Află, o, emire al drept-credincioșilor, că sunt om de vază în mahalaua mea unde mi se spune Sidi Neman. Iar povestea mea și pe care, la porunca ta, am să ți-o povestesc, este o taină a credinței musulmane. Și, de-ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură oricui ar citi-o cu suflet luător-aminte.
Și tânărul tăcu o clipă, spre a-și strânge în gând toate amintirile, după care urmă:
Când taică-meu a murit, mi-a lăsat de moștenire ceea ce îmi fusese scris de la Allah. Și am văzut că milele lui Allah asupra capului meu erau mai multe și mai alese decât și-ar fi râvnit vreodată sufletul meu. Și am mai văzut, pe deasupra, că dintr-o zi până în a doua zi, m-am pomenit omul cel mai bogat și cel mai de vază din mahalaua mea. Ci viața cea nouă, departe de a mă face mândru și îngâmfat, nu făcu decât să-mi sporească gusturile tare statornicite după tihnă și singurătate. Și trăii mai departe burlăcește, firitisindu-mă în toate diminețile de la Allah că nu am nici o grijă de casă și nici o belea pe cap. Iar în fiecare seară îmi ziceam: „Ya, Sidi Neman, ce măsurată și ce liniștită-i viața ta! Și ce plăcută-i burlăcia!”
Ci într-o bună zi, o, doamne al meu, mă deșteptai cu un jind năprasnic și de neînțeles, de a-mi schimba numaidecât viața. Și jindul acela intră în sufletul meu sub chip de însurătoare. Și mă ridicai pe clipă pe dată, măcinat de frământul lăuntric al inimii mele și zicându-mi: „Au nu ți-e rușine ție, ya Sidi Neman, să trăiești așa, singur în casa aceasta, ca un șacal în vizuina lui, fără de nici un suflet dulce alături de tine, fără de un trup pururea proaspăt de femeie spre a-ți răcori ochii și fără de nici o simțire caldă, care să te facă să pricepi că trăiești cu adevărat din suflarea Ziditorului tău? Au tu aștepți, spre a degusta nurii fetișcanelor noastre, ca anii să te facă neputincios și ajuns de-a binelea numai la a vrea fără de-a putea?”
La aceste gânduri întru totul firești, ce mi se înfățișau pentru întâia oară în minte, nu mai pregetai a urma îndemnurile sufletului – dat fiind că sufletul este lucru sfânt și că toate dorurile lui se cade a fi împlinite. Ci întrucât nu cunoșteam nici o femeie pețitoreasă, care să-mi poată găsi o soție printre fiicele oamenilor de seamă din mahala, ori printre cele ale neguțătorilor bogați din suk, și cum de altminteri eram tare hotărât să mă însor numai pe văzutele, adică cercetând cu chiar ochii mei nurii și însușirile soției mele, și neurmând datina care cere să nu știi obrazul celei cu care te însori decât numai după ce senetul a fost scris și după sărbătorirea nunții, mă hotărâi să-mi aleg soția numai dintre roabele cele frumoase care se vând și se cumpără la mezat. Și ieșii numaidecât din casa mea și mă îndreptai înspre sukul de robi, zicându-mi: „Ya Sidi Neman, chibzuiala ta este minunată, de a-ți lua o soție dintre copilandrele roabe, în loc de-a căuta o legătură cu fetele de neamuri alese, întrucât așa scapi de multe supărări și de multe belele, nu numai ferindu-te de-a lua în cârcă neamurile soției și de-a trage asupra pântecelui tău privirile pururea poncise ale mamei soției tale, de bună seamă vreo bătrână otrăvită, iar pe umerii tăi povara fraților, mari și mici, ai soției tale, și a rudelor, bătrâne și tinere, ale soției tale, și a legăturilor sâcâitoare și grele cu socrul tău, tatăl soției tale, ba încă ai să depărtezi de la tine și cicălelile ce-ar urma din partea unei fete de oameni cu stare, ce nu are să pregete, cu orice prilej, să te facă să simți că ea este de viță aleasă și că nu ai asupra ei nici un drept și nici o putere și că nu ai față de ea decât datorințe și că i se cuvin din parte-ți toate cinstirile și toate slujbele. Și-atunci chiar că ai să tot poți să plângi după viața ta de burlac și să-ți muști degetele până la sânge. Pe când, dacă ai să-ți alegi tu însuți o soție, cercetată de ochii tăi și de degetele tale și care să fie fără de neamuri și numai ea cu frumusețea ei, îți limpezești rosturile, ocolești încurcăturile și ai toate foloasele căsniciei fără a avea și năpastele ei!” Și nutrit astfel, în dimineața aceea, cu asemenea gânduri, o, emire al drept-credincioșilor, ajunsei în sukul de roabe, spre a-mi alege o soție gingașă cu care să trăiesc, în dulcețile de toate soiurile, dragostea împărtășită și binecuvântările ei. Căci, dat fiind că din firea mea mă știam în stare de duioșii, râvneam din toate puterile mele să găsesc în copila ce aveam s-o aleg însușirile sufletului și ale trupului care să-mi îngăduiască a revărsa asupra-i dobânzile agonisite de o duioșie din care încă nu cheltuisem nici măcar o bucățică pe nici o făptură vie.
Or, ziua aceea era tocmai zi de târg și tocmai fusese adusă la Bagdad o marfă proaspătă de fete din Circasia, din Ionia, din insulele cele de mai la Miazănoapte, din Etiopia, din Iran, din Khorassan, din Arabia, din țările rumilor, de pe țărmul anatolian, de la Serendib, de la Ind și de la Chitai. Iar când ajunsei în mijlocul târgului, misiții și telalii și orânduiseră aparte feluritele mărfuri, spre a înlătura tulburările ce le-ar fi pricinuit amestecul atâtor neamuri osebite. Și în fiecare dintre cete, fiecare fată era așezată bine la vedere, în așa chip ca să poată fi cercetată pe toate fețele și ca fiecare vânzare să fie încheiată cât mai cinstit și mai fără înșelăciune.
Și vru ursita – că nimenea nu poate să scape de ursita lui!
— Ca pașii mei cei dintâi să se îndrepte de la sine înspre ceata de fetișcane venite din Insulele de la Miazănoapte.
Și, de altminteri, pașii nu mi s-ar fi îndreptat nicidecum de la sine înspre partea aceea decât numai că înspre partea aceea ochii mei se și îndreptaseră numaidecât, întrucât ceata aceea se ridica asupra cetelor mai întunecate din preajmă prin strălucirea ei și printr-o prăvălire de plete grele, galbene ca aurul, peste niște trupuri de o albeață de argint neprihănit. Iar fetișcanele în picioare care alcătuiau ceata aceea semănau tare ciudat între ele, așa cum niște surori seamănă cu surorile lor atunci când sunt dintr-un tată și dintr-o mamă. Și toate aveau niște ochi albaștri ca peruzeaua iranică atunci când este încă rouă de piatră.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și doua noapte urmă:
Și toate aveau niște ochi albaștri ca peruzeaua iranică atunci când este încă rouă de piatră. Iar eu, o, doamne al meu, care în viața mea nu mai avusesem prilejul să văd niște puiandre de o frumusețe atâta de ciudată, eram uluit și îmi simțeam sufletul cum zbura din piept înspre priveliștea aceea tulburătoare. Și, peste răstimp de un ceas, neputând ajunge să-mi opresc alegerea la vreuna dintre ele, atâta de aidoma de frumoase erau, o luai de mână pe aceea care mi se păru a fi cea mai tânără și o cumpărai repede, fără a mă târgui ori zgârci. Întrucât harurile o împodobeau pe de-a-ntregul și era ca argintul într-o zăcătoare și ca migdala descojită, peste măsură de albă și de luminoasă, cu pletele ei de mătasă galbenă, cu ochii-i cei nemărginiți și vrăjitori, albaștri sub genele întunecate și încovoiate ca niște lame de iatagane și adăpostind o privire de o dulceață ca apele mării. Și la vederea ei îmi adusei aminte stihurile poetului:
O, tu, al cărei chip nepământesc Scăldat în chihlimbaruri de lumină E precum trandafirul chinezesc;
Și-a cărei gură mică pare plină de soarele pe care-l întocmesc ai romaniței bumbi dintr-o grădină, Cu două șiruri aidoma croite Din pietre ca de grindină sclipind; O, tu, cu ochii-agate adumbrite sub dulci petale moi de hiacint, Lungi ca și faraoanele vestite Din vremile de vrăji și de alint;
O, strălucito! Dacă potrivire Ți-aș căuta cu cele mai frumoase Și câte-ar fi pe drept a le-ndrăgire, Greșeală-ar fi, căci tu, prințe crăiase, Frumoasă ești fără de-asemuire;
Căci numai zbenghiul tău, cel cu prinoase de frumuseți, pe care-l ocrotește gropița de la colțul gurii tale, Doar el de-ar fi, și-ndată-nnebunește.
Tot omul, când te-ar întâlni pe cale, S-ar clătina de-un vis fără nădejde; De n-ar fi decât coapsa ta agale, Ori pulpa numai, dreaptă și prelungă, Ca dintr-un lemn ceresc parcă bătută, Atâta numai dac-ar fi, și-ajungă pentru ca să se simtă întrecută Și luntrea ce străbate rău-n dungă, Prin volbura cu care e-născută;
De n-ar fi decât mijlocul subțire Ce-ți poartă-al strălucirilor gherdan, Și-ar fi destul să-și piardă rost și fire, de pizmă, ramul arborelui ban; Iar mersul tău doar, ca o unduire De navă pe al mărilor arman când trece-n zări mânată de pirați, Atât de-ar fi, și-ar fi cu prisosință Să vezi cum cad de-a valma secerați toți cei meniți să-și piardă biata ființă Loviți de ochii tăi și vătămați!
O luai așadar pe copila cea luminoasă de mână și, după ce îi acoperii goliciunea cu mantia mea, o dusei acasă la mine. Și îmi plăcu pentru dulceața, pentru tăcerea și pentru sfiiciunea ei. Și simții cât de tare mă ispitea cu frumusețea ei străină, cu albeața ei, cu pletele ei ca aurul topit și cu ochii albaștri pururea plecați care, din sfială, fără de nici o îndoială, îi ocoleau mereu pe ai mei. Și cum ea nu vorbea deloc limba noastră, iar eu nu o vorbeam deloc pe a ei, mă ferii s-o ostenesc cu întrebări ce aveau să rămână fără de răspuns. Și îi mulțumii Atoatedătătorului care adusese în casa mea o femeie care cu numai înfățișarea ei și era bucurie.
Ci chiar din seara intrării ei în casa mea, nu putui să nu bag de seamă cât de ciudate îi erau purtările. Căci de cum se lăsă noaptea, ochii ei albaștri se făcură mai întunecați, iar privirile lor, din înecate în dulceața în care se aflau la vremea zilei, străluceau acuma ca de un foc lăuntric. Și fu cuprinsă ca de un soi de răpire ce i se vădi pe trăsăturile feței, printr-o albiciune încă și mai mare și printr-un tremur ușor al buzelor. Și din vreme în vreme se uita înspre ușă de parcă ar fi avut poftă să iasă să ia aer. Ci întrucât ceasul de noapte târzie nu era deloc prielnic unei preumblări și cum de altminteri era vremea să ne luăm masa de seară, eu șezui jos și o poftii să șadă lângă mine.
Și, așteptând să ne fie aduse bucatele, vrusei să mă folosesc de șederea noastră singuri alături spre a o face să priceapă întrucât venirea ei îmi era o binecuvântare și ce simțăminte dulci încolțeau în inima mea la vederea ei. Și o mângâiam ușor și încercam s-o dezmierd și să-i îmbunez sufletul străin. Și îi luai mâna binișor și o dusei la buzele și la inima mea. Și cu o grijă de parcă aș fi atins vreo țesătură grozav de veche gata să se destrame la cea mai lină atingere, îmi trecui ușurel degetele peste mătasea ispititoare a părului ei. Iar ceea ce simții la atingerea aceea, o, doamne al meu, nu am să mai uit. În loc de-a simți căldura părului viu, fu ca și cum șuvițele cele galbene din cosițele ei ar fi fost trase din vreun metal înghețat, ori ca și cum mâna mea, pe părul acela, ar fi trecut peste o mătasă muiată în zăpadă topită. Și îmi năzări că o fi din naștere țesută pe de-a-ntregul numai din fire de zarafir.
Și gândeam în cugetul meu la Atotputerea cea nemărginită a Stăpânului tuturor făpturilor, carele dăruiește fecioarelor de sub cerurile noastre plete negre și calde ca aburul nopții, iar fruntea fetelor albe ale Miazănoaptei o încunună cu această cunună de flacără înghețată.
Și nu putui, o, doamne al meu, să mă opresc de-a fi tulburat de o tulburare amestecată cu uluire și cu desfătare totodată, știindu-mă soțul unei făpturi atâta de rare și atâta de osebite de femeile de prin părțile noastre. Ba chiar avui simțământul că ea nu-i nici de sângele meu, nici de obârșia mea de rând. Și nu fusei departe de-a o înzestra deodată cu niște haruri de dincolo de fire și cu niște puteri tainice. Și mă uitam la ea cu minunare și cu năucire.
Ci în curând intrară robii aducând pe capetele lor tablalele pe care le așezau pline cu bucate dinaintea noastră. Și băgai de seamă că numaidecât, la vederea bucatelor acelea, stânjeneala soției mele spori și că roșeața și gălbeneala treceau rând pe rând peste obrajii ei de atlaz bătut, pe când ochii-i, ațintind lucrurile fără a le vedea, se făceau tot mai mari.
Iar eu, punând toate acestea pe sfioșenia și pe neștiința ei despre obiceiurile noastre, vrusei s-o încurajez a se atinge de bucatele aduse și începui cu o tavă de orez copt în unt, din care începui să mănânc, așa cum mâncăm noi de obicei, slujindu-mă de degete.
Ci vederea acestui lucru, în loc de-a stârni în sufletul soției mele pofta de mâncare, se vede că i-o fi pricinuit, fără de îndoială, un simțământ cumva neplăcut, de nu chiar și silă. Și, departe de-a urma pilda mea, întoarse capul și se uită împrejur ca parcă spre a căuta ceva. Pe urmă, după un răstimp lung de șovăire, văzând că privirea mea o ruga să se înfrupte din bucate, își scoase de la sân o cutiuță mică, cioplită dintr-un os de copil și luă din ea un bețișor tare subțire făcut din iarbă de pir, semănând cu bețișoarele acelea de care ne slujim noi spre a ne curăța în urechi. Și, ținând cu gingășie între două degete bețișorul acela ascuțit, începu să înțepe cu el încetișor orezul și să-l ducă încă și mai încet, și bob cu bob, la buze. Și între fiecare dintre acele înghițituri mărunțele, lăsa să se scurgă o bucată de vreme destul de lungă. Așa că eu îmi isprăvisem de mult masa, pe când ea, în felul acela, încă nu luase mai mult de vreo douăsprezece boabe de orez. Și numai atâta vroi să mănânce în seara aceea. Iar eu nu vrusei să-i sporesc cumva stânjeneala ori s-o înfricoșez stăruind spre-a o face să mai ia și din alte bucate.
Iar cele ce vedeam nu făcură decât să mă întărească în credința că soția mea cea străină era o ființă osebită de băștinașii de prin părțile noastre. Și gândeam în sine-mi: „Cum să nu fie osebită de femeile de aici copilandra aceasta care nu are trebuință spre a se hrăni decât de tainul unei păsăruici? Și dacă-i așa în ce privește nevoile trupului ei, ce trebuie să fie în ce-i privește nevoile sufletului?” Și hotărâi să mă dăruiesc întru totul străduinței de a-i pricepe sufletul ce mi se părea de nepătruns.
Și îmi închipuii, în seara aceea, spre a încerca să-mi dau însumi o lămurire vrednică de crezare a felului ei de a se purta, că nu avea deprinderea să mănânce cu bărbații, încă mai puțin cu un soț, de față cu care o fi fost poate învățată că trebuie să se poarte cu sfială. Și îmi zisei: „Da, chiar asta-i! A împins prea departe sfiala, pentru că este neînvățată și neștiutoare. Ori poate că s-o fi săturat! Ori, mai degrabă, dacă nu s-a săturat, așteaptă să mănânce singură și în tihnă.”
Și numaidecât mă ridicai, o luai de mână cu griji nemărginite și o dusei în odaia ce pusesem să i se pregătească. Și acolo o lăsai singură, ca să fie slobodă să se poarte cum i-o plăcea. Și plecai binișor.
Și, în noaptea aceea, nu vrusei nicidecum, de teamă să n-o supăr ori să-i par sâcâitor, să intru în odaia soției mele, cum fac îndeobște bărbații în noaptea nunții; ci, dimpotrivă, gândind că așa, cu gingășia mea, am să câștig hatârurile soției mele și că îi dovedesc astfel că bărbații de prin părțile noastre sunt departe de-a fi niște neciopliți și niște oameni lipsiți de bună-creștere și că știu, atunci când se cuvine, să se arate gingași și cuviincioși. Ci, pe viața ta, o, emire al drept-credincioșilor! Deloc nu m-a ocolit pofta în noaptea aceea de a intra la soția mea cea albicioasă, copilandra, fiica celor de la Miazănoapte, care era dulce vederii mele și care știuse să-mi vrăjească inima cu vraja ei ciudată și cu taina în care se învăluia.
Ci plăcerea mea era prea de preț spre a se lăsa întinată, siluind lucrurile și nu puteam decât să câștig pregătind ogorul și lăsând fructul să-și piardă acreala și să ajungă la pârga lui deplină, în răcoarea prielnică. Ci tot îmi petrecui noaptea în nesomn, gândind la frumusețea bălaie a copilei străine ce-mi înmiresma casa și al cărei trup scăldat în ape sfințite mi se părea mirositor ca o caisă culeasă pe rouă și pufos ca ea și ispititor ca ea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și treia noapte urmă:
Gândind la frumusețea bălaie a copilei străine ce-mi înmiresma casa și al cărei trup scăldat în ape sfințite mi se părea mirositor ca o caisă culeasă pe rouă și pufos ca ea și ispititor ca ea.
Iar a doua zi, când ne strânserăm la masă, o întâmpinai cu un chip zâmbitor și plecându-mă dinainte-i cum văzusem eu odată că se făcea dinaintea emirilor de la Soare-Apune veniți la noi ori trimiși din partea crailor frânci. Și o poftii să șadă lângă mine, dinaintea tablalelor cu bucate printre care, ca și în ajun, se afla și o tavă cu orez fiert în unt, cu niște boabe ce străluceau minunat de coapte și înmiresmate cu scorțișoară. Ci soția mea se purtă întocmai ca și în ajun, neatingându-se decât numai de tava cu orez, ocolind toate bucatele celelalte și pigulind boabele una câte una cu bețișorul acela de curățat urechile, încetișor, spre a și le duce la gură.
Dar eu, încă și mai nedumerit decât în ajun de felul ei de a mânca, gândeam: „Pe Allah! Au unde-o fi putut să învețe a mânca orezul astfel? Poate că la părinții ei, în țara ei. Ori poate că vrea să țină socoteala câte boabe de orez a mâncat ca să nu mănânce o dată mai mult și altă dată mai puțin? Dar dacă face așa cu gândul de a nu face risipă și ca să mă învețe a fi cumpătat și să-mi arate a nu fi risipitor, pe Allah! Se înșală, întrucât nu avem a ne teme de nimic în privința aceasta, că nu dinspre partea aceasta am putea să ducem lipsă vreodată. Întrucât avem, slavă Atoateîmpărțitorului, cu ce să trăim într-un mare belșug și fără a ne lipsi nici de cele de trebuință, nici de cele de prisosință.”
Ci soția mea, fie că îmi pricepu gândurile și nedumerirea, fie că ba, nu conteni să mănânce tot în felul acela de neînțeles. Ba chiar, de parcă ar fi vrut să-mi facă în ciudă, nu mai piguli boabele de orez decât de ici de colo, iar apoi, fără a-mi spune nici măcar o vorbă și fără a se uita la mine, chiar își șterse bețișorul și îl puse în cutiuța de os. Și-atâta tot o văzui făcând în dimineața aceea. Iar seara, la cină, fu aidoma; de altminteri la fel ca și a doua zi, și ca de toate dățile când ne așezam dinaintea mesei întinse spre a mânca împreună.
Dacă văzui că nu era cu putință ca o femeie să poată trăi cu mâncarea puțină pe care o vedeam că o mănâncă, nu mai avusei nici o îndoială că dedesubt n-ar fi vreo taină încă și mai ciudată decât chiar înfățișarea soției mele. Și atare gând mă făcu să iau hotărârea de a mai avea oleacă de răbdare, în nădejdea că, cu vremea, are să se deprindă a trăi cu mine, precum jinduia sufletul meu. Ci nu zăbovii a pricepe că nădejdea mea era zadarnică și că trebuia să mă hotărăsc a afla, fie ce-o fi, taina acelui fel de viață atâta de osebit de al nostru. Or, prilejul se ivi singur, când nici nu-l așteptam.
Într-adevăr, după cincisprezece zile de răbdare și de cuviință din parte-mi, mă hotărâi să încerc a intra în odaia de nuntă, pentru întâia oară. Și-așa că într-o noapte, când o credeam pe soția mea adormită de mult, mă îndreptai încet-încetișor înspre iatacul în care locuia, pe latura casei dimpotrivă laturei mele și ajunsei la ușa odăii sale, înăbușindu-mi pașii, de teamă să n-o tulbur din somn. Căci nu vroiam s-o trezesc prea repede, ca să pot s-o privesc în voie, adormită, închipuindu-mi-o cu pleoapele ei închise și cu lungile-i gene încovoiate, frumoasă ca huriile cerului.
Și iacătă că, ajungând la ușă, auzii înlăuntru pașii soției mele. Și cum nu puteam pricepe rostul ce-o ținea încă trează la ceasul acela târziu de noapte, mă împinse ispita să mă ghemuiesc pe după perdeaua de la ușă spre a încerca să văd cam ce treabă putea să fie.
Și în curând ușa se deschise, iar soția mea se ivi în prag, îmbrăcată în hainele ei de mers în cetate și lunecând pe lespezile de marmură fără a face nici un pic de zgomot.
Și mă uitai la ea, cum trecea pe dinaintea mea în negură, iar de buimăcire mi se stregheță sângele în inimă. Fața ei toată, în toiul beznei, se arătă luminată de doi tăciuni aprinși care erau ochii ei, asemeni ochilor de tigru care ard, zice-se, în negură și luminează calea de urmat pentru omor și pentru pradă. Și era asemeni acelor chipuri ale spaimei, pe care ni le trimit ginnii cei răi în somn, când vor să ne prevestească năpastele pe care le urzesc împotriva noastră. Da și ea însăși mi se părea o gennie din soiul cel mai crunt, cu fața-i ca de ceară, cu ochii-i vărsând flăcări și cu păru-i galben ce i se zburlise pe cap înfricoșător!
Iar eu, o, doamne al meu, îmi simțeam fălcile cum se strâng de să se spargă și limba cum mi se usucă în gură și răsuflarea cum mi se curmă. Și-apoi, chiar de-aș fi fost în stare să mă mișc, tot m-aș fi ferit cu mare grijă să nu dau nici un pic de semn despre șederea mea după perdea, în locul acela ce nu era al meu. Așteptai, așadar, până ce se depărtă, spre a mă ridica din ascunzișul meu, dobândindu-mi iarăși răsuflarea pierdută. Și mă dusei la fereastra ce da spre curtea casei și mă uitai printre giurgiuvele.
Și prin fereastra ce se deschidea asupra curții, apucai s-o zăresc cum deschide poarta dinspre uliță și cum iese, abia atingând pământul cu picioarele ei desculțe.
Și o lăsai să se depărteze oleacă și dădui fuga la poarta pe care o lăsase întredeschisă și o urmării din depărtare, ținându-mi încălțările în mână.
Iar noaptea era luminată de luna în scădere și cerul tot se deșternea măreț ca în toate nopțile, cu licărirea luminilor lui. Și, măcar că eram tare tulburat, îmi înălțai sufletul înspre Stăpânul tuturor făpturilor și îmi zisei în minte: „O, Doamne al slavei și al adevărului, fii-mi martor că m-am purtat cuviincios și chibzuit față de soția mea, fiica aceasta de străini, măcar că nu știu nimica despre ea și măcar că ea ar putea să se tragă din vreun neam de necredincioși ce prihănesc fața ta, Doamne! Și nu știu ce vrea acuma să facă, în noaptea aceasta, sub lumina drept-veghetoare a cerului tău. Și că eu, nici de aproape, nici de departe, nu sunt părtaș al faptelor ei. Întrucât mă lepăd de ele dintru început, dacă ele sunt împotriva Legii tale și a învățăturii Trimisului tău – asupra-i fie pacea și rugăciunea!”
Și, potolindu-mi astfel căințele, nu mai pregetai să pornesc după soția mea, oriunde s-ar fi dus.
Și iacăt-o că străbătu toate ulițele cetății, călăuzindu-se cu o pricepere vădită, de parcă s-ar fi născut printre noi și de parcă ar fi crescut prin mahalalele noastre. Iar eu o urmam din depărtare, după vălurirea părului ei, care flutura înfricoșător în urmă-i prin noapte. Și ajunse la casele cele mai de la margine și trecu porțile cetății și ieși în câmpurile pustii ce slujesc de sute de ani ca sălaș morților. Și lăsă în urma ei cimitirul dintâi, cu mormintele lui nemăsurat de vechi și zori înspre mecetul unde se îngroapă morții proaspeți. Iar eu gândeam: „De bună seamă, pesemne c-o fi având aici vreo prietenă ori vreo soră moartă, dintre cele ce au venit cu ea din țările străine. Și vrea să-și îndeplinească față de ea datorințele, la vreme de noapte, în singurătate și liniște.” Ci îmi adusei deodată aminte de fața ei cumplită și de ochii ei aprinși și iarăși sângele mi se învolbură înspre inimă.
Și iacătă că dintre morminte se ridică o umbră pe care nu puteam s-o ghicesc ce-o fi și care veni în întâmpinarea soției mele. Iar după grozăvenia înfățișării ei și după capu-i de hienă prădalnică, în umbra aceea de cimitir cunoscui că era o gulă.
Și căzui la pământ, lângă un mormânt, cu picioarele muiate sub mine și tremurând. Și putui astfel, datorită acelei împrejurări, cu toată uluiala înfricoșată în care mă aflam, să văd gula, care nu mă vedea, cum se apropie de soția mea și cum o ia de mână, spre a o duce înspre marginea unei gropi. Și șezură jos amândouă, una în fața celeilalte, pe marginea gropii. Iar gula se plecă înspre pământ și se ridică apoi ținând în mâini ceva rotund pe care, fără o vorbă, i-l întinse soției mele. Și văzui că era o căpățână de om tăiată de curând de la vreun trup fără de viață. Și soția mea, dând un țipăt de fiară lacomă, își înfipse dinții în carnea de pe căpățână și începu să ronțăie amarnic.
Eu atunci, o, doamne al meu, la priveliștea aceea, simții cum se năruie cerul din toate temeliile lui peste capul meu. Și pesemne că, în înfricoșarea mea, oi fi scos vreun țipăt de spaimă ce m-o fi dat în vileag. Întrucât o văzui deodată pe soția mea în picioare pe mormântul ce mă adăpostea. Și se uita la mine cu niște ochi de tigroaică flămândă când stă gata să sară pe prada ei. Și nu mai avusei nici o îndoială asupra pieririi mele fără de scăpare. Și până a avea vreme să fac vreo mișcare cât de cât spre a mă apăra, ori spre a rosti vreo rugăciune care să mă apere de năpaste, o și văzui cum își întinde mâinile asupra mea și cum strigă într-o limbă necunoscută, cu niște sunete asemenea răgetelor ce se aud în pustiuri.
Și numai ce-și vărsă ea grohăiturile-i diavolești, că dintr-odată mă și pomenii preschimbat în câine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și patra noapte urmă:
Și numai ce-și vărsă ea grohăiturile-i diavolești, că dintr-odată mă și pomenii preschimbat în câine. Iar soția mea se repezi la mine, urmată de gula cea înfricoșătoare. Și amândouă mă potopiră cu lovituri de picior atâta de năprasnice, că nici nu știu cum de n-am rămas mort pe loc. Ci primejdia de moarte în care mă aflam și dragostea de viață a sufletului îmi dădură puterea și inima de-a sări pe cele patru picioare ale mele și de-a o lua la fugă, cu coada răsucită sub pântece, urmat cu aceeași năprăsnicie de soția mea și de gulă. Și numai când mă izgoniră mult departe de cimitir, conteniră de-a mă mai bate și de-a mă mai fugări, pe când eu urlam jalnic de durere și mă dam peste cap la fiecare zece pași. Și zorii să intru pe porțile cetății, ca un câine pierdut și ca vai de el.
Iar a doua zi, după o noapte petrecută rătăcind șchiop prin cetate și ocolind câinii din mahala, care îl fugăreau pe veneticul de mine, îmi veni în gând, spre a scăpa de încolțelile lor crâncene, să mă adăpostesc sub vreun acoperiș. Și mă aruncai iute în cea dintâi prăvălie ce fusese deschisă la ceasul acela de dimineață. Și mă dusei de mă ghemuii într-un ungher, unde mă pitii de vederea lor.
Or, aceea era dugheana unui vânzător de căpățâni și de picioare de oaie. Iar gazda îmi luă mai întâi apărarea față de urmăritorii mei, care vroiau să intre după mine în dugheană. Iar măcelarul izbuti să-i pună pe fugă și să-i risipească; ci numai spre a se întoarce la mine, cu gândul vădit de a mă îndemna să-mi iau tălpășița. Și chiar că văzui bine că nu aveam de ce să mă bizui pe adăpostul și pe ocrotirea la care nădăjduiam. Căci măcelarul era un ins dintre aceia peste fire de habotnici și bântuit de credințe strâmbe, care socotesc câinii ca pe niște dihănii spurcate și nu găsesc destulă apă și destul săpun spre a-și spăla hainele atunci când, din întâmplare, vreun câine i-a atins în treacăt. Veni așadar înspre mine și mă îmboldi prin semne și cu graiul să-mi iau tălpășița cât mai iute din dugheana lui. Ci eu mă rostogolii pe jos și începui să mă învârtesc roată, gemând cu glas jalnic și uitându-mă la el în sus cu niște ochi care cereau milă. Atunci el, înduioșat oarecum, lăsă bâta cu care mă amenința și, cum ținea morțiș să-și izbăvească dugheana de făptura mea, luă una dintre hălcile acelea de picior minunat mirositoare și, ținând-o cu vârful degetelor în chip de a mi-o arăta cât mai ispititor, ieși în uliță. Iar eu, o, doamne al meu, amăgit de mireasma acelei bucățele, mă sculai din ungher și mă dusei după măcelarul care, de cum mă văzu afară din dugheană, îmi aruncă bucata și se întoarse înlăuntru. Iar eu, de îndată ce înfulecai carnea aceea minunată, vrusei să mă întorc degrabă în ungherul meu. Ci îmi făcusem socoteala fără de gazda mea, neguțătorul de căpățâni care, ghicind într-adevăr mișcarea mea, sta în prag cu o înfățișare cruntă și cu bâta cea năprasnică și noduroasă în mână. Iar eu, cu înfățișarea rugătoare, mă uitam la el dând din coadă, în așa fel cât să-i arăt limpede că îl rugam fierbinte să-mi îngăduie hatârul acelui adăpost. Ci el rămase neînduplecat și începu să-și vânture bâta, răcnind la mine cu un glas ce nu-mi mai lăsa nici o îndoială asupra gândurilor lui: „Cară-te de-aici, o, pezevenghiule!”
Eu atunci, tare umilit și, pe de altă parte, temându-mă de încolțelile câinilor din mahala care și începuseră să tabere pe mine din toate părțile sukului, îmi slobozii picioarele în vânt și-mi luai tălpășița în grabă mare înspre dugheana deschisă a unui brutar, chiar lângă cea a măcelarului.
Or, de la cea dintâi privire, brutarul acela, cu totul altminteri decât vânzătorul de căpățâni de oaie, cel mistuit de spaime și bântuit de eresuri, mi se păru un om vesel și de bunăvestire. Și chiar că așa fu. Iar în clipita când ajungeam în dugheana lui, ședea jos pe rogojină și tocmai mânca. Și numaidecât sufletul său milos îl îndemnă, măcar că eu nu-i arătasem prin nici un semn că aș avea trebuință de mâncare, să-mi arunce o bucată mare de pâine înmuiată în zeamă de roșii, spunându-mi cu glas tare blajin: „Na, o, sărmanule! Mănânc-o cu poftă!”
Ci eu, departe de a mă repezi cu lăcomie și cu hălpăială pe darul de la Allah, așa cum de obicei se poartă ceilalți câini, mă uitai la brutarul cel darnic făcându-i un semn din cap și o mișcare din coadă, spre a-i dovedi limpede mulțamul meu. Iar el pesemne că o fi fost tulburat de buna-cuviință mea și i-oi fi fost pe plac, întrucât îl văzui cum îmi zâmbește cu bunătate. Iar eu, măcar că nu mai eram chinuit de foame și nu aveam trebuință de mâncare, nu pregetai deloc, numai spre a-l mulțumi, să iau bucata de pâine în dinți și s-o mestec îndeajuns de încet spre a-i da să priceapă că o făceam numai ca îndatorință față de el și ca prețuire. Iar el băgă de seamă toate acestea și mă chemă și binevoi să-mi facă semn să stau lângă dugheana lui. Iar eu șezui, lăsând să se audă niște scâncete de bucurie și întorcându-mă înspre uliță, spre a-i arăta că, deocamdată, nu-i ceream altceva decât ocrotire. Și mulțumită lui Allah carele îl dăruise cu înțelepciune, pricepu toate gândurile mele și mă răsplăti cu niște mângâieri ce mă îmbărbătară și îmi dădură încredere: cutezai, așadar, să intru în casa lui. Da săvârșii lucrul acesta într-un chip destul de iscusit spre a-l lăsa să simtă că nu o făceam decât cu îngăduința lui. Și, departe de a se împotrivi la intrarea mea, fu dimpotrivă plin de bunătate și îmi arătă un loc unde puteam să stau fără a-l stânjeni. Iar eu pusei stăpânire pe locul acela, pe care îl păstrai de-atunci pe tot timpul cât sălășluii în casa lui.
Și stăpânul meu, începând din clipa aceea, fu prins de o dragoste mare față de mine și mă oblădui cu o bunăvoință până peste fire. Și nu mai putea nici să mănânce, nici să prânzească, nici să cineze, dacă eu nu eram lângă el și dacă nu-mi aveam partea până peste sațul meu. Iar eu la rându-mi aveam față de el toată credința și toată dăruirea de care ar putea să fie în stare cel mai frumos suflet de câine. Și, în îndatorința mea față de îngrijirile lui alese, stam pururea cu ochii pe el și nu-l lăsam să facă un pas prin casă ori pe uliță fără a mă ține de urma lui, cu dragoste, mai ales de când băgasem de seamă că luarea mea aminte îl bucura și că dacă, din întâmplare, avea de gând să iasă fără ca eu să fi fost prevestit cu vreun semn, nu lipsea să mă cheme prietenește, fluierându-mă. Iar eu mă repezeam de la locul meu în uliță; și săream, și zburdam, făcând într-o clipită o sumedenie de copci în fugă și un potop de zbenguieli pe dinaintea porții. Și nu conteneam cu toate zgoandele acelea decât atunci când el se afla de-a binelea în uliță. Iar atunci îl însoțeam cât se poate de cuviincios, mergând în urma lui sau alergând înainte-i și uitându-mă la el din când în când, spre a-i arăta bucuria și mulțumirea mea.
Or, iacătă că se și împlinise o bucată bună de vreme de când mă aflam în casa stăpânului meu brutarul, când, într-o bună zi, intră în prăvălie o femeie care cumpără o pită ce tocmai fusese scoasă atunci aburind din cuptor. Și femeia, după ce îi plăti stăpânului meu, luă pita și porni înspre ușă. Ci stăpânul meu, care băgă de seamă că banul pe care îl primise de la femeie era calp, o chemă îndărăt și îi zise:
— O, leliță, alungească-ți Allah viața! Ci, dacă lucrul nu te supără, aș dori alt ban în locul acestuia!
Și totodată, stăpânul meu îi întinse banul cu pricina. Ci femeia, o bătrână oțărâtă, nu vroi, cu mare dârzie, să ia îndărăt banul, pretinzând că era bun și zicând:
— Și-apoi nu eu l-am făcut, iar la bani nu ai de ales ca între pepeni și castraveți!
Iar stăpânu-meu fu departe de-a se lăsa încredințat de judecățile fără de temei ale bătrânei și îi spuse cu un glas liniștit și nu lipsit de oarecare silă:
— Banul tău este așa de vădit calp, că până și câinele meu de colea, și care nu este decât o vietate mută și fără judecată, nu s-ar lăsa înșelat cu el.
Și numai cu gândul de a o umili pe cătrănita aceea și fără a gândi cumva la vreo izbândă a faptei pe care urma s-o facă, mă chemă strigându-mă pe nume „Bakht! Bakht! Hai, vino-aici!” Iar eu, la glasul lui, alergai dând din coadă. Și numaidecât luă cutia de lemn în care punea banii și o răsturnă pe podea, împrăștiind dinainte-mi toți banii ce se aflau în cecmegea. Și îmi zise:
— Aici! Aici! Vezi gologanii aceștia? Uită-te bine la toți banii! Și spune-mi dacă printre ei se află vreunul calp!
Iar eu cercetai cu luare aminte toți banii de argint, unul câte unul, împingându-i încetișor cu laba și nu zăbovii mult până ce să dau de banul cel calp. Și îl trăsei de-o parte, despărțindu-l din grămadă și punându-mi laba pe el, în așa chip încât să-i dau de înțeles limpede stăpânului meu că îl găsisem. Și mă uitam la el, scâncind încetișor și bucurându-mă.
La priveliștea aceasta, stăpânul meu, care era departe de a se aștepta la o atare dovadă de isteciune din partea unei vietăți de soiul meu, fu până peste marginile firii de uluit și de minunat și strigă:
— Allah este cel mai mare! Și nu se află nici o atotputință decât întru Allah!
Iar bătrâna, nemaiputând să tăgăduiască mărturia chiar a ochilor ei, apoi și înfricoșată de cele ce vedea, zori să-și ia îndărăt banul cel calp și să dea altul bun în loc. Și își luă tălpășița, împiedicându-se în poalele fustei. În ce-l privește pe stăpânul meu, încă tulburat cu totul de isteciunea mea, chemă vecinii și pe toți prăvăliașii din suk.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și cincea noapte urmă:
În ce-l privește pe stăpânul meu, încă tulburat cu totul de isteciunea mea, chemă vecinii și pe toți prăvăliașii din suk. Și le istorisi cu mare minunare cele ce se petrecuseră, da nu fără de a-mi înflori vrednicia, care și așa era destul de uluitoare prin sine însăși.
La istorisirea aceea a stăpânului meu, toți cei de față se minunară de deșteptăciunea mea, mărturisind că nu mai văzuseră vreodată un câine atâta de năzdrăvan. Și spre a dovedi spusele stăpânului meu, nu că s-ar fi îndoit de buna lui credință, ci numai cu gândul de a mă lăuda și mai mult, ținură să pună la încercare priceperea mea. Și se duseră să caute toți gologanii calpi pe care îi aveau pe-acasă și mi-i arătară, amestecați cu alții buni. Iar eu, văzându-i, gândii: „Ya Allah! Este de-a mirarea câți bani calpi se află pe la oameni!”
Ci, nevroind ca prin nedestoinicia mea să fac să se înnegureze cumva chipul stăpânului meu de față cu megieșii săi, cercetai cu luare-aminte toți banii pe care mi-i puseră sub ochi. Și nu fu măcar unul, printre cei calpi, pe care să nu-mi pun laba și să nu-l osebesc dintre ceilalți.
Iar faima mea se răspândi prin toate sukurile din cetate, și până și în haremuri, datorită limbuției soției stăpânului meu. Și de dimineața până seara brutăria era năpădită de o mulțime de lume ispitită a-mi pune la încercare dibăcia de-a osebi banii cei calpi. Și, în felul acesta, nu duceam lipsă de dârvală, ziua toată, trebuind să-i mulțumesc pe mușteriii ce veneau tot mai mulți din zi în zi la stăpânu-meu, din mahalalele cele mai depărtate ale cetății. Și în felul acesta faima mea îi aduse stăpânului un dever mai mare decât aveau toți brutarii din cetate la un loc. Și stăpânu-meu nu mai contenea să binecuvânteze venirea mea, care i se dovedea tot de-un preț cu o comoară. Iar averea lui, datorită simțămintelor sale miloase, nu lipsi a-l mohorî pe neguțătorul de căpățâni de oaie, care de ciudă își mușca degetele. Și, în zavistia lui, nu pregetă să-mi ridice în cale tot felul de capcane, fie spre a mă prinde, fie spre a-mi pricinui necazuri, stârnind împotriva mea, de îndată ce mă iveam, toți câinii din mahala. Ci nu mai aveam a mă teme de nimic; întrucât pe de-o parte eram bine păzit de stăpânul meu, iar pe de alta eram bine apărat de prăvăliașii care îndrăgiseră puțina mea știință.
Și iacătă că trecuse oarecare vreme de când trăiam astfel, înconjurat de prețuirea tuturor; și chiar că aș fi fost fericit cu viața aceea, dacă nu mi s-ar fi întors necontenit în cuget amintirea stării mele de odinioară de făptură omenească. Iar ceea ce mă făcea să sufăr îndeosebi nu era atâta că mă vedeam un câine printre câini, ci că mă vedeam lipsit de folosința cuvântului și mărginit la a mă rosti numai cu privirea și cu jocul labelor sau cu scâncetele nelegate. Și adeseori, când îmi aduceam aminte de noaptea cumplită din cimitir, mi se zburlea părul pe spinare și mă înfriguram tot.
Or, într-o bună zi, o bătrână cu înfățișarea preacinstită veni, ca toată lumea, să cumpere pâine de la brutărie, adusă de faima mea. Și, ca toată lumea, nu pregetă, de îndată ce-și luă pâinea și urma s-o plătească, de-a arunca înspre mine câțiva gologani printre care pusese anume și un bănuț calp, spre a-mi ispiti priceperea. Iar eu dibuii numaidecât banul cel prost dintre ceilalți și pusei laba pe el, uitându-mă la cucoana cea bătrână, ca spre-a o pofti să se încredințeze. Iar ea ridică banul, spunând:
— Ai ghicit! Este chiar cel calp!
Și mă scrută cu mare minunare, plăti stăpânului meu pâinea pe care o cumpărase și, plecând, îmi făcu un semn abia văzut, care vroia să spună limpede: „Urmează-mă!”
Or, eu, o, emire al drept-credincioșilor, pricepui că femeia aceea se ispitise de mine într-un chip cu totul deosebit; căci luarea-aminte cu care mă cercetase era tare altminterea de felul în care mă priveau ceilalți. Ci ca să nu săvârșesc vreo greșeală, o lăsai să plece, mulțumindu-mă numai să mă uit după ea. Ci ea, după câțiva pași, se întoarse înspre mine și văzând că nu făceam decât să mă uit la ea fără a mă clinti din loc, îmi mai făcu un semn și mai vădit decât cel dintâi. Eu atunci, mânat de o pornire mai tare decât chibzuința, mă prilejuii de faptul că stăpânu-meu se afla în fundul dughenei, prins cu un cuptor de pâine și sării în uliță, luându-mă după bătrână. Și mergeam pe urma ei, oprindu-mă din când în când, cuprins de șovăire și dând din coadă. Ci, îmbărbătat de ea, îmi biruii până la urmă neîncrederea și ajunserăm împreună dinaintea casei sale.
Și deschise ușa casei, intră și mă pofti cu un glas tare dulce să fac ca ea, spunându-mi:
— Intră, intră, o, bietul de tine! Că nu ai să te căiești! Și intrai cu ea.
Atunci, după ce închise ușa la loc, mă duse înspre iatacul dinlăuntru și deschise o odaie în care mă pofti. Și văzui așezată pe un divan o fetișcană ca luna, care împletea ceva. Și fata aceea își puse repede iașmacul când mă văzu; iar hanâma cea bătrână îi spuse:
— O, fata mea, îți aduc câinele cel de pomină al brutarului, chiar acela care știe atâta de bine să deosebească banii cei buni de banii cei calpi. Iar tu știi că eu ți-am și împărtășit îndoielile mele, încă de la cel dintâi zvon ce s-a răspândit despre el. Și m-am dus astăzi să cumpăr pâine de la brutarul stăpân al lui și am fost martoră a adevărului faptelor; și am izbutit să-l aduc după mine pe câinele acesta așa de ciudat, care minunează Bagdadul. Spune-mi, așadar, tot gândul tău, o, fata mea, ca să știu dacă m-am înșelat în presupusurile mele!
Iar copilandra răspunse pe dată:
— Pe Allah! O, maică a mea, nu te-ai înșelat. Și am să-ți dau dovada numaidecât.
Și fetișcana se ridică pe clipă pe dată, luă un lighean de aramă roșie plin cu apă, bolborosi deasupra-i niște vorbe pe care eu nu le pricepui și, stropindu-mă cu câteva picături din apa aceea, spuse:
— Dacă te-ai născut câine, să rămâi câine; da dacă te-ai născut făptură omenească, scutură-te și ia-ți îndărăt chipul de făptură omenească, întru virtutea apei acesteia!
Și pe dată mă scuturai. Și vraja fu ruptă, iar eu îmi pierdui chipul de câine spre a mă face iarăși om, după starea mea de la născătoare.
Atunci, pătruns de recunoștință, mă aruncai la picioarele mântuitoarei mele, spre a-i mulțumi pentru o facere de bine atâta de mare; și îi sărutai poala rochiei și îi zisei:
— O, copilă binecuvântată, întoarcă-ți Allah, cu darurile sale cele mai alese, binefacerea fără de asemuire cu care îți sunt îndatorat și de care nu ai șovăit a-l face să se bucure pe un om pe care nu-l cunoșteai, un străin în casa ta. Cum aș putea să găsesc eu vorbele spre a-ți mulțumi și a te binecuvânta așa cum ți se binecuvine?
Află măcar că eu nu mai sunt stăpân al meu și că m-ai cumpărat pe un preț care întrece și încă cu mult, însemnătatea mea. Și ca să-l cunoști întru totul pe robul care este acuma bunul și averea ta, am să-ți istorisesc, fără a-ți chinui urechile și fără a-ți osteni mintea, în puține cuvinte, povestea mea.
Și-atunci îi spusei cine sunt și cum, din holteiul ce fusesem, mă hotărâsem deodată să-mi iau femeie și s-o aleg nu dintre fetele oamenilor de vază din Bagdad, cetatea noastră, ci dintre roabele cele străine care se vând și se cumpără. Și pe când mântuitoarea mea și cu mama ei mă ascultau cu luare-aminte, le istorisii tot așa cum fusesem vrăjit de frumusețea ciudată a fetișcanei de la Miazănoapte și însurătoarea mea cu ea și gingășia mea și grijile mele față de ea și dulceața purtării mele și răbdarea mea de a-i îndura purtările cele anapoda. Și le istorisii înfricoșata noapte dezvăluitoare și tot ce-a urmat de-acolo, de la început până la sfârșit, fără a le ascunde nimica. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată.
După ce îmi ascultară istorisirea, mântuitoarea mea și mama ei rămaseră până peste poate de mâniate pe soția mea, fetișcana de la Miazănoapte. Iar mama mântuitoarei mele îmi zise:
— O, fiul meu, amarnică rătăcire a mai fost și rătăcirea ta! Cum de-a putut sufletul tău să se plece înspre o fată de străini, când cetatea noastră este atâta de bogată în copile de toate culorile și când milele lui Allah asupra capului fetelor noastre sunt atâta de alese și atâta de multe? Hotărât! Pesemne că ai fost vrăjit, dacă ai ales așa, fără de nici o socotință, și ți-ai încredințat soarta în mâinile unei făpturi ce se osebea de tine și ca sânge și ca neam și ca grai și ca obârșie. Și toate astea, văd limpede, au fost numai ticluirea lui Șeitan, a Pârdalnicului, a Izgonitului cu pietre. Ci să dăm slavă lui Allah carele prin mijlocirea fetei mele te-a mântuit din răutățile străinei și te-a întors la chipul tău de mai înainte de făptură omenească!
Iar eu răspunsei, după ce îi sărutai mâinile:
— O, maică binecuvântată a mea, mă căiesc dinaintea lui Allah și dinaintea preacinstitei tale fețe de fapta mea nechibzuită. Și nu râvnesc nimic mai mult decât să intru în neamul tău, așa cum am intrat în mila ta. Dacă, dar, binevoiești a mă îngădui de soț legiuit al fetei tale celei cu suflet ales, nu ai decât a rosti vorba de îngăduire.
Iar ea răspunse:
— Din partea mea, nu văd nimica împotrivă! Da tu, fata mea, tu ce socoti? Tânărul acesta minunat, pe care Allah l-a scos în calea noastră, îți este pe voie?
Iar mântuitoarea mea răspunse:
— Da, pe Allah! Îmi este pe voie, o, maică a mea! Da atâta nu-i tot! Se cade mai întâi să-l punem la adăpost de-aci încolo de vrăjile cele rele și de ticăloșiile soției lui de mai înainte. Întrucât nu este destul că am rupt descântecul cu care îl scosese din rândul făpturilor omenești, ci trebuie s-o punem pe totdeauna în neputință de a-i mai face rău.
Și după ce rosti acestea, ieși din odaia în care ne aflam, ci spre a se întoarce peste o clipită cu un șip între degete. Și îmi dete șipul, care era plin cu apă și îmi spuse:
— Sidi Neman, cărțile mele cele vechi, pe care tocmai le-am cercetat, îmi arată că străina cea ticăloasă nu se află în casa ta la ceasul de față, da că nu are să zăbovească a se întoarce acolo. Și tot așa, îmi mai arată că vicleana se preface față de slugi că ar fi într-o mare îngrijorare din pricina lipsei tale. Grăbește-te, așadar, până e ea plecată, să te întorci la tine acasă cu șipul pe care ți l-am pus în mână și s-o aștepți în curte, în așa fel ca la intrarea ei să dea deodată piept în piept cu tine. Și în năuceala în care are să fie când te-o vedea, împotriva așteptării ei, are să dea dosul ca s-o ia la fugă. Iar tu, numaidecât, s-o stropești cu apa din șip, strigându-i: „Lasă-ți chipul omenesc și fă-te iapă!” Și numaidecât ea are să se preschimbe într-o iapă ca toate iepele. Iar tu să-i sari în spinare și s-o apuci de coamă și, cu toată împotrivirea ei, să-i pui în gură o zăbală îndoită, cât mai strașnică. Și ca s-o pedepsești așa precum i se cuvine, s-o altoiești cu niște lovituri năprasnice de bici, atâta cât osteneala nu te-o sili să contenești. Și în toate zilele de la Allah s-o faci să îndure pedeapsa aceasta. Și astfel ai s-o stăpânești. Altminteri, răutatea ei are să biruiască iarăși până la urmă. Iar tu ai avea de pătimit.
Iar eu, o, emire al drept-credincioșilor, răspunsei că ascult și că mă supun și grăbii să ajung la casa mea și să aștept sosirea soției mele de mai înainte, ascunzându-mă în așa fel ca s-o văd de departe când vine și să pot să dau față cu ea deodată. Or, nu zăbovi a se ivi. Iar eu, cu toată înfiorarea ce mă cuprinse la vederea ei și la vederea frumuseții ei vrăjitoare, nu pregetai să fac lucrul pentru care venisem. Și izbutii pe deplin s-o schimb în iapă.
Și de-atunci, legându-mă cu legăturile legiuite cu mântuitoarea mea, care era de un sânge și de un neam cu mine, nu lipsii a o face pe iapă să îndure ceea ce ai văzut pe meidan, o, emire al drept-credincioșilor! Cruntă osândă, fără de nici o îndoială, da care își are îndreptățirea în răutatea atâta de amarnică a străinei. Și-aceasta-i povestea mea!
După ce ascultă istorisirea aceasta a lui Sidi Neman, califul se minună mult în sufletul său și îi zise tânărului:
— Hotărât, povestea ta este o poveste deosebită, iar osânda la care supui iapa aceea bălană este cuvenită! Însă mi-ar plăcea să mijlocești pe lângă soția ta să îngăduie a găsi un mijloc ca, lăsând-o pe iapă în chipul de iapă, să n-o mai pedepsești zi de zi cu atâta asprime. Da dacă lucrul n-o fi cu putință, Allah este cel mai mare!
Și, după ce grăi astfel, Al-Rașid se întoarse înspre cel de al doilea ins, care era călărețul cel frumos, văzut în fruntea alaiului pe un cal ce-și purta soiul ales în felul de a umbla, călărețul acela care se rotea ca un emir ori ca vreun fiu de crai, și al cărui alai era urmat de un palanchin sub care ședeau două copilandre domnițe, și de niște cântăreți care cântau cântece indienești și chinezești, și îi zise.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și șasea noapte micuța Doniazada strigă:
— O, sora mea, te rog fierbinte! Grăbește de ne spune ce s-a întâmplat când califul s-a întors înspre călărețul cel tânăr, pe urmele căruia se cântau cântece indienești și chinezești!
Iar Șeherezada spuse:
— Din toată inima și cu drag!
Și urmă astfel:
După ce califul se întoarse înspre călărețul cel frumos care sta smirnă dinaintea sa și pe care îl văzuse rotindu-se pe calul ce-și purta soiul ales în călcătură, îi zise:
— O, tinere, am judecat după chipul tău că trebuie să fii vreun străin de neam înalt; și, spre a-ți înlesni intrarea în saraiul meu, am poruncit să fii chemat dinaintea mea pentru ca auzul și vederea noastră să se bucure de tine. Dacă, așadar, ai ceva a ne cere, ori vreun lucru minunat a ne istorisi, nu zăbovi mai mult.
Și tânărul, după ce sărută pământul dintre mâinile califului, se temeni și răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, pricina venirii mele la Bagdad nu-i pentru vreo solie ori pentru vreo crăinicie, ci numai pentru dorul de a mai vedea o dată țara în care m-am născut și de-a trăi aici până la moartea mea. Ci povestea mea este atâta de uluitoare, încât nu vroi a șovăi s-o istorisesc stăpânului nostru, emirul drept-credincioșilor.
Și spuse: