O, doamne al vremilor, cică a fost odată un om care era astronom de meseria lui și care știa să citească pe chipuri și să ghicească gândurile pe trăsăturile feței. Și astronomul acela avea o nevastă care era de o frumusețe osebită și de o vrajă aparte. Și nevasta aceea sta pururea pe urma lui să-și laude virtuțile și să se fălească pretutindenea cu harurile ei, spunând: „O, bărbate, nu se mai află nicăierea printre suratele mele vreuna care să se asemuie cu mine ca neprihană, ca simțire curată și ca sfiiciune”. Și astronomul, care era un mare priceput la obraze, nu se îndoia de vorbele ei, atâta dulceață și nevinovăție revărsa chipul femeii, într-adevăr. Și își zicea: „Uallahi, nu este bărbat pe lume care să aibă o soție ce să se asemuie cu soția mea, paharul acesta al tuturor virtuților.” Și peste tot pe unde se ducea preamărea harurile soției sale și îi cânta laude și se minuna de purtarea și de sfiala ei, pe când sfiala cea adevărată, pentru el, s-ar fi căzut să fie a nu vorbi niciodată despre haremul său dinaintea unor bărbați străini. Ci învățații, o, doamne al meu și astronomii mai cu seamă, nu fac niciodată cum face toată lumea. Pentru aceea pățaniile care li se întâmplă lor nu sunt pățanii ca la toată lumea.
Și-așa, într-o zi, pe când, după năravul lui, lăuda virtuțile neveste-sii dinaintea unei liote de bărbați străini, se ridică un ins care îi zise:
— Nu ești decât un mincinos, bre, Cutare!
Iar astronomul se îngălbeni de tot la chip și, cu un glas clocotind de mânie, întrebă:
— Și care-i dovada minciunii mele?
Acela spuse:
— Ești un mincinos, ori mai degrabă un prostănac, întrucât nevastă-ta nu e decât o dezmățată!
Când auzi atare ocară năprasnică, astronomul se repezi la omul acela, să-l sugrume și să-i bea sângele. Cei de față însă îi despărțiră și îi spuseră astronomului:
— Dacă omul acesta nu-și dovedește spusele, ți-l dăm pe mână să-i bei sângele.
Iar ocărâtorul spuse:
— Bre, omule, ia te du și dă-i de știre neveste-tii preacinstita că pleci de-acasă pe patru zile. Și ia-ți rămas-bun de la ea și ieși din casă și ascunde-te în vreun loc de unde să poți vedea tot fără ca tu să fii văzut. Și-ai să vezi ce-ai să vezi. Uassalam!
Iar cei de față spuseră:
— Așa, pe Allah! Cercetează-i astfel vorbele. Și, dacă nu-s adevărate, să-i bei sângele.
Atunci astronomul, cu barba tremurând de mânie și de tulburare, se duse la preacinstita de nevastă-sa și îi spuse:
— O, femeie, ia scoală-te și pregătește-mi niște merinde pentru un drum pe care îl am de bătut și care o să mă facă să lipsesc de-acasă vreme de patru, ori poate că și de șase zile.
Iar soția strigă:
— O, stăpâne al meu, au tu vrei să-mi umpli sufletul de mâhnire și să mă faci să pier de dor? Pentru ce nu mă iei mai degrabă cu tine, să călătoresc cu tine și să te slujesc și să te îngrijesc pe drum, dacă ai să fii ostenit ori necăjit? Și pentru ce să mă lași aici singură cu durerea cea sfâșietoare a lipsei tale?
Iar astronomul, auzind asemenea vorbe, își zise: „Pe Allah! Soția mea nu-și are perechea printre alesele din neamul muieresc.” Și îi răspunse nevești-sii:
— O, lumină a ochiului, să nu te mâhnești din pricina lipsei mele, care nu are să dureze decât patru zile, cel mult șase. Și nu te gândi decât cum să te îngrijești și cum să te simți cât mai bine.
Iar soția începu să plângă și să se văicărească spunând:
— Of, greu îmi mai e! Of, tare amărâtă mai sunt și părăsită și neiubită!
Iar astronomul se strădui pe cât putea s-o aline, spunându-i:
— Potolește-ți sufletul și însenină-ți ochii. Am să-ți aduc, când m-oi întoarce, niște daruri frumoase de sosire acasă!
Și lăsând-o în plânsetele mâhnirii, leșinată în brațele arăpoaicelor, plecă în calea lui.
Ci peste două ceasuri se întoarse îndărăt și intră binișor pe portița de la grădină și se duse de se piti într-un loc pe care-l știa și de unde putea să vadă tot din casă fără ca el să fie văzut.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute cincizecea noapte urmă:
Și intră binișor pe portița de la grădină și se duse de se piti într-un loc pe care-l știa și de unde putea să vadă tot din casă fără ca el să fie văzut.
Și nu trecu bine un ceas de vreme de când sta în ascunzătoarea lui, când iacătă! Văzu că intră în casă un om pe care îl cunoscu numaidecât a fi neguțătorul de trestie de zahăr ce ședea peste drum de casa lui. Și avea în mână o trestie de zahăr frumoasă. Și o văzu, tot atunci, pe nevastă-sa cum vine înaintea lui, legănându-se și cum îi spune râzând:
— Asta-i tot ce-mi aduci ca trestie de zahăr, o, taică al trestiilor de zahăr?
Și omul spuse:
— O, stăpâna mea, trestia de zahăr pe care o vezi nu este nimica pe lângă aceea pe care nu o vezi.
Pe urmă adăugă:
— Bun, da unde-i soțul tău, astronomul?
Ea zise:
— Rupe-i-ar Allah picioarele și mâinile! S-a dus într-o călătorie de patru zile, ori poate că de șase! De-ar da Cel-de-Sus să-l îngroape vreo năruire de minaret!
Și se porniră amândoi pe râs laolaltă. Și omul scoase trestia lui de zahăr și i-o dădu adolescentei, care știu s-o belească și să o strângă și să-i facă ceea ce se face, în asemenea cazuri, cu toate trestiile de zahăr de acest soi. Și el o cuprinse în brațe și ea îl cuprinse pe el și el o îmbrățișa, și îl îmbrățișă și ea, și el o umplu cu o încărcătură grea și fără milă. Și se bucură de farmecele ei până își făcu plinul. Pe urmă o lăsă și se duse în calea lui.
Și-așa! Iar astronomul vedea și auzea. Și iacătă că peste un răstimp văzu cum intră în casă alt bărbat, pe care îl cunoscu a fi neguțătorul de păsări din mahala. Și puicana îi ieși înainte, mișcându-și șoldurile și îi zise:
— Salamaleikum, o, taică al păsărilor, ce-mi aduci astăzi?
El răspunse:
— Un cocoșel, o, stăpână a mea, un cocoșel rotunjor și rotofei, tinerel și vioi, neobosit, cu o bonetă roșie în vârf, împodobit cu un snop frumos de păr, care n-are pereche printre puicuțe și pe care ți-l ofer ție, dacă îmi dai voie.
Și adolescenta răspunse:
— Îți dau voie, îți dau voie.
Și ei făcură exact așa, o, stăpânul meu, cum se petrecuse mai înainte și cu cocoșelul neguțătorului de păsări se repetă întocmai. După care omul se ridică, se scutură și își văzu de drumul lui. Și tot așa! Iar astronomul vedea și auzea. Și iacătă că peste un răstimp veni un ins pe care îl cunoscu numaidecât a fi starostele măgărarilor din mahala. Iar mânza se și repezi în calea lui și îl cuprinse în brațe tot așa, zicând iar:
— Ce-i aduci astăzi în dar mânzei tale de jar, o, taică de măgărari?
El spuse așa:
— O banană, o, stăpână a mea, o banană în dar!
Ea zise râzând:
— Bătu-te-ar Allah să te bată, fanfaronule! Unde este această banană?
El zise:
— O, sultană înzestrată cu piele fragedă și diafană, am primit-o de la tatăl meu, acest om, de pe când era conducător de caravană și e singura moștenire, împreună cu cabana mea.
Ea zise:
— Eu nu văd în mâna ta decât bâta de conducător de măgari! Unde este banana?
El zise:
— Este o fructă care se teme de ochii profanilor și se ascunde de frică să nu pălească. Dar uite-o cum se ridică! Uite-o cum se ridică!
Și-așa! Ci, până a înfuleca la banană, o, doamne al meu, astronomul nerod, care văzu tot și auzi tot, dete un țipăt de gheață și se prăbuși din pod în bot, trup fără viață! Și-acea puicană, care era mai lăcomoasă la banană decât la trestia de zahăr, ori la cocoșelul bun de tocană, după vremea cerută de lege se grăbi să se lege, măritându-se, de voia sa, cu baș-măgărarul din mahala.
Și asta-i tot ce-am avut eu de povestit, o, doamne al meu preamărit!
Iar sultanul, ascultând povestea zarzavagiului, se înfiora de voie bună și se cutremură de mulțumire. Și îi spuse măscăriciului:
— Povestea aceasta, o, taică al înțelepciunii, este cu mult mai amarnică decât povestea ta. Și suntem datori să-i dăm iertăciune zarzavagiului de fuduliile sale.
Și îi zise poznașului:
— Și-acuma dă-te îndărăt!
Iar neguțătorul se trase în rând cu tovarășii săi, apoi cel de-al treilea pezevenghi, care era măcelarul de carne de oaie, ieși înainte și ceru și el hatârul, la fel; iar sultanul, în nepărtinirea sa, nu putu să nu i-l dea, da tot cu aceeași învoială.
Atunci măcelarul, care fusese Iskandar Cel cu Două Coarne, spuse: