Eu de meserie, o, stăpânii mei și cunună pe capul meu, am fost neguțător în sukul mătăsarilor, așa cum înaintea mea fuseseră părintele și părintele părintelui meu. Și, ca marfa, nu vindeam decât lucruri indienești, de toate felurile și de toate culorile, da numai la prețuri ridicate. Și vindeam și cumpăram cu câștig și cu agoniseală mare, cum e datul la neguțătorii cei mari.
Or, într-o zi, stam ca de obicei în prăvălia mea, când se ivi o bătrână care îmi ură ziua-bună și mă cinsti cu salamalecul ei. Iar eu îi răspunsei la urări și la vorbele îndătinate, când ea șezu jos pe marginea tejghelei mele și mă iscodi, zicând:
— O, stăpâne al meu, ai marfă de soi, adusă chiar din țara Indului?
Eu răspunsei:
— O, stăpână a mea, am cu ce să te mulțumesc în prăvălia mea.
Iar ea spuse:
— Scoate-mi un vig din acela, ca să-l văd.
Iar eu mă ridicai și trăsei, anume pentru ea, din dulapul cu scumpeturi puse deoparte un vig de zarpa indienească din cele mai scumpe zarpale și i-l pusei dinainte. Iar ea îl luă și, după ce îl cercetă, fu pe deplin mulțumită de frumusețea țesăturii și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, cu cât dai zarpaua aceasta?
Eu răspunsei:
— Cu cinci sute de dinari.
Iar ea își scoase numaidecât punga și îmi numără cei cinci sute de dinari de aur; pe urmă își luă zarpaua și plecă în calea ei. Iar eu, o, stăpâne și doamne al nostru, îi vândui astfel o marfă care nu mă costase decât o sută cincizeci de dinari. Și îi mulțumii Atoatedătătorului pentru binefacerile sale.
Or, a doua zi, bătrâna veni iar la mine și îmi mai ceru o zarpa și mi-o plăti tot cu cinci sute de dinari și plecă apoi cu târguiala și cu procopseala ei. Și iarăși veni și în ziua următoare să cumpere de la mine încă o bucată de zarpa indienească, pe care mi-o plăti pe loc; și, o, doamne sultane al meu, tot așa făcu vreme de cincisprezece zile la rând, cumpără și plăti mereu la fel. Iar în cea de a șaisprezecea zi o văzui că vine ca de obicei și își alege o bucată. Și tocmai se pregătea să mi-o plătească, când băgă de seamă că nu avea punga la ea și îmi spuse:
— Ya Khawaga, pesemne că mi-am lăsat punga acasă.
Iar eu răspunsei:
— Ya setti, nu-i nici un zor. Dacă vrei să-mi aduci banii mâine, vei fi binevenită; de nu, tot binevenită ai să fii!
Ci ea se lepădă, spunând că niciodată nu s-ar învoi să primească o marfă pe care nu a plătit-o, iar eu la rându-mi îi spusei de mai multe ori:
— Poți s-o iei, pe temeiul prieteniei noastre și pe prețuirea pe care o am pentru tine!
Și începu între noi o înfruntare de mărinimii, ea nevroind să primească, iar eu vroind să dau. Întrucât, o, doamne al meu, se cădea ca, după ce dobândisem atâta câștig de pe urma ei, să mă port frumos cu ea, ba eram gata, la nevoie, să-i dau pe degeaba chiar una ori două bucăți de zarpa. Ci la urmă îmi zise:
— Ya Khawaga, văd că niciodată n-avem să ajungem a ne înțelege dacă o ținem tot așa. Încât cel mai lesne ar fi să-mi faci hatârul de a mă însoți până acasă la mine, unde să-ți capeți prețul pentru marfa ta.
Eu atunci, nevroind s-o supăr, mă sculai, închisei prăvălia și pornii după ea.
Și merserăm, ea înainte, iar eu la zece pași în urma ei, până ce ajunserăm la intrarea în ulița pe care se afla casa. Atunci se opri și scoțând din sân o năframă îmi spuse:
— Trebuie să primești a te lăsa legat la ochi cu năframa aceasta.
Iar eu, cu totul nedumerit de o ciudățenie ca aceea, o rugai cuviincios să-mi spună pentru care pricină. Și ea îmi spuse:
— Pentru că pe ulița pe care avem s-o străbatem se află niște case cu ușile deschise și unde femeile stau cu fața dezvelită în odaia de la intrare; și-așa că s-ar putea ca privirea ta să cadă pe vreuna dintre ele, măritată ori fată, iar inima ta s-ar putea ispiti atunci în vreo încurcătură de dragoste și ai fi tare necăjit în viața ta; întrucât în această mahala a cetății se află destule chipuri de femei măritate ori de fecioare, atâta de frumoase că l-ar ispiti până și pe schivnicul cel mai cucernic. Iar eu tare mă tem pentru tihna inimii tale.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și cincea noapte urmă:
Întrucât în această mahala a cetății se află destule chipuri de femei măritate ori de fecioare, atâta de frumoase că l-ar ispiti până și pe schivnicul cel mai cucernic. Iar eu tare mă tem pentru tihna inimii tale.
Eu, la astea, gândii: „Pe Allah, bătrâna nu are gânduri necurate”. Și mă supusei la ce îmi cerea. Ea atunci mă legă la ochi cu năframa și mă făcu astfel să nu mai văd nimic.
Mă luă pe urmă de mână și merse cu mine până ce ajunserăm dinaintea unei case, unde bătu în poartă cu veriga de fier. Și ni se deschise pe dată, din lăuntru. Și de cum intrarăm, călăuza mea cea bătrână îmi dete jos năframa, iar eu văzui uluit că eram într-o încăpere împodobită și îmbrăcată cu toată strălucirea saraiurilor împărătești. Și, pe Allah! O, doamne și sultane al nostru, în viața mea nu mai văzusem ceva asemenea, nici nu visasem niște lucruri atâta de minunate.
Estimp, bătrâna mă rugă s-o aștept în odaia în care mă aflam și care da într-o sală încă și mai frumoasă, cu perdele. Și lăsându-mă singur în odaia aceea, din care puteam să zăresc tot ce se petrece în cealaltă, plecă.
Și iacătă! Văzui la intrarea în cea de a doua sală, aruncate claie peste grămadă într-un colț, toate zarpalele cele scumpe pe care i le vândusem bătrânei. Și îndată intrară două tinerele ca două lune, aducând fiecare câte o găleată plină cu apă de trandafiri. Și își puseră gălețile jos pe lespezile de marmură albă și, ducându-se la mormanul de atlazuri, luară unul la întâmplare și îl despicară în două, ca pe o cârpă de vase. Pe urmă se duseră fiecare la găleata ei și, suflecându-și mânecile până la subsuoară, băgară bucata de atlaz în apa de trandafiri și începură să ude și să spele lespezile și să le șteargă apoi cu alte bucăți din zarpalele mele cele scumpe, și, într-un sfârșit, să le frece și să le lustruiască cu ce mai rămăsese din minunile care costaseră cinci sute de dinari fiecare. Și când își sfârșiră treaba, și când marmura se făcu ca argintul, fetișcanele acoperiră podeaua cu niște preșuri atâta de frumoase încât, dacă aș fi vândut prăvălia mea întreagă, tot n-aș fi dobândit banii trebuitori spre a-l putea cumpăra chiar și pe cel mai sărăcăcios dintre ele. Și peste preșurile acelea fetele așternură un chilim de lână de capră înmiresmat cu mosc și niște perne umplute cu pene de struț. După care, aduseră cincizeci de bucăți de atlaz de zarafir și le rânduiră frumos împrejurul chilimului din mijloc; pe urmă ieșiră din odaie.
Și iacătă! Perechi-perechi, intrară niște fete ținându-se de mână și veniră și se rânduiră fiecare dinaintea câte uneia dintre bucățile cele pătrate de atlaz, și, întrucât ele erau cincizeci, se aflară așezate astfel, într-o desăvârșită rânduială, dinaintea atlazurilor acelea.
Și iacătă! Sub un baldachin purtat de zece lune de frumusețe, se ivi la intrarea în sală o fetișcană, atâta de orbitoare în albeața ei și în strălucirea ochilor săi cei negri, că ochii mei se închiseră singuri. Și când îi deschisei iar, o văzui lângă mine pe bătrâna care mă călăuzise acolo și care mă pofti s-o însoțesc spre a mă înfățișa fetișcanei ce se tolănise galeș pe chilimul de la mijloc, între cele cincizeci de fete care ședeau în picioare pe bucățile de atlaz. Iar eu, nu fără o mare tulburare, mă văzui ațintit așa de privirile celor cincizeci și una de perechi de ochi negri și îmi zisei: „Nu este putere și izbăvire decât întru Allah cel Preamărit și Preaînalt! E vădit că moartea mea o vor!”
Or, când ajunsei dinaintea ei, copilandra crăiță îmi zâmbi, îmi ură bun venit și mă pofti să stau jos pe chilim lângă ea. Și, tare încurcat și fâstâcit, șezui, ca să mă supun ei, iar ea îmi spuse:
— O, tinere, ce zici de mine și de frumusețea mea? Și socoti că aș putea să-ți fiu soție?
Iar eu, la vorbele acelea, uluit până peste marginile uluirii, răspunsei:
— O, stăpână a mea, cum aș cuteza să mă cred vrednic de-un atare hatâr? Căci, cu adevărat, eu nu mă socot la un preț atâta de mare încât să ajung un rob, ori încă și mai puțin dinaintea ta!
Ci ea urmă:
— Nu, pe Allah, o, tinere, vorbele mele nu cuprind nici un vicleșug și nu este nimica amăgitor în spusele mele, care-s din inimă. Așa încât răspunde-mi la fel de curat și alungă-ți din minte toată spaima. Întrucât inima mea este plină până sus de dragostea pentru tine!
La vorbele acelea, pricepui, o, doamne sultane al nostru, pricepui, fără putință de îndoială, că fetișcana chiar avea de gând să se mărite cu mine, ci fără să fiu în stare a ghici pentru care pricină mă alesese tocmai pe mine dintre miile de tineri, nici de unde știa de mine. Și, până la urmă, îmi zisei: „O, Cutărică, ceea ce este de nepătruns are însușirea de a nu cere gânduri chinuitoare. Nu căuta, așadar, să înțelegi și lasă lucrurile să-și urmeze calea." Și răspunsei:
— O, stăpână a mea, dacă chiar nu vorbești așa ca să le faci pe fetele acestea să râdă de mine, adu-ți aminte de zicala care spune: „Când drugu-i roșu, este gata pentru ciocan.” Or, socot că inima mea este atâta de aprinsă de jind, încât e vremea să împlinim împreunarea noastră. Spune-mi, dar, pe viața ta! Ce trebuie să-ți aduc ca zestre și ca avere din parte-mi!
Iar ea răspunse zâmbind:
— Zestrea și averea sunt de mult date și nu ai a te îngriji de ele.
Și adăugă:
— Întrucât așa-i și dorința ta, am să trimit pe dată după cadiu și după martori, spre a putea să fim uniți fără de amânare.
Și într-adevăr, o, doamne al meu, cadiul și martorii nu zăboviră să vină. Și înnodară nodul, cumu-i pravila. Și fuserăm însurați fără de păsuire. Și toată lumea plecă, după împlinirea datinei. Iar eu mă întrebam: „O, Cutărică, visezi ori ești treaz?” Și-apoi fu iarăși cu totul altceva când ea le porunci roabelor cele frumoase să gătească hammamul pentru mine și să mă îndrume acolo. Și fetele mă poftiră să intru într-o odaie de scaldă înmiresmată cu aloe de la Comorin și mă dădură în seama scăldătoarelor care mă dezbrăcară și mă frecară și mă scăldară de mă făcură mai ușor ca păsările. Pe urmă turnară pe mine parfumurile cele mai alese, mă îmbrăcară cu găteli bogate și îmi aduseră tot felul de răcoritoare și de sorbituri. După care mă scoaseră din hammam și mă duseră în odaia soției mele, care mă aștepta împodobită numai cu frumusețea ei.
Iar ea veni numaidecât la mine și mă munci cu o patimă uluitoare.
Și trăirăm împreună, o, doamne al vremilor, douăzeci de nopți la rând, peste măsură de bucuroși și de fericiți. Și după acest răstimp, gândul la maică-mea veni de se înfățișă în mintea mea și îi spusei copilandrei soția mea:
— Ya setti, iacătă că a trecut un potop de vreme de când lipsesc de acasă, iar maică-mea, care nu mai are nici un fel de știre despre mine, trebuie să fie tare îngrijorată. Pe deasupra, treburile negustoriei mele tare or mai fi lâncezit pesemne în toate zilele acestea câte au trecut.
Iar ea îmi răspunse:
— Nu te necăji! Și mă învoiesc cu dragă inimă să te duci s-o vezi pe mama ta și s-o liniștești. Ba poți, începând de-acum, să te și duci în fiecare zi și să-ți vezi de daraveli, dacă-ți place; ci vreau ca de fiecare dată să vină să te ia bătrâna mea și tot ea să te aducă înapoi.
Iar eu răspunsei:
— Nu este nimica împotrivă!
Cu aceasta, bătrâna cea de la început veni la mine, îmi puse o năframă peste ochi, mă duse la locul unde mă legase la ochi întâia oară și îmi spuse:
— Să te întorci aici deseară, la ceasul rugăciunii și ai să mă găsești chiar în locul acesta, ca să te duc la soția ta.
Și, cu aceste vorbe, mă dezlegă la ochi și plecă.
Iar eu zorii să alerg la mine acasă, unde o găsii pe maică-mea copleșită de jale și scăldată de lacrimile deznădejdii, trudindu-se să-și coase hainele de doliu. Și de cum mă zări, se repezi la mine și mă cuprinse în brațe, plângând de bucurie; iar eu îi zisei:
— Nu mă plânge, o, maică a mea și înseninează-ți ochii, întrucât lipsa aceasta a mea m-a dus la o fericire la care n-aș fi cutezat să năzuiesc vreodată.
Și îi istorisii întâmplarea mea cea norocită, iar ea se minună cu bucurie:
— Ocrotească-te și lumineze-te Allah, o, fiul meu! Da făgăduiește-mi că ai să vii să mă vezi în fiecare zi, întrucât dragostea mea are trebuință să fie răsplătită cu iubirea ta.
Iar eu nu pregetai să-i făgăduiesc, întrucât soția îmi și dăduse slobozenie, să plec de acasă oricând. După care îmi trecui ziua cu alișverișurile mele în prăvălia din suk, iar când veni vremea mă întorsei la locul hotărât, unde o găsii pe bătrâna care mă legă la ochi ca de obicei și mă duse în palatul soției mele, spunându-mi:
— Așa este mai bine pentru tine, întrucât, precum ți-am spus, pe ulița noastră se află o sumedenie de femei, măritate ori fete, care șed în tinda caselor lor și care toate nu au decât un dor, și-anume de a sorbi dragostea de pe drum așa cum adulmecă aerul și cum înghit apa pe care o beau! Și ce s-ar face inima ta între năvoadele lor?
Or, când ajunsei la saraiul în care locuiam acuma, soția mea mă primi cu o bucurie mare, iar eu răspunsei așa cum ilăul răspunde ciocanului. Iar cocoșul meu cel fără de creastă și fără de glas nu rămase mai prejos față de puicuța aceea ispititoare și izbuti să nu se facă de ocară în faima lui de viteaz dezbătelnic, întrucât, pe Allah! O, stăpâne al meu, în noaptea aceea berbecul a dat nu mai puțin decât treizeci de izbituri de corn în oița aceea bătelnică, și nu și-a curmat truda decât atunci când potrivnica a strigat aman, cerând îndurare.
Și vreme de trei luni trăii așa mai departe viața aceasta neostenită, plină de înfruntări de noapte, de harțe de dimineață și de iurușuri de zi. Iar în sufletul meu mă minunam în fiecare zi de ursita mea, zicându-mi: „Ce soartă norocoasă am avut de m-a dus la fetișcana aceasta pojarnică și pe care mi-a dat-o de soție! Și ce ursită uluitoare ca aceea care odată cu bucățica asta de unt proaspăt mi-a menit și un sărai cum nu au nici sultanii!” Și nu trecea zi fără ca să încerc a afla de la robi numele și cinul celei cu care mă însurasem fără s-o fi cunoscut și fără să știu a cui fată este și din ce neam se trage.
Ci într-o bună zi, aflându-mă singur mai deoparte cu o arăpoaică tânără dintre roabele cele negre ale soției mele, o iscodii pe roabă, spunându-i:
— Allah fie cu tine, o, copilandră binecuvântată, o, albo înlăuntrul tău, spune-mi ce știi despre stăpâna ta, iar vorbele tale am să le așez adânc în cotlonul cel mai adumbrit al inimii mele.
Iar tânăra arăpoaică, tremurând de spaimă, îmi răspunse:
— O, stăpâne al meu, povestea stăpânei mele este un lucru cu totul și cu totul nemaiauzit; ci dacă ți l-aș dezvălui, mă tem să nu fiu dată morții fără de izbăvire și fără de zăbavă! Tot ce pot să-ți spun este că ea te-a băgat de seamă într-o zi în suk și că i-ai căzut cu drag.
Și nu putui nimic să mai scot de la arăpoaică, peste cuvintele acestea. Ba chiar, întrucât stăruiam, mă amenință că se duce să-i povestească stăpânei sale încercarea mea de-a o ispiti la destăinuiri. Atunci o lăsai să-și cate de calea ei, iar eu mă întorsei la nevastă-mea ca să stârnesc o zbânțuială fără de însemnătate.
Iar viața mea se scurgea așa, între desfătări năprasnice și harțe drăgăstoase, până într-o după-amiază, când mă aflam în prăvălia mea, cu îngăduința soției mele și când, aruncându-mi privirile înspre uliță, zării o copilandră cu iașmacul pe față.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și șasea noapte urmă:
Iar viața mea se scurgea așa, în desfătări năprasnice și harțe drăgăstoase, până într-o după-amiază, când mă aflam în prăvălia mea, cu îngăduința soției mele și când, aruncându-mi privirile înspre uliță, zării o copilandră cu iașmacul pe față, care venea înspre mine, în chip fățiș. Iar când fu dinaintea prăvăliei mele, îmi aruncă salamalecul cel mai gingaș și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, iată un cocoș de aur împodobit cu diamante și cu nestemate, pe care degeaba m-am străduit să-l vând la prețul potrivit, pe la toți neguțătorii din suk. Ci toți sunt niște inși fără gust și fără subțirime la frumuseți, întrucât mi-au răspuns că un asemenea giuvaier nu-i lesne de vândut și că nici n-ar putea să-l mărite cu vreun câștig. De aceea am venit să ți-l dau ție, care ești om de gust, la prețul pe care vei binevoi să-l hotărăști singur!
Iar eu răspunsei:
— Nici eu nu am vreo trebuință de giuvaierul tău. Dar ca să-ți fac voia, îți dau pe el o sută de dinari, niciunul mai mult, niciunul mai puțin.
Iar copilandra răspunse:
— Ia-l și să-ți fie o cumpărătură aducătoare de câștig!
Iar eu, măcar că nu aveam chiar nici o dorință să cumpăr cocoșul de aur, mă gândii totuși că pasărea ar putea să-i placă soției mele, aducându-i aminte de virtuțile mele temeinice, așa că pornii înspre sipetul meu de bani să iau o sută de dinari. Ci când vrusei să-i dau fetei, ea nu vroi să-i primească, zicându-mi:
— Într-adevăr, nu-mi sunt de nici un folos și nu doresc altă plată decât îngăduința de a mă lăsa să te sărut numai o dată pe obraz. Și aceasta-i singura mea dorință, o, tinere!
Iar eu îmi zisei în sinea mea: „Pe Allah! Numai un sărut pe obraz pentru un giuvaier care prețuiește mai bine de o mie de dinari de aur, ăsta-i un chilipir pe cât de ciudat, pe-atâta de mare!” Și nu pregetai să-i dau îngăduința.
Atunci copilandra, o, doamne al meu, veni lângă mine și, ridicându-și iașmăcuțul de pe față, mă sărută pe obraz – până peste poate de dulce!
— Ci deodată, de parcă i-ar fi venit poftă să guste din carnea mea, își înfipse în obrazul meu dinții de tigroaică tânără și îmi arse o mușcătură de-i mai port și-acuma urma. Apoi plecă râzând cu un râs mulțumit, pe când eu îmi ștergeam sângele ce curgea de pe obraz. Și mă gândeam: „Pățania asta a ta, o, Cutare, este o pățanie uluitoare! Și în curând ai să vezi toate muierile din suk cum au să vină să-ți ceară care o bucățică de obraz, care o bucățică de bărbie, care o bucățică de ce știi tu și poate că atunci ar fi mai bine să-ți lefterești marfa din prăvălie toată și să nu mai vinzi decât bucăți din tine!”
Și când veni seara, mai râzând, mai mânios, mă întorsei la baba care mă aștepta ca de obicei, la colțul uliței noastre și care, după ce îmi puse năframa la ochi, mă duse la saraiul nevestei mele. Și, de-a lungul drumului, o auzii cum mormăia printre dinți niște vorbe neînțelese ce-mi păreau a cam fi un soi de amenințări, ci gândeam: „Babele-s niște făpturi cărora le place să boscorodească și care își petrec bătrânele lor zile amărâte cârtind de toate și trăncănind!”
Or, când intrai la soția mea, o găsii în sala de primire, stând cu sprâncenele încruntate și îmbrăcată din talpă până-n creștet într-o culoare roșie stacojie, cum poartă sultanii în ceasurile lor de mânie. Iar înfățișarea ei era aprigă, iar chipul coperit de gălbeneală. Și, la priveliștea aceea, zisei în sinea mea: „O, Ocrotitorule, scapă-mă!” Și neștiind de unde-i vine pornirea vrăjmașă, mă dusei la soția mea care, împotriva obiceiului, nu se ridică să mă întâmpine, ci își întoarse capul de la mine; și, întinzându-i cocoșul de aur pe care îl cumpărasem, îi spusei:
— O, stăpâna mea, primește cocoșul acesta de preț, care-i un lucru într-adevăr minunat și care-i vrednic de privit; întrucât l-am cumpărat spre a-ți face o bucurie!
Ci, la vorbele mele, fruntea i se posomori, ochii i se înnegurară și până să am eu vreme să mă feresc dobândii un dos de palmă care mă răsuci ca pe un titirez și era mai-mai să-mi rupă falca din stânga. Și strigă:
— O, câine și plod de câine, dacă chiar ai cumpărat cocoșul, atunci de unde ai mușcătura de pe obraz?
Iar eu, năucit și de palma cea năprasnică, simții că mă clatin; și fusei nevoit să mă încordez strașnic, ca să nu cad cât eram de lung. Da asta nu fu decât începutul, o, doamne al meu, asta nu fu, vai! Decât începutul începutului! Căci, la un semn al soției mele, văzui deodată cum se dau la o parte perdelele din fund și cum intră patru roabe călăuzite de babă. Și aduceau un trup de copilandră, cu capul tăiat și pus pe mijlocul trupului. Și cunoscui pe dată că acel cap era al fetei ce-mi dăduse, pe o mușcătură, giuvaierul. Iar priveliștea aceea izbuti să mă topească de tot. Și mă prăbușii la pământ, fără de simțire.
Iar când îmi venii în fire, o, doamne sultane al meu, mă văzui legat cu lanțuri în maristanul de aici. Și paznicii îmi spun că sunt nebun. Și altceva nimic nu-mi mai spun.
Și-așa-i cu povestea prepusei mele nebunii și a întemnițării mele în casa de nebuni. Și numai Allah v-a trimis pe amândoi și pe tine, o, doamne sultane al meu și pe tine, o, înțeleptule și dreptule vizir, ca să mă scoateți de aici. Și voi amândoi să judecați, din nesminteala ori din sminteala spuselor mele, dacă sunt stăpânit de duhuri, ori cumva sunt lovit de vreo aiureală, de vreo pandalie sau de vreo scrânteală, ori dacă sunt întreg la minte.
După ce ascultară povestea tânărului, sultanul și vizirul său, care era sultanul-derviș de odinioară, cel născut din flori, se cufundară în cugetări adânci și rămaseră gânditori, cu fruntea plecată și cu ochii ațintiți în pământ, vreme de un ceas. După care sultanul ridică cel dintâi fruntea și-i spuse soțului său:
— O, vizire al meu, mă jur pe adevărul Aceluia carele m-a pus ocârmuitor peste împărăția Egiptului că nu voi avea tihnă și nici n-am să mănânc ori să beau nimic până n-oi da de copilandra care s-a măritat cu tânărul acesta. Așa că, grăbește-te să-mi spui ce s-ar cădea să facem.
Și vizirul răspunse:
— O, doamne al vremilor, trebuie să-l luăm fără de zăbavă pe tânărul acesta, lăsându-i deocamdată pe ceilalți doi în lanțuri, și să străbatem cu el ulițele cetății, de la răsărit la apus și de la dreapta spre stânga, până ce el are să poată găsi intrarea în ulița unde bătrâna avea obiceiul să-l lege la ochi. Și-atunci noi avem să-l legăm la ochi, iar el are să-și aducă aminte câți pași făcea însoțit de babă și are să ne facă astfel să ajungem la poarta casei, la ușa la care i se scotea legătura de la ochi. Și acolo, Allah are să ne lumineze cum să ne purtăm în treaba aceasta gingașă.
Iar sultanul spuse:
— Să se facă după sfatul tău, o, vizire al meu plin de iscusință.
Și se ridicară amândoi pe dată, porunciră să se dezlege lanțurile tânărului și îl scoaseră din maristan.
Și totul se petrecu așa cum prorocise vizirul. Întrucât după ce străbătură o sumedenie de ulițe prin fel de fel de mahalale, ajunseră într-un sfârșit la intrarea uliței cu pricina, pe care tânărul o cunoscu fără de șovăire. Și, legat la ochi ca odinioară, putu să-și socotească pașii și să-i ducă dinaintea unui sărai, pe care sultanul când îl văzu rămase năuc. Și strigă:
— Alungat fie Cel-Rău, o, vizire al meu! În saraiul acesta șade una dintre soțiile sultanului de odinioară de la Cairo, acela care mi-a lăsat scaunul de domnie, din pricină că n-a avut ca urmași copiii de spiță bărbătească. Iar soția aceasta a sultanului de odinioară, părintele nevestei mele, trăiește aici cu fata ei, care de bună seamă că ea trebuie să fie soția tânărului nostru! Allah este cel mai mare, o, vizirule! Așadară-i scris la orânda tuturor fetelor de crai să se împreune cu nimicurile lumii, așa cum am fost și noi! Osândele Atoateorânduitorului au pururea pricinile lor, ci nu putem pricepe acele pricini!
Și adăugă:
— Să dăm zor și să intrăm, ca să vedem urmarea acestei istorii.
Și bătură cu belciugul de fier în poarta care răsună. Iar tânărul spuse:
— Chiar ăsta-i sunetul!
Și poarta fu numaidecât deschisă de niște hadâmbi, care rămaseră împietriți cunoscându-i pe sultan, pe vizirul cel mare și pe tânărul soț al stăpânei lor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute treizeci și șaptea noapte urmă:
Și bătură cu belciugul de fier în poartă și poarta fu numaidecât deschisă de niște hadâmbi, care rămaseră împietriți cunoscându-i pe sultanul, pe vizirul cel mare și pe tânărul soț al copilandrei. Iar unul dintre ei zbură s-o prevestească pe stăpână-sa de sosirea sultanului cu cei doi însoțitori ai săi.
Atunci fetișcana se împodobi și se dichisi și ieși din harem și veni în sala de oaspeți, să-și aștearnă temenelile dinaintea sultanului, soțul surorii ei după tată, da nu și după mamă și să-i sărute mâna. Iar sultanul o cunoscu într-adevăr și făcu un semn de înțelegere înspre vizirul său. Pe urmă îi spuse crăiței:
— O, fiică a socrului meu, ferească-mă Allah să-ți fac vreo certare pentru purtarea ta; întrucât trecutul se află la stăpânul cerurilor și numai vremea de față este a noastră. Pentru aceasta eu acuma doresc ca tu să te împaci cu acest tânăr, soțul tău, care-i un tânăr plin de bune însușiri la temelia lui și care, fără a-ți păstra nici un fel de pică, nu cere nimic mai mult decât să dobândească iarăși bunăvoința ta. De altminteri, îți jur pe vredniciile răposatului meu socru sultanul, părintele tău, că soțul tău n-a săvârșit nici un păcat greu împotriva cuviinței față de soția sa. Și a și ispășit destul de greu slăbiciunea lui de o clipă! Nădăjduiesc, dar, că ai să primești rugămintea mea!
Iar copilandra răspunse:
— Dorințele stăpânului nostru sultanul sunt porunci pentru noi și ele se află asupra capetelor și a ochilor noștri.
Și sultanul se bucură mult de supunerea aceea și spuse:
— Dacă-i așa, o, fiică a socrului meu, îl căftănesc pe soțul tău în slujba de baș-cămăraș al meu. Și de-acum înainte are să fie oaspetele meu la masă și tovarăș al meu de pahar. Și chiar în seara aceasta am să ți-l trimit pentru ca, fără martori stânjenitori, să înfăptuiți amândoi împăcarea făgăduită. Ci, deocamdată, îngăduie-mi să-l iau cu mine, întrucât avem de ascultat împreună istorisirile celor doi tovarăși ai săi de lanț!
Și plecă, adăugând:
— Se înțelege că de-aici înainte rămâne limpede între voi doi că ai să-l lași să plece și să vină în toată voia, fără legătură la ochi, iar el, la rându-i, făgăduiește că niciodată, sub nici un cuvânt, nu are să se mai lase sărutat de vreo femeie, fie ea măritată, fie fată.
Și aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, sfârșitul poveștii pe care i-a istorisit-o sultanului și vizirului său tânărul cel dintâi, acela care citea dintr-o carte, la maristan. Ci în ceea ce îl privește pe cel de al doilea tânăr, unul dintre cei doi care ascultau citirea, iacătă!
Când sultanul cu vizirul și cu cămărașul cel nou ajunseră îndărăt la maristan, șezură jos pe pământ dinaintea celui de-al doilea tânăr, zicând:
— Acuma-i rândul tău.
Iar cel de-al doilea tânăr spuse: