Află, o, fratele meu, că începutul vieții mele a fost în toate privințele asemenea sfârșitului rosturilor tale, căci dacă tu ai început cu a fi dintru-ntâi sultan, ca să îmbraci pe urmă hainele de derviș, eu am făcut tocmai dimpotrivă, întrucât eu am fost mai întâi derviș, cel mai sărac dintre derviși, ca să ajung pe urmă sultan și să mă așez în scaunul de domnie al sultăniei Egipetului.
M-am născut, într-adevăr, dintr-un tată tare sărac, care își îndeplinea pe ulițe meseria de stropitor de caldarâm. Și în fiecare zi purta în spinare burduful de piele de capră plin cu apă și, încovoindu-se sub greutatea lui, stropea drumul dinaintea prăvăliilor și a caselor, dobândind o simbrie de mizerie. Și tot așa și eu, când am ajuns la vârsta de a munci, îl ajutam la truda lui și căram în spinare un burduf cu apă pe potriva puterilor mele, ba mai degrabă ceva mai greu decât se cuvenea. Iar când părintele meu se săvârși întru mila Domnului, căpătai drept orice moștenire, orice bun și orice avere burduful cel mare de piele de capră, cu care să stropesc ulițele. Și nu avusei încotro, ca să-mi câștig pâinea cea de toate zilele, decât să mă apuc de meseria tatălui meu, care era cinstit de toți neguțătorii pe la care stropea ulițele dinaintea prăvăliilor și de toți portarii de pe la domnii cei bogați.
Ci, o, fratele meu, spinarea fiului niciodată nu este tot atâta de tare ca a tatălui și repede fusei silit, așa de greu era burduful cel mare părintesc, să mă las de truda amarnică a stropitului, ca să nu-mi rup șira spinării sau să mă văd dăulat fără de izbăvire. Și neavând nici o avere și nici o moștenire, nici măcar vreo mireasmă de asemenea lucruri, trebui să mă fac derviș cerșetor și să întind mâna la trecători, prin curți pe la geamii și prin locurile obștești. Iar când se lăsa noaptea, mă întindeam lat la ușa geamiei din mahalaua mea și dormeam, după ce îmbucam agonisita cea puțintică a zilei, spunându-mi ca toți amărâții de teapa mea: „Ziua de mâine, de-o vrea Allah, are să fie mai darnică decât cea de azi!” Și nu uitam că tot omul își are scris un ceas al lui pe pământ, și că mai devreme ori mai târziu trebuie să vină și ceasul acela al meu, fie că-l vreau, fie că nu-l vreau. Da lucrul cel mai de seamă era să nu fiu pierdut în gânduri sau adormit atunci când are să se ivească. Și pentru aceea gândul la el nu-mi da pace niciodată și vegheam mereu ca un câine care pândește vânatul.
Ci tot așteptând, trăiam traiul celui sărac, în lipsuri și nevoi, fără a cunoaște vreuna dintre bucuriile vieții, încât întâia oară când am avut în mână cinci drahme de argint, un dar nenădăjduit de la un navab filotim, la poarta căruia mă dusesem să cerșesc în ziua nunții lui și de cum m-am văzut stăpân pe grămada aceea de bani, chibzuii să iau bine seama pe ce-i dau și să-mi plătesc vreo bucurie mai acătării. Și strângând în palmă cele cinci norocite drahme, zburai spre sukul cel mare, măsurând cu ochii și adulmecând cu nasul în toate părțile, spre a ochi lucrul cel mai bun pe care să-l cumpăr.
Or, iacătă că deodată auzii în suk niște hohote mari de râs.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și doua noapte urmă:
Or, iacătă că deodată auzii în suk niște hohote mari de râs și văzui o mulțime de lume cu chipurile vesele și cu gurile căscate, strânsă împrejurul unui om ce ducea, la capătul unui lanț, un maimuțoi tânăr și mare, cu fundul trandafiriu. Și maimuțoiul, călcând tare strâmb, făcea cu ochii, cu fața și cu mâinile o sumedenie de semne înspre cei care îl înconjurau, cu scopul vădit de a-i stârni să se veselească pe seama lui, de a-i îndupleca să-i dea fistic, năut și alune.
Iar eu, la vederea maimuțoiului, îmi zisei: „Ya Mahmud, cine știe de nu ți-o fi legată soarta de gâtul maimuțoiului ăsta? Iacătă-te acuma stăpân pe cinci drahme de argint, pe care vrei să le cheltuiești ca să-ți umpli pântecele o dată, sau de două ori, sau de trei ori cel mult. Au nu ar fi mai bine ca pe banii aceștia să cumperi maimuțoiul de la stăpânul lui și să te faci arătător de maimuțe și să-ți câștigi în tihnă pâinea cea de toate zilele, în loc să duci mai departe viața de milog la poarta lui Allah?”
Chibzuind așa, mă slujii de o clipită când mulțimea se mai risipi și mă apropiai de stăpânul maimuțoiului, spunându-i:
— Vrei să-mi vinzi maimuțoiul, cu lanț cu tot, pe trei drahme de argint?
Iar el îmi răspunse:
— Eu l-am plătit cu zece drahme sunătoare, da am să ți-l las cu opt!
Eu zisei:
— Patru!
El zise:
— Șapte!
Eu zisei:
— Patru și jumătate!
El zise:
— Ultimul cuvânt: cinci! Și mulțumește Profetului!
Iar eu răspunsei:
— Cu el fie binecuvântarea și rugăciunea și pacea lui Allah! Primesc târgul și iacătă cele cinci drahme!
Și desfăcându-mi degetele care țineau cele cinci drahme încuiate în căușul palmei mele mai abitir decât într-un sipet de oțel, înmânai banii aceia care erau toată averea mea și, în schimb, luai maimuțoiul cel tânăr și voinic și îl trăsei după mine ținând de capătul lanțului.
Ci atunci mă gândii că eu nu aveam nici casă, nici nimic unde să-l adăpostesc și că nu puteam să îndrăznesc a-l duce cu mine în curtea geamiei unde mă aciuiam sub tavanul cerului, întrucât m-ar fi alungat paznicul geamiei cu sudălmi amarnice asupra mea și asupra maimuțoiului meu. Și-atunci pornii înspre o casă năruită, care nu mai avea decât trei pereți în picioare și mă oprii acolo să-mi petrec noaptea împreună cu maimuțoiul meu. Iar foamea începuse să mă chinuiască rău, iar peste foamea aceea se mai adăuga și pofta cea înfrântă, pe care nu putusem să mi-o mulțumesc cu bunătățurile din suk și pe care de-acuma înainte era peste putință s-o mai astâmpăr, întrucât cumpărarea maimuțoiului mă sărăcise cu totul. Iar nevoile mele, și-așa destul de grele, se făceau de două ori mai grele acuma, când mai aveam și grija de a-l hrăni pe tovarășul meu, cel care avea să-mi agonisească pâinea zilelor de aci înainte. Și începeam să mă cam căiesc de cumpărătură, când deodată îl văzui pe maimuțoi că se scutură, făcând un șir de mișcări ciudate. Și tot atunci, fără a mai avea răgazul să-mi dau bine seama cum, în locul jivinei celei slute cu fundul lustruit văzui un flăcăiandru ca luna în a cincisprezecea zi a ei. Și în viața mea nu mai văzusem o făptură care să se poată asemui cu el ca frumusețe, ca gingășie și ca strălucire. Și stând drept, cu o înfățișare vrăjitoare, începu să-mi vorbească cu glas dulce ca zahărul, spunând:
— Mahmud, ți-ai prăpădit, ca să mă cumperi, cele cinci drahme de argint, toată vistieria și toată averea ta, iar acuma iacără că nu știi cum să faci spre a-ți rostui ceva de mâncare, care să ne poată ajunge și mie și ție!
Iar eu răspunsei:
— Pe Allah, adevărat grăiești, o, flăcăule? Da cum așa? Și cine ești tu? Și de unde vii? Și ce vrei?
Iar el îmi spuse zâmbind:
— Mahmud, să nu mă întrebi nimic. Ci ia mai degrabă dinarul acesta de aur și cumpără tot ce este de trebuință spre a ne ospăta. Și află, Mahmud, că soarta ta, într-adevăr, așa cum ai gândit, este legată de gâtul meu și că eu vin la tine ca aducător de bunăstare și de noroc!
Pe urmă adăugă:
— Da, Mahmud, grăbește de te du să ne cumperi de mâncare, întrucât suntem tare flămânzi și eu și tu!
Iar eu îi îndeplinii pe dată poruncile și ne grăbirăm să mâncăm împreună o cină minunată, cea dintâi de felul acesta de când m-am născut. Și cum noaptea era de mult tare târzie, ne culcarăm unul lângă altul. Iar eu, văzându-l mai gingaș decât mine, îl învelii cu mantia mea cea veche din păr de cămilă. Și adormi lipit de mine, de parcă numai așa ar fi făcut toată viața lui. Iar eu nu cutezam să mă clintesc, de frică să nu-l sperii ori să-l fac să creadă vreun gând așa și-așa din parte-mi și să-l văd atunci cum își ia la loc înfățișarea dintâi de maimuțoi gras cu fundul belit. Și, pe viața mea! Văzui și eu că între apropierea dulce de acel trup de flăcău și pielea de capră a burdufurilor care îmi slujiseră de căpătâi încă din leagăn era într-adevăr ceva osebire! Și adormii, la rându-mi, gândind că dorm alături de soarta mea. Și îl preamăream pe Atoatedătătorul care mi-o dăruise într-o înfățișare atâta de frumoasă și de ispititoare. Or, a doua zi, flăcăul, sculându-se mai devreme decât mine, mă deșteptă și îmi spuse:
— Mahmud! Ar cam fi vremea, după noaptea asta chinuită, să te duci și să închiriezi pentru noi vreun sărai care să fie cel mai frumos dintre saraiurile din cetate! Și să nu-ți fie teamă că ai să fii strâmtorat cu banii, ci să cumperi, ca lucruri și chilimuri, tot ce ai să găsești mai scump și mai de preț în suk.
Iar eu răspunsei că ascult și că mă supun și îndeplinii pe dată poruncile, fără a pierde vremea.
Or, după ce ne așezarăm în casa noastră cea nouă, care era cea mai strălucită din Cairo, închiriată de la stăpânul ei pe zece pungi de câte o mie de dinari de aur, flăcăul îmi spuse:
— Mahmud! Cum de nu ți-e rușine, îmbrăcat așa în zdrențe, cu trupul slujind de adăpost la toate neamurile de pureci și de păduchi, să te apropii de mine și să trăiești lângă mine? Și ce aștepți de nu te duci la hammam să te cureți și să-ți îmbunezi starea? Întrucât, în ceea ce privește banii, ai mai mulți decât i-ar trebui unui sultan stăpân de împărăție. Iar în ceea ce privește hainele, nu ai decât a te osteni să ți le alegi!
Iar eu răspunsei că ascult și că mă supun și dădui fuga să fac o scaldă minunată și ieșii din hammam ușor, înmiresmat și luminat.
Când flăcăiandrul mă văzu dinainte-i, schimbat și îmbrăcat în niște haine de cea mai aleasă bogăție, se uită la mine îndelung și păru mulțumit de înfățișarea mea. Pe urmă îmi spuse:
— Mahmud! Întocmai așa vroiam să te văd! Acuma vino și șezi colea lângă mine!
Iar eu șezui lângă el, cugetând în sufletul meu: „Hei! Mi se cam pare că a venit ceasul!” Și mă pregăteam să nu fiu zăbavnic și în nici un chip și oricum ar fi să fie.
Or, peste o clipită, flăcăul mă bătu prietenește pe umăr și îmi zise:
— Mahmud!
Iar eu răspunsei:
— Ya sidi!
El îmi spuse:
— Ce-ai zice tu de-o copilandră, fată de sultan, mai mândră ca luna la vreme de Ramadan, care să-ți fie nevastă?
Eu spusei:
— Aș zice, o, stăpâne al meu, că ar fi binevenită!
El spuse:
— Dacă-i așa, ridică-te, Mahmude, ia legăturica de colea și du-te la sultanul din Cairo s-o ceri de nevastă pe fata lui cea mai mare! Întrucât ea-i scrisă la orânda ta! Iar tătâne-său, când te-o vedea, are să știe că tu ești acela care trebuie să fie soțul fetei lui. Ci tu să nu uiți, când ai să intri în sala domnească, îndată după salamalecuri, să-i dai legăturica aceasta în dar!
Iar eu îi răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Și fără a pregeta o clipită, de vreme ce aceea era orânda mea, luai cu mine un rob care să poarte de-a lungul drumului legăturica și mă dusei la saraiul sultanului.
Iar străjerii de la sărai și hadâmbii, văzându-mă îmbrăcat cu atâta strălucire, mă întrebară cuviincioși ce doream. Și după ce aflară că doream să vorbesc cu sultanul și că aveam un peșcheș pe care să i-l dau în mână, nu avură nimic împotrivă să facă în numele meu o cerere de primire la sultan și mă duseră numaidecât dinaintea sa. Iar eu, fără a-mi pierde firea, de parcă toată viața aș fi fost oaspete la sultani, îi aruncai sultanului salamalecul îndătinat, cu multă cuviință, da fără slugărnicie, iar el mi-l întoarse cu dulceață și bunăvoință. Și luai legătura din mâinile robului și-o dăruii sultanului rostind:
— Binevoiește a primi darul acesta sărac, o, doamne al vremilor, măcar că nu-i pe vadul volniciilor tale, ci pe umila cărare a neputerii mele!
Iar sultanul porunci vizirului său să ia și să desfacă legătura și se uită să vadă ce este în ea. Și văzu niște giuvaieruri și niște diademuri și niște podoabe de o strălucire atâta de necrezut, cum pesemne niciodată nu mai văzuse ceva asemeni. Și, uluit, se minună cu glas mare de frumusețea darului și îmi zise:
— Este primit! Da grăbește de-mi spune ce dorești și ce pot să-ți dau eu în schimb. Întrucât niciodată nu se cade ca sultanii să rămână mai prejos ca dărnicie și ca filotimie!
Iar eu, fără a mai aștepta alta, răspunsei:
— O, doamne al vremilor, dorul meu arzător este să-ți fiu ginere și fecior, prin acel ascuns odor, acea floare dulce mirositoare, acea fecioară cetluită cu lucoare, minunea-n iașmacuri ușoare, fiica ta cea mai mare!
După ce auzi vorbele mele și-mi pricepu cererea, sultanul se uită la mine un ceas de vreme și îmi răspunse:
— Nu stă nimica împotrivă!
Pe urmă se întoarse înspre vizir și îi spuse:
— Tu ce socoți despre ce ne cere acest preastrălucit domn? În ce mă privește, eu îl găsesc întru totul pe potrivă! Și cunosc, din anumite semne de pe chipul lui, că este trimis de ursită spre a-mi fi ginere!
Iar vizirul întrebat răspunse:
— Vorbele sultanului sunt asupra capului nostru! Iar coconul nu este întru nimica o însoțire nevrednică de stăpânul nostru, nici o înrudire de aruncat. Departe de aceasta! Da poate că n-ar fi rău să-i ceri o dovadă, peste darul adus, despre puterea și despre volnicia lui!
Și sultanul îi întrebă:
— Cum se cade să mă port în treaba asta? Sfătuiește-mă, o, vizirule!
El spuse:
— Sfatul meu, o, doamne al vremilor, este să-i arăți diamantul cel mai frumos din visterie și să nu i-o dai de soție pe domnița fiica ta decât cu învoiala de a-ți aduce, ca dar de nuntă, un diamant de preț la fel.
Eu atunci, măcar că în sinea mea eram tulburat rău, îl întrebai pe sultan:
— Dacă am să-ți aduc o piatră care să fie geamăna celei de aici și perechea ei întru totul, mi-o dai pe domniță?
El îmi răspunse:
— Dacă îmi aduci într-adevăr o piatră aidoma cu cea de aici, fata mea va fi soția ta.
Iar eu cercetai piatra, o întorsei pe toate părțile și mi-o învrâstai în ochi. Pe urmă i-o dădui îndărăt sultanului și îmi luai rămas-bun de la el, cerându-i îngăduința de a veni iarăși a doua zi.
Și când ajunsei la saraiul nostru, flăcăul îmi zise:
— Care-i treaba?
Iar eu îi înșirai toate câte se petrecuseră, zugrăvindu-i piatra de parcă o țineam între degete. Și el îmi spuse:
— Lucru-i lesne. Ci astăzi e prea târziu; da mâine, inșallah! Am să-ți dau zece diamante întocmai aidoma cu cel pe care mi l-ai zugrăvit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și treia noapte urmă:
Lucru-i lesne. Ci astăzi e prea târziu; da mâine, inșallah! Am să-ți dau zece diamante întocmai aidoma cu cel pe care mi l-ai zugrăvit.
Și a doua zi dimineața, flăcăul chiar că ieși în grădina saraiului și, peste un ceas, îmi aduse cele zece diamante, toate de o frumusețe întru totul aidoma cu a diamantului sultanului, șlefuite în chip de ou de porumbel și limpezi ca ochiul soarelui. Iar eu plecai să le înfățișez sultanului și să-i spun:
— O, stăpâne al meu, iartă-mă pentru preapuținul adus. Da n-am avut cum să rostuiesc numai un diamant și am fost nevoit să-ți aduc o testea de zece. Da poți să alegi și pe urmă să le arunci pe cele care n-au să-ți placă!
Și sultanul îl puse pe vizirul cel mare să deschidă sipețelul de smalț în care se aflau pietrele și rămase vrăjit de strălucirea și de frumusețea lor, și tare uluit când văzu că erau într-adevăr zece, toate asemeni cu cel pe care îl avea aidoma.
Iar când se dezmetici din uluire, se întoarse înspre vizir și, fără a-i grăi o vorbă, îi făcu din mână un semn care spunea: „Ce trebuie să fac?” Și vizirul răspunse, în același fel, cu un semn care vroia să zică: „Trebuie să-i dai fata!”
Și numaidecât se dădură poruncile ca să se facă toate pregătirile pentru nunta noastră. Și fură chemați cadiul și martorii, care scriseră senetul de căsătorie, atunci pe loc. Iar când hrisovul cel legiuit fu întocmit, mi-l înmânară, după orânduirea îndătinată. Și întrucât ținusem ca flăcăiandrul, pe care i-l înfățișasem sultanului ca pe ruda mea cea mai apropiată, să fie de față la scrierea hârtiilor, mă grăbii să-i arăt senetul, ca să-l citească în locul meu, dat fiind că eu nu știam nici să citesc, nici să scriu. Și după ce îl citi cu glas tare de la un cap la altul, mi-l dete îndărăt, spunându-mi:
— Este făcut după toate pravilele și după datină. Și iacătă-te însurat legiuit cu fata sultanului.
Pe urmă mă luă de-o parte și îmi spuse:
— Toate astea sunt bune, Mahmud, da acuma vreau să-ți cer o făgăduială!
Iar eu răspunsei:
— Eh, pe Allah! Ce făgăduială poți să-mi ceri care să fie mai mare decât aceea de a-ți da și viața mea, care-i de mult a ta!
Iar el zâmbi și îmi spuse:
— Mahmud! Nu vreau să te bucuri de căsătoria ta, până ce nu am să-ți dau eu învoire de a o începe. Întrucât mai este un lucru pe care trebuie să-l fac eu mai înainte!
Și răspunsei:
— A asculta înseamnă a mă supune!
Încât, atunci când sosi și noaptea începăturii, intrai la fata sultanului. Ci în loc să fac ceea ce face soțul în atare împrejurare, mă așezai departe de ea, în ungherul meu, în pofida dorinței. Și mă mulțumeam numai să mă uit la ea de departe, amărunțindu-i cu ochii desăvârșirile. Și tot așa făcui și în cea de a doua noapte și în cea de a treia noapte, măcar că în fiecare dimineață mama soției mele venea, cumu-i datina, s-o întrebe cum a fost noaptea, spunându-i: „Nădăjduiesc de la Allah că nu s-a întâmplat nici o supărare și că dovada fecioriei tale s-a făcut!” Ci soția mea răspundea: „Nu mi-a făcut încă nimic!”
Drept care, în dimineața celei de-a treia zile, mama soției mele se mohorî până peste marginile mohorălii și strigă:
— O, ce năpastă pe noi! Pentru ce ne batjocorește soțul tău într-un chip atâta de greu și de ce stăruie a nu vroi să-ți facă începătura? Și ce-au să gândească despre purtarea aceasta de râs rudele noastre și robii noștri? Și n-au ele tot temeiul să creadă că nedorința lui se trage de la vreo pricină despre care e greu să faci dovada, ori de la cine știe ce belea amarnică?
Și, plină de spaime, se duse, în dimineața acelei a treia zi, să-i povestească treaba sultanului, care zise:
— Dacă în noaptea aceasta nu-i mântuie fecioria, am să-l sugrum!
Iar vorbele lui ajunseră la urechile copilandrei soția mea, care veni și mi le aduse.
Eu atunci nu pregetai să-i dau de știre flăcăului. Iar el îmi spuse:
— Mahmud, acuma se poate! Ci până a-i mântui fetia, mai trebuie încă ceva și anume să-i ceri, când ai să fii numai tu cu ea, să-ți dea o brățară pe care o poartă la mâna dreaptă. Iar tu s-o iei și să mi-o aduci numaidecât. Pe urmă are să fie cu putință să-ți îndeplinești datorința și să-i mulțumești pe mamă și pe tată.
Iar eu răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Și când rămăsei singur cu fata, la căderea nopții, îi spusei:
— Allah fie cu tine! Chiar ai tu dorința să-ți dau în noaptea aceasta plăcerea și bucuria?
Ea îmi răspunse:
— Am această dorință într-adevăr.
Eu urmai:
— Atunci, dă-mi brățara pe care o porți la mâna dreaptă!
Iar domnița strigă:
— Eu vreau să ți-o dau, da nu știu ce are să se întâmple când am să las în mâinile tale această brățară-talisman ce mi-a fost dăruită de doica mea pe când eram copilă mică.
Și, spunând acestea, scoase brățara de la mână și mi-o dete. Iar eu ieșii numaidecât și mă dusei să i-o înmânez prietenului meu, flăcăul, care îmi spuse:
— Este chiar ceea ce îmi trebuia! Acuma poți să te întorci să-ți faci treaba.
Iar eu dădui fuga în odaia de nuntă, ca să-mi îndeplinesc făgăduiala în ce privește luarea în stăpânire și astfel să mulțumesc pe toată lumea.
Or, începând din clipita când dam să mă bucur de soția mea, care mă aștepta întru totul pregătită în patul ei, nu mai știu, o, fratele meu, ce mi s-a întâmplat. Tot ce știu este că am văzut deodată odaia și palatul cum se surupă ca într-un vis și m-am trezit culcat sub cerul gol, în mijlocul casei celei dărăpănate unde dusesem maimuțoiul când îl cumpărasem. Și eram fără hainele mele cele bogate și pe jumătate gol, sub zdrențele ticăloșiei de mai înainte. Și cunoscui haina mea cea veche, cârpită cu petece de toate culorile și toiagul meu de derviș cerșetor și turbanul meu ciuruit de găuri ca un ciur de păsărar.
La priveliștea aceasta, o, fratele meu, nu prea pricepeam cam ce vrea să însemne totul și mă întrebam: „Ya Mahmud, ești treaz sau dormi? Visezi ori ești cu adevărat Mahmud, dervișul cerșetor?” Și, după ce îmi venii în simțiri, mă ridicai și mă scuturai, cum îl văzusem pe maimuțoi mai înainte. Da rămâneam tot așa cum eram, un băiat sărac de om sărac și nimic mai mult.
Atunci, cu sufletul zdrobit și cu mințile risipite, plecai să rătăcesc fără să prea știu încotro, cugetând la ursita cea de nepriceput, care mă adusese în starea aceea. Și, hoinărind așa, ajunsei într-o uliță nu prea umblată, unde văzui, stând jos pe un preșuleț și având dinainte-i o rogojină mică plină cu hârtii scrise și cu felurite lucruri de ghicit, un maghrebin din Barbar.
Iar eu, bucuros de acea întâlnire, mă apropiai de maghrebin, cu gândul de a-l pune să-mi tragă ursita și să-mi tălmăcească horoscopul și îi aruncai un salamalec, la care el îmi răspunse. Și șezui jos pe pământ, cu picioarele strânse sub mine, mă ghemuii dinaintea lui și îl rugai să cerceteze Nevăzutul pentru mine.
Atunci maghrebinul, după ce mă măsură cu niște ochi prin care treceau limbi de cuțite, strigă:
— O, dervișule, au nu tu ai fost cel păgubit de o ursită ticăloasă care te-a despărțit de soția ta?
Iar eu grăii:
— Hei, uallah! Hei, uallah! Ba eu sunt!
El îmi spuse:
— O, săracul de tine! Maimuțoiul pe care l-ai cumpărat pe cinci drahme de argint și care s-a preschimbat așa, dintr-odată, într-un flăcău plin de gingășie și de frumusețe, nu este o făptură omenească dintre fiii lui Adam, ci un ginn de neam rău. Și nu s-a slujit de tine decât ca să-și ajungă ținta. Află, într-adevăr, că el de multă vreme este îndrăgostit cu patimă de fata sultanului, chiar aceea cu care te-a pus să te însori. Ci întrucât, în pofida tuturor puterilor lui, nu putea să se apropie de ea, dat fiind că fata purta o brățară-talismanică, s-a slujit de mijlocirea ta ca să pună mâna pe brățară și ca să pună stăpânire nepedepsit pe domniță. Da eu nădăjduiesc că nu peste mult am să spulber puterea amarnică a acelui ticălos, unul dintre ginnii spurcați care s-au răzvrătit împotriva legii stăpânului nostru Soleiman – cu el fie rugăciunea și pacea!
Și după ce grăi astfel, maghrebinul luă o foaie de hârtie, scrise pe ea niște litere încâlcite și mi-o dete spunând:
— O, dervișule, să nu ai vreo îndoială în ce privește strălucirea ursitei tale, întremează-ți sufletul și du-te unde am să-ți arăt. Și acolo să aștepți până ce are să se ivească o ceată de oameni, la care să te uiți cu luare-aminte. Și când ai să-l vezi pe acela care ți se va părea că le este căpetenie, să-i dai răvașul; iar el are să-ți împlinească dorințele!
Pe urmă îmi dete îndrumările de trebuință spre a ajunge la locul despre care era vorba și adăugă:
— În ce privește plata pe care mi-o datorezi, ai să mi-o dai când ursita are să ți se împlinească!
Eu atunci, după ce îi mulțumii maghrebinului, luai răvașul și pornii la drum înspre locul pe care mi-l arătase. Și mersei, pe drumul acela, toată noaptea și toată ziua următoare și încă o parte din cea de a doua noapte. Și ajunsei atunci la o câmpie goală în care nu se afla drept toată vietatea decât ochiul cel nevăzut al lui Allah și iarba sălbatică. Și șezui jos și așteptai cu nerăbdare ceea ce avea să mi se întâmple. Și auzii împrejurul meu ca un fel de zbor de păsări de noapte pe care nu le vedeam. Și spaima de pustietate începea să-mi facă inima să tremure, iar frica de noapte îmi umplea sufletul. Și iacătă că deodată zării, la o oarecare depărtare, o mulțime mare de făclii ce păreau că vin singure înspre mine. Și în curând putui să întrezăresc și mâinile care le purtau; ci oamenii care aveau mâinile acelea rămâneau în golul nopții, iar ochii mei nu îi vedeau. Și o mulțime fără de sfârșit de făclii, purtate de niște mâini fără de stăpâni, trecură așa, perechi-perechi, pe dinaintea mea. Și într-un sfârșit văzui, înconjurat de un număr mare de lumini, un sultan care sta în jețul lui, înveșmântat în strălucire. Și, când ajunse dinaintea mea, mă privi și mă scrută îndelung, în vreme ce genunchii mei se loveau între ei de spaimă și îmi spuse:
— Unde este răvașul de la prietenul meu, maghrebinul Barbari?
Iar eu atunci îmi întării inima și, înaintând, îi întinsei răvașul, pe care el îl desfăcu și îl citi, pe când alaiul se oprise. Iar el strigă la careva pe care nu îl vedeam:
— Ya Atras, vino încoace!
Și numaidecât, ieșind din beznă, se ivi un sol gata împodobit, care sărută pământul dintre mâinile sultanului. Și sultanul îi spuse:
— Du-te degrabă la Cairo, pune-l în lanțuri pe ginnul cutare, și adu-mi-l fără de zăbavă!
Iar solul se supuse și pieri pe dată. Or, peste un ceas, solul se întoarse aducându-l în lanțuri pe flăcăiandrul meu, care se făcuse cumplit de văzut și hâd de privit. Iar sultanul răcni la el:
— Pentru ce, o, blestematule, i-ai răpit acestui adamit îmbucătura? Și pentru ce i-ai înfulecat-o tu?
Iar el răspunse:
— Îmbucătura este încă neatinsă, iar eu doar am pregătit-o.
Și sultanul zise:
— Trebuie să-i dai pe dată îndărăt brățara-talisman acestui fiu de adamit, că de nu, vei avea a face cu mine!
Ci ginnul, care era un ticălos împielițat, răspunse mândru:
— Brățara este la mine și nimeni nu are să mi-o ia!
Și, rostind acestea, căscă o gură cât o șură și aruncă în ea brățara ce se afundă înlăuntru-i. Când văzu așa, sultanul acela de noapte ridică mâna și, aplecându-se, îl înșfacă pe ginn de ceafă și, învârtindu-l ca pe o praștie, îl izbi de pământ strigându-i:
— Ca să te înveți minte!
Și îi mestecă lungimea cu lățimea. Pe urmă porunci uneia dintre mâinile purtătoare de făclie să scoată brățara din lăuntrul acelui trup fără de viață și să mi-o dea. Lucru care fu îndeplinit pe loc. Și, o, fratele meu, de îndată ce brățara-talisman fu în mâinile mele, sultanul și tot sultanatul lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și patra noapte urmă:
Și, o, fratele meu, de îndată ce brățara-talisman fu în mâinile mele, sultanul și tot saltanatul lui de mâini pieriră, iar eu mă pomenii iarăși îmbrăcat cu hainele mele scumpe, în saraiul meu, în chiar iatacul soției mele. Și pe ea o găsii cufundată într-un somn adânc. Ci de cum îi pusei brățara la mână, se trezi și scoase un țipăt de bucurie când mă văzu. Iar eu, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut în răstimp, mă alipii de ea. Iar ce-a mai fost este taina credinței musulmane, o, fratele meu. Iar a doua zi tatăl și mama ei fură până peste poate de bucuroși, văzându-mă îndărăt după atâta lipsă și uitară, așa de mare le era bucuria de a ști isprăvită fetia copilei lor, să mă mai iscodească în privința aceasta. Și de-atunci trăim laolaltă în saraiul acesta, în tihnă și în bună-învoire. Iar la un timp de la nunta mea, sultanul, socrul meu, tatăl soției mele, muri fără a lăsa vreun urmaș de parte bărbătească și, întrucât eram însurat cu fata lui, îmi lăsă mie ca moștenire scaunul de domnie. Și ajunsei ce sunt acuma, o, fratele meu. Ci Allah este cel mai mare. Și de la el ne tragem și la el avem să ne întoarcem.
Și sultanul Mahmud, după ce îi istorisi astfel povestea lui prietenului său cel proaspăt, sultanul-derviș, îl văzu pe acesta până peste poate de minunat de o întâmplare atâta de ciudată și îi spuse:
— Nu te minuna, o, fratele meu; căci tot ceea ce este scris se împlinește și nimic nu este peste putință la vrerea Aceluia carele a zămislit totul! Și-acuma, după ce m-am arătat față de tine în deplinătatea adevărului, fără a mă teme că m-aș micșora în ochii tăi dezvăluindu-ți obârșia mea umilă, ci anume tocmai pentru ca pilda mea să-ți fie ca o mângâiere și ca să nu te socoți mai prejos decât mine ca stirpe și ca stepenă, poți să fii prieten cu mine în toată liniștea; întrucât niciodată nu am să mă socotesc îndrituit, după toate câte ți-am povestit, să mă îngâmf de starea mea față de tine, o, fratele meu!
Pe urmă adăugă:
— Iar pentru ca starea ta să fie mai limpede, o, fratele meu de obârșie și de cin, am să te căftănesc ca mare vizir al meu. Și așa ai să fii mâna mea cea dreaptă și sfetnic al faptelor mele; și nimic nu are să se facă în împărăție fără de mijlocirea ta și fără ca priceperea ta să fi încuviințat mai înainte!
Și, fără a mai amâna, sultanul Mahmud îi chemă pe emirii și pe mai-marii împărăției sale și le porunci să-l știe pe sultanul-derviș de vizirul-cel-mare și îl îmbrăcă cu chiar mâinile sale într-o haină mândră de fală, și îi dete în seamă turaua domnească.
Și proaspătul mare-vizir ținu divan în chiar ziua aceea și tot așa și în zilele care urmară, împlinindu-și datorințele slujbei cu atâta duh al dreptății și al nepărtinirii, încât lumea, aflând de noua stare a lucrurilor, venea din afundurile țării spre a-și înfățișa jalbele și spre a se supune hotărârilor lui, luându-l de singur judecător al pricinilor lor. Iar el punea atâta înțelepciune și atâta chibzuială în județele sale, încât îi aduceau mulțumire și laudă până și cei împotriva cărora se rosteau hotărârile. În ce privește clipele de răgaz, apoi pe acestea și le petrecea laolaltă cu sultanul, cu care ajunsese soț nedespărțit și prieten la toartă.
Or, într-o zi, sultanul Mahmud, simțindu-și cugetul pustiu, se duse degrabă la prietenul său și îi spuse:
— O, frate și vizir al meu, astăzi mi-e inima grea în piept și cugetul mi-e pustiu.
Iar vizirul, sultanul de odinioară al țării Arabiei, răspunse:
— O, doamne al vremilor, bucuriile și necazurile sunt în noi și numai inima noastră le zămislește. Ci adesea vederea lucrurilor din afara noastră poate să ne schimbe starea sufletului. Ai încercat astăzi asupra ochilor tăi priveliștea lucrurilor din afară?
Iar sultanul răspunse:
— O, vizire al meu, am încercat astăzi asupra ochilor mei priveliștea nestematelor din vistieria mea și le-am luat una câte una în mâinile mele și rubinele și smaraldele și safirele și gemmele de toate felurile de culori; ci ele nu m-au îndemnat nicidecum înspre voioșie, iar sufletul mi-a rămas mohorât și inima tristă. Și m-am dus pe urmă în haremul meu și mi-am petrecut privirile peste toate neamurile mele de femei și albe și oacheșe și bălaie și arămii și negre și grase și gingașe, ci niciuna dintre ele nu a izbutit să-mi risipească tristețea. Și mi-am cercetat pe urmă grajdurile și m-am uitat la caii și la iepele și la cârlanii mei, ci toată frumusețea lor nu a putut să miște vălul care întunecă lumea dinaintea ochilor mei. Și acuma vin la tine, o, vizire al meu plin de înțelepciune, ca să găsești tu un leac pentru starea mea, sau să-mi spui niște vorbe tămăduitoare.
Iar vizirul răspunse:
— O, doamne al meu, ce-ai zice de un drum pe la lăcașul nebunilor, pe la maristan, pe care de atâtea ori am vrut să-l vedem împreună, fără să fi ajuns încă la el? Mă gândesc că, într-adevăr, nebunii sunt niște făpturi dăruite cu alt fel de înțelegere decât a noastră și că ei văd între lucruri niște legături pe care cei care nu sunt nebuni nu le bagă niciodată în seamă și că sunt cercetați de duhuri. Și poate că drumul acesta are să ridice tristețea care apasă pe sufletul tău și are să-ți ușureze pieptul!
Iar sultanul răspunse:
— Pe Allah, o, vizire al meu, hai să-i vedem pe nebunii din maristan!
Atunci sultanul și vizirul său, sultanul-derviș de odinioară, ieșiră din sărai, fără a lua nici un fel de alai cu ei, se duseră, fără a se mai opri pe undeva, drept la maristan, adică la casa de nebuni. Și intrară și se preumblară peste tot; spre uimirea lor cea mare, nu găsiră acolo pe nimenea în afară de chelar și paznici; cât despre nebuni, nu se afla nici umbră, nici mireasmă de vreunul. Și sultanul îl întrebă pe chelar:
— Unde sunt nebunii?
Iar el răspunse:
— Pe Allah, o, doamne al meu, nu mai găsim nebuni de un lung răspas de vreme și pricina acestei sărăcii nu poate să stea decât în slăbirea deșteptăciunii la făpturile lui Allah!
Pe urmă adăugă:
— Ci totuși, o, doamne al vremilor, am putea să-ți arătăm trei nebuni care se află aici de o bucată de vreme și care ne-au fost aduși, unul după altul, de niște oameni de vază, care ne-au oprit să-i arătăm cuiva, fie acela mic ori mare. Ci nimica nu se cade să-i fie ascuns stăpânului nostru sultanul!
Și mai adăugă:
— Aceștia, fără de nici o îndoială, sunt niște mari învățați, căci toată ziua citesc în cărți!
Și îi duse, pe sultan și pe vizir, la niște odăi lăturalnice, apoi, cuviincios, îi lăsă singuri.
Iar sultanul Mahmud și vizirul său văzură trei inși tineri legați cu lanțuri de un zid. Și unul din ei citea, pe când ceilalți doi ascultau cu luare-aminte. Și tustrei erau frumoși, bine făcuți, și nu dădeau nici un semn de sminteală ori de nebunie. Și sultanul se întoarse înspre tovarășul său și îi zise:
— Pe Allah, o, vizire al meu, necazul acestor trei tineri trebuie să fie un necaz tare de-a mirare, iar povestea lor o poveste nemaipomenită!
Și se întoarse înspre ei și îi întrebă:
— Voi chiar din pricina nebuniei ați fost închiși în maristan?
Iar ei răspunseră:
— Nu, pe Allah, nu suntem nici nebuni, nici smintiți, o, doamne al vremilor și nu suntem nici măcar nerozi sau tâmpi. Da atâta de ciudate sunt întâmplările noastre și atâta de nemaipomenite istoriile, că, de-ar fi însăilate cu acul pe colțul ochilor noștri, ar fi o învățătură mistuitoare pentru aceia care ar fi în stare s-o slovenească!
Iar sultanul și vizirul, la vorbele lor, șezură jos dinaintea celor trei tineri legați în lanțuri și spuseră:
— Urechea noastră-i deschisă și stă gata să vă asculte!
Atunci cel dintâi, acela care citise din carte, spuse: