Mi s-a izvodit, o, doamne al vremilor, o, cunună de pe capul meu, că emirul Harun Al-Rașid, califul – aibă-l Allah întru milostiile sale!
— Ieșise într-o bună zi din saraiul lui, în tovărășia vizirului Giafar și a spătarului Massrur, amândoi străvestiți, ca și califul, în neguțători de vază din cetate. Și tocmai ajunsese cu ei la podul de piatră care leagă cele două maluri ale Tigrului, când văzu, ghemuit jos la pământ, cu picioarele strânse sub sine, chiar la intrarea pe pod, un orb de o vârstă tare bătrână, care cerea de pomană întru Allah de la cei ce treceau pe calea milelor. Iar califul se opri din preumblare dinaintea calicului cel bătrân și puse un dinar de aur în palma pe care o întinsese acela. Iar cerșetorul, când califul vroi să-și urmeze drumul, îl prinse de mână repezit și îi spuse:
— O, darnicule făcător de bine, întoarcă-ți Allah fapta aceasta a sufletului tău milos cu cele mai alese dintre binecuvântările sale. Ci mă rog ție fierbinte, până a nu pleca, să nu care cumva a mă lipsi de mila pe care ți-o mai cer. Ridică-ți mâna și arde-mi un pumn ori o scatoalcă peste ureche.
Și, grăind așa, lăsă mâna pe care o ținea, pentru ca străinul să poată să-i tragă lovitura cerută. Ci de teamă ca acela să nu plece mai departe fără a-i împlini ruga, avu grijă să-l apuce de pulpana cea lungă a mantiei.
Dacă văzu și dacă auzi una ca aceea, califul rămase tare nedumerit și îi spuse orbului:
— O, moșule, ferească-mă Allah să mă supun stăruinței tale! Întrucât cine face o pomană întru Allah nu se cade să-i spulbere harul, umilindu-l pe cel ce s-a bucurat de pomana lui. Iar fapta urâtă la care mă îndemni să te supun este un lucru nevrednic de un drept-credincios.
Și, grăind astfel, califul făcu o smucitură, spre a-l sili pe orb să-i dea drumul. Ci își făcuse socoteala fără a ține seama de luarea-aminte a orbului, care, ghicind mișcarea califului, făcu la rându-i o smucitură cu mult mai hotărâtă, ca să nu-l scape. Și îi zise:
— O, darnicule stăpâne al meu, iartă sâcâiala și neobrăzarea purtării mele. Și lasă-mă să te rog iarăși fierbinte a-mi da o palmă peste ureche. Altminteri, mai bine să-ți iei pomana îndărăt. Căci nu pot s-o primesc decât numai cu învoiala aceasta, ca să nu ajung călcător de jurământ dinaintea lui Allah și să nu mă abat de la legământul pe care l-am făcut dinaintea feței Aceluia carele te vede și mă vede.
Pe urmă adăugă:
— Dacă ai ști, o, doamne al meu, pricina jurământului meu, nu ai șovăi să-mi dai dreptate.
Iar califul își zise: „Nu este mântuire decât întru Allah cel Atotputernic față de sâcâielile acestui moșneag orb!” Și cum nu voia să stea prea lungă vreme sub ochii mirați ai trecătorilor, se grăbi să îndeplinească lucrul ce i-l cerea orbul, care, de cum căpătă palma, îi și dete drumul, mulțumindu-i și ridicând amândouă mâinile înspre cer ca să cheme asupra capului califului toate binecuvântările.
Și Al-Rașid, slobozit astfel, se îndepărtă cu cei doi tovarăși ai săi și îi zise lui Giafar:
— Pe Allah! Povestea orbului trebuie să fie o poveste de-a mirărilea, iar pățania lui o pățanie tare ciudată! Încât, dar, întoarce-te la el și spune-i că vii din partea emirului drept-credincioșilor spre a-i porunci să se afle mâine la sărai, la ceasul rugăciunii de după-amiază.
Iar Giafar se întoarse la orb și îi spuse porunca stăpânului său.
Pe urmă veni iarăși la calif. Și nici nu făcuseră ei bine câțiva pași, că și zăriră pe partea stângă a podului, cam peste drum de orb, un alt cerșetor, beteag de amândouă picioarele și cu gura ruptă. Iar Massrur, spătarul, la un semn al stăpânului său, se duse la ologul de cele două picioare și cu gura strâmbă și îi dete pomana ce fusese scrisă la norocul lui în ziua aceea. Și omul săltă capul și începu să râdă, spunând:
— Hei, uallah! În toată viața mea de dascăl de scoală nu am câștigat atâta cât mi-e dat acuma să primesc din mâna dărniciei tale, o, stăpâne al meu!
Iar Al-Rașid, care auzise răspunsul, se întoarse înspre Giafar și îi zise:
— Pe viața capului meu! Dacă acesta-i dascăl de școală și dacă a scăpătat de-a ajuns să cerșească pe drumuri, de bună seamă că povestea lui trebuie să fie o poveste de pomină. Du-te degrabă și poruncește-i să se afle mâine, la ceasul orbului, la poarta saraiului meu.
Și porunca fu îndeplinită. Și își urmară preumblarea mai departe. Ci nici nu apucară ei să se depărteze bine de olog, că îl și auziră cum chema cu strigăte mari binecuvântările asupra capului unui șeic ce se apropiase de el. Și se uitară într-acolo, spre a vedea ce treabă putea să fie. Și văzură că șeicul, tulburat cu totul, încerca să se ferească de binecuvântările și de laudele ce-i erau aduse. Și pricepură, din vorbele ologului, că pomana pe care șeicul tocmai i-o dăruise era încă și mai mare decât cea a lui Massrur, și-atâta cât bietul om nu mai primise niciodată una asemenea. Iar Harun îi mărturisi lui Giafar mirarea sa de a vedea un om de rând dând dovadă de o lărgime de mână mai mare decât chiar a lui și adăugă:
— Mi-ar plăcea să-l cunosc pe șeicul acesta și să cercetez pricina filotimiei lui. Du-te, dar, o, Giafar și spune-i să se înfățișeze dinaintea noastră, în după-amiaza de mâine, la ceasul orbului și al ologului.
Și porunca fu îndeplinită.
Și se găteau să-și urmeze drumul, când văzură înaintând pe pod un alai falnic, cum nu pot să desfășoare de obicei decât domnii și sultanii. Iar în fruntea alaiului mergeau niște pristavi călări care strigau:
— Faceți loc stăpânului nostru, soțul fiicei preaputernicului împărat al Chitaiului și al fiicei preaputernicului împărat al Sindului și Indului!
Iar în fruntea alaiului, pe un cal ce-și vădea soiul în felul cum se rotea în două picioare, strălucea un emir, poate că fiu de crai, cu o înfățișare plină de lumină și de măreție. Iar numaidecât în urma lui veneau doi seizi ce purtau de un căpăstru de mătase albastră o cămilă înfotăzată minunat și încărcată cu un palanchin în care ședeau, una de-a dreapta și alta de-a stânga, sub un polog de atlaz roșu și cu fețele acoperite cu iașmacuri de mătasă naramzie, cele două tinere domnițe, soțiile călărețului. Iar alaiul se încheia cu o ceată de cântăreți ce cântau din alăutele lor cu înfățișări nemaivăzute niște cântece indienești și chinezești.
Iar Harun, minunat și nedumerit totodată, le spuse soților săi:
— Iacătă un străin de mare vază, cum arareori se ivesc în cetatea mea de scaun. Și măcar că până acuma i-am primit pe craii și pe domnii și pe emirii cei mai falnici de pe pământ și multe căpetenii de-ale necredincioșilor de peste mări, iar cei din țara frâncilor și cei din părțile de la capătul Apusului mi-au trimis soli și crainici, niciunul dintre toți câți i-am văzut nu se puteau asemui cu acesta ca strălucire și ca frumusețe.
Pe urmă se întoarse înspre Massrur, spătarul său și îi spuse:
— Du-te de sârg, o, Massrur și ține-te după alai, ca să vezi ceea ce este de văzut și să te întorci la sărai să mă lămurești fără de zăbavă, după ce vei fi avut grijă să-l poftești pe străinul acela falnic să se înfățișeze mâine dinaintea mea, la ceasul orbului, al ologului și al șeicului cel filotim.
Și după ce Massrur plecă să îndeplinească porunca, emirul drept-credincioșilor și Giafar trecură într-un sfârșit podul. Da nici nu ajunseră ei bine la capătul lui că și zăriră, în mijlocul meidanului ce li se deschidea dinainte, care slujea ca loc de întreceri la aruncarea cu sulița și la călărie, o mare strânsură de oameni ce se uitau la un tânăr călare pe o iapă albă și frumoasă, pe care o mâna în goana mare de colo până colo, chinuind-o cu lovituri năprasnice de bici și de pinteni, fără de răgaz și în așa fel că iapa era toată numai o spumă și un sânge, iar picioarele și tot trupu-i erau cuprinse de tremur.
La priveliștea aceea, califul, care avea dragi caii și nu îndura să fie chinuiți, fu până peste măsură de supărat și îi întrebă pe cei ce priveau:
— Pentru ce se poartă tânărul acela într-un chip atâta de crunt față de iapa aceea frumoasă și supusă?
Iar ei răspunseră:
— Nu știm, și numai Allah știe! Da în fiecare zi, tot la ceasul acesta, îl vedem pe tânăr cum vine cu iapa lui, iar noi stăm și ne uităm la tot frământul acela neomenesc!
Și adăugară:
— La urma urmei, este stăpân legiuit pe iapa lui și poate să se poarte cu ea cum îi place.
Iar Harun se întoarse înspre Giafar și îi spuse:
— Las pe seama ta, o, Giafar, să afli de la tânărul acesta pricina care îl îndeamnă să-și chinuiască așa iapa. Și dacă n-o vrea să ți-o dezvăluiască, să-i spui cine ești și să-i poruncești să se înfățișeze dinaintea mea, la ceasul orbului, al ologului, al șeicului cel filotim și al călărețului străin.
Și Giafar răspunse că ascultă și că se supune, iar califul îl lăsă pe meidan și se întoarse singur la sărai, în ziua aceea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și una noapte urmă:
Giafar răspunse că ascultă și că se supune, iar califul îl lăsă la meidan și se întoarse singur la sărai, în ziua aceea.
Or, a doua zi, după rugăciunea de la amiază, califul intră în divanul de taină, iar vizirul cel mare Giafar aduse numaidecât dinaintea sa pe cei cinci inși pe care îi întâlniseră în ajun pe podul de la Bagdad și anume pe orbul care cerea să fie pălmuit, pe ologul dascăl de școală, pe șeicul cel filotim, pe călărețul de neam mare pe urma căruia se cântau cântece indienești și chinezești și pe flăcăul stăpân al iepei bălane. Și după ce tuscinci se temeniră dinaintea scaunului împărătesc și sărutară pământul cum se cuvine, califul le făcu semn cu capul să se ridice, iar Giafar îi rândui frumos, unul lângă altul, pe chilim, la picioarele jețului.
Atunci Al-Rașid se întoarse dintru-ntâi înspre tânărul stăpân al iepei celei albe și îi spuse:
— O, tinere care te-ai arătat ieri atâta de neomenos față de mândrețea aceea de iapă bălană, cea atâta de supusă, pe care călăreai, poți să-mi spui, ca să știu și eu, pricina ce-ți îndemna sufletul să se poarte într-un chip așa de crunt față de o vită fără grai, care nu poate să răspundă la sudalme cu sudalme și la lovituri cu lovituri? Și să nu-mi spui că te purtai așa ca s-o înveți cu ascultarea ori ca s-o domolești. Întrucât și eu în viața mea am domolit și am dedat cu frâul o sumedenie de armăsari și de iepe, da niciodată nu am avut trebuință să chinuiesc, așa cum făceai tu, făpturile pe care le struneam. Și să nu-mi spui că îți hărțuiai așa iapa ca să-i veselești pe privitori; întrucât nu numai că priveliștea aceea neomenească nu-i veselea deloc, ci îi supăra și m-a supărat și pe mine odată cu ei. Și nu mult a lipsit, pe Allah! Să nu mă dau în vileag și să te pedepsesc după cum ți se cuvenea și să pun capăt unei priveliști atâta de amarnice. Vorbește, dar, fără a minți și fără a-mi ascunde nimic din pricina purtării tale: întrucât aceasta-i singura cale ce-ți rămâne ca să scapi de mânia mea și să-mi intri în voie. Ba chiar sunt gata, dacă istorisirea ta are să mă mulțumească și dacă vorbele tale au să-ți acopere purtarea, sunt gata să te iert și să uit tot ceea ce am văzut supărător în felul tău de a te purta.
Când auzi vorbele califului, tânărul stăpân al iepei albe se făcu galben de tot la chip și lăsă capu-n jos păstrând tăcerea, vădit în prada unei tare mari încurcături și a unei mâhniri fără de margini. Și întrucât rămânea așa mai departe, stând neclintit, fără a izbuti să rostească un cuvânt, pe când lacrimile îi șiroiau din ochi și i se prelingeau pe piept, califul schimbă glasul față de el și, mai nedumerit ca oricând, îi spuse cu grai dulce:
— O, tinere, uită că ești de față cu emirul drept-credincioșilor și vorbește aici în deplină slobozenie, ca și cum ai fi între prietenii tăi, căci văd bine că povestea ta trebuie să fie o poveste destul de ciudată, iar pricina purtării tale o pricină și ea destul de ciudată. Și mă juruiesc pe harurile strămoșilor mei cei falnici că nu ți se va face nici un rău.
Și, la rându-i, Giafar începu să-i facă tânărului, cu capul și cu ochii, niște semne vădite de îmbărbătare, care vroiau să spună limpede: „Vorbește cu toată încrederea. Și să nu-ți fie frică de nimic.” Atunci flăcăul începu să-și dobândească iar răsuflarea pierdută și, ridicând capul, mai sărută o dată pământul dintre mâinile califului și spuse: