Află, o, stăpâne al meu și cunună peste capul nostru, că eu, de meseria mea de odinioară, care fusese și meseria tatălui meu și a tatălui tatălui meu, eram tăietor de lemne prin păduri și cel mai sărac dintre tăietorii de lemne de la Bagdad. Iar sărăcia mea era mare și era încâinită și mai rău, în fiece zi, de viețuirea în casă laolaltă cu fiica socrului meu, chiar soția mea, o muiere oțărâtă, scârțană, gâlcevitoare, dăruită cu niște ochi goi și cu o minte ticăloasă. Afară de asta, nu era bună la nimic-nimica și s-ar fi putut asemui la gingășie și la alint cu mătura din ogeacul nostru. Și cum era mai sâcâitoare ca o muscă de cal și mai cârâitoare ca o găină prinsă, mă hotărâsem, după multe certuri și supărări, să nu-i mai grăiesc niciodată vreo vorbă și să-i îndeplinesc fără crâcnire toate toanele, ca să am oarecare tihnă când mă întorceam acasă de la munca grea a zilei. Ceea ce făcea ca, atunci când Atoatedătătorul îmi răsplătea truda cu vreo drahmă de argint, afurisita de muiere să nu pregete vreodată a se repezi să mi-o înșface, de cum treceam pragul casei. Și-așa se scurgea viața mea, o, emire al drept-credincioșilor.
Or, într-o bună zi, având trebuință să-mi cumpăr o frânghie de legat lemnele, dat fiind că aceea pe care o aveam se deșirase de tot, mă hotărâi, cu toată spaima ce mi-o stârnea gândul de-a vorbi cu soția mea, să-i spun nevoia în care mă aflam de-a cumpăra frânghia aceea nouă. Și nici n-apucară să iasă bine din gura mea vorbele de cumpărare și de frânghie, o, emire al drept-credincioșilor, că mi se și păru că aud cum se deschid peste capul meu toate zăvoarele furtunilor. Și urmă o vijelie lustruită cu sudalme și cu afurisenii, pe care nu este numaidecât zornic a le mai rosti de față cu stăpânul nostru! Și puse cap la toate, zicându-mi:
— A, fleandura și lepădătura cea mai ticăloasă! De bună seamă că nu-mi ceri bani decât ca să te duci să-i cheltuiești în tovărășia dezmățatelor din Bagdad. Da fii pe pace, că ochiul meu stă deschis asupra purtării tale. Și dacă chiar ceri banii aceștia pentru o frânghie, apoi am să merg și eu, ca s-o cumperi cu mine de față. Și, de altminteri, de-acuma încolo n-ai să mai ieși din casă fără mine!
Și, spunând acestea, mă târî cu dârzie în suk și plăti chiar ea neguțătorului frânghia ce-mi era de trebuință spre a câștiga pâinea. Ci numai Allah știe cu preț de câte tocmeli și de câți ochi ponciși, aruncați rând pe rând când înspre mine, când înspre negustorul speriat, fu încheiată acea târguială zbuciumată.
Ci, o, doamne al meu, toate astea nu erau decât începutul nenorocirii mele, în ziua aceea. Întrucât, la plecarea din suk, cum vroiam să mă despărțesc de soția mea spre a mă duce la muncă, ea îmi zise:
— Încotro o iei? Încotro o iei? Sunt cu tine și n-am să te las!
Și, fără nimic mai mult, sări în spinarea măgarului meu și adăugă:
— De-acuma încolo am să merg cu tine în munte, acolo unde te tot lauzi că îți treci zilele tăind lemne, ca să-ți veghez munca.
Iar eu, la atare știre, o, doamne al meu, văzui lumea întreagă cum mi se înnegurează dinaintea ochilor și pricepui că nu-mi mai rămânea decât să mor. Și îmi zisei: „Iacătă, o, bietul de tine, că pacostea nu are a-ți mai da tihna mântuirii tale! Înainte baremi aveai oleacă de zăbavă câtă vreme te aflai singur în pădure. Acuma s-a sfârșit și asta! Mori în ticăloșia și în deznădejdea ta! Nu este scăpare și putință decât întru Allah Milosârdnicul! De la El venim și la El ne întoarcem!” Și mă hotărâi, odată ajuns în pădure, să mă culc pe pântece și să mă las să mor de moarte neagră.
Și, chibzuind astfel, fără a răspunde o vorbă, pornii pe urmele măgarului care ducea în spinare povara ce-mi apăsa sufletul și viața.
Or, pe drum, sufletul omenesc, care este scump vieții, îmi năzări, spre a ocoli moartea, un gând la care nici nu visasem până atunci. Și nu pregetai să-l trec numaidecât în faptă.
Într-adevăr, de cum ajunserăm la poalele muntelui, iar soția mea se dete jos din spinarea măgarului, îi spusei:
— Ascultă, o, femeie! Întrucât nu mai am nici o putință de a-ți ascunde nimic, vreau să-ți destăinuiesc că frânghia pe care tocmai am cumpărat-o nu este menită nicidecum, în mintea mea, să lege lemne, ci trebuie să slujească la a ne îmbogăți pentru totdeauna!
Și, în vreme ce muierea se afla sub lovitura nedumeririi în care o arunca mărturisirea aceea neașteptată, o dusei la gura unui puț vechi, secat de amar de ani și îi spusei:
— Vezi puțul acesta? În el se află norocul nostru! Și, cu funia, am să mă duc să-l culeg.
Și cum fiica lui socru-meu era tot mai uluită, adăugai:
— Ei, da, pe Allah! E mult de când mi s-a dezvăluit taina unei comori ascunse în puț și care comoară este scrisă întru norocul meu. Iar ziua de astăzi este ziua când trebuie să cobor s-o scot! Și pentru aceasta, m-am hotărât să te rog a-mi cumpăra funia!
Or, nici nu rostii eu bine vorbele de comoară și de coborât în puț, că ceea ce nădăjduisem se și dovedi pe deplin. Întrucât soția mea strigă:
— Nu, pe Allah! Eu am să cobor acolo înlăuntru! Căci tu n-ai să te pricepi niciodată cum să deschizi comoara și cum să pui stăpânire pe ea. Și-apoi nu am nici o încredere în cinstea ta.
Și își aruncă numaidecât iașmacul și îmi zise:
— Hai, grăbește de mă leagă cu frânghia și coboară-mă în puț.
Iar eu, o, doamne al meu, după ce făcui câteva nazuri, numai așa, chipurile și după ce înghiții câteva sudalme pentru șovăiala mea, oftai:
— Să fie după voia lui Allah și după voia ta, o, fiică a unor oameni de treabă!
Și o legai vârtos cu funia, petrecându-i-o pe după subsuori și o lăsai să lunece în afundul puțului. Iar când simții că ajunsese la fund, mă descotorosii de toate, aruncând frânghia în adâncul gropii. Și scosei un oftat de mulțumire cum nu mai slobozise pieptul meu de când ieșisem din pântecele maică-mii. Și-i strigai afurisitei:
— O, fiică a unor oameni de treabă, ai bunăvoința de a rămâne acolo până ce am să vin eu să te trag!
Și fără să-mi mai pese de răspunsul ei, mă întorsei liniștit la munca mea și mă apucai să tai lemne cântând, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multișoară vreme. Și, în bucuria mea, mi se părea că îmi crescuseră aripi, așa mă simțeam de ușor, ca păsările.
Și descotorosit astfel de pricina amarurilor mele, putui într-un sfârșit să gust dulceața liniștii și a tihnei. Ci peste două zile gândii în cugetul meu: „Ya Ahmad, legea lui Allah și a Trimisului său – asupra-i fie rugăciunea și binecuvântările!
— Nu îngăduie unei făpturi să ia viața altei făpturi cu chip la fel ca al ei. Iar tu, părăsind-o pe fiica socrului tău în afundul puțului, o primejduiești de-a o lăsa să moară de foame. Hotărât! Unei făpturi ca ea i se cuvine cea mai rea osândă. Ci tu să nu-ți încarci sufletul cu moartea ei și scoate-o din groapă. Și-apoi s-ar mai și putea ca învățătura aceasta de minte s-o lecuiască pe totdeauna de firea ei cea urâtă."
Și neputând înfrunta sfatul cugetului, mă dusei la puț și o strigai pe fiica socrului meu, slobozind înspre ea altă funie:
— Hai, dă zor de te leagă, ca să te scot. Nădăjduiesc că învățătura aceasta te-o fi lecuit.
Și, simțind că funia fusese prinsă în afundul puțului, așteptai un răstimp spre a-i da răgaz soției să se lege bine. După care, simțind că zgâlțâia de frânghie, spre a-mi da de înțeles că e gata, o trăsei cu mare caznă, așa de grea era povara de la capătul funiei. Și care nu-mi fu spaima, o, emire al drept-credincioșilor, când văzui atârnat de funie.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și șaptea noapte urmă:
Și care nu-mi fu spaima, o, emire al drept-credincioșilor, când văzui atârnat de funie, în loc de fiica socrului meu, un ginn uriaș, cu o înfățișare tare puțin liniștitoare și care, de îndată ce atinse pământul, se temeni dinainte-mi și îmi zise:
— Multe mulțamuri am a-ți aduce, ya Sidi Ahmad, pentru binele pe care mi-l făcuși! Află, într-adevăr, că eu sunt din rândul ginnilor care nu au însușirea de a zbura prin văzduhuri și care nu pot decât să se târâie pe pământ, măcar că în acest chip iuțeala lor este mare foarte și le îngăduie să meargă tot atâta de repede ca și ginnii văzduhurilor. Și-așa că eu, un ginn pământenesc, îmi alesesem de ani și ani puțul acesta vechi spre a mi-l face sălaș. Și trăiam aci în tihnă deplină, până când, acum două zile, a coborât la mine cea mai afurisită muiere de pe pământ. Și n-a mai contenit să mă tot chinuiască din clipita când m-am apucat să mă încârduiesc cu ea și m-a silit, toată vremea aceasta, să trudesc la ea fără de răgaz, eu care de ani și ani trăiam întru burlăcie și pierdusem asemenea deprinderi! Ya Allah! Drept care îți sunt tare îndatorat că m-ai izbăvit de pojarnica de muiere. Of, de bună seamă că un bine atâta de însemnat nu are să rămână fără de răsplată, întrucât a căzut într-un suflet care-i știe prețul. Așa că iacătă ce pot și ce vreau să fac eu în schimbul lui!
Și se opri o clipită, ca să-și tragă sufletul, pe când eu, liniștit de gândurile lui bune, cugetam: „Pe Allah! Muierea mea este de spaimă, dacă a izbutit să-i sperie până și pe ginni, ba până și pe cel mai uriaș dintre ginni. Cum de-oi fi putut eu să durez atâta amar de vreme la răutatea și la ticăloșia ei?” Și, plin de milă față de mine însumi și față de semenul meu întru pacoste, îl ascultai atunci când începu iar:
— Da, ya Sidi Ahmad, din tăietor de lemne cum ești vreau să te fac pe-o potrivă cu sultanii cei mai mari. Și iacătă cum. Cunosc că sultanul de la Ind are numai o fată, care-i o copilandră cum este luna în cea de a paisprezecea zi a ei. Și-i taman la vremea de măritiș, la anii paisprezece și un sfert, și-i fecioară cum este boaba de mărgăritar în scoica ei de sidef. Iar eu vreau să fac așa ca să ți-o dea de soție însuși sultanul de la Ind, părintele său, care ține la ea mai strașnic decât la chiar viața lui. Și, spre a-mi izbândi gândul, am să și dau drumul pasului, în fuga mea cea mai mare, înspre palatul sultanului, la Ind și am să intru în trupul fetișcanei crăițe și am să pun stăpânire o vreme pe mintea ei. Și, în felul acesta, stăpânită de duh, are să pară nebună pentru toți cei din preajma ei, iar sultanul, tătâne-său, are să caute s-o tămăduiască pe la toți vracii cei mai iscusiți de la Ind. Da niciunul dintre ei nu are să poată să ghicească pricina adevărată a boalei, care va fi șederea mea în trupul fetei; și toate strădaniile lor au să se spulbere la suflarea și la vrerea mea. Și-atunci ai să te ivești tu și ai să fii tămăduitorul domniței. Și am să-ți arăt mijloacele pentru aceasta!
Și, după ce grăi astfel, ginnul scoase din sân niște frunze de la un pom tainic, pe care mi le dete, adăugând:
— Odată ce ai să fii dus la tânăra crăiță bolnavă, tu s-o cercetezi de parcă habar nu ai avea ce fel de boală are, să iei un chip îndoielnic și îngândurat, ca să-i bagi în sperieți pe cei de față, și, într-un sfârșit, să iei una dintre frunzele acestea, pe care s-o înmoi în apă și cu care să ștergi apoi obrazul fetei. Iar eu, numaidecât, am să fiu silit să ies din trupul copilei: și pe clipă pe dată fata are să-și capete iarăși mintea și are să se întoarcă la starea ei dintâi. Și tot atunci, ca răsplată pentru lecuirea săvârșită, tu ai să ajungi soțul copilandrei, fata sultanului. Și-acesta-i, ya Sidi Ahmad, chipul în care vreau să-ți răsplătesc binele pe care mi l-ai făcut în viață, izbăvindu-mă de muierea cea înfricoșătoare care a venit să-mi facă cu neputință șederea în puțul meu, în locul acela minunat și tihnit unde nădăjduiam să-mi trec zilele în netulburare. Și Allah s-o bată pe afurisită!
Și după ce grăi astfel, ginnul își luă ziua-bună de la mine, povățuindu-mă să pornesc îndată la drum înspre țara Indului. Îmi ură călătorie bună și pieri din ochii mei, lunecând pe fața pământului ca o corabie dusă de furtună.
Eu atunci, o, doamne al meu, știind că ursita mea mă așteaptă în țara Indului, nu șovăii a urma povățuirile ginnului și a lua calea numaidecât înspre țara aceea depărtată. Iar Allah îmi meni bună pace și, după o călătorie lungă, plină de osteneli, de lipsuri și de primejdii, care nu sunt de nici o trebuință a le povesti stăpânului nostru, ajunsei fără de pagubă în țara Indului, acolo unde domnea sultanul, tatăl domniței ce avea să-mi fie soție.
Și ajungând astfel la capătul călătoriei mele, aflai că într-adevăr nebunia domniței se și dovedise de o bună bucată de vreme, că faptul prăbușise saraiul împărătesc și toată țara în deznădejdea cea mai adâncă și că, după ce zadarnic folosise știința doftorilor cei mai iscusiți, sultanul o făgăduise pe domniță de soție aceluia care ar zvidui-o.
Eu atunci, o, emire al drept-credincioșilor, tare pe povețele ce mi le dăduse ginnul și fără de nici o grijă în ce privește izbânda, mă înfățișai la primirea pe care o dată în zi sultanul o îngăduia acelora ce vroiau să încerce o zviduire asupra minților domniței. Și căleai cu toată încrederea în odaia în care sta încuiată fata, și nu pregetai a pune în fapt învățătura ginnului, schimbând tot felul de înfățișări îngândurate, ca să fiu luat cu totul în seamă. Pe urmă, după ce băgai bine în sperieți pe toți cei din preajmă și fără a fi pus nici o întrebare despre starea bolnavei, înmuiai câteva frunze dintre cele ce le aveam și ștersei cu ele fața domniței.
Și fata, cuprinsă numaidecât de zgâlțâieli, scoase un țipăt mare și căzu leșinată. Or, acestea se datorau ginnului care, cu ieșirea lui repezită din trupul copilandrei, stârnise starea aceea ce l-ar fi înfricoșat pe oricare alt ins în locul meu. Ci eu, departe de a mă arăta tulburat, stropii cu apă de trandafiri fața fetișcanei și o făcui să-și vină în simțiri. Iar ea se deșteptă cu mințile întregi și începu să vorbească la toată lumea, cu chibzuială, cu dulceață și cu măsură, cunoscându-i pe cei din preajmă și spunând fiecăruia pe nume.
Și bucuria fu până peste măsură la sărai și în toată cetatea. Iar sultanul țării Indului, îndatorat de binele ce-i făcusem, nu se lepădă de făgăduială și mi-o dete pe fiica lui de soție. Și nunta noastră se săvârși chiar în ziua aceea, cu vâlva cea mai strălucită, în toiul ospețelor și al veseliei întregului norod.
Și iacă-așa ajunsei soț al domniței, fata sultanului de la Ind.
În ceea ce o privește pe cea de a doua domniță, pe care ai văzut-o șezând de partea stângă a palanchinului, o, emire al drept-credincioșilor, apoi iacătă!
După ce ginnul cel uriaș, datorită înțelegerii hotărâte între noi, părăsi trupul domniței de la Ind, își bătu capul spre a afla unde avea să se ducă să sălășluiască de aci înainte, dat fiind că nu mai avea adăpost și că puțul rămăsese stăpânit de pacostea de fiică a socrului meu. Și-apoi, în vremea șederii sale în trupul fetișcanei, prinsese gust până la urmă de un asemenea soi de adăpost și își făgăduise ca la ieșirea sa de acolo să-și caute un alt trup de copilandră. Încât, după ce cugetă oleacă, își luă vânt și porni înspre împărăția Chitaiului, cu toată iuțeala, ca o corabie mare gonită de furtună.
Și nu dovedi altceva mai bun de făcut decât să se ducă și să se aciuiască în trupul fetei sultanului Chinei, o crăiță tânără de paisprezece ani și un sfert, frumoasă ca luna în cea de-a paisprezecea zi a ei și neprihănită ca boaba de mărgăritar în scoica ei de sidef. Și, dintr-odată, domnița sălășluită de el se puse pe un șir de zgâlțâituri și de zvâcnituri anapoda și pe o revărsare de vorbe fără de cap care dădură limpede în vileag sminteala ei. Și amărâtul de sultan al Chitaiului degeaba chemă la căpătâiul fetei sale pe doftorii cei mai iscusiți din China, că nu izbândi neam s-o facă pe fiică-sa să se întoarcă la starea dintâi. Și fu cufundat, dimpreună cu saraiul și cu împărăția lui, în jale și în deznădejde, dat fiind că domnița era singurul său copil și că era o fată pe cât de iubitoare, pe atâta de dulce și de frumoasă. Ci, într-un sfârșit, Allah îl avu întru mila sa și făcu să-i ajungă la urechi zvonul minunatei vindecări, datorate îngrijirilor mele, a domniței de la Ind care ajunsese soția mea. Și trimise numaidecât un sol la tătânele soției mele, ca să mă roage să mă duc și să-i vindec fata, domnița Chitaiului, făgăduindu-mi-o de soție, dacă am să izbândesc.
Eu atunci mă dusei la soția mea cea tânără, copila sultanului de la Ind și îi spusei de solia și de făgăduiala ce mi se trimiteau. Și izbutii s-o încredințez că putea prea bine s-o primească de soră pe domnița Chitaiului, care mi se făgăduia de soție, dacă aș izbândi. Și plecai înspre țara Chitaiului.
Or, o, emire al drept-credincioșilor, tot ceea ce am să-ți povestesc în privința stăpânirii de către ginn a crăiței chinezoaice nu aflai decât după ce ajunsei în China și din chiar gura ginnului cu pricina. Întrucât, până atunci, eu nu știusem prea bine nimic despre felul răului de care suferea crăița chinezoaică, și îmi ziceam că frunzele mele au să poată s-o tămăduiască de orice-o fi. Drept aceea plecasem plin de nădejde, fără a-mi da prin cap că chiar prietenul meu cel vechi, ginnul cel uriaș, care își alesese sălașul în trupul fetei sultanului, era pricina răului.
Încât uluiala mea fu până peste margini când, după ce intrai în iatacul crăiței chinezoaice, unde cerusem să fiu lăsat singur cu bolnava, cunoscui glasul prietenului meu, ginnul cel uriaș, care îmi spunea cu gura domniței:
— Ce, tu ești, ya Sidi Ahmad? Tu, cel pe care l-am copleșit cu binefacerile mele, tu vii să mă alungi din lăcașul pe care mi l-am ales pentru odihna oaselor mele? Au nu ți-e rușine ție să plătești binele cu răul? Și nu ți-e teamă că, dacă mă silești să ies de aici, am să mă duc de-a dreptul în țara Indului, în lipsa ta, să mă dedau la fel de fel de împreunări amarnice cu făptura soției tale de la Ind și pe urmă s-o omor?
Și întrucât nu puțin eram înfricoșat de primejdia aceea, ginnul se prilejui de spaima mea spre a-mi istorisi povestea sa din ziua când ieșise din trupul soției mele de la Ind și mă rugă fierbinte, pentru binele meu, să-l las să trăiască liniștit în adăpostul cel nou pe care și-l alesese.
Eu atunci, tare buimăcit și nevroind să mă arăt lipsit de recunoștință față de ginnul acela minunat, care, la urma urmei, era obârșia norocului meu, tocmai eram gata a mă hotărî să mă întorc la sultanul Chinei spre a-i mărturisi că nu eram în stare, cu priceperea mea, s-o scap pe crăiță de boala ei, când Allah îmi suflă în minte un tertip. Așa că mă răsucii înspre ginn și îi zisei:
— O, căpetenie de ginni și cunună a lor, o, minunatule, nu ca s-o tămăduiesc pe crăița Chitaiului am venit eu aici, ci am făcut toată călătoria aceasta spre a te ruga, dimpotrivă, să-mi vii într-ajutor. Că, de bună seamă, o mai ții minte pe muierea cu care ai petrecut în puț câteva zile amarnice. Eh, muierea aceea era nevasta mea, fata socrului meu. Și eu am aruncat-o acolo în puț, ca să am tihnă. Or, pacostea se ține acuma după mine, că nu știu cine-a putut să scoată de acolo puiul acela de cățea. Da iacătă că e slobodă și se ține pe urmele mele. Și pretutindenea se ține după mine și, of, vai de capul nostru! Într-o clipită are să fie aici.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și opta noapte urmă:
Și iacătă că o și aud cum țipă cu glasul ei cel afurisit în curtea saraiului. Fie-ți milă, o, prietene al meu și ajută-mă! Am venit să-ți cer fierbinte ajutorința!
Când auzi ginnul vorbele mele, fu cuprins de o spaimă de nespus și strigă:
— Ajutorință de la mine? Ya Allah! Ajutorință de la mine? Ferească-mă frații ginni de-a mai da ochii vreodată cu o muiere ca aceea! Prietene Ahmad, scapă cum ai putea! În ce mă privește, n-aș putea să fac nimica. Și fug numaidecât!
Așa grăi și ieși cu vuiet din trupul domniței, spre a-și slobozi picioarele în vânt și spre a mânca sub pașii lui depărtările: întocmai ca pe ape o corabie mare gonită de furtună.
Iar crăița chinezoaică își veni în minți. Și ajunse cea de a doua soție a mea.
Și de-atunci trăiesc cu cele două copile crăiești, în huzururi de toate soiurile și în desfătările cele mai gingașe.
Și-atunci gândii că, până a nu ajunge sultan peste țara Indului ori a Chitaiului și până a nu mă afla în neputință de a mai călători, să mai văd o dată țara în care m-am născut și unde am trăit ca tăietor de lemne, cetatea aceasta a Bagdadului, lăcașul păcii! Și iacătă, o, emire al drept-credincioșilor, cum m-ai întâlnit tu pe podul Bagdadului, în fruntea alaiului meu, urmat de palanchinul care le ducea pe cele două soții ale mele, domnițele Indului și ale Chitaiului, în cinstea cărora cântau meterhanalele din sculele lor cântece indienești și chinezești.
Și-aceasta-i povestea mea. Ci Allah este mai știutor!
După ce auzi povestea călărețului cel strălucit, califul se ridică în cinstea lui și îl pofti să vină și să stea jos lângă el, pe scaunul jețului împărătesc. Și îl firitisi că fusese ales de județele celui Atotputințe spre a ajunge, din tăietorul de lemne cel sărman care fusese, urmaș la scaunul de domnie al Indului și la scaunul de domnie al Chitaiului. Și adăugă:
— Pecetluiască Allah prietenia noastră și apere-te El și ocrotească-te întru fericirea împărățiilor tale de mâine.
SFÂRȘIT
Note
1 Mezii – vechii locuitori ai Iranului de azi: prin extensie, perșii.
2 Deilamiții erau locuitorii din Deilam, o regiune din partea de apus a Iranului.