Se povestește – ci numai Allah poate să osebească cele aievea și cele neaievea și să le despărțească fără de greș!
— Că a fost odată, în vechimea vremilor, într-o cetate dintre cetățile rumilor de demult, un rege de stepenă înaltă și de o vrednicie de pomină, stăpân peste domnii și peste împărății, peste tării și peste oști. Și regele acela avea, mai scump decât toate comorile sale, un fiu tinerel care era desăvârșit de frumos. Și flăcăul, feciorul regelui, nu era numai frumos cu desăvârșire, ci mai era dăruit și cu o deșteptăciune ce minuna pământul. Și, mai încolo, istorisirea aceasta nu are să fie decât adeverirea acelei deșteptăciuni de minunare și a acelei frumuseți a beizadelei.
Și, spre a-i pune la încercare însușirile, Allah Cel-Preaânalt făcu vremile să ia o întorsătură rea asupra zilelor regelui și ale reginei, tatăl și mama flăcăului. Și din rege și regină cum erau, în vârful puterii și al bogățiilor, se pomeniră, într-o zi, în palatul lor pustiu, mai săraci și mai ticăloșiți decât cerșetorii de pe drumurile caliciei, întrucât nimica nu îi este mai lesne Celui-Preaânalt decât a face să se năruiască domniile cele mai întemeiate și a aduce să sălășluiască în palate fiarele de pradă și păsările de noapte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și cincea noapte urmă:
Și mai ticăloșiți decât cerșetorii de pe drumurile caliciei, întrucât nimica nu îi este mai lesne Celui-Preaânalt decât a face să se năruiască domniile cele mai întemeiate și a aduce să sălășluiască în palate fiarele de pradă și păsările de noapte.
Or, față cu întorsătura aceea aprigă a vremilor și cu lovitura aceea neașteptată a sorții, flăcăul își simți inima cum se călește ca un oțel înroșit pus în apă și luă asupra-și să-i îmbărbăteze pe părinții lui și să-i scoată din starea în care se aflau. Și îi spuse regelui cel sărăcit:
— O, părintele meu, spune-mi, pe Allah! Ai binevoi să-ți pleci auzul înspre copilul tău care ar vrea să-ți vorbească?
Iar regele, ridicând capul, răspunse:
— O, fiul meu, tu ești dăruit cu harul înțelepciunii, vorbește și avem să ne supunem!
Iar flăcăul spuse:
— Scoală-te, o, doamne al meu și haide să ne ducem în niște pământuri unde să nu ni se știe nici măcar de nume. Căci la ce bun să te tângui dinaintea a ce nu se mai poate îndrepta, câtă vreme încă mai suntem stăpâni pe vremea de față? În altă parte avem să găsim o viață nouă și bucurii proaspete!
Iar bătrânul rigă răspunse:
— O, copile minunat al meu, cuminte și plin de cuviință, sfatul tău este un îndemn venit de la Domnul înțelepciunii. Și grija pentru lucrul acesta să fie asupra lui Allah și asupra ta!
Atunci băiatul se sculă și, după ce pregăti toate de drum, îi luă pe tatăl și pe mama sa de mână și ieși cu ei pe calea ursitei. Și călătoriră prin câmpii și prin pustietăți și nu se opriră din mers până ce nu ajunseră dinaintea unei cetăți mari și bine zidite. Și flăcăul îi lăsă pe tatăl și pe mama sa la umbra zidurilor și intră singur în cetate. Și trecătorii pe care îi întrebă îi spuseră că cetatea aceea era cetatea de scaun a unui sultan drept și mărinimos, care era fala crailor și a sultanilor. Atunci el își întocmi un gând și o socotință și se întoarse numaidecât la părinții săi bătrâni și le spuse:
— Am de gând să vă vând sultanului din cetatea aceasta, care este un sultan mare. Voi ce ziceți, o, părinții mei?
Iar ei răspunseră:
— O, copile al nostru, tu știi mai bine decât noi ce se cade și ce nu se cade, întrucât Cel-Preaânalt ți-a pus duioșia în inimă și toată înțelepciunea în minte. Iar noi nu putem decât să te ascultăm cu liniște și cu încredere, punându-ne nădejdea în Allah și în tine, copilul nostru. Și tot ce ai să socotești tu că e bine, noi avem să primim!
Și flăcăul îi luă iarăși de mână pe părinții săi cei bătrâni și porni cu ei înspre saraiul sultanului. Și îi lăsă în curtea saraiului și ceru să fie dus în sala împărătească, spre a vorbi cu Măria Sa. Și întrucât avea o înfățișare aleasă și mândră, fu numaidecât dus în sala de primire. Și se închină dinaintea sultanului care, uitându-se la el, văzu fără putință de tăgadă că era fiu de stăpân de pământuri și îi zise:
— Ce dor ai, o, flăcău de lumină?
Iar băiatul, după ce mai sărută o dată pământul dintre mâinile sultanului, răspunse:
— O, doamne al meu, am cu mine un prins, cucernic și temător de Cel Atoatestăpân, o pildă de cinste și de neprihană; și mai am și o prinsă, duioasă la fire și dulce la purtări și blajină la vorbă și plină de toate însușirile alese căpătate de o roabă. Și amândoi au cunoscut zile mai bune, iar acuma se află prigoniți de soartă. Pentru aceea, vreau să-i vând înălțimii Tale, ca să fie slujitori la picioarele tale și robi la porunca ta, precum tustrei suntem bunurile vii ale tale.
Când auzi din gura băiatului vorbele acestea spuse cu un glas vrăjitor, sultanul grăi:
— O, flăcău fără de pereche, care vii la noi poate că din ceruri, dat fiind că cei doi prinși de care îmi spui sunt bunuri ale tale, nu pot decât să-mi placă. Du-te degrabă să mi-i aduci, ca să-i văd și să ți-i cumpăr!
Iar băiatul se întoarse la regele cel sărman, care era tatăl său și la regina cea sărmană, care era maică-sa și luându-i pe amândoi de mână, pe când ei se supuneau, îi duse dinaintea sultanului.
Și sultanul, de la cea dintâi privire pe care o aruncă asupra tatălui și asupra mamei flăcăului, se minună până peste marginile minunării și spuse:
— Dacă aceștia doi sunt robi, atunci cum ar putea să mai fie sultani?
Și îi întrebă:
— Și sunteți amândoi robii și averea acestui flăcău frumos?
Iar ei răspunseră:
— Suntem cu adevărat robii și averea lui, după toate datinile, o, doamne al vremilor!
Atunci sultanul se întoarse înspre flăcău și îi spuse:
— Hotărăște tu pentru mine prețul care ți se cuvine pentru vânzarea acestor doi prinși care nu-și au perechea în saraiurile sultanilor.
Iar tânărul spuse:
— O, doamne al meu, nu se află comoară care să mă despăgubească de pierderea acestor doi prinși. Așa încât nu i-aș da nici de-ar fi plătiți cu greutatea lor în aur și în argint; ci i-aș lăsa în mâinile tale ca pe un zălog, până la ziua pe care ar hotărî-o ursita. Și nu vreau să-ți cer, ca preț pentru zălogirea lor vremelnică, decât un lucru care să fie tot atâta de scump în felul său pe cât sunt ei amândoi printre făpturile lui Allah. Ți-aș cere, așadar, pentru zălogirea prinsului meu, un cal care să fie cel mai frumos din grajdurile tale, cu șaua, cu frâul și cu tot tacâmul lui; și ți-aș cere, pentru zălogirea prinsei, un rând de haine așa cum poartă fiii de domni. Și cu învoiala ca, în ziua când am să-ți dau îndărăt calul și hainele, tu să mi-i dai îndărăt pe cei doi prinși, care au să fie o binecuvântare pentru tine și pentru împărăția ta.
Iar sultanul răspunse:
— Să fie după dorința ta!
Și pe clipă pe dată porunci să fie scos din grajduri calul cel mai frumos care a nechezat vreodată sub ochiul soarelui, un roib ca focul, cu nările tremurând, cu ochii mari și rotunzi, care sforăia și bătea pământul cu copita, gata de goană și de zbor. Și porunci apoi să se scoată din vistierie și să i se dea flăcăului, care se îmbrăcă numaidecât cu ele, hainele cele mai frumoase cu care s-a îmbrăcat vreodată vreun călăreț la vreo întrecere de viteji. Și călărețul cel proaspăt se dovedi atâta de frumos, încât sultanul strigă:
— Dacă vrei să rămâi la mine, o, voinicule, am să te acopăr cu binefaceri!
Iar flăcăul spuse:
— Allah să-ți sporească zilele pe care le ai, o, doamne al vremilor! Ci orânda mea nu se află aici. Și trebuie să mă duc s-o caut acolo unde mă așteaptă.
Și după ce grăi astfel, își luă rămas-bun de la părinți, se temeni dinaintea sultanului și plecă în goana mare pe roibul său. Și străbătu câmpii și pustietăți, ape mari și văi adânci și nu se opri din mers decât când ajunse dinaintea unei alte cetăți, mai mare și mai bine zidită decât cea dintâi.
Or, de cum intră în cetatea aceea, un murmur ciudat se stârni la trecerea lui și niște strigăte de uimire și de milă îl întâmpinau la fiecare pas. Și îi auzea pe unii cum spuneau: „Păcat de tinerețile lui! Oare pentru ce va fi venind un călăreț atâta de frumos să se dea fără de pricină morții?” Iar alții spuneau: „Are să fie al o sutălea! Acesta-i cel mai frumos dintre toți! Acesta-i fiu de crai!” Iar alții spuneau: „Un tinerel atâta de fraged nu are să poată izbândi acolo unde atâția învățați au dat greș!” Iar murmurul și strigătele de mirare nu făceau decât să sporească, pe măsură ce flăcăul înainta pe ulițele cetății. Și înghesuiala dimprejurul și de dinaintea lui ajunse până la urmă atâta de mare, încât nu mai putea să-și facă roibul să pășească decât cu primejdia de a călca vreun târgoveț. Și tare nedumerit, se văzu nevoit să oprească și să-i întrebe pe cei care îi închideau drumul:
— Pentru ce, o, oameni buni, îl opriți pe un străin și calul lui să meargă să se odihnească de ostenelile lor? Și pentru ce atâta de într-un glas nu vroiți să-mi îngăduiți găzduire?
Atunci din mijlocul mulțimii ieși un moșneag care se apropie de flăcău, luă calul de frâu și spuse:
— O, flăcău frumos, mântui-te-ar de năpastă Allah! Că nimenea nu poate să ocolească ursita, întrucât ursita ne e legată de gât, asta nici un om cu minte n-ar putea s-o tăgăduiască vreodată; da' că în toiul unei tinereți în floare, câte unul se apucă fără de socotință să se repeadă în brațele morții, iacătă o treabă ce ține de sminteală. Noi toți, așadar, ne rugăm ție fierbinte, iar eu mă rog în numele tuturor târgoveților de aici, o, preafalnice străine, să faci cale întoarsă și să nu-ți duci așa sufletul la o pieire fără de scăpare!
Iar băiatul răspunse:
— O, preacinstite șeic, nu am intrat în cetatea voastră cu gândul să mor! Care-i, așadar, ciudatul necaz ce pare a mă paște și care-i primejdia acelei morți pe care o am de înfruntat?
Iar bătrânul răspunse:
— De este adevărat, precum ne arată vorbele tale, că nu știi nimic despre năpasta ce te așteaptă dacă ai să mergi mai departe pe drumul acesta, păi atunci hai să-ți arăt care-i necazul!
Și în tăcerea mulțimii spuse:
— O, fecior de crai, o, flăcău preafrumos fără de seamăn pe lume, află că fata sultanului nostru este o domniță care, nu încape îndoială, este fata cea mai frumoasă dintre toate fetele din vremile de-acum. Or, fata a hotărât să nu se mărite decât cu acela care are să răspundă în chip mulțumitor la toate întrebările pe care i le pune ea; ci, în schimb, cu învoiala ca moartea să fie osânda aceluia ce nu are să știe a-i ghici gândul ori are să lase a trece vreo întrebare fără a răspunde la ea cu vorbele de cuviință. Și până acuma a și dus la tăiere, în felul acesta, capetele a nouăzeci și nouă de flăcăi, toți feciori de crai, de emiri ori de oameni de seamă, printre care se aflau unii dăscăliți în toate laturile învățăturilor omenești. Și fata stăpânului nostru șade ziua în vârful unui turn ce stăpânește peste cetate și de acolo de sus pune ea întrebările către acei tineri ce se înfățișează să le dezlege. Așa că iacătă-te prevestit! Și Allah fie cu tine! Aibi milă de tinerețile tale și nu pregeta să te întorci la tatăl tău și la maica ta, care te au drag, ca nu care cumva domnița să audă zvonindu-se despre sosirea ta și să poruncească să fii dus dinaintea ei. Și Allah ferească-te de toată răutatea, o, flăcăule frumos!
Când auzi vorbele moșneagului, tânărul beizadea răspunse:
— Chiar la domnița voastră mă așteaptă ursita mea. O, voi toți, arătați-mi drumul!
Atunci din toată mulțimea se revărsă un potop de oftaturi și de gemete, de bocete și de văicăreli. Iar împrejurul flăcăului se ridicară niște strigăte ce spuneau: „Se duce la moarte! La moarte! E al o sutălea! Al o sutălea!” Și tot puhoiul de lume se porni pe urma lui. Și mergea însoțit de un potop de inși, care își închiseseră prăvăliile și își lăsaseră baltă îndeletnicirile, ca să se ia după el. Și călca astfel înainte pe drumul ce ducea la orânda lui.
Și ajunse în curând dinaintea turnului și o zări pe terasa acelui turn pe domnița ce ședea în jețul ei, împodobită cu purpura împărătească și împresurată de roabele sale tinere, îmbrăcate în purpură ca și ea. Și nu se întrezărea din chipul domniței, acoperit cu un iașmac roșu, decât două gemme întunecate, care erau ochii ei, asemeni cu două lacuri negre luminate de dinăuntru. Și de jur împrejurul terasei, dedesubtul domniței, spânzurate la rând unul lângă altul, se bălăngăneau nouăzeci și nouă de capete retezate.
Atunci tânărul beizadea își opri calul la oarecare depărtare de turn, așa fel ca s-o vadă pe domniță și să fie și el văzut de ea, să audă și să fie auzit. Și la priveliștea aceea, toată zarva mulțimii se stinse. Și în mijlocul tăcerii, glasul domniței se auzi rostind:
— Întrucât ești cel de al o sutălea, o, neînfricatule flăcău, pesemne că, fără de îndoială, ești gata să răspunzi la întrebările mele?
Și flăcăul, stând falnic pe calul său, răspunse:
— Sunt gata, o, domniță!
Și tăcerea se făcu și mai deplină, iar domnița grăi:
— Atunci spune-mi, de început, fără a șovăi, o, flăcăule, după ce ai să-ți arunci ochii asupra mea și asupra celor care mă înconjoară, cu ce mă asemui eu și cu ce se asemuie ele, stând aici în vârful turnului!
Și tânărul, după ce își aruncă ochii asupra domniței și asupra celor care o înconjurau, răspunse fără a șovăi:
— O, domniță, tu te asemuiești cu o idoliță, iar cele care te înconjoară se asemuiesc cu slujitoarele idoliței. Iar tu te mai asemuiești și cu soarele, iar tinerele care te înconjoară se asemuiesc cu razele soarelui. Și, tot așa, tu te asemuiești cu luna, iar aceste tinere cu stelele care slujesc de alai lunii. Și te mai asemuiesc, într-un sfârșit, cu luna nissanului, care este luna florilor; iar pe toate aceste tinere le asemuiesc cu florile pe care le învie cu adierea sa luna nissanului.
Când auzi răspunsul acela, pe care mulțimea îl primi cu un murmur de minunare, domnița se arătă mulțumită și spuse:
— Ai strălucit, o, tinere, iar răspunsul tău cel dintâi nu-ți aduce moartea. Ci întrucât ai știut să dezlegi întrebarea mea dintâi, asemuindu-ne, pe mine și pe aceste fete, mai întâi cu o idoliță și cu slujitoarele idoliței, pe urmă cu soarele și razele soarelui, pe urmă cu luna și cu stelele ce alcătuiesc alaiul lunii, și, la sfârșit, cu luna nissanului și cu florile ce răsar în luna nissanului, nu am să-ți pun vreo întrebare nici prea încurcată, nici prea grea de dezlegat. Și am să te întreb mai întâi să-mi spui ce înseamnă de fapt cuvintele: „Dă-i miresei Apusului pe fiul sultanului Răsăritului și din ei se va naște un copil ce va fi sultanul chipurilor frumoase”.
Iar flăcăul, fără a șovăi o clipită, răspunse:
— O, domniță, cuvintele acestea închid toată taina pietrei filosofale și vor să zică misticește că: „Pune să se îmbie cu umezeala ce vine din Apus pământul cel adamic neprihănit care vine din Răsărit și din această amestecare se va zămisli mercuriul filozoficesc, care-i Atotputernic în fire și care va zămisli soarele și va zămisli aurul, care-i fiul soarelui și luna și argintul, care-i fiul lunei și care schimbă pietrele în diamante.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și șasea noapte urmă:
„…va zămisli soarele și va zămisli aurul, care-i fiul soarelui și luna și argintul, care-i fiul lunei și care va schimba pietrele în diamante.”
Și, auzind răspunsul acesta, domnița făcu un semn de adeverire și spuse:
— Întrucât, o, tinere, ai știut să lămurești tâlcul ascuns al împerecherii fiului Răsăritului cu fiica Apusului, ai scăpat și de data aceasta de moartea spânzurată deasupra capului tău. Da ai putea să-mi spui acuma pe ce se întemeiază virtuțile talismanelor?
Și flăcăul, de pe calul său, răspunse:
— O, domniță, talismanele își datoresc însușirile cele minunate și puterile cele năzdrăvane literelor ce le alcătuiesc, căci literele au legătură cu duhurile și nu se află nici o literă în limbă care să nu fie sub ocârmuirea unui duh. Dar dacă mă întrebi ce-i acela un duh, îți voi spune că este o sclipire ori o revărsare a virtuților Atotputinței și însușirilor Celui-Preaânalt. Iar duhurile ce lăbăduiesc în lumea cugetului le diriguiesc pe cele care sălășluiesc în lumea cerurilor; iar duhurile care locuiesc în lumea cerurilor le diriguiesc pe cele din lumea de sub lună. Și literele alcătuiesc cuvinte, iar cuvintele izvodesc oracolele; și numai duhurile înfățișate de litere și îngemănate în oracolele scrise pe talismane săvârșesc minunile care îi uimesc pe oamenii de rând, însă nu-i tulbură deloc pe cei înțelepți, care cunosc bine puterea cuvintelor și știu că totdeauna cuvintele vor dirigui lumea și că totdeauna cuvintele scrise sau rostite pot să răstoarne domniile și să spulbere împărățiile!
Iar când auzi răspunsul acesta, pe care mulțimea îl întâmpină cu strigăte de bucurie și de minunare, domnița spuse:
— Ai strălucit, o, tinere, lămurindu-mi puterea cuvintelor și a vorbelor care diriguie lumea și sunt mai puternice decât toți craii. Ci nu știu dacă ai să poți răspunde și la întrebarea pe care iacăt-o! Vei ști tu, așadar, să-mi spui care sunt cei doi vrăjmași veșnici?
Iar flăcăul, de pe calul său, răspunse:
— O, domniță, nu am să spun că acei doi vrăjmași veșnici sunt cerul și pământul, întrucât depărtarea care îi desparte nu este vreun răspas adevărat, dat fiind că depărtarea aceasta și răspasul acesta, ce se par a fi niște genuni, pot să fie umplute într-o clipită, iar cerul poate să se împreune cu pământul în mai puțin de-o clipire de ochi: întrucât, spre a se făptui această împreunare, nu este trebuință nici de oști de ginnii ori de făpturi omenești, nici de potop de aripi, ci numai de un lucru care este mai tare decât toate puterile ginnilor și ale oamenilor și care-i mai ușor și mai dăruit cu virtute decât aripile vulturului ori ale porumbelului, iar acesta-i rugăciunea! Și nu am să-ți spun, o, domniță, că acei doi vrăjmași veșnici sunt noaptea și ziua, dat fiind că dimineața le împreună, iar înserarea le desparte, rând pe rând. Și nu am să-ți spun că acei doi vrăjmași veșnici sunt soarele și luna, întrucât acestea luminează pământul și sunt legate prin aceleași binefaceri. Și nu am să-ți spun că acei doi vrăjmași veșnici sunt sufletul și trupul, întrucât dacă noi îl cunoaștem pe unul, nu știm nimic despre celălalt și nu poți să-ți dai o părere despre ceea ce nu cunoști! Dar îți mărturisesc, o, domniță, că acei doi vrăjmași veșnici sunt moartea și viața, întrucât amândouă sunt la fel de rele și una ca și cealaltă, de vreme ce se slujesc de făptura zămislită ca de o jucărie, se înfruntă fără de răgaz pe seama acestei jucării și, până la urmă, jucăria ajunge să fie jertfa cea adevărată a jocului lor, pe când ele nu fac decât să sporească și să înflorească. Într-adevăr, iată-i pe cei doi vrăjmași veșnici, vrăjmași ai lor înșiși și vrăjmași ai făpturilor.
Când auzi răspunsul acesta al flăcăului, toată mulțimea strigă într-un singur glas:
— Laudă Aceluia carele te-a dăruit cu atâta deșteptăciune și carele ți-a împodobit mintea cu atâta judecată și știință!
Iar domnița, stând în turn în mijlocul tinerelor ei, îmbrăcate ca și ea în purpură împărătească, spuse:
— Ai strălucit, o, tinere, în răspunsul tău despre cei doi vrăjmași ai lor înșiși și vrăjmași ai făpturilor. Ci eu nu sunt încredințată că acum ai să mai răspunzi și la întrebarea pe care am să ți-o pun. Poți tu, așadar, să-mi spui care este arborele cu douăsprezece ramuri, purtând pe fiecare ramură câte doi ciorchini, unul alcătuit din treizeci de poame albe, iar celălalt din treizeci de poame negre?
Și flăcăul răspunse, fără a șovăi:
— Întrebarea aceasta, o, domniță, poate să fie dezlegată și de un copil. Întrucât arborele acela nu este decât anul, care are douăsprezece luni, alcătuite fiecare din două părți, cei doi ciorchini; căci fiecare ciorchine poartă treizeci de nopți, care sunt cele treizeci de poame negre și treizeci de zile, care sunt cele treizeci de poame albe!
Și răspunsul acesta, primit cu minunare, ca și cele de dinainte, o făcu pe domniță să spună:
— Ai strălucit, o, tinere. Ci socoți tu că ai mai putea să-mi spui și care este pământul ce n-a văzut soarele decât o dată?
El răspunse:
— Este fundul Mării Roșii, când cu trecerea fiilor lui Israel, sub poruncile lui Moise – cu ei fie rugăciunea și pacea!
Ea spuse:
— Da, de bună seamă! Ci poți să-mi spui cine a născocit toaca?
El răspunse:
— Cel care a născocit toaca nu-i altul decât Noe, când se afla pe avlia arcei sale!
Ea spuse:
— Da! Ci ai putea să-mi spui care este fapta nelegiuită pe care o săvârșești și nu o săvârșești?
El răspunse:
— Este rugăciunea de om beat!
Ea întrebă:
— Da care este locul de pe pământ cel mai aproape de cer? Este un munte ori o câmpie?
El răspunse:
— Este Kaaba cea sfântă, de la Mecca!
Ea spuse:
— Ai strălucit! Da poți să-mi dezvăluiești care este lucrul cel amar care se cade să fie ținut ascuns?
El răspunse:
— Este sărăcia, o, domniță! Întrucât, măcar că sunt tânăr, eu am și gustat sărăcia, și, măcar că sunt fiu de domn, i-am cunoscut amarul. Și am găsit că este mai amară decât smirna și decât pelinul! Și se cuvine s-o ascunzi de orice ochi, întrucât și prietenii și vecinii și-ar râde cei dintâi de tine, iar văicărelile nu ar aduce decât silă.
Ea spuse:
— Ai vorbit cu dreptate și după gândul meu. Da poți să-mi spui care este lucrul cel mai de preț, după sănătate?
El răspunse:
— Acela-i prietenia, când se întemeiază pe dragoste. Ci pentru a găsi prietenul în stare de o dragoste adevărată, se cere mai întâi să-l încerci și numai pe urmă să-l alegi. Și odată ce ți l-ai ales pe un asemenea prieten de inimă, nu trebuie să te mai desparți de el niciodată: căci pe cel de-al doilea nu l-ai ține mult. Pentru aceea, înainte de a-l alege, trebuie să-l cercetezi bine, ca să vezi dacă este înțelept ori nevolnic la minte; căci mai degrabă se face albă o cioară, decât să ajungă un nevolnic la minte să priceapă înțelepciunea; căci vorbele celui înțelept, chiar dacă ne lovesc ca bătui, sunt mai de dorit decât laudele și florile nerodului: întrucât înțeleptul nu lasă să-i scape din gură vreo vorbă până ce nu și-a cercetat inima.
Ea întrebă:
— Și care este pomul cel mai anevoie de altoit?
Iar flăcăul răspunse, fără a șovăi:
— Este firea cea rea! Se povestește că un pom fusese sădit pe malul unor ape într-un pământ prielnic; iar el nu da roade. Și stăpânul lui, după ce a risipit cu el toate îngrijirile, fără a dobândi nici rodul cel mai mărunt, a vrut să-l taie; atunci pomul i-a spus: „Mută-mă în alt loc și am să dau roade!” Iar stăpânul lui i-a zis: „Ești aici pe malul apelor și n-ai rodit nimic. Cum ai să fii rodnic dacă am să te mut în altă parte?” Și l-a tăiat!
Iar tânărul se opri o clipă, după care spuse:
— Se povestește, tot așa, că într-o zi un lup a fost dat la scoală, ca să învețe a citi. Și dascălul, ca să-l învețe părțile de vorbire, îi spunea: „Alef, ba, ta.”; iar lupul răspundea: „Oaie, ied, miel.”, pentru că numai astea erau în cugetul și firea lui. Și se mai povestește, tot așa, că un om a vrut să-l deprindă pe un măgar să trăiască în curățenie; și a vrut să-l dedea cu gustul lucrurilor alese; și l-a băgat pe măgar într-un hammam, unde a fost scăldat și a fost parfumat și a fost dus într-o sală falnică și a fost pus să șadă pe un chilim scump. Și iacătă că măgarul a făcut toate necuviințele pe care poate să le facă un măgar slobod într-o pajiște, de la vuvăiturile cele mai nesimțite până la ticăloșiile cele mai deșănțate. După care a răsturnat pe chilim, cu capul, cățuia de aramă care era plină cu cenușă și a început să se tăvălească în cenușă, cu toate patru picioarele în sus și cu urechile pe spate, frecându-și spinarea și năclăindu-se după plac. Iar stăpânu-său le-a spus robilor care dăduseră fuga să-l pedepsească: „Lăsați-l să se tăvălească, pe urmă luați-l și dați-i drumul în oborul lui. Căci nu aveți să puteți a-i schimba firea”. Și se mai povestește, într-un sfârșit, că s-a spus într-o zi unei pisici: „Stăpânește-te să mai furi și avem să-ți facem un gherdan de aur și, în fiecare avem să-ți dăm să mănânci ficat și bojoci și rărunchi și oscioare de pui și șoricei”. Iar pisica a răspuns cinstit: „Furtișagul a fost meseria tatălui meu și a bunicului meu, cum vreți voi să mă las de el, ca să vă fac cheful?” Și-așa.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și șaptea noapte urmă:
Și-așa!
Iar tânărul crăișor, după ce vorbi astfel despre năravurile și despre firea omului, spuse:
— O, domniță, nu mai am nimica de adăugat!
Atunci, din mijlocul mulțimii strânse sub turn, un val de strigăte de minunare se ridică spre cer.
Iar domnița spuse:
— Hotărât, o, tinere, ai biruit. Ci întrebările nu s-au isprăvit și trebuie, pentru ca învoiala să fie împlinită, să te cercetez până la ceasul rugăciunii de seară!
Iar flăcăul spuse:
— O, domniță, poți să-mi pui încă toate întrebările câte ți s-ar părea de nedezlegat și, cu ajutorul Celui-Preaânalt, am să le dezleg. Drept aceea mă rog ție să nu-ți ostenești glasul tot întrebându-mă așa, ci îngăduie-mi să-ți spun că, fără de nici o îndoială, este mai de dorit să-ți pun și eu o întrebare. Iar dacă ai să răspunzi, să mi se taie capul, precum a fost tăiat și celor de dinaintea mea; ci dacă nu ai să răspunzi, căsătoria noastră să fie săvârșită fără de zăbavă!
Iar domnița spuse:
— Pune întrebarea, întrucât primesc învoiala!
Și flăcăul întrebă:
— Poți să-mi spui, o, domniță, cum se face că eu, robul tău, stând aici călare pe calul acesta de soi, pot să fiu totodată călare pe chiar tatăl meu și cum se poate ca, fiind cu totul în bătaia tuturor ochilor, să fiu ascuns în hainele maicii mele?
Iar domnița cugetă vreme de un ceas și nu izbuti să găsească nici un răspuns. Și zise:
— Lămurește asta chiar tu!
Atunci flăcăul, dinaintea întregului norod adunat, istorisi domniței toată povestea lui, de la început până la sfârșit, fără a uita nici un amănunt. Ci nu are nici un rost s-o mai spunem o dată. Și adăugă:
— Și iacătă cum, schimbându-l pe tatăl meu, regele, pentru calul acesta și pe mama mea, regina, pentru hainele acestea, mă aflu călare pe chiar părintele meu și stau ascuns în hainele mamei mele!
Și-atâta!
Și iacă-așa flăcăul, fiul regelui sărac și al reginei sărace ajunse soțul domniței celei cu întrebări de dezlegat. Și iacă-așa, ajungând sultan la moartea tatălui soției sale, putu să dea calul și straiele îndărăt aceluia care i le împrumutase, sultanul din cetatea aceea și să-i aducă lângă sine și pe tătâne-său și pe mumână-sa, ca să trăiască laolaltă cu ei și cu soția sa, peste marginile desfătărilor și ale huzururilor. Și-aceasta-i povestea cu flăcăul care spunea vorbe iscusite sub cele nouăzeci și nouă de căpățâni retezate. Ci Allah este mai știutor!
Iar Șeherezada, după ce istorisi așa povestea aceasta, tăcu. Iar sultanul Șahriar spuse:
— Mi-au plăcut, Șeherezada, vorbele flăcăului. Ci-i multă vreme de când nu mi-ai mai povestit snoave din cele scurte și zemoase și tare mi-e teamă să nu ți se fi isprăvit sacul cu ele.
Iar Șeherezada răspunse repede:
— Snoavele cele scurte sunt cele pe care le știu cel mai bine, o, norocitule sultan. Și, de altminteri, nu vreau să zăbovesc a-ți face dovada!
Și numaidecât Șeherezada spuse: