Se povestește că trăia într-o cetate dintre cetățile Egiptului un om destul de vârstnic și care avea un fiu flăcăiandru, un măgădan teleleu și chisnovat, care de dimineața până seara nu gândea decât cum să-și istovească moștenirea pe care o avea de la tătâne-său. Iar matofitul, tatăl hăndrălăului, avea în casa lui, în pofida vârstei sale înaintate, o soție de cincisprezece ani, frumoasă fără de cusur. Și flăcăul nu mai contenea să se tot învârtească primprejurul soției tatălui său, cu gândul de a-i dovedi adevărata tărie a fierului și osebirea dintre acesta și ceara cea moale. Iar bătrânul, care știa că fecioru-său era o pramatie de soiul cel mai rău, nu știa cum să facă spre a o pune pe tânăra sa nevastă la adăpost de înghesuielile lui. Și, până la urmă, găsi de cuviință că mijlocul de fereală cel mai neîndoielnic era, pentru el, să-și mai ia o nevastă pe lângă cea dintâi, în așa fel ca, având două soții una lângă cealaltă, să poată să se păzească una pe alta și să le facă să se apere laolaltă de coțcăriile fiului său. Și găsi o soție, încă și mai frumoasă și mai tânără decât cea dintâi. Și trăia cu amândouă, pe rând.
Or, copilandrul cel pișicher, pricepând tertipul lui tătâne-său, își zise: „Hei, pe Allah! Voi avea un tain îndoit acuma”. Ci îi era tare anevoie să-și împlinească dorul; întrucât taică-său, ori de câte ori era nevoit să plece de-acasă, își făcuse obiceiul să le spună celor două soții ale sale: „Păziți-vă cu grijă de cercările lui fiu-meu, hăndrălăul acela. Întrucât e o pușlama fără de pereche, care îmi tulbură zilele și care m-a silit până acum să mă despart de trei soții, până la voi. Fiți cu grijă! Fiți cu grijă!” Iar cele două copilandre răspundeau: „Uallahi, dacă vreodată s-ar ispiti, fie și cu cel mai mărunt semn asupra noastră, ori dacă ne-ar zice vreo vorbă cât de cât nepotrivită, avem să-l plesnim peste ochi cu papucii!” Iar bătrânul stăruia, spunând: „Fiți cu grijă! Fiți cu grijă!” Și ele răspundeau: „Suntem cu grijă! Suntem cu grijă!”
Iar pramatia își zicea: „Pe Allah, avem să vedem noi dacă au să mă plesnească peste ochi cu papucii! Avem să vedem noi!”
Or, într-o zi, isprăvindu-se zahereaua de grâu din casă, bătrânul îi spuse lui fiu-său:
— Hai la târgul de grâu, să cumpărăm vreo doi saci.
Și plecară amândoi, tatăl mergând înaintea fiului său.
Iar cele două neveste, spre a-i privi cum se duc, se suiră pe terasa casei.
Or, pe drum, bătrânul băgă de seamă că nu-și luase papucile, pe care la drum avea năravul să le țină în mână sau să și le agațe pe umeri. Și îi spuse lui fiu-său:
— Întoarce-te degrabă acasă de mi le adu.
Și pișicherul se întoarse într-un suflet acasă și, când le văzu pe cele două puiandre, soțiile tatălui său, stând pe terasa casei, le strigă de jos:
— M-a trimis taică-meu la voi cu o treabă!
Ele întrebară:
— Cu ce treabă?
El spuse:
— Mi-a poruncit să mă întorc și să vin sus la voi să vă sărut cât mi-o plăcea, pe amândouă, pe amândouă!
Și ele răspunseră:
— Ce tot latri tu acolo, câine ce ești! Pe Allah! Tatăl tău n-a putut să te trimită cu o treabă ca aceasta; și minți, o, pramatie de soiul cel mai rău, o, poamă rea ce ești!
El spuse:
— Uallahi, nu mint deloc!
Și adăugă:
— Și am să vă dovedesc că nu mint!
Și strigă cât îl ținea gura înspre taică-său, care era departe:
— Bre, taică! Bre, taică! Numai pe una, ori chiar pe amândouă? Numai pe una, ori chiar pe amândouă?
Iar bătrânul răspunse, cât îl ținea gura:
— Pe amândouă, o, dezmățatule, pe amândouă deodată. Și Allah să te bată!
Or, o, doamne sultane al meu, bătrânul vroia să-i spună lui fiu-său să-i aducă amândouă papucile și nu să le drăgostească pe amândouă nevestele.
Când auziră răspunsul acela al soțului lor, cele două copile își ziseră una alteia:
— Flăcăul n-a mințit! Să-l lăsăm, dar, să facă cu noi ceea ce i-a poruncit taică-său să facă.
Și-așa, o, doamne sultane al meu, istețul de derbedeu, cu vorbele acestea șirete despre ghete, putu să suie la cele două neveste și să se bucure de ele pe îndelete. După care îi duse lui tătâne-său cele două ghete. Iar cele două fete, de-atunci, nu se mai săturau să-l sărute cu sete, spunându-i: „Hai, băiete! Hai, băiete!” Iar ochiul bătrânului nimica nu vedea, că era cam orbete.
Și-aceasta mi-e întreaga povestire, o, doamne, plin de strălucire!
După ce auzi povestirea baș-clarinetului său, sultanul fu cuprins de o voioșie până peste poate și îi dărui iertarea deplină cerută pentru fuduliile lui. Pe urmă îi dete afară pe cei patru dezmățați, spunându-le:
— Sărutați mai întâi mâna preacinstitului meu slujitor, pe care l-ați înșelat și cereți-i iertăciune!
Iar ei răspunseră cu ascultare și cu supunere și se împăcară cu măscăriciul și trăiră de-atunci în cele mai bune legături cu el. Și el la fel.
— Ci, urmă Șeherezada, povestea ticăloșiei soțiilor, o, norocitule sultan, este atâta de lungă, încât mai bine-i acuma să-ți povestesc Povestea cu Ali Baba și cu cei patruzeci de hoți.
Și Șeherezada îi spuse sultanului: