POVESTEA CU ALI BABA ȘI CU CEI PATRUZECI DE HOȚI

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că au fost odată, în anii tare de demult și în zilele trecutului dus, într-o cetate dintre cele cetăți ale țării persienești, doi frați; și pe unul îl chema Kassim, iar pe celălalt Ali Baba. Preamărit să fie Acela dinaintea căruia se șterg toate numele și răsnumele și strănumele, și carele vede sufletele întru goliciunea lor și gândurile până în adâncuri, Cel-Preaânalt, stăpânul ursitelor! Amin!

Și-apoi! Când tatăl lui Kassim și al lui Ali Baba, care era un ins de rând și tare sărac, se zăvârși întru mila lui Allah, cei doi frați își împărțiră cu dreptate deplină partea cea puțină ce li se cădea de moștenire; ci nu mult zăboviră până ce să toace tot ce dobândiră din amărâta aceea prea subțire de moștenire, și-așa că se pomeniră, de la o zi la alta, fără de pâine și fără de nici un fel de fărâmitură de pus în gură și cu nasul alungit și cu chipul smerit. Și iacătă ce va să zică să fii la o vârstă mai tinerică și să nu pui preț pe sfaturile celor înțelepți, la o adică!

Ci nu peste mult, cel mai vârstnic, care era Kassim, dacă se văzu gata să se topească de foame în chiar pielea lui, se apucă să-și rostuiască o chiverniseală mai de fală. Și, cum era dibaci și plin de isteciune, nu zăbovi mult până ce să dea de o codoașă – izgonit fie Cel-Rău! – care, după ce îi puse la încercare harurile de călăreț și vredniciile de cocoș osârdnic și volnicia de hăndrălău, îl însură cu o puicană bine gospodărită, bine rostuită și bine zidită, și care era o bucățică bună întru totul. Binecuvântat fie Cel-Atoateîmpărțitorul! Și dobândi astfel, ca zestre, pe lângă bucuria unei neveste și o prăvălie bine chibzuită în inima sukului neguțătorilor, întrucât asta era ursita scrisă pe fruntea lui, încă de la născare. Și-așa cu el!

Cât despre cel de al doilea, care era Ali Baba, iacătă! Cum din firea lui era lipsit de patimi și cu doruri cuminți, mulțumindu-se cu puțin și neavând ochiul lacom, începu să ducă o viață de sărăcie și de trudă. Ci, cu toate astea, se pricepu să trăiască atâta de drămuit, datorită învățăturilor trase din necazurile cele aprige, încât izbuti să pună deoparte ceva bănișori, pe care îi folosi cu înțelepciune, cumpărându-și un măgar, pe urmă încă un măgar, pe urmă și al treilea măgar. Și începu să-i ia în fiecare zi cu el la pădure și să-i încarce cu lemne și cu crengi, pe care până aci era nevoit să le care el în spinare.

Or, dacă ajunse astfel stăpân pe cei trei măgari, Ali Baba dobândi atâta prețuire la oamenii din tagma lui, toți tăietori de lemne săraci, încât unul dintre ei se simți prea cinstit să i-o dea pe fiică-sa de soție. Iar măgarii lui Ali Baba fură scriși în senet, dinaintea cadiului și a martorilor, drept toată zestrea și toată lăsata fetei, care, altminteri, nu aducea în casa soțului nici o tearfă, nici nimic de soiul acesta, dat fiind că era fată de oameni săraci. Ci sărăcia, ca și bogăția, numai o vreme durează, pe când Allah Preaslăvitul în veci viază.

Și Ali Baba, din mila cerului, avu de la soția lui, fata de tăietori de lemne, niște copii ca niște lune, care îl preamăreau pe Zămislitorul lor. Și trăia cumpătat și cinstit, cu toți ai lui, din ce agonisea de pe urma vânzării în cetate a lemnelor și a vreascurilor lui, necerându-i Ziditorului său nimic peste acea fericire cuminte și fără cârtire.

Or, într-o bună zi, pe când Ali Baba era prins cu tăiatul lemnelor într-un hățiș neatins de buză de secure și pe când cei trei măgari ai lui, în așteptarea poverii obișnuite, huzureau păscând și vântuindu-se prin preajmă, pașii ursitei se auziră deodată tropotind pentru Ali Baba în pădure. Ci lui Ali Baba nu avea de unde să-i dea prin gând că soarta sa își urma drumul de ani și ani!

Dintru-ntâi, fu ca un vuiet surd în depărtare și care se apropia repede spre a răzbate limpede la urechea lipită de pământ, ca o goană de copite multe și tot mai grele. Iar Ali Baba, om pașnic și nedornic de belele și de încurcături, se simți tare speriat știindu-se singur-singurel, cu cei trei măgari ai lui drept toată tovărășia, în sihăstria din păduri. Și chibzuiala îl povățui să se cațere fără de zăbavă în vârful unui copac voinic ce se înălța pe dunga unui colnic de unde stăpânea peste toată pădurea pustie. Și, cocoțat acolo și ascuns printre crengi, putu să cerceteze cam ce ispravă putea să fie.

Or, bine făcu!

Întrucât, de cum ajunse în vârf, zări numaidecât o ceată de haidamaci înarmați înfricoșător, ce veneau în goana mare înspre locul unde se afla el. Și, după chipul lor smoliu, după ochii de aramă lucie și după bărbile despicate crunt peste mijloc în două aripi de corb prădalnic, se vedea neîndoios că erau niște hoți cumpliți, tâlhari de drumul mare, de soiul cel mai ticălos.

Judecată în care Ali Baba nu greșea deloc.

Iar când ajunseră chiar lângă colnicul de piatră pe care Ali Baba sta cocoțat, nevăzut, da văzând tot, descălecară la un semn al căpeteniei lor, un ins cât un munte, scoaseră dârlogii din gura cailor, trecură la fiecare bidiviu pe după gât câte o traistă de nutreț plină cu ovăz, care fusese purtată pe crucea șalelor, în spatele șeii și îi legară cu funia de pomii de primprejur. După care dezlegară desagii de la șa și îi aburcară în spinare. Și întrucât desagii aceia erau prea grei, tâlharii mergeau gheboșați sub povara lor.

Și toți trecură în șir pe sub Ali Baba, care lesne putu să-i numere și să vadă că erau în număr de patruzeci: niciunul mai mult, niciunul mai puțin.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și doua noapte urmă:

În număr de patruzeci: niciunul mai mult, niciunul mai puțin.

Și ajunseră, împovărați așa, la o stâncă mare ce se afla la temelia dâmbului, unde se opriră rânduindu-se frumos. Iar căpetenia lor, care se afla în fruntea rândului, își lăsă o clipită jos pe pământ desagii cei grei, stătu drept, cât era de lung, dinaintea stâncii și, cu glas tunător, strigând vreunui om ori vreunui lucru de nevăzut pentru orice ochi, grăi:

— Susam, deschide-te!

Și pe dată stânca se și deschise larg.

Atunci căpetenia haraminilor se trase oleacă mai la o parte, spre a-i lăsa mai întâi pe oamenii lui să treacă înainte-i. Și când toți intrară, își luă iarăși în spinare desagii și intră și el după ei.

Pe urmă răcni, cu un glas de poruncă fără de cârtire:

— Susam, închide-te!

Și stânca se închise la loc, pecetluindu-se de parcă niciodată vraja tâlharului n-ar fi despicat-o cu puterea vorbelor cele năzdrăvănești.

La priveliștea aceea, Ali Baba se minună mult în cugetul său și își zise: „Cu priceperea lor la vrăjitorie, măcar de nu mi-ar dibui ascunzătoarea, să-mi mestece lungimea cu lățimea!” Și se păzi ca nu care cumva să se clintească vreun pic, în ciuda îngrijorării ce-l frământa pentru măgarii lui care zburdau slobozi prin tufărișuri.

Iar cei patruzeci de hoți, după o ședere cam îndelungată în peștera în care Ali Baba îi văzuse afundându-se, dădură oarecare semn de întoarcere, printr-un vuiet subpământean asemeni unui tunet depărtat. Și stânca, într-un sfârșit, se deschise iar și-i lăsă pe cei patruzeci să iasă afară, cu bulibașa lor în frunte și ținând în mâini desăgile goale. Și se duseră fiecare la calul său, îi puseră frâul și săriră călare, după ce își legară desagii la oblânc. Iar căpetenia se întoarse atunci înspre deschizătura peșterii și rosti cu glas tare vraja:

— Susam, închide-te!

Și cele două jumătăți de stâncă veniră la loc și se alipiră fără nici un fel de urmă a despărțirii. Și toți, cu chipurile lor de catran și cu bărbile lor de tâlhari, luară drumul îndărăt pe unde veniseră. Și-atâta cu ei.

Ci, în ceea ce îl privește pe Ali Baba, chibzuință ce-i fusese parte hărăzită din darurile lui Allah îl îndemnă să mai zăbovească în ascunzătoarea sa, în pofida îndemnului ce-l îmboldea să se ducă să-și caute măgarii, întrucât își zise: „Tâlharii aceștia amarnici s-ar putea ca, de-or fi uitat ceva în peșteră, să se întoarcă îndărăt pe nepusă masă și să dea peste mine. Și-atunci, ya Ali Baba, ai să vezi tu cât face ca un amărât de împielițat ca tine să se pună în drumul unor preaputernici jupani!” Așa că, după ce chibzui astfel, Ali Baba se mulțumi să-i urmeze cu ochiul pe călăreții cei înfricoșători, până ce-i pierdu din vedere. Și numai după o bună bucată de vreme de când ei pieriseră și de când toată pădurea intrase iarăși într-o tăcere liniștitoare, se hotărî și el, într-un sfârșit, să se dea jos din pom și și-atunci cu o sumedenie de griji și tot răsucindu-se ba la dreapta, ba la stânga, pe măsură ce cobora de pe o creangă mai de sus pe o creangă mai de jos.

Iar când ajunse pe pământ, Ali Baba se îndreptă înspre stânca aceea, da binișor-binișor și numai în vârful picioarelor, ținându-și răsuflarea. Și tare ar fi vrut mai întâi să se ducă să-și caute măgarii și să se liniștească în privința lor, dat fiind că aceștia erau toată averea lui și toată pâinea copiilor săi. Ci un imbold nemaiîncercat până atunci i se aprinsese în inimă la tot ce văzuse și la tot ce auzise din vârful copacului. Și-apoi, îl mâna neabătut ursita lui înspre primejdia aceea.

Or, când ajunse dinaintea stâncii, Ali Baba o cercetă de sus până jos și o văzu netedă și fără de nici o crăpătură în care să fi putut să strecori baremi un ac. Și își zise: „Ci chiar aci au intrat cei patruzeci și cu chiar ochii mei i-am văzut când au pierit înăuntru! Ya Allah! Ce pișicherlâc! Și cine știe ce-or fi intrat să facă în hruba asta, poprită cu tot soiul de talismanuri de care eu habar n-am!” Pe urmă cugetă: „Pe Allah! Da țin minte limpede vraja cu care se deschide și vraja cu care se închide! Ce-ar fi de le-aș încerca oleacă, numai ca să văd dacă din gura mea au puterea pe care o au din gura acelui tâlhar înfricoșător și uriaș!”

Și, uitându-și de toate sfiiciunile de până aci și mânat de glasul ursitei lui, Ali Baba, tăietorul de lemne, se întoarse înspre stâncă și rosti:

— Susam, deschide-te!

Și măcar că cele trei vorbe fuseseră rostite cu glas cam îndoielnic, stânca se despică și se deschise larg. Și Ali Baba, într-o înfricoșare până peste poate, tare ar mai fi vrut să dea dosul la toate celea și să-și sloboadă picioarele în vânt; ci puterea ursitei lui îl țintui dinaintea deschizăturii și îl sili să se uite înăuntru. Și, în loc să vadă acolo vreo gropniță de neguri și de spaime, rămase până peste măsură de uluit când văzu cum se așterne dinainte-i o hrubă largă, ce da de-a dreptul într-o sală mare, cu bolta cioplită chiar în stâncă și străluminată din belșug prin niște despicături piezișe teșite în tavan. Așa că se hotărî să pună un picior dinaintea altuia și să intre în locul acela care, la cea dintâi privire, nu avea anume nimic înfricoșător. Rosti așadar vorbele mântuitoare: „În numele lui Allah, Multândurătorul și Multiertătorul!” care îl mai îmbărbătară și păși fără să tremure prea tare în sala boltită. Și, de cum ajunse acolo, văzu cele două jumătăți ale stâncii cum se împreună la loc fără nici un scârțâit și închizând cu totul intrarea; fapt care îl cam tulbură, oricum, dat fiind că statornicia în cutezanță nu era tocmai partea lui cea mai tare. Da chibzui că are să poată mai pe urmă, cu ajutorul vorbelor magicești, să facă a se deschide dinainte-i toate porțile. Și-atunci se lăsă ispitit să cerceteze în liniște deplină cele ce i se înfățișau înaintea ochilor.

Și văzu peste tot de-a lungul zidurilor, stivuite până sus la boltă, grămezi-grămezi de mărfuri scumpe și viguri de mătăsării și de atlazuri și saci cu merinde pentru gură și lăzi mari pline ochi cu gologani de argint și altele pline cu drugi de argint și altele pline cu dinari de aur și cu drugi de aur, puse în șir. Și întrucât toate lăzile acelea și toți sacii nu fuseseră îndeajuns spre a cuprinde toate bogățiile adunate acolo, podeaua era și ea plină cu mormane de aur, de giuvaieruri și de argintării, de nici nu mai știau picioarele unde să calce ca să nu se taie în vreo năstrăpată ori să nu se afunde în vreo grămadă de dinari sclipitori. Și Ali Baba, care în viața lui nu văzuse culoarea aurului, ba nici măcar mireasma nu i-o știa, se minuna până peste marginile minunării. Și dacă văzu acele comori grămădite acolo, înșirate la nimereală și acele odoare fără de număr, de până și cu cel mai mic dintre ele s-ar fi putut împodobi din belșug saraiul unui sultan, își zise că trebuie să fie nu ani, ci veacuri de când peștera aceea slujea totodată și de tainiță și de adăpost la neamuri din neamuri de hoți, fii de hoți, coborâtori din cei care prădaseră cetatea Babilonului.

Când se mai dezmetici oleacă din buimăceală, Ali Baba își zise: „Pe Allah, ya Ali Baba, iacătă că soarta ta ia un chip luminat și te mută de lângă măgarii și de lângă lemnele tale în mijlocul unui noian de aur cum n-au mai văzut decât strălucitul Soleiman și Iskandar Cel cu Două Coarne! Și afli deodată vorbele cele vrăjitorești și te slujești de puterile lor și faci să ți se deschidă porțile de piatră și peșterile cele de poveste, o, binecuvântatule tăietor de lemne! Asta-i o mare milă a Atoateîmpărțitorului, carele te face astfel stăpân peste comorile adunate din tâlhării de neamurile de hoți și de haramini. Și dacă s-a întâmplat așa, asta-i anume pentru ca să poți să fii de-aci înainte, cu toți ai tăi, la adăpost de nevoie și ca să slujească la o treabă bună aurul furtișagurilor și al jafurilor!”

Și punându-și sufletul în tihnă cu judecata aceasta, Ali Baba cel sărac se aplecă înspre un sac cu merinde, îl goli de ce se afla în el și îl umplu apoi numai cu dinari de aur și cu alți gălbiori bătuți, fără să se atingă de argint ori de alte lucruri de preț. Și își aburcă sacul pe umeri și îl duse la capătul hrubei. Pe urmă se întoarse în sala cea boltită și umplu la fel încă un sac și încă un sac și mulți alți saci, atâția cât socoti el că putea să care fără a-i beteji pe cei trei măgari ai lui. Și când sfârși se întoarse înspre intrarea peșterii și zise:

— Susam, deschide-te!

Și tot atunci cele două laturi ale intrării de stâncă se și traseră larg la o parte, iar Ali Baba dete fuga să-și caute măgarii și să-i aducă la gura peșterii. Și îi încărcă cu sacii pe care avu grijă să-i ascundă dibaci, punând deasupra lor o grămadă de crengi. Și, după ce isprăvi treaba aceasta, rosti vorbele pentru închiderea stâncii, iar cele două jumătăți de piatră se alipiră numaidecât.

Atunci Ali Baba își mână din urmă măgarii încărcați cu aur, îndemnându-i cu un glas plin de cinstire și nu coperindu-i cu blestemele și cu sudalmele tunătoare cu care îi firitisea de obicei, când își trăgănau picioarele, întrucât dacă Ali Baba, ca toți mânătorii de măgari, își împodobea asinii cu sudalme ca: „o, legea zebbului tătâne-tău!”, ori „parascovenia soră-tii!”, ori „fecior de giuvangiu!”, ori „marfă de codoș”, de bună seamă că nu o făcea spre a-i batjocori, întrucât îi erau tot atât de dragi ca și copiii lui, ci o făcea numai spre a-i îndemna să fie cuminți. Da de data aceasta simți că nu putea, cu tot temeiul, să-i împodobească cu asemenea blagosloveli, de vreme ce cărau în spinare mai mult aur decât se afla în haznaua sultanului. Și fără a-i boscorodi în vreun chip, luă cu ei calea spre cetate.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și treia noapte urmă:

Și fără a-i boscorodi în vreun chip, luă cu ei calea spre cetate.

Or, când ajunse dinaintea casei lui, găsi poarta încuiată pe dinlăuntru cu drugul cel mare de lemn și își zise: „Ce-ar fi să încerc asupra ei puterea vrăjii?” Și rosti: „Susam, deschide-te!” Și numaidecât poarta, desfăcându-se din zălogul ei, se deschise larg. Iar Ali Baba, fără a-și vesti în nici un fel venirea, intră cu măgarii în bătătura cea strâmtă a casei sale. Și spuse, întorcându-se către poartă: „Susam, închide-te!” Și poarta, răsucindu-se în țâțâni, se prinse fără nici un zgomot în zăvor. Și, în felul acesta, Ali Baba se încredință că de aci înainte era stăpân pe o taină fără de asemuire, dăruită cu o putere vrăjită, a cărei dobândire nu-i ceruse alt preț decât spaima cea trecătoare datorată mai degrabă chipurilor crunte ale celor patruzeci.

Când nevasta lui Ali Baba văzu măgarii în curte și pe Ali Baba trudindu-se să-i despovăreze, dete fuga bătându-și palmele una de alta și strigă:

— O, bărbate, cum ai făcut de-ai deschis poarta, pe care chiar eu am încuiat-o cu zăvorul? Numele lui Allah fie asupra noastră a tuturora! Și ce aduci, în ziua aceasta binecuvântată, în sacii aceștia mari și așa de grei, pe care nu i-am mai văzut în casa noastră?

Iar Ali Baba, fără a răspunde la întrebarea dintâi, spuse:

— Sacii ne vin de la Allah, bre femeie. Ci hai de mă ajută să-i car în casă și nu mă tot bârâi cu întrebări despre porți și despre zăvoare.

Iar soția lui Ali Baba, strunindu-și nedumerirea, se duse să-l ajute a aburca sacii în spinare și a-i căra, unul câte unul, înlăuntrul casei. Și cum îi tot pipăia de fiecare dată, simți că în ei se aflau bani și gândi că banii aceia or fi fiind niscaiva bani vechi de aramă sau ceva asemenea. Și descoperirea aceasta, măcar că tare neîntreagă și cu mult alături de adevăr, îi aruncă sufletul într-o mare îngrijorare. Și până la urmă îi intră în cap că bărbatu-său s-o fi înhăitat cu niscaiva hoți ori cu alți inși de soiul acesta, altminteri cum să priceapă ea de unde veneau atâția saci plini cu bani? Încât, după ce toți sacii fură cărați în casă, femeia nu mai putu să se stăpânească și, izbucnind deodată, începu să se bată peste obraji cu amândouă mâinile și să-și sfâșie hainele, strigând:

— O, păcatele noastre! O, pieire fără de mântuire a copiilor noștri! O, ștreangul ne paște!

Când auzi țipetele și văicărelile nevești-sii, Ali Baba fu cuprins de o supărare până peste poate și răcni la ea:

— Ștreangu-n ochiul tău, o, alimănito! Ce te-a apucat de cucuvești așa a cobie? Și ce ai, de vrei să tragi asupra capetelor noastre osânda hoților?

Ea spuse:

— Năpasta are să intre în casă odată cu sacii ăștia de bani, o, fiu al socrului meu! Pe viața mea și a ta, repede-te de-i pune îndărăt pe spinarea măgarilor și du-i departe de aci. Întrucât inima mea nu mai are tihnă de când îi știe în casa noastră!

El răspunse:

— Bătu-le-ar Allah pe muierile cele fără de minte! Văd bine, o, fiică a socrului meu, că ți se năzărește cum că aș fi furat sacii! He, he, schimbă-ți socoata și înseninează-ți ochii, întrucât ne vin de la Cel-Atoateâmpărțitorul, carele m-a mânat să-mi găsesc norocul astăzi în pădure. Și am să-ți și povestesc cum a fost cu norocul acesta, da nu până n-am să golesc sacii, ca să-ți arăt ce se află în ei.

Și Ali Baba, luând sacii de un capăt, îi goli unul câte unul pe rogojină. Și valurile de aur curseră zuruind și revărsând potoape de flăcări în odaia amărâtă a tăietorului de lemne. Și Ali Baba, mândru că o vedea pe nevastă-sa năucă de priveliștea aceea, se așeză pe grămada de aur, își strânse picioarele sub el și zise:

— Acum ian ascultă-mă, o, femeie!

Și îi tărăși toată întâmplarea de la început până la sfârșit, fără a sări nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată.

Când auzi istorisirea întâmplării, nevasta lui Ali Baba simți în inima ei cum spaima face loc unei bucurii mari, și se dezdănui și se însenină și zise:

— O, zi de lapte, o, zi de albeață! Mărire lui Allah, cel carele a făcut să intre în casa noastră averile agonisite de cei patruzeci de tâlhari de drumul mare și carele în felul acesta a întors înspre legiuire ceea ce fusese nelegiuire. El este Atoatedătătorul și Atoateîmpărțitorul!

Și se duse pe clipă pe dată și șezu jos pe vine dinaintea grămezii de aur și se pregătea să înceapă a număra unul câte unul dinarii cei fără de număr. Ci Ali Baba începu să râdă și îi spuse:

— Ce faci acolo, o, sărmana de tine? Cum de socoți că ai putea să numeri toată grămada asta? Mai degrabă ridică-te și hai de-mi ajută să sap o groapă în cuhnie, ca să ascund cât mai repede tot aurul și să-i piară urmele. Că altminteri ne primejduim rău să tragem asupra noastră lăcomia vecinilor și a vătafilor de la agie!

Ci soția lui Ali Baba, care în toate cele îndrăgea buna rânduială și care ținea morțiș să-și dea seama cât mai limpede despre grămada de bogăție ce le intra în casă în ziua aceea binecuvântată, răspunse:

— Nu, hotărât, nu vreau să preget a socoti aurul acesta. Că nu pot să-l las să intre în groapă până ce nu-l cântăresc ori nu-l măsor. Pentru aceea mă rog ție, o, fiu al socrului meu, dă-mi răgaz să mă duc să caut vreo dimirlie pe la megieși. Și am să-l măsor, în vreme ce tu ai să sapi groapa. Și așa avem să putem cu bună chiverniseală să cheltuim ce este de trebuință și să știm ce rămâne de prisosință pentru copiii noștri!

Iar Ali Baba, măcar că socoteala i se părea cu totul de prisos, nu vroi să se împotrivească nevești-sii într-o împrejurare atâta de plină de bucurie pentru ei toți și îi spuse:

— Fie! Da du-te și întoarce-te repede și mai ales ia bine seama să nu dezvăluiești taina noastră ori să scapi vreo vorbă cumva!

Și-așa că nevasta lui Ali Baba plecă să caute dimirlia cu pricina și gândi că drumul cel mai scurt ar fi să se ducă să ceară una de la Kassim, fratele lui Ali Baba, care avea casa nu departe de acolo. Și intră la nevasta lui Kassim, bogătana și plina de îngâmfare, cea care niciodată n-ar fi catadicsit să poftească la vreo masă nici pe sărăcanul de Ali Baba și nici pe soția lui, dat fiind că aceștia nu aveau nici avere, nici sprijinitori și cea care niciodată n-ar fi trimis nici un strop de dulce copiilor lui Ali Baba, pe la vreo sărbătoare ori vreun praznic, nici măcar nu le-ar fi cumpărat vreun pumn de năut, așa cum le cumpără cei bogați copiilor de oameni săraci. Și, după salamalecurile de datină, o rugă să-i împrumute o dimirlie pentru olecuță de vreme.

Când auzi vorba dimirlie, nevasta lui Kassim fu până peste poate de nedumerită, întrucât pe Ali Baba și pe soția lui îi știa tare săraci și nu putea să priceapă la ce treabă le-ar fi folosind acea măsurătoare de care îndeobște nu se slujesc decât cei stăpâni pe hambare mari de grâne, pe când ceilalți se mulțumesc să-și cumpere grăunțele, pentru o zi sau pentru o săptămână, de pe la jitniceri. Încât, măcar că, fără de nici o îndoială, în alte împrejurări nu i-ar fi dat nimic, pe cine știe ce pricină, acuma se simți prea arsă de zavistie spre a lăsa să-i scape prilejul de a-și mulțumi sufletul. Și-așa că îi spuse:

— Sporească-și Allah bunurile asupra capetelor voastre, o, mamă a lui Ahmad! Vrei o dimirlie mare sau una mai mică?

Ea răspunse:

— Mai degrabă mică, o, stăpâna mea!

Și soția lui Kassim se duse să aducă măsura cerută.

Or, nu degeaba femeia aceea fusese dobândită din vânzarea la codoșlâc – nu le-ar mai milui Allah pe poamele de soiul ei și prăpădi-le-ar pe toate viclenele!

— Căci, vrând cu orice preț să afle ce fel de grăunțe avea să măsoare ruda cea săracă, se sluji de un tertip dintre cele de care plodurile astea de lele au pururea între degetele lor. Așa că dete fuga de luă niște seu și mânji cu el frumușel fundul măsurii, pe dedesubt, pe partea pe care se pune jos o măsură ca aceea. Pe urmă se întoarse la cumnată-sa, cerându-și iertăciune că o făcuse să cam aștepte și îi dete dimirlia. Iar soția lui Ali Baba se topi în mulțumiri, și îndemnă să se întoarcă acasă.

Și, dintru început, puse măsura în mijlocul grămezii de aur. Și începu s-o umple și apoi s-o deșerte oleacă mai încolo, trăgând pe perete, cu un tăciune, câte o dungă neagră de fiecare dată când o golea. Și tocmai când își isprăvea treaba, veni și Ali Baba, care la rându-i sfârșise de săpat groapa în cuhnie. Și nevastă-sa îi arătă pe perete dungile de cărbune, nemaiputând de bucurie și îi lăsă în samă grija de-a îngropa tot aurul, iar ea plecă degrabă să ducă măsura îndărăt soției celei nerăbdătoare a lui Kassim. Și nu știa, săraca de ea, că un dinar de aur se lipise pe fundul măsurii, datorită seului vicleniei.

Îi dete așadar dimirlia îndărăt rudei bogate, vândute la codoșlâc și îi mulțumi îndelung și îi spuse:

— Am vrut să mă țin de vorbă, o, stăpână a mea, pentru ca nici altă dată bunăvoia ta să nu se istovească față de mine.

Și plecă în calea ei. Și-atâta cu soția lui Ali Baba!

Ci soția lui Kassim, vicleana, nu așteptă decât să dea dosul cumnată-sa, ca să și întoarcă dimirlia și să se uite pe fundul ei. Și rămase peste măsură de buimăcită când văzu un ban de aur lipit de seu, în loc de vreun bob de linte, de orz sau de ovăz. Și ca de șofran i se făcu pielea feței și de smoală tare neagră culoarea ochilor. Și împietrită de zavistie și de pizmă mistuitoare i se făcu inima. Și strigă: „Prăpădul peste casa lor! Da de când au amărâții ăștia atâta aur de să-l cântărească și să-l măsoare cu dimirlia?” Și, în mânia de nespus în care se afla, nu mai putu să aștepte ca soțul ei să se întoarcă de la prăvălie, ci își trimise slujnica să-l cheme în graba mare. Și de îndată ce Kassim, cu sufletul la gură, trecu pragul casei, muierea îl și întâmpină cu niște țipete sugrumate, de parcă l-ar fi prins tocmai când da să se mursăcească cu vreun tinerel.

Pe urmă, fără a-i da răgaz să priceapă ce e cu el în furtuna aceea, îi vârî sub nas dinarul cu pricina și răcni:

— Îl vezi! Na, ăsta nu-i decât ce-a scăpat de la nevolnicii aceia! A, tu te crezi bogat și te fudulești în fiecare zi că ai prăvălie și mușterii, pe când frate-tău nu are decât trei măgari drept toată partea lui pe lume! Schimbă-ți gândul, o, șeicule! Întrucât Ali Baba, vreascagiul ăla, mațe-goale ăla, nimicura nimicului ăla nu se mulțumește să-și socotească aurul ca tine: el îl măsoară cu stamboala! Pe Allah! Îl măsoară cum își măsoară jitnicerul grânele!

Și, într-un potop de vorbe, de țipete și de vaicăre, îi povesti toată tărășenia și îl lămuri de ce tertip se slujise ca să afle taina cea uluitoare a bogăției lui Ali Baba. Și adăugă:

— Da asta nu e tot, o, șeicule! Tu acuma se cade să afli izvorul averii amărâtului de frate-tău, prefăcutul ăla afurisit care face pe săracul și care prefiră banii cu dârmoanele și cu pumnii!

Auzind vorbele soției sale, Kassim nu se mai îndoi de adevărul bogăției lui frate-său. Și, departe de a se simți bucuros să-l știe pe fiul lui tătâne-său și al mumâne-sei la adăpost de aci înainte de orice nevoie și să se voioșească de norocul aceluia, fu cuprins de o pizmă otrăvită și simți cum crapă fierea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și patra noapte urmă:

Fu cuprins de o pizmă otrăvită și simți cum crapă fierea-n el de ciudă. Și se ridică pe clipă pe dată și dete fuga la frate-său să vadă cu chiar ochii lui ceea ce avea de văzut.

Și îl găsi pe Ali Baba, care încă mai ținea cazmaua în mână, cum isprăvea de ascuns aurul. Și, luându-l repede, fără a-i spune salamalecul de cuviință și fără a-i zice nici pe numele cel mare, nici pe numele cel mic și nici purtându-se față de el ca față de un frate, întrucât de când se însurase cu poama cea îmbelșugată a codoșlâcului își uitase de această rudenie apropiată, îi spuse:

— A, care va să zică-așa, o, taică al măgarilor, faci pe ascunsul și pe tainicul cu noi! Bine, ține-te mai departe de sărăcia și de ticăloșia ta prefăcute și arată-te calic dinaintea oamenilor, ca să-ți măsori aurul în cuibarul tău de păduchi și de ploșnițe așa cum își măsoară jitnicerul grânele!

Când auzi vorbele acestea, Ali Baba rămase până peste măsură de tulburat și de buimac, nu că era zgârcit ori afurisit, ci din pricină că se temea de răutatea și de lăcomia ochiului lui frate-său și al soției lui frate-său, și răspunse:

— Allah fie cu tine! Habar nu am unde bați. Mai degrabă dă zor de dumirește-mă și nu am să mă dovedesc lipsit nici de inimă deschisă față de tine, nici de simțăminte bune, măcar că de ani și ani ai uitat legătura de sânge dintre noi și îți întorci fața de la mine și de la copiii mei!

Atunci repezitul de Kassim zise:

— Nu e vorba de toate astea, Ali Baba! E vorba numai să nu te prefaci față de mine că habar n-ai de nimic, întrucât cunosc ce vrei tu să-mi ții ascuns!

Și arătându-i dinarul de aur încă uns de seu, îi spuse uitându-se la el ponciș:

— Câte dimirlii de dinari asemenea cu ăsta ai în hambarul tău, o, vicleanule? Și de unde ai furat tu atâta aur, ia spune, o, rușine a neamului nostru?

Pe urmă, în puține vorbe, îi dezvălui cum unsese nevastă-sa cu seu fundul dimirliei pe care le-o împrumutase și cum banul acela de aur se brodise să se lipească acolo.

Dacă auzi vorbele fratelui său, Ali Baba pricepu că greșeala fusese săvârșită și că nu mai avea cum să fie îndreptată. Încât, fără a lăsa să i se mai depene un șir lung de întrebări și fără a-i da fratelui său nici cel mai mărunt semn de uimire ori de supărare că se pomenea răzvedit, spuse:

— Allah e darnic, o, fratele meu! El ne trimite darurile sale până chiar a le dori noi! Preamărit fie El!

Și îi povesti, cu toate amănuntele, întâmplarea din pădure, da fără a-i dezvălui vorbele de vrajă. Și adăugă:

— Noi, o, fratele meu, suntem frați de un tată și de o mamă. Drept care tot ce este al meu este și al tău, și, dacă îmi faci hatârul de-a primi, aș vrea să-ți dăruiesc jumătate din aurul pe care l-am adus din peșteră!

Ci câinosul de Kassim, a cărui lăcomie era pe măsura ticăloșiei sale, răspunse:

— De bună seamă! E bine că aud asta! Ci vreau să știu și cum aș putea să intru chiar eu în stâncă, dacă mi-ar veni chef. Și mai cu seamă nu te sfătuiesc să mă înșeli, altminteri mă duc pe dată să te pârăsc la cadiu ca părtaș cu hoții. Și n-ai putea decât să pierzi dintr-un chelemet ca ăsta!

Atunci bunul Ali Baba, gândindu-se la soarta soției și a copiilor lui, dacă ar fi fost pârât și mai cu seamă îndemnat de firea lui cea împăciuitoare, decât de frica de amenințările unui frate cu inima amarnică, îi dezvălui cele trei vorbe ale vrăjii, atât pentru deschiderea porților, cât și pentru închiderea lor. Iar Kassim, fără să-i spună măcar o vorbă de mulțumire, îl părăsi pe dată, hotărât să se ducă și să pună gabja singur pe toată comoara din peșteră.

Așa că a doua zi până-n zori plecă la pădure, mânând de dindărăt zece catâri încărcați cu niște lăzi mari, pe care avea de gând să le umple cu agoniseala celei dintâi cercetări a lui. De altminteri hotărâse că, de îndată ce are să-și dea bine seama de zahereaua și de bogățiile strânse în tainiță, are să mai facă un drum cu un număr și mai mare de catâri, ba chiar, de-o trebui, cu un șir întreg de cămile. Și urmă, în toate privințele, arătările lui Ali Baba, care împinsese bunătatea până la a se prepune de călăuză, da care se văzuse alungat aprig de cele două perechi de ochi sfredelitori ai lui Kassim și ai soției sale, dobânda codoșlâcului.

Și ajunse în curând la poalele stâncii, pe care o cunoscu dintre toate stâncile celelalte după înfățișarea ei lucie și după vârful ei încununat cu un copac mare. Și își ridică amândouă mâinile înspre stâncă și rosti: „Susam, deschide-te!” Și stânca se și despică dintr-odată pe mijloc. Iar Kassim, care își legase catârii de copaci, intră în peșteră și deschizătura se astupă la loc, în urma rostirii de închidere. Or, habar nu avea el ce îl aștepta acolo!

Și, dintru-ntâi, fu o uluire, la vederea atâtor bogății grămădite, a atâtor movili de aur și a atâtor giuvaieruri. Și îl năpădi și mai strașnic gândul de a fi el singur stăpân peste vistieria aceea de basm. Și văzu bine că i-ar trebui, ca să care tot, nu doar o caravană de cămile, ci toate cămilele laolaltă câte drumețesc de la marginile Chitaiului până la hotarele Iranului. Și își zise că de data următoare are să aibă grijă de toate cele de trebuință spre a întocmi de-adevăratelea o năvală de pradă, acum mulțumindu-se să umple cu aur bătut toți sacii pe care puteau să-i care cei zece catâri ai lui. Și, isprăvind treaba, se întoarse la hruba ce ducea înspre stânca de închidere și strigă: „Orz, deschide-te!”

Căci mangositul de Kassim, cu mintea pe de-a-ntregul prinsă de vederea comorii, uitase vorba pe care trebuia s-o rostească. Și fu așa spre pieirea lui cea fără de izbavă. Spuse, așadar, în mai multe rânduri: „Orz, deschide-te! Orzule, deschide-te!” Ci stânca rămânea închisă. Atunci zise: „Ovăz, deschide-te!” Și stânca nici nu se clinti. Atunci zise: „Bobule, deschide-te!” Ci nici o crăpătură nu se ivi. Iar Kassim începu a-și pierde răbdarea și strigă dintr-un răsuflet: „Secară, deschide-te!

— Meiule, deschide-te!

— Năutule, deschide-te!

— Mălai, deschide-te!

— Hrișcă, deschide-te!

— Grâu, deschide-te!

— Măzărică, deschide-te!"

Ci poarta de piatră rămase închisă. Și Kassim, peste măsură de înfricoșat când pricepu că rămânea încuiat acolo din pricină că uitase vraja, se apucă să înșiruie dinaintea stâncii neclintite toate numele de grâne și de felurite soiuri de semințe pe care mâna Atoatesămănătorului le-a aruncat pe fața câmpurilor, în pruncia lumii. Ci piatra rămânea nemișcată. Căci nevrednicul de frate al lui Ali Baba nu uitase, dintre toate semințele, decât numai o sămânță și chiar pe aceea de care erau legate puterile cele vrăjite, susamul cel năzdrăvănesc.

Or, mai devreme sau mai târziu și adesea mai devreme decât mai târziu, așa orbește soarta ținerea de minte a celor răi, îi văduvește de orice lumină și le ia văzul și auzul, din porunca Celui fără de margini puternic. Că Profetul – asupra-i fie binecuvântările și cel mai de seamă salamalec!

— A spus, vorbind despre cei răi: „Allah le va lua îndărăt darul luminii sale și are să-i lase să bâjbâie prin bezne. Și-atunci, orbi, surzi și muți nu au să mai poată găsi calea îndărăt!” Iar altă dată Trimisul – aibă-l Allah întru milele sale cele mai de sus!

— A spus despre aceia: „Inimile și urechile lor au fost pecetluite pe veci cu pecetea lui Allah, iar ochii lor au fost acoperiți cu o basma. Lor le este menit un chin înfricoșător!”

Așadar, când ticălosul de Kassim, care deloc nu se aștepta la acea întâmplare năprasnică, văzu că nu mai stăpânea vraja cea preaputernică, se porni să-și stoarcă mințile în toate chipurile spre-a o găsi, da cu totul degeaba, întrucât ținerea lui de minte se izbăvise pe veci de numele cel magicesc. Atunci, pradă spaimei și mâniei, lăsă acolo sacii plini cu aur și se apucă să străbată peștera în toate părțile, căutând vreo ieșire. Ci nu da peste tot decât de pereții de piatră lucie ai deznădejdii. Și, ca o fiară turbată ori ca o cămilă în călduri, spumega de o spumă de bale de venin și de sânge și își mușca mâinile de deznădejde. Da asta nu fu nicidecum toată osânda lui: întrucât îi mai rămânea și să moară! Ceea ce nu avea să zăbovească mult!

Într-adevăr, pe la ceasul prânzului, cei patruzeci de hoți se întoarseră la peșteră, după obiceiul lor de fiecare zi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și cincea noapte urmă:

Într-adevăr, pe la ceasul prânzului, cei patruzeci de hoți se întoarseră la peșteră, după obiceiul lor de fiecare zi. Și iacătă că văzură cei zece catâri legați de copaci și încărcați cu lăzi mari. Și numaidecât, la un semn al căpeteniei lor, își traseră crânceni iataganele din teacă și își repeziră caii în goana mare spre intrarea în peșteră. Și descălecară și începură să dea roată de jur împrejurul stâncii, ca să-l dibăcească pe insul ce putea să aibă acei catâri. Ci, cum căutările lor nu duceau la nimic, harambașa se hotărî să intre în peșteră. Ridică așadar iataganul înspre poarta cea nevăzută, rostind vraja și stânca se și despărți în două jumătăți care lunecară fiecare înspre latura ei.

Or, Kassim cel închis, dacă auzise caii și strigătele de mirare și de mânie ale cârjaliilor, nu se mai îndoi de pieirea lui fără de scăpare. Ci întrucât îi era scump sufletul, vru să încerce a se izbăvi. Și se ghemui într-un colț, gata să se repeadă afară din cea dintâi clipită. Încât, de îndată ce cuvântul „susam” fu rostit și el îl auzi, blestemându-și scurta-i ținere de minte, și de cum văzu că se crapă deschizătura, sări afară ca un berbec, cu capu-n jos și atâta de vajnic și cu atâta de puțină socotință, că-l izbi pe chiar căpetenia celor patruzeci, care căzu cât era de lung la pământ. Ci, în căderea lui, amarnicul acela cât un munte îl târî și pe Kassim după el și îi înfipse o mână în gură și alta în pântece. Și tot atunci ceilalți tâlhari, sărind în ajutor, înșfăcară tot ce putură să înșface din prădătorul, din lacomul de Kassim și tăiară cu iataganele tot ce înșfăcară. Și-așa, în mai puțin de-o clipeală de ochi, Kassim fu despicat de picioare, de mâini, de cap și de trunchi și își dete sufletul până a apuca să se mărturisească. Întrucât așa îi fusese lui scris. Și-atâta cu el!

În ce-i privește pe hoți, apoi aceștia, de îndată ce își șterseră de sânge iataganele, intrară în peștera lor și găsiră, rânduiți lângă ieșire, sacii chivernisiți de Kassim. Și se grăbiră să-i golească acolo de unde fuseseră umpluți și nu-și dădură seama de ceea ce lipsea, fiind luat de către Ali Baba. Pe urmă șezură jos roată ca să țină sfat și chibzuiră îndelung asupra întâmplării. Da, în neștiința în care se aflau că fuseseră pândiți de Ali Baba, nu izbutiră să ajungă a pricepe cum de putuse cineva să intre la ei și se lehămețiră să mai cugete la un ce care nu avea nici un ce. Și așa că, după ce își descărcară pleanurile cele proaspete și înfulecară oleacă, socotiră mai bine să iasă din peșteră și să încalece iar, spre a se duce să bată drumurile și să jupoaie caravanele. Întrucât erau oameni trudnici, care nu prea îndrăgeau vorba lungă și facialele. Ci avem să-i mai găsim, atunci când are să vină vremea.

Or, în ceea ce privește urmarea tuturor acestora, iacătă. Și, mai întâi, soția lui Kassim! A, blestemata aceea, care fusese pricina morții soțului ei, cel care, de altminteri, își binemerita sfârșitul! Întrucât viclenia acelei muieri, care născocise tertipul cu seul cel lipicios, fusese nodul de început al căsăpirii de la sfârșit. Încât, neîndoindu-se că omul ei are să vină degrabă îndărăt acasă, pregătise un ospăț anume spre a-l sărbători. Ci dacă văzu că se lasă noaptea și că nu se ivește nici Kassim, nici umbră de Kassim, nici mireasmă de Kassim, fu până peste poate de speriată, nu că l-ar fi îndrăgit cumva peste măsură, ci că îi era de trebuință pentru viața și pentru lăcomia ei. Încât atunci când îngrijorarea îi ajunse până peste margini, se hotărî să se ducă la Ali Baba, ea, cea care până aci nu vroise a catadicsi vreodată să-i calce pragul. Plodul de lele! Intră cu un obraz întors și îi zise lui Ali Baba:

— Salamalecul fie asupră-ți, o, frate de seamă al soțului meu! Frații sunt îndatorați față de frații lor și prietenii față de prieteni. Or, vin să te rog să mă liniștești asupra sorții fratelui tău, care s-a dus, precum știi, la pădure și care, măcar că noaptea e târzie, nu s-a mai întors. Allah fie cu tine, o, chip al binecuvântării, du-te de vezi ce-a pățit în pădurea aceea!

Și Ali Baba, care era dăruit cu un suflet răzvedit de milos, împărtăși spaima soției lui Kassim și îi spuse:

— Depărteze Allah năpastele de la capul soțului tău, sora mea! Of, de-ar fi binevoit Kassim să asculte de sfatul meu frățesc, m-ar fi luat cu el să-i fiu călăuz! Da nu te îngrija peste măsură de zăbava lui; întrucât, fără de îndoială, o fi socotit că, spre a nu trage asupra-și luarea-aminte a trecătorilor, să nu se întoarcă în cetate decât târziu în noapte!

Or, o treabă ca aceea părea cu putință, măcar că, de-adevăratelea, Kassim nu mai era Kassim, ci șase ciosvârte de Kassim: două mâini, două picioare, un trunchi și un cap – pe care hoții le așezaseră chiar înlăuntrul bolții, pe după ușa de piatră, ca să înspaime cu vederea lor și să alunge cu duhoarea lor pe oricine ar mai fi avut cutezanța să calce pragul oprit.

Așa că Ali Baba o liniști cât putu pe soția fratelui său și îi arătă că orice căutare nu ar fi dus la nimic la vremea aceea de noapte neagră. Și o pofti cu toată dragostea să-și petreacă noaptea în tovărășia lor. Iar soția lui Ali Baba o culcă în chiar patul ei, pe când Ali Baba o încredință că de cum or da zorii are să plece la pădure.

Și, într-adevăr, la întâia sclipire de zori, preabunul Ali Baba se și afla în bătătura casei, lângă cei trei măgari ai lui. Și plecă fără de zăbavă cu ei, după ce o îndemnase pe nevastă-sa s-o îngrijească și să n-o lase pe cumnată-sa să ducă lipsă de nimic.

Or, când ajunse la stâncă, Ali Baba trebui să-și mărturisească, nevăzând nicăieri catârii lui Kassim, că pesemne o năpastă s-o fi petrecut, mai cu seamă că nici prin pădure nu zărise nimica. Iar îngrijorarea lui nu avu decât să sporească atunci când văzu pământul, la poalele stâncii, pătat de sânge. Încât, nu fără o mare tulburare, rosti cele trei vorbe magicești ale deschiderii și intră în peșteră.

Iar priveliștea celor șase bucăți de Kassim îi înfricoșa privirile și îi cutremură genunchii. Și era mai-mai să cadă pierit la pământ. Ci simțămintele pe care le avea pentru fratele său îl ajutară să-și biruiască tulburarea și nu pregetă să facă tot ce-i sta în putere spre a se strădui să-și îndeplinească datorințele cele de pe urmă față de el, care oricum fusese musulman și fusese feciorul aceluiași tată și al aceleiași mume. Și luă degrabă din peșteră doi saci mari în care puse cele șase ciosvârte din fratele său, trunchiul într-unul, iar capul cu amândouă mâinile și cu amândouă picioarele într-altul. Și încarcă sacii pe un măgar, coperindu-i bine cu crengi tăiate și cu lăstăriș. Pe urmă își zise că, dacă tot se afla acolo, nu era rău să se folosească de prilej spre a mai înșfăca vreo doi saci cu aur, ca să nu-și lase măgarii să se întoarcă acasă cu samarul gol. Și-așa că puse pe ceilalți doi măgari niște saci plini cu aur, cu niște crengi și cu niște frunze deasupra, ca și întâia oară. Și, după ce porunci porții de piatră să se închidă la loc, luă calea îndărăt înspre cetate, plângând în sufletul său sfârșitul jalnic al lui frătâne-său.

Or, de cum ajunse în bătătura casei, Ali Baba o strigă ca să-l ajute la descărcatul măgarilor pe roaba sa Morgana. Or, Morgana era o copilă pe care Ali Baba și soția lui o culeseseră încă de pe când era mică și o crescuseră cu tot atâta grijă și cu tot atâta dragoste ca și când ar fi fost părinți ai ei buni. Iar fetița crescuse în casa lor, ajutând-o pe maica ei de suflet la gospodărie și făcând treabă cât zece inși. Și mai era și drăgălașă, dulce, îndemânatică, destoinică și spornică la tot felul de născociri cu care se puteau dovedi treburile cele mai anevoioase și cu care se puteau birui lucrurile cele mai amarnice.

Și de cum coborî, dintru-întâi sărută mâna tatălui ei de suflet și îi ură bun venit, cum avea obiceiul să facă de fiecare dată când el se întorcea acasă. Și Ali Baba îi spuse:

— O, Morgana, fata mea, astăzi să-ți văd eu iscusința, credința și tăcerea.

Și îi istorisi sfârșitul negru al lui frate-său și adăugă:

— Iar acuma se află acolea, în șase bucăți, încărcat pe cel de al treilea măgar. Și în vreme ce eu am să sui să-i duc vestea întunecată necăjitei de văduve, tu să cugeți cum am face să-l îngropăm ca și cum ar fi murit de moarte bună, fără ca să poată careva să dibăcească adevărul adevărat!

Iar copila răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și Ali Baba, lăsând-o să cugete la năpastă, sui la văduva lui Kassim.

Or, fața lui Ali Baba așa era de schimbată că, de cum îl văzu, soția lui Kassim se și porni pe niște urlete năprasnice. Și se gătea să-și zgârie obrajii, să-și smulgă părul și să-și sfâșie hainele. Ci Ali Baba știu să-i istorisească întâmplarea cu atâta gingășie, încât izbuti să abată țipetele și bocetele ce-ar fi stârnit vecinii și ar fi iscat tulburare în toată mahalaua. Și până a-i da răgaz să se dumirească de se cădea ori ba să nu urle, adăugă:

— Allah e darnic și mi-a hărăzit bogăție până peste trebuințele mele. Dacă, dar, în năpasta cea fără de leac care te-a lovit, mai poate să te aline ceva, iată-mă-s gata să împreun bunurile pe care Allah mi le-a trimis cu bunurile tale și să te aduc de aci înainte în casa mea, ca să-mi fii cea de-a doua soție. Și ai să găsești astfel în mama copiilor mei o soră iubitoare și grijulie. Și avem să trăim laolaltă în liniște deplină, tăifăsuind despre bunătatea răposatului!

Și, după ce rosti acestea, Ali Baba tăcu, așteptând răspunsul. Iar Allah lumină în clipita aceea inima acelei văduve dobândite odinioară la codoșlâc, și o scutură de toate zavistiile ei. Întrucât El este cel Atotputernic! Iar muierea pricepu bunătatea lui Ali Baba și mărinimia lui și primi să-i fie cea de a doua soție. Și chiar că, în urma acelui măritiș cu omul acela binecuvântat, ajunse și ea femeie de treabă. Și-așa cu ea!

Iar Ali Baba, care izbutise să curme astfel țipetele sfâșietoare și darea în vileag a tainei, o lăsă pe soția lui cea nouă în seama soției de dinainte, și coborî s-o caute pe tânăra Morgana.

Or, o găsi tocmai când se întorcea dintr-un drum făcut în cetate. Întrucât Morgana nu-și pierduse vremea degeaba, ci ticluise un gând întreg de urmat, în împrejurarea aceea grea. Într-adevăr, fata dăduse fuga la dugheana neguțătorului de leacuri ce se afla peste drum, și ceruse un anume soi de teriac, bun la zviduirea bolilor ucigătoare. Iar neguțătorul îi dăduse teriacul, pe banii pe care i-i arătase, da nu fără a o fi întrebat mai întâi cine este bolnav în casa stăpânului ei. Iar Morgana îi răspunsese suspinând:

— O, păcatele noastre! Fratele stăpânului meu Ali Baba a fost lovit de dambla și l-au adus la noi ca să fie îngrijit mai bine. Da nimenea nu pricepe nimic din boala lui! Stă înțepenit, cu fața de șofran; nu vorbește, nu vede și nu aude! Deie Allah, o, șeicule, să-l scoată teriacul din starea aceea rea.

Și vorbind astfel, aducea teriacul cu pricina, de care Kassim nu mai putea să se slujească și tocmai venea să-l caute pe stăpânul ei Ali Baba.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și șasea noapte urmă:

Aducea teriacul cu pricina, de care Kassim nu mai putea să se slujească și tocmai venea să-l caute pe stăpânul ei Ali Baba. Și, în câteva vorbe, îi împărtăși ceea ce socotea să facă. Iar el îi încuviință gândul și îi mărturisi toată minunarea pe care o simțea față de ticluiala ei.

Într-adevăr, a doua zi, vrednica Morgana se duse iar la neguțătorul de leacuri și, cu fața scăldată în lacrimi și cu multe suspine și sughițuri, îi ceru un anume lictar, ce nu se dă de obicei decât celor pe moarte, fără de nădejde. Și plecă, spunând:

— Vai de noi și de noi! Dacă nici leacul acesta nu face nimic, s-a dus!

Și avu grijă, totodată, să spună la toată lumea din mahala despre închipuita stare fără de izbavă a lui Kassim, fratele lui Ali Baba. Încât, a doua zi, în zori, când oamenii din mahala fură sculați deodată de niște țipete sfâșietoare și jalnice, nu se îndoiră că țipetele n-ar fi fost scoase de soția lui Kassim, de soția fratelui lui Kassim, de tânăra Morgana și de toate femeile rubedenii, spre a vesti moartea lui Kassim.

Or, estimp, Morgana își vedea mai departe de treaba ei.

Într-adevăr, își zisese: „Fata mea, nu-i destul să faci a fi luată o moarte năprasnică drept o moarte firească, ci-i vorba să abați o primejdie și mai mare! Și-anume să nu lași oamenii să vadă cum că răposatul e ciopârțit în șase bucăți! Altminterea ulciorul nu are să rămână fără de țăcnitură!”

Și fără a zăbovi, dete fuga la un cavaf bătrân din mahala, care nu o cunoștea, și, după ce îi ură salamaleikum, îi puse în mână un dinar de aur și îi spuse:

— O, șeicule Mustafa, ne este de trebuință astăzi mâna ta!

Iar bătrânul cârpaci, care era un moșnegel plin de viață și de voioșie, răspunse:

— O, zi binecuvântată de lumina venirii tale, o, chip de lună! Grăiește, o, stăpână a mea, iar eu am să-ți răspund pe capul și pe ochii mei!

Și Morgana spuse:

— O, moșule Mustafa, ridică-te și hai cu mine. Ci mai întâi, dacă binevoiești, ia tot ce este de trebuință pentru cusutul pielii!

Iar după ce moșneagul făcu ceea ce i se ceruse, fata luă o basma și i-o legă deodată peste ochi, spunându-i:

— Fără de asta nu se poate! Fără de asta nu se poate nimic!

Ci el strigă:

— Du-te, tu fată! Pentru un dinar, vrei să mă lepăd de credința părinților mei, ori să făptuiesc cine știe ce ticăloșie sau cine știe ce nelegiuire năprasnică?

Ci ea îi spuse:

— Alungat fie Cel-Viclean, o, șeicule! Cugetul tău să stea pe pace! Nu-ți fie frică de una ca asta, întrucât nu e vorba decât de o treabă de cusătură!

Și, spunând acestea, îi mai strecură un gălbior în palmă, care îl înduplecă s-o urmeze.

Și Morgana îl luă de mână și îl duse, legat la ochi, în pivnița casei lui Ali Baba. Și acolo îi scoase legătura și, arătându-i trupul răposatului, pe care îl alcătuise iar, punând cele șase bucăți la locul lor, îi spuse:

— Vezi acum că anume spre a te pune să coși laolaltă cele șase bucăți de colea mi-am luat osteneala să te aduc de mână!

Și cum șeicul se da îndărăt înfricoșat, isteața de Morgana îi strecură în mână alt galben și îi mai făgădui unul, dacă treaba va fi făcută repede. Fapt ce-l înduplecă pe papucar să se aștearnă pe treabă. Și, când bătrânul isprăvi, Morgana îl legă iarăși la ochi și, după ce îi dete răsplata făgăduită, îl scoase din pivniță și îl duse îndărăt până la ușa prăvăliei lui, unde îl lăsă, după ce îi desfăcu vederea. Iar fata zori îndărăt acasă, întorcând capul din când în când ca să vadă de se ține după ea cavaful.

Și de cum ajunse, ridică trupul cel încherbărat al lui Kassim, îl înmiresmă cu tămâie și îl stropi cu mirodenii și, ajutată de Ali Baba, îl înfășură în giulgiu. După care, pentru ca oamenii care lucraseră năsălia poruncită să nu poată dibaci nimic, se duse să ia chiar ea năsălia și o plăti gras. Apoi, tot ajutată de Ali Baba, puse în raclă trupul și acoperi totul cu șalurile și cu pânzeturile cumpărate anume.

Estimp, imamul și ceilalți slujitori de la geamie sosiră și patru dintre vecinii strânși acolo încărcară năsălia pe umeri. Iar imamul porni în fruntea alaiului, urmat de cititorii din Coran. Iar Morgana mergea în urma purtătorilor plângând întruna, scoțând țipete jalnice, bătându-se amarnic în piept și smulgându-și părul, pe când Ali Baba încheia șirul, însoțit de vecinii ce se desprindeau pe rând de lângă el spre a-i schimba din vreme în vreme și a-i ușura pe ceilalți purtători ai raclei; și tot așa până ce ajunseră la mecet, pe când în casa lui Ali Baba muierile adunate pentru slujba mortului își îngemănau bocetele și umpleau toată mahalaua cu țipete înfricoșate. Și astfel adevărul acelei morți rămase cu grijă la adăpost de orice dare în vileag, fără ca nimeni să poată avea nici cea mai mică bănuială despre întâmplarea cea neagră. Și-atâta cu toate astea!

Cât despre cei patruzeci de hoți, d-apoi aceia, din pricina celor șase ciosvârte de Kassim părăsite în peșteră, se feriseră vreme de o lună să mai dea pe la ascunzătoarea lor; iar când se întoarseră în peșteră, rămaseră până peste măsură de uluiți că nu mai găsiră nici bucățile de Kassim, nici hoitul lui Kassim, nici nimic care, mai de aproape ori mai de departe, să aducă a așa ceva. Și, de data aceasta, cugetară temeinic la împrejurare, iar căpetenia celor patruzeci zise:

— O, fraților, am fost dibuiți, nu mai încape îndoială! Iar taina noastră a fost aflată. Și dacă nu ne străduim degrabă să găsim leacul, toate bogățiile noastre, pe care noi și străbunii noștri le-am strâns cu atâtea cazne și trude, au să ne fie în curând ridicate de părtașul hoțului pedepsit de noi. Așa că numaidecât, fără a pierde vremea, după ce l-am făcut pe unul să piară, trebuie să-l facem și pe celălalt să piară. Odată hotărât, nu este decât numai o cale de-a ajunge la țintă și anume: unul și curajos și dibaci totodată, să se ducă în cetate străvestit în derviș venetic, să se slujească de toată iscusința lui și să afle ce este cu acela pe care l-am tăiat noi în șase bucăți, și să dibăcească în ce casă locuia. Da toate cercetările trebuie să se facă cu cea mai mare fereală, întrucât o vorbă mai mult ar putea să strice treaba și să ne piardă fără de izbavă. Încât socot că acela care s-ar împovăra cu sarcina aceasta se cade a se lega să se supună osândei cu moartea, dacă are să dea dovadă de ușurătate în îndeplinirea soliei lui!

Și numaidecât unul dintre haramini strigă:

— Mă leg eu pentru isprava aceasta și primesc învoielile!

Iar bulibașa și soții îl firitiseră și îl acoperiră cu laude. Și el plecă străvestit în derviș.

Or, intră în cetate și toate prăvăliile erau încă închise, din pricina ceasului prea de cu zori, afară de prăvălia șeicului Mustafa, cârpaciul. Iar șeicul Mustafa, cu sula în mână, lucra de zor să închipuiască un papuc din piele șofrănie. Și ridică ochii și îl zări pe dervișul ce se uita la el minunându-se cum lucrează și care se grăbi să-i ureze salamaleikum. Iar șeicul Mustafa îi răspunse la salamalec și dervișul se mărturisi minunat că-l vedea, la vârsta lui, cu niște ochi atâta de buni și cu niște degete atâta de îndemânatice. Iar bătrânul, tare măgulit, se umflă în gușă și răspunse:

— Pe Allah, o, dervișule, încă mai pot să bag ața în ac de la întâia încercare, ba pot și să cos în afundul unei pivnițe fără de lumină șase ciortane de mort!

Iar dervișul-tâlhar, auzind vorbele acelea, era cât pe-aci să se topească de bucurie și își binecuvântă ursitoarea care îl purtase pe drumul cel mai scurt la țelul dorit, încât nu lăsă să-i scape prilejul și, prefăcându-se uimit, strigă:

— O, chip al binecuvântării, șase ciortane de mort? Ce vrei să zici cu vorbele astea? Au nu care cumva din întâmplare o fi obiceiul în țara asta să se taie morții în șase bucăți, care pe urmă să fie cusute la loc? Și oare se face așa spre a vedea ce este înlăuntru?

Iar șeicul Mustafa, la cuvintele acestea, zâmbi a râde și răspunse:

— Nu, pe Allah, nu este asemenea obicei pe aici. Da știu eu ce știu, iar ce știu eu nimeni nu are să știe! Am pentru aceasta mai multe pricini, care de care mai întemeiate! Și-apoi limba mea-i cam scurtă în dimineața aceasta și nu prea vrea să dea ascultare zbegurilor ținerii mele de minte!

Iar dervișul-tâlhar începu să râdă la rându-i, atât din pricina chipului în care șeicul papucar își rostise paremiile, cât și ca să-i facă pe plac moșneagului. Pe urmă, făcându-se că-i strânge mâna, îi strecură în palmă un galben și adăugă:

— O, fiu de oameni meșteri la vorbă, o, moșule al meu, ferească-mă Allah să mă bag unde nu mă privește. Da dacă, în rostul meu de om străin și dornic să cunoască toate, aș vrea să-ți grăiesc, apoi aceasta ar fi de a-mi face hatârul să-mi spui unde se află casa în pivnița în care se aflau cele șase hartane ale mortului pe care l-ai cârpit.

Iar bătrânul cârpaci răspunse:

— Da cum aș putea, o, frunte de derviș, de vreme ce nici eu nu știu care-i casa aceea? Află, într-adevăr, că am mers până acolo legat la ochi, dus de o copilandră vrăjitoare, care a făcut ca lucrurile să se petreacă cu o iuțeală fără de pereche. Dreptu-i însă, fiule, că, dacă aș fi iar legat la ochi, poate că aș izbuti să dibuiesc casa, călăuzindu-mă după anumite băgări de seamă pe care le-am făcut mergând și pipăind toate din drumul meu. Întrucât pesemne că știi, o, învățatule derviș, că omul vede și cu degetele tot atât de bine ca și cu ochii, mai cu seamă dacă nu are pielea aspră ca spinarea de crocodil. Și, în ce mă privește, am printre mușteriii cărora le încalț cinstitele picioare câțiva orbi mai limpede văzători, datorită ochiului pe care îl au în vârf la fiecare deget, decât afurisitul de bărbier care mă rade pe cap în fiece vinere, tăindu-mi pielea amarnic, lua-l-ar Allah.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și șaptea noapte urmă:

Am printre mușteriii cărora le încalț cinstitele picioare câțiva orbi mai limpede văzători, datorită ochiului pe care îl au în vârf la fiecare deget, decât afurisitul de bărbier care mă rade pe cap în fiece vinere, tăindu-mi pielea amarnic, lua-l-ar Allah!

Iar dervișul-tâlhar strigă:

— Binecuvântat să fie sânul care te-a alăptat și deie Allah să mai poți încă multă vreme să bagi firul în ac și să încalți preacinstitele picioare, o, șeic de bunăvestire! Hotărât, nu doresc decât să mă supun călăuzelii tale, ca să încerci a da de casa în pivnița la care se petrec niște lucruri atâta de minunătoare!

Atunci șeicul Mustafa se hotărî să se ridice, iar dervișul îl legă la ochi și îl duse de mână în uliță, pe urmă merse pe lângă el, când călăuzindu-l, când lăsându-se călăuzit, pe pipăitelea, până chiar la casa lui Ali Baba. Iar șeicul Mustafa zise:

— Aici este, hotărât și nu altundeva. Cunosc casa după duhoarea de balegă de măgar pe care o revarsă și după piatra asta de colea, de care mi-am zdrelit piciorul întâia dată!

Și hoțul, peste măsură de bucuros, se repezi, până a nu-i dezlega năframa papucarului, să facă un semn pe poarta casei, cu o bucată de tibișir pe care o avea la el. Pe urmă îl desfăcu la ochi pe călăuzul său, îl răsplăti cu încă un galben și se despărți de el, după ce îi mulțumi și îi făgădui că nu are să cumpere papuci decât numai de la el, câte zile o mai trăi. Și luă grabnic drumul îndărăt înspre pădure, spre a se duce să dea știrea despre cele ce aflase căpeteniei celor patruzeci. Ci nu știa că da fuga drept spre a-și vedea capul cum îi zboară de pe umeri, așa cum are să se arate mai încolo.

Într-adevăr, când destoinica de Morgana ieși să se ducă după niște cumpărături, zări pe poartă, la întoarcerea ei de la suk, semnul cel alb pe care dervișul-hoț îl făcuse acolo. Și îl cercetă cu luare-aminte și cugetă în sufletul ei grijuliu: „Semnul nu s-a făcut singur pe poarta noastră! Iar mâna care l-a făcut nu poate să fie decât o mână vrăjmașă! Așa că se cade a abate vrăjile, încurcând isprava.” Și dete fuga să caute o bucată de tibișir și făcu câte un semn aidoma, în același loc, pe porțile de la toate casele de pe uliță, atât pe dreapta cât și pe stânga. Și ori de câte ori făcea un semn, rostea în minte, ca înspre făptuitorul semnului dintâi: „Cinci degete ale mele în ochiul tău stâng și celelalte cinci în ochiul tău drept!” Întrucât știa că nu se află vrajă mai tare spre a abate puterile cele nevăzute, spre a te feri de farmece și spre a face să cadă îndărăt pe capul descântătorului năpastele puse la cale și gata de a se înfăptui.

Încât a doua zi, când îndrumați de fârtatele lor intrară doi câte doi în cetate spre a năvăli în casa însemnată cu tibișir, haraminii rămaseră peste măsură de mirați și de nedumeriți băgând de seamă că toate porțile caselor din mahala purtau același semn, aidoma. Și dădură zor, la un semn al harambașei, să se întoarcă la peștera din pădure, spre a nu stârni luarea-aminte a trecătorilor. Și când se văzură iar laolaltă, îl târâră în mijlocul roatei alcătuite de ceata lor pe hoțul-călăuz, care se dovedise atâta de ușuratic, îl osândiră la moarte și, pe dată, la semnul dat de căpetenie, îi retezară capul.

Or, cum pedeapsa hotărâtă pentru făptuitorul dintâi al isprăvii ajunsese mai grabnică decât oricând, un alt hoț se mărturisi gata să plece în iscoadă. Și dorința fiindu-i primită de către căpetenie, se duse în cetate, luă legătura cu șeicul Mustafa, îl puse să-l îndrume până dinaintea casei prepuse a fi casa cu cele șase hartane cusute și făcu un semn roșu pe poartă, într-un loc mai ascuns. Pe urmă se întoarse la peșteră. Ci el nu știa că un cap însemnat cu săritura cea neagră nu poate să facă decât săritura aceea și nu alta.

Într-adevăr, când hoții, călăuziți de fârtatele lor, ajunseră pe ulița lui Ali Baba, găsiră toate porțile cetluite cu semnul cel roșu, chiar în același loc, întrucât iscusita de Morgana, presimțind ea ceva, se dovedise tot atâta de grijulie ca și întâia dată. Și, la întoarcerea în peșteră, călăuzul trebui să îndure, în ceea ce privește căpățâna lui, aceeași soartă ca și cel de dinaintea sa. Ci aceasta nu ajută întru nimic la a-i lumina pe hoți cum e treaba și nu sluji decât ca să împuțineze ceata cu doi dintre haidamacii ei cei mai neînfricați.

Încât, după ce cugetă asupra întâmplărilor o bună bucată de vreme, bulibașa ridică fruntea și își zise: „De-acuma încolo n-am să mă mai bizuiesc decât pe mine!” Și plecă singur la cetate.

Or, el nu făcu precum făcuseră ceilalți. Întrucât, după ce șeicul Mustafa îi arătă casa lui Ali Baba, nu-și mai pierdu vremea să însemneze poarta cu vreo cridă – roșie, ori albă, ori albastră – ci se uită cu luare-aminte spre a-și întipări bine în minte așezarea ei, dat fiind că pe dinafară era aidoma la înfățișare cu toate casele vecine. Și, odată cercetarea aceea isprăvită, se întoarse în pădure, îi adună pe cei treizeci și șapte de hoți rămași în viață și le spuse:

— Făptașul pagubei care ne-a fost pricinuită este dibuit, întrucât acuma îi cunosc bine casa. Și, pe Allah! Pedeapsa lui are să fie o pedeapsă amarnică. Iar voi, flăcăii mei, aduceți-mi degrabă aici treizeci și opt de chiupuri mari de pământ ars, smălțuite pe dinlăuntru, cu gâtul larg și cu pântecele gros. Iar aceste treizeci și opt de chiupuri să fie goale, afară numai de unul, pe care să-l umpleți cu ulei de măsline. Și aveți grijă să fie toate fără de nici o plesnitură. Și întoarceți-vă fără de zăbavă.

Iar hoții, deprinși a îndeplini fără de cârtire poruncile căpeteniei lor, răspunseră că ascultă și că se supun și dădură fuga să rostuiască din sukul de oale cele treizeci și opt de chiupuri cu pricina și să le aducă bulibașei, puse în cumpănă două câte două pe caii lor.

Atunci harambașa le spuse haraminilor:

— Puneți-vă hainele și intrați fiecare în câte un chiup, nepăstrând asupră-vă decât armele, turbanul și papucii!

Iar cei treizeci și șapte de hoți, fără a scoate o vorbă, se cocoțară doi câte doi pe spinarea cailor care purtau chiupurile. Și cum fiecare cal ducea câte două chiupuri, unul pe dreapta și altul pe stânga, fiecare hoț se lăsă să alunece în câte un chiup, în care pieri cu totul. Și se pomeniră astfel făcuți grămadă, cu picioarele înghesuite sub ei și cu genunchii la gură, în chiupuri, ca în cea de-a douăzecea zi niște puișori de găină în ouăle lor. Și, încăpuiți așa, țineau un iatagan într-o mână și o măciucă în mâna cealaltă, cu papucii chitiți frumos sub fundurile lor. Iar cel de-al treizeci și șaptelea hoț făcea la fel pe partea cealaltă și în cumpănă față de chiupul umplut cu ulei.

După ce hoții sfârșiră de a se așeza în chiupuri într-un chip cât mai puțin stânjenitor, căpetenia veni de-i cercetă pe rând și astupă gura chiupurilor cu niște foi de palmier, așa fel ca să nu se vadă ce se află în ele, da totodată să îngăduie oamenilor să răsufle în voie. Și pentru ca nici un fel de bănuială să nu se poată isca în mintea trecătorilor asupra celor ce se aflau în oluri, luă ulei din chiupul cel plin și unse frumușel cu el pe dinafară pereții chiupurilor cele noi. Și când treaba fu rostuită astfel, căpetenia hoților se străvesti în haine de neguțător de ulei și, mânând înspre cetate caii ce purtau o marfă închipuită, se făcu frunte a acelei caravane.

Or, Allah îi meni bună pace și ajunse fără de necazuri, pe înserate, chiar dinaintea casei lui Ali Baba. Și de parcă toate anevoințele s-ar fi dezlegat de la sine, nu avu nici o bătaie de cap spre a-și împlini scopul ce-l aducea să bată la poartă, întrucât Ali Baba însuși sta jos pe prag, revenindu-se în tihnă înainte de rugăciunea de seară.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și opta noapte urmă:

Întrucât Ali Baba însuși sta jos pe prag, revenindu-se în tihnă înainte de rugăciunea de seară. Iar căpetenia hoților se repezi să oprească șirul de cai, veni dinaintea lui Ali Baba și îi spuse, după salamalecuri și după urături:

— O, stăpâne al meu, robul tău este neguțător de ulei și nu știe unde să se ducă să măneze în noaptea aceasta, într-o cetate în care nu cunoaște pe nimeni. Nădăjduiește, dar, de la mărinimia ta, că, în numele lui Allah, ai să-i îngădui găzduire până mâine dimineață, lui și vitelor lui, în bătătura casei tale!

Dacă auzi rugămintea aceea, Ali Baba își aduse aminte de când era și el om sărac și când îndura nemila și inima i se înmuie pe dată. Și, departe de a-l cunoaște pe căpetenia hoților pe care odinioară în pădure îl văzuse și îl auzise, se ridică în cinstea lui și îi răspunse:

— O, neguțătorule de ulei, fratele meu, fie-ți casa mea odihnitoare și deie Allah să-ți găsești aici tihnă și neamuri.

Și, spunând acestea, îl luă de mână și îl aduse, cu caii lui, în curte. Și chemă pe Morgana și pe încă un rob și le porunci să-l ajute pe oaspetele de la Allah să descarce chiupurile și să dea de mâncare vitelor. Iar când chiupurile fură orânduite frumos în fundul curții și caii legați de-a lungul zidului, fiecare la gât cu câte un sac plin de orz și de ovăz, Ali Baba, tot plin de bunătate și de voioșie, îl luă iarăși pe oaspete de mână și îl duse în casă, unde îl pofti să stea la locul de cinste și șezu și el alături, spre a mânca de cină. Și după ce amândoi mâncară și băură și dădură mulțumire lui Allah pentru milele lui, Ali Baba nu vroi să-și stânjenească oaspetele, ci se sculă spunându-i:

— O, stăpâne al meu, casa mea este casa ta, iar ceea ce se află în casă este al tău.

Or, pe când el da să plece, neguțătorul de ulei, care era căpetenia hoților, îl opri spunându-i:

— Allah fie asupră-ți, o, gazdă a mea, arată-mi locul din preacinstita-ți casă unde îmi este îngăduit să dau tihnă lăuntrurilor mele și să-mi ușurez udul.

Și Ali Baba, arătându-i umblătoarea așezată tocmai în colțul bătăturii, chiar lângă locul unde erau înșiruite chiupurile, răspunse:

— Acolo este!

Și grăbi să se depărteze, spre a nu stânjeni treburile mistuirii ale neguțătorului de ulei.

Și căpetenia hoților chiar că nu pregetă să facă ceea ce avea de făcut. Da când sfârși, se duse la chiupuri și se aplecă peste fiecare spunând:

— Hei, tu, Cutare, de îndată ce ai să auzi chiupul în care te afli răsunând de piatra pe care am s-o arunc din locul unde sălășluiesc, să nu zăbovești a ieși și a da fuga la mine!

Și după ce le dete astfel oamenilor săi poruncă de ce trebuia să facă, se întoarse în casă. Iar Morgana, care îl aștepta cu un felinar în mână în ușa bucătăriei, îl duse la odaia ce-i fusese pregătită și-l lăsă singur. Iar el se grăbi, ca să fie bine odihnit atunci când aveau să-și pună în faptă isprava, să se întindă pe pat unde socotea să doarmă până la miezul nopții. Și nu zăbovi mult până ce să sforăie ca o căldare de spălătoreasă.

Și-atunci se întâmplă ceea ce era dat să se întâmple.

Într-adevăr, pe când Morgana se afla în bucătărie spălând de zor tăvile de bucate și crătițile, deodată lampa, din lipsă de ulei, se stinse. Or, tocmai că zahereaua de ulei din casă se isprăvise și Morgana, care uitase să târguiască alta în ziua aceea, se amărî rău de necazul acela și îl strigă pe Abdallah, robul cel proaspăt al lui Ali Baba, și-i spuse și lui supărarea și încurcătura.

Ci Abdallah, izbucnind în râs, îi spuse:

— Pe Allah! O, Morgana, sora mea, cum de poți să spui că ne lipsește uleiul din casă câtă vreme în curte se află, chiar acuma, rânduite lângă zid, treizeci și opt de chiupuri pline cu ulei de măsline care, judecând după mireasma olurilor în care se află, trebuie să fie de soiul cel mai ales. A, sora mea, ochiul meu nu o mai zărește în seara aceasta pe Morgana cea iscusită și cea destoinică și cea plină de născociri!

Pe urmă adăugă:

— Mă duc îndărăt să mă culc, sora mea, ca să mă scol dimineață de cu zori, să-l însoțesc la hammam pe stăpânul nostru Ali Baba!

Și o lăsă, spre a se duce, nu departe de odaia neguțătorului de ulei, să sforăie ca un buhai de baltă.

Atunci Morgana, oleacă tulburată de vorbele lui Abdallah, luă vasul pentru ulei și se duse în curte, ca să-l umple de la unul din chiupuri. Și se duse la cel dintâi chiup, îl destupă și cufundă vasul pe gura deschisă. Și – o, vârtejire de lăuntruri, o, bulbucare de ochi, o, beregată precurmată!

— Vasul, în loc să intre în ulei, se lovi cu putere de ceva tare.

Și acel ceva îl zgâlțâi; și ieși o voce care zise:

— Pe Allah! Piatra pe care a aruncat-o bulibașa este pe puțin un pietroi! Haidem, acuma-i clipa!

Și scoase capul și dete să iasă din chiup.

Și-așa! Or, ce făptură omenească, dacă ar da de o ființă vie într-un chiup, în loc să dea de ulei, nu și-ar închipui că vede cum i-a și venit ceasul cel de pe urmă al ursitoarei? Așa și tânăra Morgana, speriată rău în cea dintâi clipă, nu se putu opri să nu cugete: „M-am dus! Și toată lumea din casă s-a dus fără de izbavă!” Ci iacătă că deodată năprăsnicia tulburării îi întoarse la loc toată iscusința și toată judecata. Și în loc de-a se apuca să scoată niscaiva țipete înfricoșate și să facă zarvă, ea se plecă peste gura chiupului și spuse:

— Nu, nu, voinicule! Stăpânul tău doarme încă! Așteaptă să se scoale!

Încât Morgana, mintoasă cum era, pricepuse totul. Și spre a se încredința de năprăsnicia împrejurării, vroi să cerceteze toate chiupurile, măcar că încercarea nu era fără de primejdie; și se duse la fiecare, pipăi capul care se și ițea numaidecât ce astupătoarea era ridicată și spuse fiecărui cap:

— Răbdare și pe curând!

Și numără așa treizeci și șapte de capete de hoți bărboși și văzu că numai cel de al treizeci și optulea chiup era plin cu ulei. Atunci își umplu în toată liniștea vasul și dete fuga să aprindă lampa, spre a se întoarce repede să-și pună în faptă gândul mântuitor pe care primejdia apropiată îl și închipuise în mintea ei.

Așadar, odată în curte, aprinse un foc mare sub cazanul ce slujea la spălatul rufelor și, cu ajutorul vasului, umplu cazanul, golind în el tot uleiul din chiup. Și cum focul ardea tare, uleiul nu zăbovi a începe să fiarbă.

Atunci Morgana umplu găleata cea mare de la grajd cu uleiul clocotind, se duse la unul din chiupuri, săltă capacul și, dintr-o singură aruncătură, vărsă uleiul încins pe capul care se ițea. Iar tâlharul acelui cap fu opărit pe veci și își înghiți moartea cu un horcăit ce nu mai ieși.

Iar Morgana, cu mâinile netremurate, îi făcu să îndure aceeași soartă pe toți cei închiși în chiupuri, care muriră înăbușiți și fierți, întrucât nici un om, de-ar fi el închis și într-un chiup cu șapte pereți, nu ar putea să scape de ursita atârnată de gâtul lui.

Or, sfârșindu-și isprava, Morgana stinse focul de sub cazan, astupă la loc chiupurile cu capacele din foi de palmier și se întoarse în bucătărie unde, suflând în lampă, rămase în negură, hotărâtă să vegheze la urmarea acelei tărășenii. Și stând așa la pândă, nu avu de așteptat vreme multă.

Într-adevăr, pe la miez de noapte, neguțătorul de ulei se deșteptă și se duse de-și lipi capul de fereastra ce da înspre curte; și dacă nu văzu nici o lumină în nici o parte și dacă nu auzi nici un zgomot, socoti că toată casa trebuie să fie cufundată în somn. Atunci, întocmai precum le spusese oamenilor lui, luă niște pietricele pe care le avea la el și le azvârli una câte una înspre chiupuri. Și cum avea ochiul ager și mâna dibace, își atinse ținta de fiecare dată: ceea ce pricepu după sunetul scos de chiup la lovitura cu piatra. Pe urmă așteptă, neîndoindu-se că are să-i vadă țâșnind din chiupuri pe haidamacii lui cu armele în vânt. Ci nimica nu se clinti. Atunci, închipuindu-și că adormiseră în chiupurile lor, aruncă iarăși cu pietre; ci nici un cap nu se ivi și nici o mișcare nu se stârni. Și bulibașa hoților fu până peste fire de mâniat pe oamenii lui, pe care îi socotea cufundați în somn; și coborî la ei, gândind: „Puii de câine! Nu sunt buni de nimic!” Și se repezi la chiupuri; ci numai spre a se da îndărăt, așa de înfricoșător era duhnetul de ulei clocotit și de carne fiartă ce se revărsa din ele. Da se apropie iar și, pipăind cu mâna, simți pereții chiupurilor fierbinți ca ai unui cuptor. Atunci strânse de pe jos un mănunchi de paie, îl aprinse și se uită în chiupuri. Și își văzu oamenii, unul după altul, opăriți și fumegând, cu trupurile fără de suflet.

Când îi văzu așa, bulibașa hoților, pricepând de ce moarte cruntă pieriseră cei treizeci și șapte de soți ai lui, făcu o săritură de-a mirările până pe coama zidului curții, se prăvăli în uliță și își slobozi picioarele în vânt. Și zbură și se afundă în noapte, mâncând sub pașii lui pământul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci și noua noapte urmă:

Și zbură și se afundă în noapte, mâncând sub pașii lui pământul. Și, când ajunse în peșteră, se cufundă în negrele cugetări la ceea ce îi mai rămânea de făcut de-aci înainte spre a plăti tot ce avea de plătit. Și până una alta atâta cu el!

Estimp, Morgana, care izbăvise casa stăpânului ei, precum și viețile ce sălășluiau acolo, de îndată ce-și dete seama că toată primejdia fusese abătută odată cu fuga acelui calp neguțător de ulei, așteptă cuminte să se lumineze de ziuă, spre a se duce să-l trezească pe stăpânu-său Ali Baba. Și, de îndată ce acesta se îmbrăcă, socotind că nu fusese deșteptat atâta de devreme decât ca să meargă la hammam, Morgana îl duse dinaintea chiupurilor și îi spuse:

— O, stăpâne al meu, ia saltă un capac și uită-te!

Și Ali Baba, după ce se uită, rămase până peste fire de speriat și de înmărmurit. Iar Morgana nu pregetă să-i povestească toate câte se petrecuseră, de la început până la sfârșit, fără a sări nimica. Ci nu este de nici o trebuință s-o mai spunem și noi o dată. Și îi istorisi și povestea cu semnele cele albe și cu cele roșii de pe porți, despre care nu socotise de cuviință să-l învedereze dintru-ntâi. Ci nici povestea aceasta nu este de vreo trebuință s-o mai înșirăm încă o dată.

Când auzi istorisirea roabei sale Morgana, Ali Baba începu să plângă de tulburare și, strângând-o cu drag pe copilă la piept, îi zise:

— O, copilă a binecuvântării, fericit fie pântecele care te-a purtat! Hotărât, pâinea pe care ai mâncat-o în casa noastră n-a fost mistuită de nerecunoștință. Tu ești fata mea și ești fata mamei copiilor mei. Iar de-acuma înainte tu ai să fii capul casei mele și cel mai mare dintre copiii mei!

Și îi spuse tot așa mai departe vorbe drăgăstoase și mult îi mulțumi pentru bărbăția, pentru mintoșenia și pentru credința ei față de casa lui.

După care Ali Baba, ajutat de Morgana și de robul Abdallah, purcese la băgarea în pământ a hoților, pe care se hotărî, după chibzuință, a-i face să piară săpându-le o groapă mare în grădină și îngropându-i acolo de-a valma, fără de nici o slujbă, spre a nu trezi luarea-aminte a megieșilor. Și iacă-așa sfârși de a se descotorosi de prăsila aceea blestemată. Bine-a făcut!

Și multe zile se petrecură în casa lui Ali Baba, în vâlvoră de bucurii și de firitiseli. Și nu se mai săturau să-și tot povestească amănuntele acelei întâmplări de-a mirărilea, mulțumind lui Allah pentru mântuirea lor și prefirând toate tălmăcirile pe care le stârnea pățania aceea. Iar Morgana era mai răsfățată ca niciodată; iar Ali Baba, laolaltă cu cele două soții ale lui și cu copiii săi, nu mai pridideau să-și dovedească recunoștința și dragostea față de ea.

Or, într-o zi fiul cel mai mare al lui Ali Baba, care ocârmuia daravelile de vânzare și de cumpărare în prăvălia odinioară a lui Kassim, îi spuse tatălui său, când se întoarse din suk:

— O, părintele meu, nu știu cum să fac să-i întorc vecinului meu, neguțătorul Hussein, toate cinstirile cu care nu mai contenește să mă copleșească, de la proaspăta lui așezare în sukul nostru. Iacătă a cincea oară când primesc, fără a-l răsplăti cu nimica, să ospătez la el masa de prânz. Or, tare aș vrea, o, taică, să-l cinstesc și eu măcar o dată, spre a-l despăgubi, cu belșugul ospățului, de această singură dată, pentru toate cheltuielile ce le-a făcut în cinstea mea. Întrucât socot că gândești ca și mine că nu ar fi cuviincios să zăbovesc mai mult a-i întoarce politețurile pe care le-a dovedit față de mine!

Iar Ali Baba răspunse:

— De bună seamă, o, fiul meu, aceasta este cea mai aleasă dintre datorii. Și s-ar fi căzut să-mi aduci aminte de ea mai degrabă! Or, tocmai iacătă că mâine este vineri, zi de odihnă, iar tu ai să te prilejuiești de aceasta spre a-l pofti pe hagg Hussein, vecinul tău, să vină să împartă cu noi pâinea și sarea cinei. Și dacă are să caute vreun tertip spre a nu primi, tu să nu pregeți a stărui și a-l aduce în casa noastră, unde nădăjduiesc că are să găsească un ospăț nu tocmai nevrednic de mărinimia lui.

Și chiar că a doua zi fiul lui Ali Baba, după rugăciune, îl pofti pe hagg Hussein, neguțătorul cel proaspăt așezat în suk, să-l însoțească la o preumblare plăcută. Și călăuzi preumblarea aceea în tovărășia vecinului său chiar înspre partea de mahala unde se afla casa lor. Iar Ali Baba, care îi aștepta în prag, le ieși înainte, cu chipul zâmbitor, și, după salamalecurile și urările cuvenite și de-o parte și de alta, îi mărturisi lui hagg Hussein mulțumită sa pentru filotimia arătată fiului său și îl pofti, cu multă stăruință, să intre să se hodinească în casa lor și să împartă cu el și cu fiul său masa de seară. Și adăugă:

— Știu bine că, orice-aș face, nu am să pot răsplăti bunătățile tale față de fiul meu. Da, într-un sfârșit, nădăjduim că ai să primești pâinea și sarea găzduirii noastre!

Ci hagg Hussein răspunse:

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, găzduirea ta este de bună seamă o găzduire aleasă, da cum aș putea eu s-o primesc atunci când, încă de multă vreme, m-am legat cu jurământ să nu mă ating vreodată de mâncăruri gătite cu sare și să nu gust vreodată din această mirodie?

Iar Ali Baba răspunse:

— Nu face nimic, o, hagg binecuvântat! Nu voi avea decât a spune o vorbă la bucătărie și bucatele au să fie gătite fără sare și fără nimica asemenea!

Și-atâta stărui pe lângă neguțător, până ce îl sili să intre în casă. Și numaidecât dete fuga s-o prevestească pe Morgana să nu care cumva să pună sare în bucate și să gătească anume în seara aceea toate bucatele și toate umpluturile și toate aluaturile fără ajutorul acelei mirodii de rând. Iar Morgana, până peste poate de mirată de greața oaspetelui față de sare, nu știu pe ce seamă să pună un gust atâta de ciudat și începu să cugete la o asemenea treabă. Da nu uită s-o înștiințeze pe bucătăreasa arăpoaică să se supună poruncii șoade a stăpânului lor Ali Baba.

Iar când bucatele fură gata, Morgana le puse pe tăvi și îl ajută pe robul Abdallah să le care în sala de ospețe. Și cum din firea ei era tare iscodelnică, nu pregetă să repeadă vreo două aruncături de ochi, din când în când, înspre oaspetele care nu avea pe plac sarea. Și când masa se sfârși, Morgana plecă spre a-l lăsa pe stăpânul Ali Baba să tăifăsuiască în tihnă cu musafirul său poftit.

Da la vreme de un ceas, fetișcana se ivi iar la intrarea în sală. Și, spre marea nedumerire a lui Ali Baba, era îmbrăcată ca o dănțuitoare, cu fruntea înghirlandată cu țechini de aur, cu gâtul împodobit cu o salbă de boabe de chilimbar galben, cu mijlocul strâns într-o centură de zale de aur și cu brățări de clopoței de aur la încheieturile mâinilor și la gleznele picioarelor. Iar la centură îi atârna, după obiceiul dănțuitoarelor de meserie, un jungher cu mâner de jad și cu limba lungă, încovoiată și ascuțită, care slujește la preluminat mișcările danțului. Iar ochii ei de gazelă îndrăgostită, cei atâta de mari din firea lor și atâta de adânci de strălucire, erau alungiți vârtos cu kohl negru până la tâmple, la fel ca și sprâncenele-i întinse ca un arc al năprasnelor. Și, împodobită și dichisită așa, înaintă în pași bătuți, dreaptă întru totul și cu sânii în vânt. Și pe urma ei venea robul cel tânăr Abdallah, ținând în mâna stângă, la înălțimea chipului, o dairea cu geamparalele scânteietoare, pe care le zdrăngănea pe pașii danțului, da ușor de tot, în așa fel numai cât să însemneze pașii tovarășei sale. Și când ajunse dinaintea stăpânului ei, Morgana se plecă gingaș și, fără a-i da răgaz să se dezmeticească din uluiala în care îl cufundase intrarea aceea neașteptată, se întoarse înspre tânărul Abdallah și îi făcu un semn ușor din sprâncene. Și deodată bătaia dairalei se înteți într-un pas spornic, iar Morgana, lunecând ca o pasăre, începu danțul.

Și dănțui toți pașii neostenită și prelumină toate chipurile, cum n-a izbutit vreodată, în saraiurile niciunui sultan, vreo dănțuitoare de meserie. Și dănțui cum poate numai dinaintea lui Saul cel negru de jale o fi dănțuit David păstorul.

Și dănțui danțul salurilor, și danțul năframelor, și danțul ciomagului. Și dănțui danțurile evreicelor și pe cele ale grecoaicelor și pe cele ale etiopiencelor și pe cele ale persiencelor și pe cele ale beduinelor, cu o ușurătate atâta de minunată încât, hotărât! Numai Balkis, crăița îndrăgostită de Soleiman, o fi mai putut să dănțuiască la fel.

Și după ce dănțui toate astea și când inima stăpânului ei și inima fiului stăpânului ei și inima neguțătorului, mosafirul stăpânului ei, se țintuiră de pașii ei, iar ochii se lipiră de mlădierea trupului ei, numai atunci începu danțul cel unduios al jungherului. Într-adevăr, trăgând deodată din teaca de argint arma daurită și tremurând toată de gingășie și de foc, în vuietul tot mai spornic al dairalei, se repezi, cu jungherul fulgerând, răsucită, mlădie, pătimașă, aprinsă și sălbatică, cu ochii scăpărând și purtată de niște aripi ce nu se vedeau. Iar fulgerarea armei ba se întindea înspre un vrăjmaș nevăzut din văzduh, ba se întorcea cu vârful înspre sânii cei frumoși ai copilandrei împătimite. Iar cei de față scoteau în acele clipite un țipăt lung de spaimă, atâta de aproape părea inima dănțuitoarei de vârful ucigaș. Pe urmă, încet-încet, tremurul dairalei se făcu tot mai domol, iar bătaia ei scăzu și se topi până la tăcerea deplină a pielii celei răsunătoare. Și Morgana, cu pieptul săltând ca un val de mare, se opri din danț.

Și se întoarse înspre robul Abdallah care, la un alt semn din sprâncene, îi aruncă, de la locul lui, daireaua. Iar ea o prinse din zbor și, răsturnând-o, se sluji de ea ca de un tăleraș de lemn spre a se duce s-o întindă dinaintea celor trei privitori și să le ceară, după datina almeelor și a dănțuitoarelor, mărinimia lor. Iar Ali Baba, care, măcar că nemulțumit oleacă de fapta neașteptată a slujnicei sale, se lăsase cucerit de atâta vrajă și de atâta măiestrie, aruncă un dinar de aur în dairea. Iar Morgana îi mulțumi cu o temenea adâncă și cu un zâmbet, și întinse daireaua înspre fiul lui Ali Baba, care fu mai puțin darnic decât tătâne-său.

Atunci, ținând mereu daireaua în mâna stângă, o înfățișă oaspetelui care nu avea pe plac sarea. Și hagg Hussein își scoase punga și se pregăti să scotocească în ea după vreun gologan, spre a-i dărui acelei dănțuitoare atâta de vrednice de dorit; când deodată Morgana, care se dase doi pași îndărăt, sări înainte ca o pisică sălbatică și-i înfipse în inimă, până la straja plăselelor, jungherul repezit cu mâna dreaptă. Și hagg Hussein, cu ochii dintr-o dată cufundați în găvanele lor, căscă gura și-apoi o închise, de-abia mai scoțând o jumătate de suspin; pe urmă se nărui pe chilim, cu capu-naintea picioarelor și cu trupul fără de suflare.

Iar Ali Baba și feciorul său, peste măsură de spăimântați și de mâniați, se repeziră la Morgana care, măcar că tremurând de tulburare, ștergea pe șalu-i de mătase jungherul însângerat. Și, întrucât ei o socoteau cuprinsă de zăticneală și de nebunie și o înșfăcaseră de mână spre a-i smulge jungherul, ea le spuse cu glas liniștit:

— O, stăpânii mei, mărire lui Allah cel carele a îndrumat mâna slabă a unei copile să vă răzbune de căpetenia vrăjmașilor voștri! Ia vedeți dacă mortul nu este neguțătorul de ulei, însuși bulibașa haraminilor, cu chiar ochii lui, insul ce nu vroia să guste sfânta sare a găzduirii!

Și, grăind astfel, despuie de mantie trupul de pe jos și lăsă să se vadă, de sub barba cea lungă și de sub străvesteala cu care se învăluise anume, pe vrăjmașul ce le jurase pieirea.

Și dacă Ali Baba cunoscu astfel în trupul fără de viață al lui hagg Hussein pe neguțătorul de ulei, stăpânul chiupurilor și căpetenia deliilor, pricepu că, pentru a doua oară, nu-și datora izbăvirea lui și a tuturor alor lui decât credinței pline de grijă și vitejiei tinerei Morgana. Și o strânse la piept și o sărută între amândoi ochii și îi zise cu lacrimi în glas:

— O, Morgana, fata mea, vrei tu, spre a-mi duce bucuria până peste marginile bucuriei, să intri pe totdeauna în neamul meu, măritându-te cu fiul meu, flăcăul frumos de colea?

Iar Morgana sărută mâna lui Ali Baba și răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Și nunta Morganei cu feciorul lui Ali Baba fu cetluită fără zăbavă, dinaintea cadiului și a martorilor, în toiul petrecerilor și al veseliei. Iar trupul căpeteniei hoților fu îngropat tainic în groapa ce slujise de mormânt și soților lui de mai înainte – fie el blestemat! Și, după însurătoarea lui fecioru-său.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaizecea noapte urmă:

Și, după însurătoarea lui fecioru-său, Ali Baba, care prinsese la minte grija și care urma de-acuma numai povețele Morganei și asculta cu luare-aminte toate îndemnurile ei, se feri o bucată de vreme de a mai trece pe la peșteră, de frică să nu dea acolo peste cei doi hoți de a căror soartă habar nu avea și care în fapt, precum știi, o, norocitule sultan, fuseseră hăcuiți din porunca bulibașei lor. Și numai când trecu anul și când se simți întru totul liniștit în privința aceasta, se hotărî a se duce, în tovărășia fiului său și a iscusitei Morgana, să mai vadă peștera. Iar Morgana, care lua seama la toate câte întâlneau pe drum, când ajunseră la stâncă văzu că tufărișurile și buruienile astupau pe de-a-ntregul poteceaua ce-i da ocol, și, pe de altă parte, că pe pământ nu se afla nici o urmă de pas omenesc și nici o călcătură de cal. Și înțelese că nimeni nu mai trecuse pe acolo de multă vreme. Și îi spuse lui Ali Baba:

— O, taică al meu, nu stă nimic împotrivă. Putem să intrăm, fără a avea de înfruntat nici o primejdie acolo înlăuntru!

Atunci Ali Baba, ridicând mâna înspre ușa de piatră, rosti vraja, zicând: „Susam, deschide-te!” Și întocmai ca odinioară, ușa, supunându-se la cele trei vorbe și ca mișcată de niște slujitori nevăzuți, se deschise din chiar stânca ei și lăsă trecere slobodă lui Ali Baba, lui fiu-său și tinerei Morgana. Și Ali Baba luă aminte că într-adevăr nimic nu se schimbase de când fusese cea din urmă oară în tainiță, și se simți tare mândru să arate Morganei și soțului ei bogățiile de basm peste care ajungea acuma vistier.

Și după ce cercetară toate din peșteră, umplură cu aur și cu nestemate cei trei saci mari pe care îi aduseseră și se întoarseră acasă, după ce fu rostită vraja de închidere. Și de-atunci înainte trăiră în tihnă și în huzururi, folosindu-se cu chibzuință și cu săbuință de bogățiile ce li le hărăzise Atoatedătătorul, carele singur el este mare și darnic. Și-așa Ali Baba, tăietorul de lemne care nu avusese decât trei măgari drept toată averea, ajunse, datorită ursitei sale și binecuvântării lui Allah, omul cel mai bogat și cel mai slăvit din cetatea lui de baștină. Or, slavă Aceluia carele dăruiește fără a se zgârci umiliților pământului.

— Și iacătă, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, tot ce știu despre Ali Baba și despre cei patruzeci de hoți. Ci Allah este mai știutor!

Iar sultanul Șahriar zise:

— De bună seamă, Șeherezada, întâmplarea aceasta este o întâmplare uluitoare! Iar tânăra Morgana nu-și are seamăn printre femeile de-acuma. Iar eu știu bine asta, eu care am fost nevoit să poruncesc a se tăia capetele tuturor stricatelor din saraiul meu.

Și Șeherezada, dacă-l văzu pe sultan că-și și încruntase sprânceana la acea amintire și că se stârnise amarnic la acele lucruri trecute, grăbi să înceapă o altă poveste, spunând: