Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, trăitor la curtea unui oarecare sultan, un oarecare ins care era măscărici de meseria lui și neînsurat ca stare. Or, într-o bună zi, sultanul stăpânul său îi spuse:
— O, taică al înțelepciunii, ești becher și chiar că vreau să te văd însurat.
Iar măscăriciul răspunse:
— O, doamne al vremilor, pe viața ta! Izbăvește-mă de bucuria asta! Că eu sunt om burlac și mult mă tem de partea cu pricina. Zău, chiar așa, mult mă tem să nu dau peste vreo stricată și înșelătoare, ori peste vreo dezmățată de soi rău, și-atunci ce mă fac? Fie-ți milă, o, doamne al vremilor, nu mă sili să ajung prea fericit, în pofida metehnelor și a nevolniciei mele.
Iar sultanul, la vorbele acestea, se puse pe un râs de căzu pe spate. Și spuse:
— Ba nu! Chiar astăzi trebuie să te însori!
Și soitariul făcu o mutră spășită, lăsă capu-n jos, își încrucișă mâinile pe piept și răspunse oftând:
— Taiieb! Bun și-așa! E bine!
Atunci sultanul porunci să fie chemat vizirul său cel mare și îi spuse:
— Trebuie să se găsească, pentru credinciosul nostru slujitor de colea, o soție care să fie frumoasă și fără de cusur ca purtare și plină de cuviință și de sfioșenie.
Iar vizirul răspunse cu ascultare și cu supunere și plecă pe dată să caute o slujnică bătrână de la sărai, căreia îi porunci să rostuiască numaidecât pentru măscăriciul sultanului o soție care să îndeplinească însușirile spuse mai înainte. Iar bătrâna nu se află luată pe nepregătite; și se ridică pe clipă pe dată și-i rostui de soție măscăriciului o tinerică, așa și-așa. Și se sărbători cununia chiar în ziua aceea. Iar sultanul fu mulțumit și nu pregetă să-l copere pe soitariul său cu daruri și cu hatâruri, cu prilejul nunții.
Or, măscăriciul trăi în tihnă cu nevastă-sa vreme de o jumătate de an, ori poate că șapte luni. După care păți ceea ce păți, căci nimenea nu scapă de scrisa lui.
Într-adevăr, femeia cu care sultanul îl însurase avusese răgaz destul ca să-și ia, pentru desfătarea ei, patru bărbați, afară de soțul ei, taman patru și de patru feluri. Iar cel dintâi dintre drăguții de ibovnici era de meserie plăcintar; cel de al doilea era zarzavagiu; cel de al treilea era măcelar de carne de oaie; iar cel de al patrulea era mai de soi, întrucât era baș-clarinet în meterhaneaua sultanului, și șeic al isnafului clarinetiștilor, un ins de vază.
Și, dar, într-o zi, soitariul, biv-holteiul, proaspătul taică al coarnelor, fiind chemat dis-de-dimineață la sultan, își lăsă nevasta în pat și zori să plece la sărai. Și se brodi că în dimineața aceea plăcintarul se simți chefos de împreunare și, prilejuindu-se de plecarea soțului, veni să bată la ușa nevestuicii. Iar ea îi deschise și-i spuse:
— Astăzi ai venit mai de dimineață ca de obicei.
Iar el îi răspunse:
— Hei, uallah, ai dreptate! Da în dimineața aceasta, după ce îmi pregătii aluatul spre a-mi întocmi tăvile cu plăcinte și după ce-l bătui și-l întinsei și-l făcui foi și stam gata să-l umplu cu fistic și cu migdale, băgai de seamă că era un ceas cam prea timpuriu și că mușteriii încă nu erau pe cale de-a veni. Atunci zisei în sine-mi: „O, Cutare, ia scoală-te și scutură-te de făina de pe haine și du-te în dimineața aceasta proaspătă la Cutărică; și petrece-ți cu ea, întrucât e femeie petrecăreață”.
Și codana răspunse:
— Bine te-ai gândit, pe Allah!
Și, într-o clipită, se dovedi față de el ca un aluat sub întinzător, iar el față de ea ca o umplutură într-o plăcintă. Și nici nu-și isprăviră ei bine treaba, că și auziră niște bătăi în ușă. Iar plăcintarul o întrebă pe femeie:
— Cine-ar putea să fie?
Și ea răspunse:
— Habar n-am. Da până una alta, fugi de te ascunde la umblătoare.
Și plăcintarul, spre mai deplină pază, zori să se ducă și să se încuie acolo unde îi spusese femeia.
Iar femeia deschise ușa și-l văzu dinainte-i pe cel de al doilea mândruț al ei, zarzavagiul, care îi aducea în dar o chită de legume trufanda. Și ea îi spuse:
— E cam devreme, și ceasul acesta nu-i ceasul tău.
Iar el îi spuse:
— Pe Allah! Ai dreptate. Ci, pe când mă întorceam în dimineața aceasta de la zarzavageria mea, îmi zisei în mine: „O, Cutare, ceasul este într-adevăr prea devreme pentru suk și ai face mai bine să te duci să-i dai chita aceasta de zarzavat proaspăt Cutăricăi, care are să-ți bucure inima, întrucât e femeie tare dulce.”
Și femeia spuse:
— Atunci fii binevenit!
Și îi bucură inima, iar el îi dete ce-i plăcea ei mai mult, un castravete falnic și un praz de preț. Și nici nu sfârșiseră bine treaba cu zarzavaturile, că și auziră niște bătăi în ușă; iar el întrebă:
— Cine-i?
Și ea răspunse:
— Nu știu, da tu du-te repede, până una alta și ascunde-te la umblători.
Iar el zori să se ducă și să se încuie acolo înlăuntru.
Și găsi locul prins de către plăcintar și îi spuse:
— Cine ești? Și ce faci aici?
Iar celălalt răspunse:
— Sunt ceea ce ești, și fac ceea ce vii să faci și tu.
Și se rânduiră unul lângă celălalt, zarzavagiul ținând pe umăr chita de legume pe care codana îl povățuise s-o ia cu el ca să nu i se dea în vileag venirea în casă.
Or, estimp, nevestica se duse să deschidă ușa. Și iacătă-l dinainte-i pe cel de-al treilea drăguț, măcelarul, care venea să-i aducă în dar o blană frumoasă de berbec, cu lâna creață și cu coarnele nedate jos. Iar ea îi spuse:
— Cam devreme! Cam devreme!
Iar el răspunse:
— Ei, da, pe Allah! Tocmai înjunghiasem oile de vânzare și le atârnasem în cinghire în prăvălie, când îmi zisei: „O, Cutare, sukurile încă-s pustii și-ai face mai bine să te duci să-i dai în dar Cutăricăi blana aceasta împodobită cu coarnele ei, din care să-și facă un preșuleț moale. Și, cum Cutărică este plină de dulceață, are să-ți facă dimineața aceasta mai albă ca de obicei.”
Și ea răspunse:
— Intră, atunci!
Și se arătă față de el mai dulce decât coada unui berbec de-al gras, iar el îi dete ceea ce dă unei oi berbecul. Și nu apucară ei să sfârșească de luat și de dat, că și auziră niște bătăi în ușă. Iar ea îi spuse:
— Haide și repede! Ia-ți blana cu coarne și du-te de te ascunde la umblători!
Iar el făcu ce-i spuse ea. Și găsi umblătorile prinse de plăcintar și de zarzavagiu; și le aruncă acestora salamalecul, iar ei îi răspunseră la salamalec; și îi întrebă:
— Pentru care pricină vă aflați aici?
Iar ei răspunseră:
— Pentru pricina pentru care te afli și tu!
El atunci se rândui lângă ei, la umblători. Estimp, femeia, ducându-se să deschidă, îl văzu dinainte-i pe cel de-al patrulea iubit, căpetenia clarineților din meterhaneaua sultanului. Și îl pofti să intre, spunându-i:
— Chiar că vii la un ceas mai devreme ca de obicei, în dimineața aceasta.
Și el răspunse:
— Pe Allah! Ai dreptate. Ci, în dimineața aceasta, plecând de-acasă ca să mă duc să-i dăscălesc pe cântăreții sultanului, băgai de seamă că era un ceas cam prea de dimineață, și zisei în sine-mi: „O, Cutare, bine ai face să te duci și să aștepți ceasul de dăscăleală la Cutărică, femeie dulce și care are să te facă să petreci cele mai desfătate clipe.”
Iar ea răspunse:
— Socoteala-i minunată.
Și cântară la clarinet; și nu sfârșiră ei încă bine cel dintâi cântec, că și auziră niște bătăi zorite în ușă. Și baș-clarinetul o întrebă pe drăguța sa:
— Cine-i?
Ea răspunse:
— Singur Allah este Atoateștiutor, da poate c-o fi bărbatu-meu. Și bine-ai face să dai fuga și să te încui, cu clarinetul tău, la umblători.
Iar el zori să se supună, și-i găsi la locul cu pricina pe plăcintar, pe zarzavagiu și pe măcelar. Și le zise:
— Pacea fie cu voi, o, tovarășilor! Ce faceți, rânduiți așa în locul acesta osebit?
Iar ei răspunseră:
— Și cu tine să fie pacea și milele lui Allah și binecuvântările lui! Facem aici ceea ce ai venit să faci și tu!
Și se rândui și el, ca al patrulea, lângă ei. Și-așadar, cel de-al cincilea care bătuse la ușă era chiar măscăriciul sultanului, soțul codanei. Și se ținea cu mâinile de burtă și spunea:
— Izgonit fie Cel-Rău, pârdalnicul! Dă-mi degrabă o fiertură de anison și de fenicel, o, nevastă! Îmi fierbe pântecele! Îmi fierbe pântecele! Și nu mi-a îngăduit să stau mai mult cu sultanul, și-am venit să mă culc! Dă-mi o fiertură de anison și de fenicel, o, nevastă!
Și dete fuga drept la umblători, fără a băga de seamă spaima neveste-sii, și, când deschise ușa, îi văzu pe cei patru inși stând pe vine și rânduiți frumos pe scânduri, deasupra haznalei, unul dinaintea celuilalt.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute patruzeci și opta noapte urmă:
Și dete fuga drept la umblători, fără a băga de seamă spaima neveste-sii, și, când deschise ușa, îi văzu pe cei patru inși stând pe vine și rânduiți frumos pe scânduri, deasupra haznalei, unul dinaintea celuilalt.
La priveliștea aceea, măscăriciul sultanului nu mai avu nici o îndoială în ce privește ocara lui. Și întrucât era plin de chibzuință și de isteciune, își zise: „Dacă mă arăt gata să-i pedepsesc cumva, au să mă omoare fără de izbavă. Încât cel mai bine-i să fac pe prostul.” Și, cugetând așa, se aruncă în genunchi la ușa umblătoarei și strigă la cei patru ipochimeni ghemuiți pe vine:
— O, preasfinților trimiși de Allah, vă cunosc! Tu, cel plin de pete de lepră albă și pe care ochii nepricepuți ai neștiutorilor te-ar lua de plăcintar, tu, fără de nici o îndoială, ești sfântul patriarh Iov cel bubos, cel lepros, cel coperit cu pecingini! Iar tu, o, preasfinte carele ții pe umăr legătura aceea minunată de legume, tu, fără îndoială, ești Khizir cel mare, ocrotitorul livezilor și al grădinilor de zarzavat, cel carele îmbracă pomii în cununa lor verde, carele face să curgă apele repezi, carele așterne covorul cel verde peste câmpi și carele, înveșmântat în mantia-i verde, îngemănează, în fiecare seară, vopselile ușoare cu care se zugrăvesc văzduhurile amurgului! Iar tu, o, vajnicule viteaz carele porți pe umeri blana aceea de leu și pe cap cele două coarne de berbec, tu, fără de nici o îndoială, ești Iskandar slăvitul, Cel cu Două Coarne! Iar tu, într-un sfârșit, preafericite îngere ce ții în dreapta-ți clarineta aceea falnică, tu, fără de nici o îndoială, ești îngerul Judecății de Apoi!
La cuvântarea aceasta a măscăriciului sultanului, cei patru pezevenchi se ciupiră unul pe altul de fund și își spuseră șușotind între ei, în vreme ce soitariul săruta întruna pământul, îngenuncheat la oarecare depărtare: „Avem noroc! Și, întrucât chiar ne socotește niște prea-sfinți, hai să-l întărim în credința lui. Căci pentru noi aceasta-i singura ușă de scăpare.” Și se ridicară pe dată și spuseră:
— Ei, da, pe Allah! Nu greșești, o, Cutare, suntem chiar aceia pe care i-ai numit. Și am venit la tine, intrând prin umblătoare, întrucât acesta-i singurul loc al casei ce se află sub cerul slobod.
Și măscăriciul, tot plecat, le spuse:
— O, preacuvioșilor și preafalnicilor, Iov cel lepros, Khizir, taică al anotimpurilor, Iskandar Cel cu Două Coarne și tu, sol vestitor al Judecății, de vreme ce-mi faceți osebita cinste de a fi venit la mine, îngăduiți-mi să rostesc o dorință dinaintea voastră!
Iar ei răspunseră:
— Rostește! Rostește!
El spuse:
— Faceți-mi hatârul de a merge cu mine la saraiul sultanului cetății, care îmi este stăpân, pentru ca să vă înfățișez lui și pentru ca, pe urmă, să-mi rămână îndatorat și să mă aibă întru nazârurile sale!
Iar ei răspunseră, măcar că șovăind destul:
— Îți facem hatârul!
Atunci soitariul îi duse dinaintea sultanului și spuse:
— O, stăpâne doamne al meu, îngăduiește robului tău să ți-i înfățișeze pe acești patru sfinți aci de față! Acesta dintâi, carele-i făinit tot, este stăpânul nostru Iov cel lepros; iar acestălaltul, carele poartă în spinare legătura de legume, este stăpânul nostru Khizir, străjerul izvoarelor, părintele verdeții; iar cestălaltul, carele poartă pe umeri blana ceea de jivină ce-l împodobește cu două coarne este domnul cel mare și viteaz, Iskandar Cel cu Două Coarne; și-acesta din urmă, cel carele ține în mână o clarinetă, este stăpânul nostru Israfâl, vestitorul Judecății de Apoi.
Și adăugă, în vreme ce sultanul era până peste poate de uluit:
— O, doamne sultane al meu, datoresc cinstea cea mare a venirii în casa mea a acestor preasfinte obraze preacucernicei nevestei mele, aceea pe care cu mărinimie mi-ai hărăzit-o. Că i-am găsit ciuciți frumușel, unul în spatele celuilalt, la umblătorile de la haremul din casa mea; și ciucitul cel dintâi era proorocul Iov – cu el fie rugăciunea și pacea!
— Iar ciucitul de la urmă era îngerul Israfâl – cu el fie pacea și milele Celui-Preaânalt!
Auzind vorbele măscăriciului, sultanul se uită cu luare-aminte la cele patru obraze cu pricina; și deodată fu cuprins de un râs cu sughițuri, atâta de năprasnic că începu să se zgâlțâie și să se hurduce și să-și zvârle picioarele în sus, prăbușindu-se pe spate. După care strigă:
— Așadar, o, vicleanule, vrei să mă faci să mor de râs? Ori te pomenești că te-ai smintit?
Iar măscăriciul spuse:
— Pe Allah, o, doamne al meu, ceea ce ți-am povestit este ceea ce am văzut, și ceea ce am văzut aceea ți-am povestit!
Iar sultanul, râzând, strigă:
— Păi tu nu vezi că ăsta pe care-l numești profetul Khizir nu-i decât un zarzavagiu și că ăstălaltul pe care-l numești profetul Iov nu-i decât un plăcintar și că acela pe care îl numești Israfil nu-i decât baș-clarinetul meu, căpetenia meterhanalei?
Iar soitariul zise:
— Pe Allah, o, doamne al meu, ceea ce ți-am povestit este ceea ce am văzut, și ceea ce am văzut aceea ți-am povestit!
Sultanul înțelese atunci toată întinderea pacostei măscăriciului său; și se înturnă înspre cei patru ibovnici ai soției dezmățate și le zise:
— O, fii dintr-o liotă de încornorați, povestiți-mi adevărul în treaba aceasta, ori pun să vi se taie boașele!
Și cei patru, tremurând, îi povestiră sultanului ce era adevărat și ce nu era adevărat, fără a minți, așa de tare se speriaseră să nu fie văduviți de moștenirea ce le-o lăsaseră tătânii lor. Iar sultanul, uluit, strigă:
— Prăpădire-ar Allah hăul cel ticălos și tagma deșănțatelor și-a viclenelor!
Și se înturnă înspre măscăriciul său și îi spuse:
— Îți dau despărțenia de soția ta, o, taică al înțelepciunii, ca să fii iar becher.
Și îl îmbrăcă într-un caftan falnic. Pe urmă se întoarse înspre cei patru fârtați și le zise:
— În ce vă privește, nelegiuirea voastră este atâta de mare, încât n-aveți cum scăpa de osânda ce vă așteaptă!
Și-i făcu semn gâdelui să vină aproape, și-i zise:
— Taie-le boașele, ca să fie hadâmbi în slujba slujitorului nostru cel credincios, acest preacinstit holtei!
Atunci, cel dintâi dintre liuboveții cei culpași, acela care era plăcintar și nicidecum Iov cel lepros, înaintă și sărută pământul dintre mâinile sultanului și grăi:
— O, preamărite doamne, o, tu cel mai strălucit dintre sultani, dacă am să-ți istorisesc o poveste mai năstrușnică decât povestea noastră cu nevasta de mai înainte a acestui preacinstit burlac, ai să-mi dai iertare în ce privește fuduliile mele?
Iar sultanul se întoarse înspre măscăriciul său și îl întrebă prin semne ce zice de întrebarea plăcintarului. Iar soitariul făcând „da” din cap, sultanul spuse plăcintarului:
— Da, de bună seamă! O, plăcintarule, dacă îmi istorisești povestea cu pricina și dacă am s-o găsesc osebită ori minunată, am să-ți dau iertarea pentru ceea ce știi!
Și plăcintarul spuse: