— O, stăpâne sultane al nostru și tu, preadreptule vizir și tu, fost tovarăș al meu de lanț, aflați că pricina întemnițării mele în maristan este încă și mai de-a mirările decât cea pe care o știți, întrucât, dacă tovarășul meu de colea a fost întemnițat ca nebun, apoi el a fost cam din vina lui și din pricina credulității și a încrederii de sine. Ci eu, dacă am păcătuit, am păcătuit tocmai dimpotrivă, așa cum aveți să auziți, dacă chiar binevoiți a-mi îngădui să purced chibzuit!
Iar sultanul și vizirul său și cămărașul cel proaspăt, care era nebunul de mai înainte, răspunseră într-un glas:
— Da, de bună seamă!
Iar vizirul adăugă:
— De altminteri, cu cât ai să pui mai multă chibzuință în istorisirea ta, cu atâta avem și noi să fim mai gata să te privim ca băgat pe nedrept printre nebuni și smintiți.
Și tânărul își începu astfel povestea:
Aflați, dar, o, stăpânii mei și cunună peste capul meu, că și eu sunt tot un negustor, fiu de negustor și, până a nu fi fost aruncat în maristanul acesta, țineam prăvălie în suk, unde vindeam soțiilor de navabi brățări și podoabe de toate felurile. Iar pe vremea când începe istorisirea mea nu aveam ca vârstă decât șaisprezece ani și mă făcusem vestit în suk și pentru chibzuință și pentru cinstea și pentru capul meu cuminte și pentru grija pe care o dovedeam la negustorie. Și niciodată nu căutam să mă înnădesc la taifas cu femeile care erau mușteriile mele; și nu le spuneam decât numai vorbele de trebuință pentru încheierea târguielii. Și de altminteri mă țineam de povețele Cărții celei Sfinte și nu ridicam niciodată ochii asupra vreunei femei dintre fiicele musulmanilor. Și neguțătorii mă dădeau de pildă feciorilor lor, când îi luau cu ei în suk pentru întâia oară. Și multe mame intraseră în vorbă cu maică-mea, în privința mea, pentru vreo cumetrie cinstită. Ci maică-mea zăbovea răspunsul pentru vreun prilej mai bun și ocolea primejdia pe cuvânt că sunt prea tânăr și că nu mă are decât pe mine și că sunt cam plăpând din fire.
Or, într-o zi, stam dinaintea cărții mele de socoteli și-i cercetam cuprinsul, când văzui că intră în prăvălie o arăpoaică micuță și dulce care, după ce mă salută cuviincios, îmi spuse:
— Aici este oare prăvălia domniei sale neguțătorul Cutare?
Iar eu răspunsei:
— Adevărat este!
Ea atunci scoase din sân, cu mare luare-aminte și uitându-se grijulie și la dreapta și la stânga, un răvășel pe care mi-l întinse spunând:
— Este din partea stăpânei mele. Și așteaptă bunăvoința unui răspuns.
Și înmânându-mi răvașul, se trase deoparte, așteptând să vadă ce fac.
Iar eu, după ce îl desfăcui, citii și văzui că se aflau scrise în el niște stihuri de laudă, pătimașe, spre mărirea și cinstirea mea. Iar stihurile de la urmă cuprindeau în țesătura lor numele aceleia care se da drept îndrăgostită de mine.
Eu atunci, o, doamne sultane al meu, mă simții până peste poate de oțărât de acea ispitire, și socotii că era o grea lovitură la buna mea purtare, ori poate o încercare de a mă târî în vreun crailâc primejdios ori plin de încurcături. Și luai mărturisirea aceea și o rupsei și o căleai sub picioare. Pe urmă mă dusei la arăpiță, o apucai de ureche și îi altoii câteva palme și câteva ghionturi bine aduse. Și desăvârșii pedeapsa mai trăgându-i și o lovitură de picior care o aruncă de-a berbeleacul afară din prăvălie. Și o scuipai în obraz, cât mai fățiș, așa ca toți vecinii să vadă fapta mea și să nu aibă cum se îndoi de cumințenia și de cădenia mea și îi strigai:
— A, plod dintr-o mie de încornorați ai nerușinării, du-te de-i povestește toate astea fetei aceleia de codoși, stăpână-ta!
Și toți vecinii începură să șoptească minunându-se bucurați; iar unul dintre ei mă arătă lui fiu-său cu degetul, spunându-i: „Binecuvântarea lui Allah fie asupra capului acestui tânăr cuviincios! Deie Cel-de-Sus ca și tu, o, fiul meu, când ai să ajungi de vârsta lui, să știi să te lepezi de ispitele ticăloaselor și ale stricatelor care stau să-i pândească pe flăcăii frumoși!”
Și iacătă, o, stăpânii mei, ce am făcut la șaisprezece ani. Și, cu adevărat, numai acuma văd eu limpede ce purtare necioplită a fost purtarea mea, lipsită de judecată, plină de o mândrie smintită și de o îngâmfare prostească și prefăcută și ticăloasă și mârlănească. Și oricâte necazuri mi-a fost dat să pat mai târziu pentru fapta aceea nevrednică, socot că mi s-ar fi căzut încă și mai mult și că lanțul care îmi atârnă acuma de gât, pentru o pricină cu totul alta, s-ar fi cuvenit să-mi fie legat încă de la acel început smintit. Ci, cum a fost, cum n-a fost, nu vreau să încurc luna sabanului cu luna ramadanului, așa încât urmez în bună rânduială istorisirea poveștii mele.
Așadar, o, stăpânii mei, zilele și lunile și anii au curs de la acea întâmplare, iar eu am ajuns bărbat în toată firea. Și cunoscusem femeile și tot ceea ce urmează, măcar că eram tot becher; și simțeam că venise într-adevăr ceasul să-mi găsesc o fată care să-mi fie soție dinaintea lui Allah, mamă a copiilor mei. Or, aveam să fiu slujit după pofta inimii precum veți auzi. Ci nu vreau să răstorn curgerea faptelor și purced după șart.
Și-așa, într-o după-amiază, văzui că vine înspre prăvălia mea, împresurată de vreo cinci sau șase roabe albe, care îi alcătuiau alaiul, o copilandră numai bună de îndrăgit, împodobită cu giuvaierurile cele mai scumpe, cu mâinile date cu hennea și cu cosițele părului unduindu-i pe umeri; și pășea în toată gingășia ei, legănându-se cu fălnicie și cu alint.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și opta noapte urmă:
O copilandră numai bună de îndrăgit, împodobită cu giuvaierurile cele mai scumpe, cu mâinile date cu hennea și cu cosițele părului unduindu-i pe umeri; și pășea în toată gingășia ei, legănându-se cu fălnicie și cu alint. Și intră ca o domniță în prăvălia mea, urmată de roabele ei și șezu jos, după ce mă cinsti cu un salamalec dulce. Și îmi spuse:
— O, tinere, ai cumva vreo podoabă frumoasă de aur și argint?
Iar eu răspunsei:
— O, stăpână a mea, am de toate soiurile cu putință, și încă altele!
Ea atunci îmi ceru să vadă niște belciuge de aur pentru glezne. Iar eu îi adusei tot ce aveam mai bun și mai frumos printre podoabele de aur de pus la glezne. Iar ea repezi o aruncătură de ochi nepăsătoare înspre ele și îmi zise:
— Încearcă-mi-le!
Și numaidecât una dintre roabele ei se aplecă și, ridicându-i poala rochiei, dezvălui ochilor mei glezna cea mai gingașă și mai albă care a ieșit vreodată din mâinile Atoateziditorului. Iar eu îi încercai belciugele, ci nu putui să găsesc în prăvălia mea niciunul care să fie îndeajuns de strâmt față de gingășia vrăjitoare a picioarelor acelea turnate după tiparul desăvârșirii. Iar ea, văzându-mi necazul, îmi spuse:
— Nu face nimica, o, tinere! Am să-ți cer altceva. Ci, mai întâi, ia să vedem! Într-adevăr, mi s-a spus, acasă, că aș avea niște picioare de elefant. Așa este?
Iar eu strigai:
— Numele lui Allah fie asupra ta și împrejuru-ți și asupra desăvârșirii gleznelor tale, o, stăpână a mea! Gazela, dacă le-ar vedea, s-ar topi de ciudă!
Ea îmi spuse atunci:
— Iar eu credeam dimpotrivă!
Pe urmă adăugă:
— Dă-mi să văd niște brățări!
Iar eu, cu ochii încă plini de icoana acelor glezne vrăjite și a acelor picioare de pierzanie, căutai tot ce aveam mai acătării și mai gingaș printre brățările de aur și de smalț, și i le adusei. Ci ea îmi zise:
— Încearcă-mi-le chiar tu. Eu sunt cam ostenită astăzi.
Și numaidecât una dintre roabele ei se repezi și sumese mânecile stăpâne-sii. Și li se ivi ochilor mei un braț, ai! Ai! Gât de lebădă nu alta, mai alb și mai neted decât cleștarul și isprăvit cu o încheietură și cu un pumnișor și cu niște degete, ai! Ai! De zahăr candel, o, stăpâne al meu, curmale cu miere, bucuria sufletului, o dulceață, o curată dulceață, nu altceva. Iar eu, aplecându-mă, încercai pe brațul acela al minunilor brățările mele. Ci până și cele mai strâmte, închipuite pentru mâini de copii, se bălăbăneau larg pe încheieturile ei subțirele și străvezii; și le scosei repede, de teamă ca nu cumva greutatea lor să vatăme pielea aceea neprihănită.
Iar fata zâmbi a râde iarăși de încurcătura mea și îmi zise:
— Ce-ai văzut, o, tinere? Oare-s ciungă, ori poate că am niște labe de rață, ori poate că am vreo mână de hipopotam?
Iar eu strigai:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți și asupra mâinii tale albe și asupra gingășiei încheieturii tale de copil și asupra subțirimii degetelor tale de hurie, o, stăpâna mea!
Iar ea îmi zise:
— Cum, cum? Nu e adevărat! Că acasă la mine mi s-a spus adesea dimpotrivă!
Pe urmă adăugă:
— Dă-mi să văd niște gherdane și niște salbe de aur.
Iar eu, clătinându-mă fără a fi gustat vreun vin, sării să-i aduc ce aveam mai de preț și mai ușor printre gherdanele și salbele de aur. Și numaidecât una dintre roabe, cu o grijă cucernică, dezveli, odată cu gâtul stăpâne-sii și o parte din pieptul ei. Și, oliolio! Oliolio! Cei doi sâni, amândoi deodată, o, doamne al meu, amândoi sânișorii de fildeș trandafiriu se iviră rotunzi și cumplit de obraznici peste zăpada amețitoare a pieptului; și păreau că spânzură de gâtul de marmură, ca doi copilași mândri și gemeni la gâtul mamei lor. Iar eu, la priveliștea aceea, nu mă putui opri să nu strig, întorcând ochii:
— Acopere-i! Acopere-i! Allah aștearnă-și vălurile sale!
Iar ea îmi zise:
— Cum, nu vrei să-mi încerci gherdanele și salbele? Da nu-i nimica! Am să-ți cer altceva. Da mai întâi ia spune-mi: sunt cumva slută, ori pieptoasă ca bivolițele și neagră și păroasă? Ori poate că sunt veștejită și uscată ca un pește sărat și dreaptă ca o tejghea de tâmplar?
Iar eu strigai:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți și asupra farmecelor tale cele tainice și asupra poamelor tale cele tainice și asupra întregii tale frumuseți tainice, o, stăpâna mea!
Iar ea zise:
— Oare să mă fi amăgit, așadar, cei care de atâtea ori mi-au spus că nu s-ar putea găsi nimic mai urât ca părțile cele tainice ale trupului meu?
Și adăugă:
— Fie! Ci întrucât nu îndrăznești, o, flăcăule, să-mi încerci gherdanele de aur și salbele, ai putea măcar să-mi încerci niște centuri?
Iar eu, după ce îi adusei tot ce aveam mai moale și mai ușor printre centurile cu filigrane de aur, le pusei la picioarele ei, sfios. Ci ea îmi zise:
— Ba nu! Ba nu! Pe Allah, încearcă-mi-le acuma chiar tu!
Iar eu, o, doamne sultane al meu, nu știui să răspund decât că ascult și că mă supun și, ghicind dintru început care putea să fie subțirimea acelei gazele, o alesei pe cea mai micuță și mai strâmtă dintre centuri și, pe deasupra rochiilor și izarelor, i-o încinsei peste mijloc. Da centura, lucrată anume pentru o copilă domniță, se dovedi prea largă pentru mijlocul acela atâta de subțire, încât nu arunca nici un fir de umbră pe pământ și atâta de drept încât l-ar fi dus la deznădejde pe un calemgiu al literei alef și atâta de mlădiu, încât ar fi făcut să se usuce de ciudă arborele ban și atâta de dulce încât ar fi făcut să se topească de pizmă o bucată de unt ales, și atâta de zarif încât ar fi făcut să fugă rușinat păunul cel tânăr și atâta de unduios încât ar fi făcut să piară firul de bambus. Și văzând că nu ajung în nici un fel să găsesc ceea ce trebuia, rămăsei tare încurcat și nu mai știam cum să-mi cer iertăciune. Ci ea îmi zise:
— Precum pare, pesemne că sunt rău făcută, cu un gheb strașnic dindărăt și cu un gheb strașnic dinainte, cu un burduhan vârtos și cu o spinare de cămilă.
Iar eu strigai:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți și asupra mijlocelului tău și asupra a ceea ce are înainte, și asupra a ceea ce îl însoțește și asupra a ceea ce îi urmează, o, stăpâna mea!
Iar ea îmi zise:
— Sunt nedumerită, o, flăcăule! Întrucât acasă, de-atâtea ori mi s-a adeverit o părere neprielnică despre mine! Oricum, întrucât nu poți să-mi găsești o centură, nădăjduiesc că nu are să-ți fie cu neputință să-mi găsești niște cercei și un pieptene de aur pentru prins părul!
Și, spunând acestea, își ridică singură iașmăcuțul de pe față și lăsă să se ivească ochilor mei o față care era chiar luna plină mergând înspre cea de a paisprezecea noapte a sa. Iar eu, la vederea acelor două nestemate care erau ochii ei babilonici și a obrajilor ei ca bujorii și a guriței ei, toc de corai cuprinzând o brățară de mărgăritare și tot acel chip amețitor, îmi pierdui răsuflarea și nu mai putui să fac nici o mișcare ca să caut ceea ce îmi ceruse, iar ea zâmbi a râde și îmi zise:
— Înțeleg, o, flăcăule, că vei fi fiind tulburat de urâțenia mea. Știu, într-adevăr, de vreme ce am tot auzit spunându-mi-se asta de atâtea ori, că fața mea este înfricoșător de urâtă, ciuruită și presărată de ciupituri de bubat, că sunt chioară de ochiul drept și zbanghie de ochiul stâng, că am un nas borcănat și hâd și o gură împuțită cu niște dinți beliți și scălâmbi și că, într-un sfârșit, sunt cioampă și ciulă de urechi. Și nu mai pomenesc de pielea mea râioasă, nici de părul meu scămoșat și sârmos, nici de toate pacostele cele nevăzute din lăuntrul meu!
Iar eu strigai:
— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți și asupra întregii tale frumuseți văzute, o, stăpână a mea și asupra frumuseții tale celei nevăzute, o, înveșmântato în strălucire și asupra curăției tale, o, mlădiță de crin și asupra miresmei tale, o, boboc de trandafir, și asupra strălucirii tale și asupra albeței tale, o, iasomio și asupra a tot ce poate fi văzut, mirosit și atins de tine. Și preafericit este cel care poate să te vadă, să te miroasă și să te atingă!
Și rămăsei zdrobit de tulburare, beat de o beție ucigașă.
Atunci copila iubirii se uită la mine cu un zâmbet în ochii ei prelungi și îmi zise:
— Vai! Vai! Pentru ce, dar, tatăl meu mă scârbește atâta, încât îmi pune în seamă toate sluțeniile pe care ți le-am înșirat? Căci chiar tatăl meu și nu altcineva, m-a făcut totdeauna să cred în toate acele zise beteșuguri ale făpturii mele. Ci slăvit fie Allah carele îmi dovedește dimpotrivă, prin mijlocirea ta! Încât acum sunt încredințată că părintele meu nu m-a amăgit, ci că se află sub puterea vreunei năluciri care îl face să vadă totul urât împrejurul său. Și, în ce mă privește, este gata ca să scape de vederea mea care îl apasă, să mă vândă roabă neguțătorului de robi de chilipir.
Iar eu, o, doamne al meu, strigai:
— Da oare cine-i părintele tău, o, sultăniță a frumuseții?
Ea îmi răspunse:
— Este însuși Șeicul al-Islam!
Iar eu, împătimit, mă minunai:
— He, pe Allah! Decât să te vândă negustorului de robi, pentru ce nu s-ar învoi să te mărite cu mine?
Ea spuse:
— Tatăl meu este un om drept și cinstit. Și întrucât își închipuie că fata lui este o pocitanie jalnică, nu ar vroi să aibă pe sufletul lui împerecherea ei cu un flăcău ca tine! Da poate că ai izbuti, totuși, să încerci a-i face o cerere. Și, pentru aceasta, am să-ți arăt căile ce ți-ar fi mai de folos spre a-l îndupleca.
Și, după ce vorbi așa, copila desăvârșitei iubiri chibzui o clipită și îmi spuse:
— Iacătă! Când ai să te înfățișezi dinaintea tatălui meu, care-i Șeicul al-Islam și când ai să-i faci cererea ta de căsătorie, el de bună seamă că are să-ți spună: „O, fiul meu, trebuie să deschizi ochii. Află că fata mea este o oloagă, o beteagă, o cocoșată, o.” Ci tu să-l oprești și să-i spui: „Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!” Și el are să urmeze: „Fata mea este o chioară, o ciulă de urechi, o împuțită, o șchioapă, o pișăcioasă, o.” Ci tu să-l oprești și să-i spui: „Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!” Și el are să urmeze: „O, bietul de tine, fata mea este o scârbavnică, o stricată, o bășinoasă, o băloasă, o.” Ci tu să-l oprești și să-i spui: „Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!” Și el are să urmeze: „Da tu nu știi, o, săracul de tine! Fata mea este o mustăcioasă, o burduhănoasă, o muma-pădurii, o ciungă, o șoantă, o ciacâră de ochiul stâng, o mucoasă îngălată la nas, o împistrată de bubat la chip, o împuțită la gură, o belită și o scălâmbă la dinți, o vătămată înlăuntrul ei, o chelboasă, o râioasă înfricoșătoare, o spaimodivă întru totul, o pedeapsă amarnică.” Iar tu, după ce ai să-l lași să-și verse asupră-mi toată căldarea lui de spaime, să-i spui: „Hei, pe Allah, eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și noua noapte urmă:
Iar tu, după ce ai să-l lași să-și verse asupră-mi toată căldarea lui de spaime, să-i spui: „Hei, pe Allah! Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!”
Iar eu, o, doamne al meu, numai auzind-o și numai la gândul că asemenea vorbe puteau să fie spuse de părintele său acelei copile de desăvârșită iubire, simții că mi se suie sângele la cap de supărare și de mânie. Ci până la urmă, de vreme ce trebuia să trec prin încercarea aceea spre a ajunge să mă însor cu minunea de gazelă, îi spusei:
— Încercarea este aspră, o, stăpâna mea și aș putea să mor când l-aș auzi pe tatăl tău că vorbește așa despre tine. Ci Allah are să-mi dea tăria de trebuință și bărbăția!
Pe urmă o întrebai:
— Și când aș putea să mă înfățișez dinaintea preacinstitului Șeic al-Islam, părintele tău, spre a te cere de la el?
Ea îmi răspunse:
— Mâine, fără de abatere, în temeiul dimineții.
Și se ridică, la vorbele acestea și plecă urmată de fetele roabe ale ei, luându-și rămas-bun de la mine cu un zâmbet. Iar sufletul meu porni pe urmele sale și se lipi de pașii ei, pe când eu rămâneam în prăvălie, pradă chinurilor așteptării și ale iubirii.
Încât a doua zi, la vremea hotărâtă, nu pregetai să zbor înspre casa Șeicului al-Islam și cerui să fiu primit de el, trimițându-i vorbă că era pentru o treabă grabnică de o însemnătate mare. Iar el mă primi fără de zăbavă și îmi răspunse la salamalec cu multă prețuire și mă pofti să stau jos. Și luai seama că era un bătrân cu înfățișarea preacinstită, cu barba albă neprihănită și cu un chip plin de fălnicie și de măreție, dar care avea pe obraz și în ochi un nor de mâhnire fără de nădejde și de durere fără de leac. Și gândii: „Asta-i! Are nălucirea urâțeniei! Deie Allah să se vindece!” Pe urmă, șezând jos, da numai după cea de a doua poftire, din cinstire și prețuire față de vârsta și de cinul lui înalt, îi rostii încă o dată salamalecurile și urările mele și le mai spusei și pentru a treia oară, ridicându-mă de fiecare dată. Și după ce le arătai astfel buna-cuviință și buna mea creștere, șezui jos iarăși, da ținându-mă cât mai pe marginea scaunului și așteptai ca el să deschidă vorba cel dintâi și să mă întrebe de temeiul pricinii.
Și într-adevăr, după ce aga ce se afla de slujbă aduse sorbeturile îndătinate și după ce Șeicul al-Islam schimbă cu mine câteva vorbe fără de însemnătate despre arșiță și despre secetă, îmi zise:
— O, negustorule Cutare, cu ce aș putea să te mulțumesc?
Iar eu răspunsei:
— O, doamne al meu, m-am înfățișat dinaintea ta spre a te ruga și a cere de la tine mâna mândreței tăinuite sub perdeaua curăției din preacinstita ta casă, mărgăritarul cel pecetluit cu pecetea neprihănirii și floarea cea ascunsă în bobocul sfiiciunii, fiica ta cea strălucită, fecioara fără de asemuire cu care doresc eu, nevrednicul, să mă unesc întru legăturile cele sfinte și cu senetul cel legiuit!
La vorbele mele, văzui chipul preacinstitului bătrân cum se înnegurează, pe urmă cum îngălbenește și fruntea cum i se lasă mâhnită în pământ. Și șezu o vreme cufundat, fără de nici o îndoială, în cugetări amare despre starea fetei lui. Pe urmă ridică încet capul și îmi spuse cu glas de mâhnire nemărginită:
— Allah păstreze-ți tinerețea și binecuvânteze-te pururea cu milele sale, o, fiul meu! Ci fata pe care o am în casa mea, sub perdeaua curăției, este fără de nădejde! Și nu se poate face nimic cu ea și nimic nu se poate aștepta. Întrucât.
Ci eu, o, doamne sultane al meu, îi luai vorba numaidecât, ca să grăiesc:
— Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!
Și preacinstitul bătrân îmi spuse:
— Învăluiască-te Allah cu milele sale, o, fiul meu! Da fata mea nu e pe potriva unui flăcău frumos ca tine, plin de însușiri alese, de putere și de sănătate. Întrucât ea este o biată pocită, pe care maică-sa a născut-o înainte de soroc, din pricina unui pojar. Și-i atâta de scălâmbă și de slută pe cât ești tu de frumos și de chipeș. Și întrucât se cade să fii lămurit asupra pricinii care mă face să nu-ți primesc cererea, aș putea, dacă vrei, să ți-o zugrăvesc așa cum este, căci teama de Allah sălășluiește în inima mea și n-aș vroi nicidecum să te ajut a cădea în greșeală!
Ci eu strigai:
— O iau cu toate cusururile ei și sunt mulțumit, întru totul mulțumit!
Ci el îmi spuse:
— Ah, fiul meu, nu-l sili pe un părinte, care ține la cinstea sufletului său, să-ți vorbească despre fiica lui cu niște vorbe grele! Ci stăruința ta mă nevoiește să-ți spun că, dacă te-ai însura cu fata mea, te-ai însura cu pocitania cea mai înfricoșătoare a vremurilor acestea. Întrucât este o făptură pe care numai dacă ai vedea-o.
Ci eu, temându-mă de înșiruirea cea cumplită de metehne înfricoșătoare cu care se pregătea să-mi muncească auzul, îi tăiai vorba, ca să strig cu un glas în care îmi pusei tot sufletul și tot dorul:
— Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!
Și adăugai:
— Allah fie cu tine, o, părinte al nostru, cruță-te de durerea de a vorbi despre preacinstita-ți fată cu niște vorbe grele, întrucât, orice mi-ai spune tu și oricât de sâloasă ar fi zugrăvirea pe care mi-ai face-o, eu tot aș urma să ți-o cer de soție, de vreme ce mie hâdoșeniile îmi plac mai cu osebire decât orice, atunci când sunt de felul acelora de care suferă fiica ta, și, îți mai spun o dată, o primesc așa cum e și sunt mulțumit de ea, sunt mulțumit, mulțumit!
Când Șeicul al-Islam mă auzi vorbind așa și după ce pricepu că hotărârea mea era de neclintit și dorința mea de nestrămutat, își plesni palmele una de alta de uimire și de minunare și îmi spuse:
— Mi-am ușurat sufletul dinaintea lui Allah și dinaintea ta, o, fiul meu și nu vei avea să dai vina decât numai pe tine pentru fapta ta smintită. Ci, pe de altă parte, pravilele cele dumnezeiești nu-mi îngăduie să opresc o dorință de a se împlini și nu pot decât să-ți dau îngăduința.
Iar eu, peste măsură de fericit, îi sărutai mâna și ținui ca nunta să fie încheiată și sărbătorită în chiar ziua aceea. Iar el îmi spuse oftând:
— Nu mai este nimica împotrivă!
Și senetul fu scris și legiuit cu martori și fu însemnat în el că o primesc pe soția mea cu toate cusururile, sluțeniile, beteșugurile, șoimănelile, lipsurile, vătămăturile, hidoșeniile și celelalte asemenea ale ei. Și tot așa fu însemnat că dacă, dintr-o pricină ori alta, m-aș despărți de ea, urma să-i plătesc, ca daune de despărțenie și ca zestre, douăzeci de pungi de câte o mie de dinari de aur. Iar eu, de bună seamă, primii din toată inima învoielile. Și de altminteri aș fi primit oricâte altele și mai păguboase.
Or, după ce senetul fu scris, socrul meu, tatăl soției mele, îmi spuse:
— O, Cutare, mai bine este ca nunta să se petreacă în casa mea, și aci să vă așezați și rosturile căsniciei. Întrucât mutarea de aici a soției tale oloage tocmai la casa ta ar cere anevoință grea.
Iar eu răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Iar în sine-mi ardeam de nerăbdare și îmi ziceam: „Pe Allah! Este oare cu putință ca eu, un neguțătoraș de rând, să fi ajuns stăpânul acelei copile a desăvârșitei iubiri, fiica preacinstitului Șeic al-Islam? Și eu sunt oare cel care cu adevărat are să se bucure de frumusețea ei și să fac ce-mi place cu ea și să-i mistui pe săturate nurii cei tainici și să-i sorb pe săturate și să mă dedulcesc cu ei până la sațiu?”
Și când, într-un sfârșit, veni și noaptea, intrai în odaia miresei, după ce rostii rugăciunea de seară și, cu inima zvâcnind de tulburare, mă apropiai de soția mea și îi trăsei la o parte iașmacul de pe față și îi dezvăluii obrazul. Și mă uitai cu sufletul și cu ochii mei.
Și – bătu-l-ar Allah pe Cel-Viclean, o, doamne sultane al meu și nicicând nu te aducă el să vezi o priveliște asemeni cu aceea ce se ivi atunci privirilor mele!
— Văzui făptura omenească cea mai balcâză, cea mai îngrețoșătoare, cea mai slinoasă, cea mai jegoasă și cea mai urduroasă ce s-ar putea vedea până și în visul cel mai urât. Și, hotărât! Era de o urâțenie cu mult mai spăimântătoare decât cum mi-o zugrăvise copilandra și o dabulă de hidoșenie și o fleoașcă atâta de năclăită în scârbe de mi-ar fi peste putință, o, doamne al meu, să ți-o zugrăvesc fără a mă năpădi greața și fără a mă prăbuși pierit la picioarele tale. Ci-i de ajuns să-ți spun că aceea care, cu bunăvoia mea, îmi ajunsese soție, aduna în făptura sa îngălată toate ticăloșiile scrise și toate scârboșiile nescrise, toate murdăriile, toate împuțiciunile, toate scârnăviile, toate grozăviile, toate hâziile și toate băloșiile câte ar putea să lovească o făptură peste care s-a abătut blestemul. Iar eu, astupându-mi nasul și întorcând capul, lăsai iașmacul să cadă la loc și fugii de lângă ea tocmai în ungherul cel mai depărtat al odăii, întrucât de-aș fi fost eu chiar și vreun jegos de prin Tebaida, mâncător de crocodili și tot n-aș fi izbutit să-mi înduplec sufletul a se apropia cu trupul de o făptură ce spurca atâta de amarnic chipul Zămislitorului său.
Și, șezând jos în ungherul meu, cu fața întoarsă înspre perete, simțeam cum toate spaimele îmi năpădeau mințile și cum toate durerile de pe lume îmi sfâșiau lăuntrurile. Și gemui din adâncul ghemului inimii mele. Ci nu aveam temei să crâcnesc o vorbă, ori să rostesc nici cea mai mică plângere, de vreme ce o primisem de soție nesilit de nimeni. Întrucât numai eu, cu chiar gura mea, îl oprisem de fiecare dată pe preacinstitul părinte, strigând: „Eu sunt mulțumit! Eu sunt mulțumit!” Și îmi ziceam: „Ei, da! Iacăt-o, dar, pe copila desăvârșitei iubiri! Ah! Mor! Mor! Mor! Oh, smintitul de mine! Ah, vită fără de minte! Ah, dobitocul dobitocilor!” Și îmi mușcam degetele și îmi ciupeam mâinile în tăcere. Și o mânie împotriva mea însumi dospea în mine clipă de clipă și îmi petrecui pe jăratic noaptea aceea a ursitei mele, de parcă aș fi fost în năprasna schingiurilor din temnița medului[1] ori a deilamitului[2].
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzecea noapte urmă:
Și o mânie împotriva mea însumi dospea în mine clipă de clipă și îmi petrecui pe jăratic noaptea aceea a ursitei mele, de parcă aș fi fost în năprasna schingiurilor din temnița medului ori a deilamitului.
Încât, de cu zori, nu pregetai să pier din odaia de nuntă și să dau fuga la hammam să mă curăț de atingerea cu soția aceea a grozăvniciei. Și după ce îmi făcui spălările urmând datina Ghosului pentru stările de necurăție, mă lăsai oleacă furat de somn. După care mă întorsei la prăvălia mea și șezui jos, cu capul cuprins de amețeală, beat fără să fi băut vin.
Și în curând prietenii mei și negustorii care mă cunoșteau și mușterii cei mai de seamă din suk începură să intre la mine, câte unul singur, iar alții doi câte doi, ori trei câte trei, ori mai mulți deodată și veneau ca să mă firitisească și să-mi rostească urările lor. Și îmi spuneau: „O, binecuvântare! O, binecuvântare! O, binecuvântare! Bucuria fie cu tine! Bucuria fie cu tine! Bucuria fie cu tine!” Iar alții îmi spuneau: „Hei vecine, nu te știam atâta de zgârcit! Unde-i ospățul, unde sunt bunătățurile, unde sunt șerbeturile, unde sunt plăcințile, unde sunt tăvile cu halva, unde este cutare lucru, și unde este cutare lucru? Pe Allah, mi se pare că nurii copilandrei, soția ta, ți-au cam tulburat mințile și te-au făcut să-ți uiți prietenii și să nu-ți mai aduci aminte de îndatoririle cele de rând! Da nu-i nimica! Bucuria fie cu tine! Bucuria fie cu tine!”
Iar eu, o, doamne al meu, neizbutind să-mi dau seama dacă își bat joc ori dacă mă firitisesc cu adevărat, nu știam ce înfățișare să iau și mă mulțumeam să fac niște semne nelămurite și să răspund cu câteva vorbe fără de cap. Și simțeam nasul cum mi se încâlțuie de mânie înfundată și ochii gata să se topească în lacrimi de deznădejde.
Și chinul meu avea să țină așa de dimineață până la ceasul rugăciunii de amiază, iar cei mai mulți dintre negustori plecaseră la geamie ori mâncau de prânz, când iacătă: la câțiva pași dinaintea mea, copila desăvârșitei iubiri, cea adevărată, aceea care era izvoditoarea prăpădului meu și pricina chinurilor mele! Și venea înspre mine, zâmbitoare, între cele cinci roabe ale ei și se pleca moale și se legăna dulce la dreapta și la stânga, cu vălurile și cu mătăsurile ei, mlădie ca o ramură fragedă de ban în mijlocul unei grădini de miresme. Și era încă și mai strălucit împodobită decât în ziua de dinainte și atâta de tulburătoare în umbletul ei încât, ca s-o vadă mai bine, oamenii din suk se rânduiau ca niște ciorchini la trecerea ei. Și, cu înfățișare de copil, intră în prăvălia mea și îmi aruncă salamalecul cel mai gingaș și îmi spuse șezând jos:
— Ziua aceasta să fie pentru tine o binecuvântare, o, stăpâne al meu Ola Ed-Din și Allah să-ți ție bunăstarea și fericirea și să puie vârf la mulțumirea ta! Și bucuria fie cu tine! Bucuria cu tine!
Or eu, o, doamne al meu, de cum o zărisem, îmi și încruntasem sprâncenele și mormăiam niște afurisenii în inima mea. Da când văzui cu câtă cutezanță își râdea de mine și cum venea să mă stârnească, după năpasta pe care mi-o precugetase, nu putui să mă stăpânesc mai mult; și toată neciopleala mea de odinioară, de pe când eram copil neprihănit, îmi veni pe buze și izbucnii în sudălmi, zicându-i:
— O, ceaun plin de smoală, o, tingire de păcură, o, fântână de viclenii! Au ce ți-am făcut eu de m-ai bătut cu ticăloșia asta și m-ai afundat într-o genune fără de ieșire? Blestema-te-ar Allah, și blestemare-ar ceasul când te-am văzut și cătrăni-ți-ar chipul pe veci, o, ticăloaso!
Ci ea, fără să se arate tulburată în vreun fel, răspunse zâmbind:
— Da ce, o, daireao, ai și uitat de necazurile câte mi le-ai făcut, și cum ți-ai bătut joc de stihurile mele întru lauda ta, și ce-a îndurat de la tine trimisa mea, arăpoaica aceea micuță și sudalmele pe care i le-ai aruncat și lovitura de picior cu care ai cinstit-o și ocările pe care mi le-ai trimis prin ea?
Și, după ce rosti acestea, fetișcana își strânse vălurile și se sculă să plece.
Ci eu, o, doamne al meu, pricepui atunci că nu culegeam decât ce semănasem și simții toată povara răutății mele trecute, și ce lucru de scârbă este virtutea cea posomorâtă și ce lucru de blestem este cuvioșia prefăcută.
Și fără a mai zăbovi, mă aruncai la picioarele copilei desăvârșitei iubiri și o rugai fierbinte să mă ierte, spunându-i:
— Mă căiesc! Mă căiesc! Cu adevărat mă căiesc întru totul!
Și îi spusei cuvintele acestea la fel de dulci și de înduioșătoare ca picăturile de ploaie într-un pustiu încins.
Și, într-un sfârșit, o înduplecai să rămână; iar ea binevoi să mă ierte și îmi spuse:
— De data aceasta mă înduplec să te iert, da să nu mai faci!
Iar eu strigai, sărutându-i poala rochiei și coperindu-mi cu ea fruntea:
— O, stăpâna mea, mă aflu sub ocrotirea ta și sunt robul tău care își așteaptă slobozenia din ceea ce știi tu, cu ajutorul tău!
Iar ea îmi spuse, zâmbind a râde:
— M-am și gândit la asta. Și întocmai cum am știut să te prind în năvoadele mele, tot așa am să știu să te și scap!
Iar eu strigai:
— Yallah! Yallah! Grăbește-te! Grăbește-te!
Atunci ea îmi spuse:
— Ia aminte la vorbele mele și să faci întocmai cum te povățuiesc. Și ai să izbutești să te descotorosești fără de necaz de soția ta.
Iar eu mă plecai:
— O, boboc de trandafir! O, răcoareao!
Iar ea urmă:
— Iacătă! Ridică-te și du-te sub zidurile cetății să-i cauți pe toți circarii, pe scamatori, pe pehlivani, pe măscărici, pe dănțuitori, pe panglicari, pe caraghiozi, pe maimuțări, pe ursari, pe toboșari, pe trâmbițași, pe gorniști, pe tâmpinări și pe ceilalți ipochimeni și învoiește-te cu ei să vină fără de zăbavă la tine la saraiul Șeicului al-Islam, tatăl soției tale. Iar tu, la venirea lor, să te afli stând lângă șeic și luând niscaiva răcoritoare cu el, sub umbrarul din curte. Iar ei, de cum vor intra, să te și firitisească și să-ți ureze, strigând: „O, fiu al moșului nostru, o, sângele nostru, o, vână din ochiul nostru, ne bucurăm laolaltă cu tine în ziua aceasta binecuvântată a însurătorii tale! Într-adevăr, o, fiu al moșului nostru, ne bucurăm pentru tine de cinul la care ai răzbit. Și dacă tu te-i rușina de noi, apoi noi ne socotim cinstiți că suntem de-ai tăi; și chiar dacă tu, uitându-i pe cei care te-au adus pe lume, ai să ne alungi și ai să te lepezi de noi, apoi noi tot n-o să te părăsim; întrucât ești fiul moșului nostru, sânge din sângele nostru și viță din ochiul nostru.” Iar tu atunci să te faci a fi tare încurcat de dezvăluirea rubedeniilor tale, și, ca să te descotorosești de ei, să începi să arunci cu pumnii asupra lor drahmele și dinarii. Și la priveliștea aceea, Șeicul al-Islam are să înceapă să te întrebe, fără de nici o îndoială; iar tu să-i răspunzi, lăsând capu-n jos: „Trebuie să mărturisesc adevărul, de vreme ce rudele mele se află aici ca să mă dea de gol. Părintele meu a fost, într-adevăr, un măscărici arătător de urși și de maimuțe, și-aceasta-i meseria neamului alor mei și obârșia lor. Ci pe urmă Atoateîmpărțitorul ne-a deschis poarta bogăției, iar noi am dobândit prețuirea negustorilor din suk și a starostelui lor.” Iar tatăl soției tale are să-ți spună: „Așadar ești fecior de măscărici, din breasla caraghiozilor și a arătătorilor de maimuțe?” Iar tu să răspunzi: „Nu am cum să mă lepăd de obârșia și de neamul meu, pentru dragostea de copila ta și pentru cinstirea ei. Întrucât sângele nu poate să-și tăgăduiască sângele, cum nici râul nu poate să-și tăgăduiască izvorul!” Iar el are să-ți spună, fără de nici o îndoială: „Dacă-i așa, o, tinere, senetul de nuntă nu este întocmit cum cere legea, întrucât ne-ai tăinuit vița și obârșia ta. Și nu se cade să rămâi soțul fetei Șeicului al-Islam, capul cel mai înalt al cadiilor, care șade pe chilimul legii și care este un șerif și un șaiied dintr-o spiță care suie până la părinții profetului lui Allah! Și nu se cade ca fiica lui, cât ar fi ea de uitată de binefacerile Atoateîmpărțitorului, să fie la cheremul unui fecior de măscărici.” Iar tu să i-o întorci: „He! He! Ya efendi, fiica ta este soția mea legiuită și fiecare fir de păr de-al ei prețuiește cât o mie de vieți. Iar eu, pe Allah! Nu am să mă despart de ea, chiar de mi-ai da toate împărățiile lumii!” Ci, încet-încet, să te lași înduplecat, iar când are să fie rostită vorba despre despărțenie, tu să te învoiești anevoie a te despărți de soția ta. Și să rostești, de trei ori, de față cu Șeicul al-Islam și cu doi martori, vorbele de despărțenie. Și dezlegat astfel, să vii să mă cauți aici. Iar Allah are să orânduiască tot ce va mai fi de orânduit!
Eu atunci, la sfatul copilei desăvârșitei iubiri, simții cum mi se zbat străfundurile inimii și strigai:
— O, sultăniță a deșteptăciunii și a frumuseții, iată-mă-s gata să mă supun ție, pe capul și pe ochii mei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și una noapte urmă:
La sfatul copilei desăvârșitei iubiri, simții cum mi se zbat străfundurile inimii și strigai:
— O, sultăniță a deșteptăciunii și a frumuseții, iată-mă-s gata să mă supun ție, pe capul și pe ochii mei!
Și, luându-mi rămas-bun de la ea, o lăsai în prăvălie și mă dusei pe meidanul de sub cetate unde intrai în vorbă cu starostele isnafului panglicarilor, al caraghiozilor, al măscăricilor, al dănțuitorilor, al umblătorilor pe sârmă, al comedianților, al maimuțarilor, al ursarilor, al toboșarilor, al trâmbițașilor, al țiteriștilor, al fluierașilor, al cântăreților și al tuturor celorlalți pehlivani și mă înțelesei cu starostele să mă ajute în necazul meu, făgăduindu-i o răsplată grasă. Și după ce căpătai făgăduiala ajutorului lui, plecai înainte-i la saraiul Șeicului al-Islam, părintele soției mele și mă dusei să stau jos, lângă el, sub umbrarul din curte.
Și nu șezui de taină cu el acolo mai mult de un ceas, bând sorbeturi, până ce pe poarta cea mare lăsată deschisă își făcu intrarea, cu patru măscărici ce mergeau în frunte și cu patru dănțuitori pe sârmă ce călcau în vârful degetelor și cu patru ghiduși ce mergeau în mâini, într-o zarvă fără de asemuire, toată liota vuvăitoare, duduitoare, urlătoare, dănțuitoare, amețitoare și pestriță a aiuriților care își aveau sălașele la poalele cetății. Și veniseră toți, maimuțării cu maimuțele, măscăricii cu tinicheluțele lor, panglicarii cu tichiile lor lungi de pâslă și cântăreții cu sculele lor vuitoare din care se revărsa un tărăboi fără de capăt. Și veniră de se înșiruiră în curte, rânduiți frumos, cu maimuțele și cu urșii la mijloc și fiecare lucrând în felul său. Ci deodată răsună o bubuitură năprasnică de tingire și toată hărmălaia se stinse ca printr-o vrajă. Și căpetenia liotei veni la pragul scării și, în numele tuturor nemoteniilor mele adunate, începu să predice cu un glas măreț, urându-mi spor și viață lungă și bălmăjindu-mi toată lălăiala pe care îl învățasem.
Și într-adevăr, o, doamne al meu, totul se petrecu așa cum prevestise copilandra. Întrucât Șeicul al-Islam, când auzi, din chiar gura căpeteniei liotei, pricina acelui zulum, îmi ceru să-l lămuresc. Iar eu îl încredințai că așa-i, eram văr, după tată și după mamă, cu toți inșii de acolo și că eu însumi sunt fiul unui măscărici cu maimuțoi și îi înșirai toate vorbele dăscăliei cu care mă dăscălise fetișcana și pe care ți-am mai spus-o, o, doamne al vremilor. Iar Șeicul al-Islam, schimbându-se amarnic la chip și supărat rău, îmi spuse:
— Nu poți să mai rămâi în casa și în neamul Șeicului al-Islam, întrucât mi-e frică să nu fii scuipat în obraz și să nu se arate oamenii față de tine mai rău decât față de un câine de ghiaur ori față de un porc de gâldan.
Iar eu, dintru-întâi, răspunsei:
— Pe Allah, n-am să mă despărțesc de soția mea, nici dacă mi-ai da toată împărăția Irakului!
Iar Șeicul al-Islam, care știa prea bine că despărțenia cu de-a sila este oprită de șariat, mă luă deoparte și mă rugă fierbinte cu tot felul de vorbe dulci să primesc despărțenia, spunându-mi:
— Acopere-mi cinstea și Allah are s-o acopere pe a ta!
Iar eu mă înduplecai într-un sfârșit să primesc despărțenia și rostii de față cu martorii, vorbind despre fata Șeicului al-Islam:
— Mă leapăd de ea o dată, de două ori, de trei ori, mă leapăd de ea!
Or, acestea erau vorbele pentru despărțenia cea fără de întoarcere. Și rostindu-le, întrucât fuseseră cerute stăruitor de chiar părintele soției, mă vedeam totodată scăpat și de plata despăgubirii și a zestrei și izbăvit din cel mai înfricoșător vis de spaimă care s-a abătut peste pieptul vreunei făpturi omenești.
Și fără a mai zăbovi să-mi iau ziua-bună de la acela care fusese vreme de o noapte tatăl soției mele, îmi slobozii picioarele în vânt și ajunsei cu sufletul la gură în prăvălia mea, unde mă aștepta neclintită copila desăvârșitei iubiri. Iar ea, cu limba ei cea mai dulce, îmi ură bun venit și, din toată bună creșterea purtărilor sale, mă firitisi pentru izbândă și îmi spuse:
— Acuma iată că a sosit și clipa împerecherii noastre. Ce zici de asta, o, stăpâne al meu?
Iar eu răspunsei:
— S-o facem în prăvălia mea, ori la tine acasă?
Iar ea zâmbi și îmi spuse:
— O, bietul de tine! Au tu nu știi câte griji trebuie să aibă față de sine o femeie, ca să facă lucrurile așa cum se cuvine? Încât se cade să mergem acasă la mine!
Iar eu răspunsei:
— Pe Allah, o, sultănița mea, au de când se duce crinul la hammam și trandafirul la scaldă? Prăvălia mea este destul de mare ca să te încapă, fie crin, fie trandafir. Și dacă prăvălia mea ar arde, ar fi ca inima mea.
Iar ea îmi răspunse râzând:
— Sclipești, într-adevăr! Și ia uite cum te-ai scuturat de purtările tale de odinioară, cele atâta de grosolănești! Și bine te mai pricepi să ticluiești o drăgălășenie.
Și adăugă:
— Acuma ridică-te, încuie prăvălia și vino după mine.
Or eu, care nu așteptam decât vorbele acelea, răspunsei zorit:
— Ascult și mă supun!
Și ieșind apoi din prăvălie, închisei cu cheia și pornii, la zece pași în urmă de ceata alcătuită de copilandră și de roabele sale. Și ajunserăm astfel dinaintea unui sărai la care se deschise poarta de cum ne apropiarăm. Și, de la intrare, doi hadâmbi veniră la mine și mă poftiră să mă duc cu ei la hammam. Iar eu, hotărât să fac toate fără a cere vreo lămurire, mă lăsai dus de hadâmbi la hammam, unde mi se făcu o scaldă de curățenie și de răcoreală. După care, îmbrăcat cu haine subțiri și înmiresmat cu ambră chinezească, fusei dus în iatacurile din lăuntru, unde mă aștepta, tolănită galeș pe un pat de atlaz, copila dorurilor mele și a desăvârșitei iubiri.
Or, de îndată ce rămaserăm singuri, îmi spuse:
— Vino, o, vino! Pe Allah! Tu pesemne că ești un prostovan de la capătul capătului prostovanilor, dacă te-ai lepădat odinioară de o noapte ca aceasta de acum! Ci, ca să nu te tulbur, n-am să-ți mai aduc aminte ce-a fost.
Iar eu, o, doamne al meu, la vederea acelei copilandre goale toată și albă toată, și-atâta de subțirică și la vederea podoabelor părților ei cele gingașe și a mărimii dolofanului ei fund și a minunatei întocmiri dintre feluritele-i haruri, simții cum se răstoarnă în mine toate zăbăvniciile mele de altădată.
Și mă dădui înapoi, pregătindu-mă să sar. Dar ea mă opri, cu un gest și cu un zâmbet și îmi zise:
— Înainte de bătălie, o, șeicule, trebuie să știu dacă cunoști care-i numele adversarului tău. Cum se numește?
Și eu răspunsei:
— Izvorul fericirii!
Ea zise:
— Nu!
Eu zisei:
— Părintele neprihănirii!
Ea zise:
— Nu!
Eu zisei:
— Susan cojit!
Ea zise:
— Nu!
Eu zisei:
— Busuiocul punților!
Ea zise:
— Nu!
Eu zisei:
— Catârul încăpățânat!
Ea zise:
— Nu!
Eu zisei:
— Pe Allah, stăpâna mea, nu mai cunosc decât un singur nume și gata: hanul tatălui meu Mansur!
Ea zise:
— Nu!
Și adăugă:
— O, tăntălăule, ce te-au învățat savanții teologi și grămăticii?
Eu răspunsei:
— Nimic!
Ea zise:
— Atunci ascultă! Iată câteva din numele sale: „Graurul mut; mielul gras; limba tăcută; vorbărețul rămas fără cuvinte; menghina adaptabilă; cramponul pe măsură; mușcătorul furios; scuturătorul neobosit; genunea magnetică; fântâna lui Iacob; copaia pruncului; cuibul fără ou; pasărea fără pene; porumbelul neprihănit; pisica fără mustăți; puiul fără piuit; și iepurele fără urechi”.
Și, sfârșind să-mi îmbunătățească, în acest fel, cunoștințele și să-mi lumineze cugetul, mă cuprinse între pulpele și brațele ei și îmi zise:
— Yallah! Yallah! O, tăntălăule! Grăbește-te la asalt și fii zăbavnic la coborâre și ușor în greutate și puternic în îmbrățișare și înotător de fond și astupuș ermetic și săritor neobosit; că e demn de dispreț acela care se ridică o dată sau de două ori, ca apoi să se pleoștească și care ridică în sus capul ca să-l lase imediat în jos și care se scoală ca să cadă. Așadar, hai, vioi!
Și eu, o, doamne al meu, eu răspunsei:
— Eh! Pe viața ta, o, stăpâna mea, să o luăm în ordine! Să o luăm în ordine!
Și adăugai:
— Cu ce să încep?
Și ea răspunse:
— Cu ce vrei, tăntălăule!
Eu zisei:
— Atunci, să dăm semințe graurului.
Ea zise:
— Abia așteaptă! Abia așteaptă!
Atunci eu, o, doamne al meu sultane, îi spusei pruncului:
— Satisfă graurul!
Și pruncul răspunse „ascult și mă supun” și fu mare și generos cu tainul graurului mut care, pe dată, începu să vorbească în limba graurilor, spunând:
— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah!
Și eu îi spusei pruncului:
— Acum temenește-te mielului gras care așteaptă!
Și pruncul făcu o temenea mai profundă mielului despre care este vorba.
Și mielul răspunse în limbajul lui:
— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah!
Și eu îi spusei pruncului:
— Vorbește-i acum limbii tăcute.
Și pruncul își frecă degetul lui pe limba tăcută, care răspunse pe dată cu un glas armonios:
— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah!
Și îi spusei pruncului:
— Îmblânzește-l pe mușcătorul furios!
Și el se apucă să mângâie mușcătorul, despre care este vorba, cu multă grijă și o făcu atâta de bine că ieși din gura lui fără vătămare și fără durere și mușcătorul, mulțumit de curajul și lucrarea lui, îi zise:
— Respectele mele! Ah! Ce băutură lecuitoare.
Și eu îi spusei pruncului:
— Umple fântâna lui Iacob, o, cu mai multă răbdare decât Iov!
Și pruncul răspunse pe dată:
— Mă înghite! Mă înghite!
Și fântâna, despre care e vorba, fu umplută fără oboseală și fără opunere și astupată fără nici un loc gol și fără întrerupere.
Și eu îi spusei pruncului:
— Încălzește pasărea fără pene!
Și pruncul răspunse:
— Ca ciocanul pe nicovală.
Și pasărea încălzită răspunse:
— Însămânțez! Însămânțez!
Și eu îi spusei pruncului:
— Minunat, dă, de această dată, boabe păsării fără glas!
Și minunatul prunc nu zise nu și dădu din plin boabe păsării despre care este vorba, care se apucă să cânte zicând:
— Fii binecuvântat! Fii binecuvântat!
Și eu îi spusei pruncului:
— Nu uita nici de bunul iepure fără urechi și trezește-l din somn, o, tată al ochiului fără pereche!
Și pruncul, veșnic treaz, îi vorbi iepurelui, deși n-avea urechi, și-i dete sfaturi atât de bune, încât acesta strigă:
— Ce minune! Ce minune.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și doua noapte urmă:
Și pruncul, veșnic treaz, îi vorbi iepurelui, deși n-avea urechi, și-i dete sfaturi atât de bune, încât acesta strigă:
— Ce minune! Ce minune!
Și eu continuai, o, domnul meu, să încurajez pruncul să discute în felul acesta cu oponentul său, schimbând de fiecare dată locul discuției, și făcând-o să se abată după fiecare atribut, posedându-se unul pe altul, satisfăcându-l fiecare pe celălalt, fără să uite nici pisica fără mustăți, nici porumbelul neprihănit, nici copaia pruncului – care fu găsită caldă, nici cuibul fără ou – care era nou-nouț, nici cramponul pe măsură – pe care îl înfruntă fără jupuituri, nici genunea magnetică – în care se afundă oblic ca să rămână pudic și care strigă, pentru proprietara sa, zicând: „Mă predau! Mă predau! Ah! Ce bâtă!” nici menghina adaptabilă, de unde a ieșit mai inatacabil și mai enorm, nici, în fine, hanul tatălui meu Mansur, mai fierbinte decât un cuptor, de unde a ieșit mai gros și mai greu decât un nap porcesc.
Și ne hărțuirăm, o, doamne sultane al meu, până se făcu lumină deplină, când ne oprirăm ca să ne facem îndătinata rugă și să plecăm la hammam în fugă.
Și când ieșirăm de la hammam și ne întâlnirăm iarăși, la masa de dimineață, copila desăvârșitei iubiri îmi spuse:
— Pe Allah, o, cotoiule, chiar că ai fost strălucit și soarta m-a binecuvântat când m-a făcut să-mi pun ochii pe tine. Or, acuma se cade să legiuim legătura noastră. Ce zici? Vrei să rămâi cu mine, după legea lui Allah, ori vrei să alegi pe totdeauna a nu mă mai vedea?
Iar eu răspunsei:
— Mai degrabă îndur moartea cruntată decât să nu mă mai bucur de chipul tău de lumină, o, stăpână a mea!
Iar ea îmi spuse:
— Dacă-i așa, să vină cadiul și martorii!
Și trimise după cadiu și după martori, tot atunci, să scrie fără de zăbavă senetul nostru de căsătorie. După care mâncarăm împreună cea dintâi masă a noastră și așteptarăm să se îndeplinească mistuirea și să treacă toată primejdia vreunei tulburări de pântece pentru ca apoi să luăm de la cap zbătaniile și desfătările și a înnădi noaptea cu ziua.
Și trăii o viață ca aceea, o, doamne al meu, cu copila desăvârșitei iubiri, vreme de treizeci de nopți și treizeci de zile, geluind ceea ce era de geluit și șlefuind ceea ce era de șlefuit și umplând ceea ce era de umplut, până ce într-o zi, cuprins de un fel de amețeală, mă scăpai să-i spun soaței mele:
— Nu știu, da, pe Allah! Astăzi nu pot să împlânt și cea de a douăsprezecea dardă!
Iar ea strigă:
— Ce? Ce? Păi această a douăsprezecea este cea mai de trebuință! Celelalte nici nu se socotesc!
Iar eu spusei:
— Cu neputință, cu neputință!
Ea atunci începu să râdă și îmi spuse:
— Îți trebuiește odihnă! Noi ți-o dăm!
Iar eu nu așteptai mai mult. Căci puterile mă lăsaseră, ya sidi și mă prăvălii la pământ ca un măgar fără căpăstru.
Iar când mă deșteptai din amorțire, mă văzui legat cu lanțuri în maristanul de aici, alături de acești tovarăși ai mei, doi preacuminți tinerei. Iar paznicii, când îi întrebai, îmi spuseră într-un grai: „Asta-i spre odihna ta! Asta-i spre odihna ta!” Or eu, pe viața ta, o, doamne sultane al meu, mă simt acuma destul de odihnit și de înzdrăvenit și cer de la mărinimia ta să orânduiești împăcarea mea cu copila desăvârșitei iubiri. Dar a-ți spune numele sau stepena ei, aceasta-i mai greu, fiind un lucru care trece dincolo de ceea ce știu eu.
Și ți-am povestit tot ce-am știut. Și-aceasta-i, în orânduiala și curgerea întâmplărilor, povestea mea, de la început, așa cum s-a petrecut. Ci Allah este mai știutor!
După ce sultanul Mahmud și vizirul său, sultanul-derviș de mai înainte, auziră povestea aceasta a celui de al doilea flăcău, se minunară până peste marginile minunării de rânduiala și de limpezimea cu care le fusese istorisită. Iar sultanul îi spuse tânărului:
— Pe viața mea! Chiar și dacă pricina întemnițării tale n-ar fi fost atâta de nedovedită, eu tot te-aș fi slobozit, după ce te-aș fi ascultat.
Și adăugă:
— Ai putea să ne călăuzești la saraiul copilandrei?
El răspunse:
— Pot și cu ochii închiși!
Atunci sultanul și vizirul și cămărașul, care era nebunul de mai înainte, se ridicară; iar sultanul îi spuse tânărului, după ce porunci să i se dea jos lanțurile:
— Ia-o înaintea noastră pe drumul care duce la casa soției tale!
Și se găteau tuspatru să plece, când cel de al treilea tânăr, care încă mai avea lanțurile la gât, strigă:
— O, stăpânii mei, pe Allah care ne vede! Înainte de a pleca, ascultați și povestea mea, întrucât este și mai ciudată decât poveștile tovarășilor mei!
Iar sultanul îi spuse:
— Înseninează-ți inima și liniștește-ți sufletul, întrucât nu avem să zăbovim mult, și ne întoarcem.
Și porniră la drum, cu tânărul înaintea lor, până ce ajunseră la poarta unui sărai, pe care, când îl văzu, sultanul strigă:
— Allahu akbar! Afurisit să fie Eblis cel amăgitor! Saraiul acesta, o, prietenii mei, este casa celei de a treia fete a socrului meu, răposatul sultan. Mărire Aceluia carele împreună ceea ce era despărțit și carele înjghebează la loc ceea ce era împrăștiat!
Și intră în sărai, urmat de tovarășii săi, și trimise să se dea știre de sosirea lui fiicei socrului său, care zornici să se înfățișeze dinaintea-i.
Or, chiar că fata era într-adevăr copila desăvârșitei iubiri! Și-i sărută mâna sultanului, soțul surorii ei, și spuse că stă la poruncile sale. Iar sultanul îi spuse:
— O, copilă a socrului meu, ți-l aduc pe soțul tău, istețul acesta minunat, pe care îl căftănesc tot acum în slujba de cel de al doilea cămăraș al meu, și care de aci înainte are să-mi fie oaspete la masă și tovarăș de pahar, întrucât îi știu povestea și cunosc necazul cel trecător care s-a petrecut între voi. Ci de aci înainte lucrul acela nu are să se mai întâmple, întrucât acuma este hodinit și înzdrăvenit.
Iar copilandra răspunse:
— Ascult și mă supun! Și de vreme ce se află sub ocrotirea și sub slava ta și dacă mă încredințezi că s-a întremat, primesc să trăiesc iarăși cu el!
Iar sultanul îi spuse:
— Fie-ți răsplătită bunătatea, o, fiică a socrului meu! Îmi ridici o greutate mare de pe inimă!
Și adăugă:
— Îngăduie-ne numai să-l iau cu mine vreme de un ceas. Întrucât avem a asculta laolaltă o poveste care trebuie să fie întru totul nemaipomenită!