabunule Abulcassem, chiar e cu putință să se afle pe lume o comoară pe care filotimia ta să nu fie în stare s-o isprăvească pe dată? Nu, pe Allah, nu-mi vine să cred, și, de n-ar fi să-ți cer prea mult, te-aș ruga să mi-o arăți și m-aș jurui pe datorințele cele sfinte ale ospeției, pe capul meu și pe tot ce poate să facă de neîncălcat un jurământ, că nu am să mă prilejuiesc vreodată de încrederea ta, și odată și-odată am să știu și eu să-ți răsplătesc hatârul fără de pereche pe care ți-l cer.
La vorbele califului, Abulcassem se schimbă de tot și la chip și la înfățișare și răspunse cu glas mohorât:
— Sunt tare mâhnit, doamne, că ai dorința aceasta, pe care nu pot să ți-o împlinesc decât cu niște învoieli tare neplăcute, dat fiind că nu pot să mă hotărăsc a te lăsa să pleci din casa mea cu o plăcere curmată și cu o bucurie netrăită, încât are să fie de trebuință să te leg la ochi și să te călăuzesc, luându-ți toate armele și lăsându-te cu capul gol, iar eu cu iataganul în mână, gata să te despic dacă ai încerca să încâlci datorințele ospeției. Și-apoi știu prea bine că, chiar și așa, săvârșesc o nechibzuință mare și că nu s-ar cădea să mă supun chefului tău. Într-un sfârșit, hai să facem după cum ne-o fi scris în ziua aceasta binecuvântată! Ești gata să primești învoielile mele?
El răspunse:
— Sunt gata să te urmez și primesc învoielile acestea, precum și altele o mie pe deasupra. Și mă jur ție pe Ziditorul cerului și al pământului că nu ai să te căiești că mi-ai împlinit dorul. Și-apoi îți încuviințez chibzuințele și nici pe departe n-am să-ți păstrez vreo pică!
Și-atunci Abulcassem îi petrecu o legătură peste ochi și, luându-l de mână, îl ajută să coboare, pe o scară tainică, într-o grădină întinsă. Și acolo, după un șir de ocolituri pe cărările care se întrețeseau, îl duse și îl băgă într-o tainiță sub pământ, adâncă și largă, cu intrarea acoperită de o piatră mare. Și dintru-ntâi trecură printr-o hrubă lungă și povârnită, care da într-o sală mare și răsunătoare. Și Abulcassem îl dezlegă la ochi pe calif, care văzu cu minunare sala aceea luminată numai de strălucirea granatelor ca de foc cu care și pereții și tavanul erau bătute peste tot. Iar un havuz de alabastru alb, mare de o sută de picioare de jur împrejur, se vedea în mijlocul sălii, plin cu galbeni și cu toate giuvaierurile pe care ar putea să le viseze o minte cât de aprinsă. Și, de jur împrejurul havuzului, doisprezece stâlpi de aur, sprijinind douăsprezece chipuri cioplite din gemme de douăsprezece culori osebite, se înălțau ca niște flori răsărite dintr-un pământ vrăjit.
Iar Abulcassem îl duse pe calif la marginea havuzului și îi spuse:
— Vezi grămada aceasta de dinari de aur și de giuvaieruri de toate felurile și de toate culorile? Ei, află că n-a scăzut decât de două degete, pe când adâncimea havuzului nici nu poate fi măsurată! Da asta nu-i tot!
Și îl duse în a doua sală, asemenea cu cea dintâi la strălucirea pereților, da mult mai mare, având în mijlocul ei un havuz plin de pietre nestemate șlefuite și de nestemate neatinse, și adumbrit de două rânduri de pomi asemenea cu acela pe care i-l dăruise. Și în mijlocul boitei acelei săli se înșiruia această înscriere, făcută din litere strălucitoare: „Stăpânul acestei comori să nu se teamă că are s-o isprăvească vreodată; că tot nu are să-i dea vreodată de capăt. Să se slujească de ea mai degrabă spre a duce o viață de huzur și spre a-și dobândi prieteni; căci viața nu este decât una și nu se mai întoarce, iar viața fără de prieteni nu e viață!”
După care Abulcassem îl duse pe oaspetele său să mai vadă și alte multe săli, care nu erau cu nimic mai prejos decât cele de până aci; pe urmă, băgând de seamă că oaspetele ostenise de vederea atâtor lucruri năucitoare, îl călăuzi îndărăt afară din tainiță, după ce îl legă iarăși la ochi.
Și odată ajunși iar în palat, califul îi spuse călăuzului său:
— O, stăpâne al meu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute douăzeci și șasea noapte urmă:
Și odată ajunși iar în palat, califul îi spuse călăuzului său:
— O, stăpâne al meu, din toate câte am văzut aici și din câte judec după roaba cea tânără și după cei doi băieți drăgălași pe care mi i-ai dăruit, tu trebuie să fii nu numai omul cel mai bogat de pe pământ, da de bună seamă că și omul cel mai fericit. Întrucât pesemne că ai în saraiul tău fetele cele mai frumoase ale Răsăritului și copilandrele cele mai frumoase din Insulele Mărilor!
Iar tânărul răspunse cu mâhnire:
— De bună seamă, o, doamne al meu! Da pot eu s-o mai îndrăgesc pe vreuna, când port o amintire plină numai de mult-iubită care a pierit, de dulcea, de prea-minunata care a fost aruncată din pricina mea în apele Nilului? Of! M-aș bucura mai mult să nu fi avut altă avere decât aceea ce se află în chimirul unui hamal din Bassra, da s-o fi avut pe Labiba, sultana cea dragă, decât să trăiesc fără ea cu toate comorile și cu tot haremul meu!
Iar califul se minună de statornicia simțămintelor fiului lui Abdelaziz, dar îl îndemnă să-și dea toate silințele spre a-și birui părerile de rău. Pe urmă îi mulțumi pentru primirea cea strălucită pe care i-o făcuse și își luă bun-rămas de la el, ca să se întoarcă la han, credințat acum de adevărul spuselor vizirului Giafar pe care îl aruncase în temniță. Și-a doua zi luă drumul Bagdadului, cu toți slujitorii lui, cu fetișcana, cu cei doi băieței și cu toate darurile pe care le datora dărniciei fără de pereche a lui Abulcassem.
Or, de îndată ce ajunse la sărai, Al-Rașid se grăbi să-i dea slobozenie vizirului Giafar și, spre a-i dovedi cât de rău îi părea că îl osândise de mai înainte, îi dărui ca peșcheș cei doi băieței și îl încunună iar cu toată încrederea lui. Pe urmă, după ce îi povesti cele ce cunoscuse în călătoria sa, îi spuse:
— Și-acuma, o, Giafar, spune-mi ce se cuvine să fac spre a răsplăti bunele purtări ale lui Abulcassem! Tu știi că recunoștința sultanilor se cade să fie mai presus decât bucuria ce li s-a făcut. Dacă m-aș mărgini să-i trimit strălucitului Abulcassem tot ceea ce am eu mai rar și mai de preț în visteria mea, ar fi tare puțin pentru el. Cum, dar, aș putea să-l întrec în dărnicie?
Și Giafar răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, singura cale pe care o ai spre a te plăti de datoria ta de recunoștință este de a-l căftăni pe Abulcassem sultan peste Bassra.
Și Al-Rașid răspunse:
— Adevăratu-i, o, vizire al meu! Asta-i singura cale de a mă plăti față de Abulcassem. Iar tu ai să pleci numaidecât la Bassra să-i duci hârtiile de căftănire și pe urmă să-l însoțești până aici, ca și noi să putem a-l sărbători în saraiul nostru!
Și Giafar răspunse că ascultă și că se supune și plecă fără de zăbavă la Bassra. Iar Al-Rașid se duse la Sett Zobeida în iatac și îi dete în dar fetișcana, pomul și păunul, nepăstrând pentru el decât cupa. Iar Zobeida găsi copilandra atâta de fermecătoare încât, zâmbind, îi spuse soțului său că o primește cu chiar mai multă bucurie decât pe toate celelalte daruri. Pe urmă îl puse să-i istorisească de șart călătoria aceea minunată.
Estimp, Giafar nu zăbovi să se întoarcă degrabă de la Bassra cu Abulcassem, pe care avusese grijă să-l înștiințeze despre toate câte se petrecuseră și despre cine fusese oaspetele pe care îl găzduise în casa lui. Și când flăcăul intră în sala împărătească, emirul drept-credincioșilor se ridică în cinstea lui, îi ieși înainte zâmbind și îl sărută ca pe un fiu. Și binevoi să meargă el însuși la hammam cu el, cinste pe care nu i-o mai făcuse nimănuia încă de pe când se urcase în scaunul de domnie. Și, după scaldă, în vreme ce li se aduceau răcoritoarele și niște șerbeturi de migdale și de fructe, o roabă, proaspăt adusă la sărai, veni să le cânte. Ci Abulcassem nici nu apucă să se uite bine la fața roabei, că și scoase un strigăt mare și se prăbuși lat. Și Al-Rașid sări să-l ajute, îl luă în brațe și îl făcu să-și vină încet-încet în simțiri.
Or, tânăra cântăreață nu era alta decât cadâna de odinioară a sultanului de la Cairo, pe care un pescar o scosese din apele Nilului și o vânduse unui negustor de robi. Și negustorul, după ce o ținuse multă vreme ascunsă în haremul său, o adusese la Bagdad și o vânduse soției emirului drept-credincioșilor.
Și-așa Abulcassem, ajuns sultan la Bassra, își găsi iubita și putu de-aci înainte să trăiască laolaltă cu ea în huzururi, până la venirea Sfărâmătoarei de bucurii, Ziditoarea cea de neabătut a mormintelor.
— Da să nu care cumva să crezi, o, Măria Ta, spuse Șeherezada mai departe, că povestea aceasta ar fi cât de cât tot atâta de minunată și tot atât de plină de folos sufletesc ca povestea cea întortocheată cu dulcele copil-din-flori.
Iar sultanul Șahriar, încruntându-și sprânceana, întrebă:
— Despre ce copil-din-flori vrei să povestești, Șeherezada?
Iar fata vizirului răspunse:
— Chiar despre unul, Măria Ta, cu viața atâta de zbuciumată precum am să ți-o istorisesc!
Și spuse: