Era la Cairo un om și omul acela avea o nevastă vestită pentru drăgălășenia ei, pentru firea-i bună, pentru voioșia-i din sânge, pentru supunerea-i și teama-i față de Cel-de-Sus. Și avea în casă o pereche de gâște dolofane și grele, de o grăsime minunată; și tot așa avea, da în afundul vicleniei și al casei sale, un iubit după care era topită de tot.
Și-așa, într-o bună zi, ibovnicul acela veni la ea pe ascuns și văzu dinaintea ei cele două gâște minunate; și deodată i se aprinse pofta de ele; și îi zise femeii:
— O, Cutare, tare-ar mai trebui să ne gătești gâștele astea două și să ni le umpli în chipul cel mai strașnic, ca să ne putem bucura gâtlejul cu ele. Întrucât sufletul meu arde astăzi de dor de carne de gâscă.
Iar ea răspunse:
— Asta chiar că e lesne; iar a-ți mulțumi poftele este mulțumirea mea. Și, pe viața ta, o, Cutare, am să tai cele două gâște și am să le gătesc; și-am să ți le dau pe amândouă; iar tu să le iei și să le duci acasă la tine și să le mănânci cu deplină desfătare și cu bucurie în inima ta. Și astfel parpalecul ăsta al pacostei, soțul meu, nu are să le știe nici gustul, nici mireasma.
El întrebă:
— Da cum ai să faci?
Ea răspunse:
— Am să-i prăjesc o coțcărie în felul meu, de s-o țină minte și am să-ți pun cele două gâște dinainte; întrucât nimenea nu-i atâta de drag și haihui ca tine, o, lumină a ochilor mei! Și-așa cum spusei, ticălosul acela fără de spor nu are să știe nici gustul gâștelor, nici mireasma lor.
Și numaidecât se și luară pe după gât. Și, cu gândul la gâștele cele grăsui, flăcăul plecă-n calea lui. Și-atât.
Ci, în ceea ce o privește pe muierușcă, apoi ea, pe la asfințit de soare, când omu-său se întoarse acasă de la muncă, îi zise:
— Chiar, bre, omule, cum de poți tu să năzuiești la numele de bărbat, când ești atâta de lipsit de acea virtute care îi face pe bărbați să fie cu adevărat vrednici de numele de bărbat, virtutea dărniciei? Au poftit-ai tu vreodată pe cineva în casa ta și spusu-mi-ai tu vreodată, în vreo zi: „O, nevastă, am astăzi un oaspete în casă?” Și zisu-ți-ai tu vreodată în sinea ta: „Dacă am să trăiesc tot așa, în cărpănoșenia aceasta, până la urmă are să înceapă lumea să spună că sunt un nevolnic care habar nu are de căile ospeției.”
Și bărbatul răspunse:
— O, nevastă, nimica nu este mai lesne de îndreptat decât zăbava aceasta! Și mâine – inșallah!
— Am să-ți cumpăr niște carne de miel și niște orez; iar tu să gătești ceva minunat pentru prânz ori pentru cină, cum vrei tu, ca să pot să poftesc la masă pe careva dintre prietenii mei buni.
Și ea zise:
— Nu, pe Allah, bre, omule. În loc de carnea aceea, mai degrabă mi-ar plăcea să-mi cumperi niște hașiș de gătit, ca să pot să fac o umplutură de care să mă folosesc ca să umplu cele două gâște ale noastre, după ce ai să mi le tai. Iar eu am să le coc la cuptor. Căci nimica nu este mai gustos decât gâștele umplute și rumenite și nimica nu poate mai bine decât gâștele să lumineze obrazul unei gazde dinaintea oaspetelui său.
Iar el răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei! Așa să fie!
Și-așa că, a doua zi de cu zori, omul tăie gâtul la amândouă gâștele și plecă să cumpere un ratl de hașiș pentru carne și un ratl de orez și o uncie de piper și de alte mirodenii. Și le aduse pe toate acasă, și-i spuse nevești-sii:
— Cată să ai gâștele rumenite gata de prânz, întrucât la ceasul acela am să vin cu oaspeții mei.
Și plecă în calea lui.
Ea atunci se sculă, curăță gâștele de pene și de fulgi și le netezi și le umplu cu o umplutură minunat întocmită cu hașiș pentru carne, cu orez și cu migdale și cu stafide și cu boabe de pehin și cu mirodenii alese și veghe lângă foc până ce friptura fu întocmai cum se cere. Și o trimise pe arăpoaica ei să-l cheme pe flăcău, mândruțul, care veni pe fugă. Și ea îl înfurci și el o înfurci, și, după ce se îndulciră și se mulțumiră unul pe altul, îi dete cele două gâște gustoase, cu tot ce era în ele și pe lângă ele. Iar el le luă și se duse în calea lui. Și-atâta cu el, pe totdeauna.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și una noapte urmă:
După ce se îndulciră și se mulțumiră unul pe altul, îi dete cele două gâște gustoase, cu tot ce era în ele și pe lângă ele. Iar el le luă și se duse în calea lui. Și-atâta cu el, pe totdeauna.
Estimp, soțul puiandrei nu lipsi a veni punct la ceas. Și sosi acasă la prânz, însoțit de un prieten și bătu la ușă. Iar muierea se ridică și se duse să le deschidă, și îi pofti să intre și îi primi cu bucurie. Pe urmă îl luă deoparte pe bărbatu-său și îi zise:
— Noi am tăiat amândouă gâștele, pe amândouă deodată și tu nu aduci cu tine decât un om? Păi patru musafiri ar mai putea să vină ca să cinstească bucătăria mea. Hai, ieși și du-te de mai caută vreo doi prieteni de-ai tăi, ori chiar trei, ca să mănânce gâștele.
Și bărbatul, cuminte, plecă să facă așa cum i se poruncise.
Atunci muierea se duse la oaspete și, cu fața întoarsă, intră în vorbă cu el și îi spuse cu glasul tremurat de tulburare:
— Of, vai de tine! Ești pierdut fără de scăpare! Pe Allah! Tu pesemne că nu ai nici copii, nici casă, de te-ai aruncat așa, cu capu-n jos, într-o moarte neîndoielnică!
Iar oaspetele, auzind asemenea vorbe, simți cum îl năpădește spaima și cum îi intră până în adâncurile inimii. Și întrebă:
— Da ce este, o, femeie de treabă? Și ce năpastă amarnică mă paște în casa ta?
Iar ea răspunse:
— Pe Allah! Nu pot să țin taina! Încât află că soțul meu are a se plânge rău de purtarea ta față de el și nu te-a adus aici decât cu gândul de a te văduvi de fudulii și de a te face să ajungi în starea de hadâmb scopit. Și pe urmă, de-i muri ori de-i trăi, amar și vai de tine cât ai fi!
Și adăugă:
— Soțul meu s-a dus să găsească doi prieteni care să-l ajute să te jugănească!
Dacă auzi mărturisirea pe care i-o făcu nevasta, oaspetele se sculă pe clipă pe dată, ieși în uliță curând și își slobozi picioarele în vânt.
Și tot atunci intră și soțul, însoțit de doi prieteni, de data aceasta. Iar afurisita de nevastă îl întâmpină, strigând:
— O, ce năpastă! O, ce năpastă! Gâștele! Gâștele! Vai, ah!
Iar el întrebă:
— Pe Allah! Ce-i nevastă? Ce fel de năpastă?
Ea iar:
— Of, ce amar! Uf, ce belea! Vai de viața mea! Gâștele! Gâștele s-au dus! Ah!
El întrebă:
— Hei, ce-i cu gâștele? Pe Allah! Of, moară neferecată, mai vezi-ți de beregată și spune-mi odată ce jale-i cu gâștele tale! Ce prăpăd! Dă să le văd! Dă să le văd!
Ea iar:
— Păi, vezi-le, dară! Uite-le-afară! Uite-le-afară! Oaspetele tău, deodată, le-a înșfăcat ca pe-o pradă și-a fugit pe fereastră grămadă!
Și mai spuse:
— Ce fuse, se duse! Acuma, na, ospătează, ospătează!
La aceste vorbe ale soției sale, omul ieși în uliță degrabă și îl văzu pe oaspetele lui dintâi cum scapără din călcâi, cu tunica în dinți.
Și strigă după el:
— Pe Allah: stai nițel! Stai nițel! Întoarce-te, nu fi nerod, că n-am să-ți răpesc tot! Pe Allah mă jur, bre, fârtate! Întoarce-te, că nu-ți iau decât jumătate!
Cu asta, o, Măria Ta, el vroia să zică așa: că nu-i ia decât o gâscă și că pe cealaltă are să i-o dea. Dar celălalt fugea, fugea.
Și-asta mi-e întreaga istorisire, o, doamne plin de strălucire.
Iar sultanul, după ce ascultă povestirea măcelarului, era să se prăpădească de râs.
Și după ce insul se trase îndărăt între tovarășii săi, ieși înainte cel de-al patrulea ipochimen, care se rugă de sultan să-i îngăduie și lui același hatâr, cu aceeași învoială. Și după ce sultanul îi dete îngăduința, cel de al patrulea ticălos, care era căpetenia de clarineți, chiar acela ce fusese luat drept îngerul Israfil, spuse: