Se povestește că erau la Bagdad un văr și o vară, care de când erau copii se îndrăgiseră cu o dragoste mare. Iar părinții lor îi meniseră unul altuia, zicând totdeauna: „Când s-o face mare Habib, avem să-l însurăm cu Habiba!” Și copiii trăiseră și crescuseră împreună și odată cu ei crescuse și dragostea lor. Ci, când ajunseră la vârsta să se însoare, ursita nu hotărî însurătoarea lor. Întrucât părinții, loviți de prăvaliștea vremilor, rămăseseră tare săraci; iar tatăl și mama Habibei se socotiră norocoși primindu-l ca soț pentru fata lor pe un preacinstit șeic, unul dintre negustorii cei mai bogați din Bagdad, care o ceruse de soție.
Și, după ce măritișul ei cu șeicul fu hotărât, tânăra Habiba voi să-l vadă pe Habib pentru cea din urmă oară și îi spuse plângând:
— O, fiu al unchiului meu, o, mult-iubitule, tu știi ce s-a întâmplat și știi că părinții mei m-au dat de soție unui șeic pe care nu l-am văzut niciodată și care nu m-a văzut niciodată. Și iacătă că, prin căsătoria aceasta, suntem prădați pe totdeauna de iubirea noastră, o, verișorul meu! Și poate că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viața!
Iar Habib răspunse suspinând:
— O, mult-iubita mea verișoară, amară-i soarta noastră, iar viața noastră de-aci înainte nu mai are nici o însemnătate! Cum am mai putea noi, departe unul de altul, să mai simțim gustul vieții și să ne mai bucurăm de frumusețile pământului? Of! Of! O, verișoara mea, cum avem să mai îndurăm noi povara ursitei noastre?
Și se plânseră unul pe altul, de era să se topească de durere. Pe urmă veniră și-i despărțiră, spunându-le că mireasa este așteptată spre a fi dusă la casa soțului.
Iar deznădăjduita Habiba fu dusă cu alai la casa șeicului. Și, după slujbele cele îndătinate și după urările și vorbele de binecuvântare, nunta luă sfârșit și toată lumea plecă, lăsând-o pe tânăra mireasă la soțul ei.
Iar când veni și ceasul de împreunare, șeicul intră în odaia de nuntă și o văzu pe nevastă-sa cum plângea în perne și cum pieptul i se zbătea plin de suspine. Și gândi: „De bună seamă, plânge și ea așa cum plâng toate fetele când se despărțesc de mama lor. Ci noroc că nu ține prea mult, îndeobște. Cu un pic de ulei izbutești să-i dai de hac până și lacătului cel mai ruginit, iar cu dulceață se domesticesc până și puii de leu!” Și se duse lângă fată, pe când ea plângea și îi zise:
— Ya setti Habiba, o, lumină a sufletului, pentru ce îți prăpădești tu așa frumusețea ochilor? Și ce durere-i pe tine, de te face să uiți până și că lângă tine se află cineva pe care nu l-ai cunoscut până acuma?
Ci fata, auzind glasul soțului ei, fu cuprinsă de alt val de lacrimi și de suspine și își cufundă capul și mai tare în căpătâie. Iar șeicul, cam încurcat, îi spuse:
— Ya setti Habiba, dacă plângi după mama ta, din pricină că te-ai despărțit de ea, spune-mi și mă duc să ți-o aduc pe dată!
Iar copila, drept orice răspuns, scutură din cap între perne, plângând și mai tare și nimic altceva. Iar soțul zise:
— Dacă după tatăl tău, ori după vreuna dintre surorile tale, ori după doica ta, ori după vreo dihanie dragă, vreun cocoș, ori vreo pisică, ori vreo gazelă, plângi tu cu atâta jale, spune-mi și, pe Allah! Plec să ți-o aduc!
Ci numai o mișcare tăgadnică din cap între perne fu răspunsul. Iar șeicul cugetă o clipă și zise:
— Poate că plângi chiar după casa părinților tăi, în care ți-ai petrecut pruncia și copilăria, o, Habiba? Dacă după ea plângi, spune-mi și te iau de mână și-acolo te duc!
Iar copila, oleacă mai alintată de vorbele cele bune ale soțului ei, ridică un pic capul; și ochii ei frumoși erau plini de lacrimi, iar obrazul ei vrăjitor era ca o flacără.
Și răspunse, cu un glas tremurând de plâns:
— Ya sidi, nu după mama mea plâng, nici după tatăl meu, nici după surorile mele, nici după doica mea, nici după altele dragi mie! Te rog, dară, fierbinte, să mă ierți a-ți dezvălui pricina lacrimilor și a jalei mele.
Iar șeicul cel minunat, care vedea pentru întâia oară dezvelit obrazul soției sale, rămase tare tulburat de frumusețea sa, de copilăreasca vrajă ce se revărsa din toată făptura ei și de dulceața graiului său. Și îi zise:
— Ya setti Habiba, o, tu, cea mai frumoasă dintre fete și cunună a lor, dacă nu despărțirea de ai tăi și de casa ta îți face jale, înseamnă că-i altă pricină. Și te rog să mi-o spui, ca să-i caut leacul.
Iar ea răspunse:
— Fie-ți milă! Iartă-mă de a-ți spune!
El grăi:
— Înseamnă, atunci, că pricina nu-i alta decât neplăcerea și sila ce ai față de mine. Or, pe viața ta! Dacă mi-ai fi spus, prin mijlocirea mamei tale, că nu voiai să fii soția mea, eu hotărât că nu te-aș fi silit să intri împotriva voiei tale în casa mea!
Și ea spuse:
— Nu, pe Allah! O, stăpâne al meu, pricina chinului meu nu este nicidecum neplăcerea ori sila! Cum să am simțămintele acestea față de cineva pe care nu l-am văzut niciodată? Ci se datorează cu totul altui lucru, pe care n-aș putea să ți-l dezvăluiesc!
Ci el stărui mai departe, atâta de dibaci și cu atâta bunătate, că fata, cu ochii în jos, sfârși prin a-i mărturisi dragostea ce-o avea pentru vărul ei, spunând:
— Pricina lacrimilor și a jalei mele este o făptură dragă, care a rămas acasă și anume fiul unchiului meu, cel cu care am crescut laolaltă, care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit din pruncie! Iar dragostea, o, stăpâne al meu, este o buruiană care își are rădăcinile înfipte în inimă, și, ca s-o smulgi, ar trebui să smulgi și inima odată cu ea!
La dezvăluirea aceasta a soției sale, șeicul lăsă capu-n jos, fără a scoate o vorbă. Și cugetă un ceas de vreme, pe urmă săltă capul și-i spuse fetei:
— O, stăpâna mea, legea lui Allah și a Profetului său – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – îl oprește pe drept-credincios să dobândească cu sila fie ce-o fi de la un drept-credincios. Iar dacă bucata de pâine nu se cade a fi luată cu sila de la un drept-credincios, ce va fi când este vorba să-i răpească inima? Așa că liniștește-ți sufletul și însenină-ți ochii! Și nimic nu are să se întâmple, decât ceea ce a fost scris la ursitoarea ta!
Și adăugă:
— Ridică-te, dar, o, soție a mea de-o clipă, și, cu îngăduința și cu deplina mea voie, du-te la acela care are asupra ta niște drepturi mai temeinice decât ale mele și fii a lui în toată slobozenia. Și să te întorci aici de cu zori, până a se deștepta slugile și a te vedea când te întorci, întrucât din ceasul acesta ești ca o copilă a mea, din carnea și din sângele meu! Iar părintele nu se atinge de fata lui. Și, după ce am să mor, tu ai să fii moștenitoarea mea!
Și mai adăugă:
— Ridică-te, fiica mea, fără a șovăi și du-te de-l alină pe vărul tău, care pesemne că te plânge cum se plâng morții!
Și o ajută să se scoale și îi puse cu chiar mâna lui rochiile cele frumoase și nestematele de mireasă și o însoți până la poartă. Iar ea ieși în uliță, cu hainele cele frumoase și cu nestematele ei, ca o idoliță purtată în zilele de sărbătoare de către necredincioși.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și doua noapte urmă:
Iar ea ieși în uliță, cu hainele cele frumoase și cu nestematele ei, ca o idoliță purtată în zilele de sărbătoare de către necredincioși. Da nu apucă ea să facă nici douăzeci de pași pe uliță, pe unde nici un suflet nu trecea la ceasul acela de noapte, că deodată o umbră neagră sări din beznă și se repezi la ea. Or, era un hoț, pândind vreo pradă de noapte și care, văzându-i sclipirea nestematelor, își zisese: „Iacătă cu ce am să mă îmbogățesc pe toată viața!” Și o înșfacă vârtos și se găti s-o prade, spunându-i cu glas înfundat și înfricoșător:
— Dacă deschizi gura să strigi, lungimea are să ți se amestece cu lățimea!
Și pusese mâna pe salbe, când privirea lui dete de frumusețea obrazului fetei; și, năucit cu totul, gândi: „Pe Allah! Am s-o prad pe ea întreagă, că-i mai scumpă decât toate comorile!” Și îi zise:
— O, stăpâna mea, nu ți se va face nici un rău! Da nu mi te împotrivi, ci vino de bunăvoia ta cu mine. Și noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată.
Căci gândea: „Asta-i o almee! Căci numai almeele ies noaptea îmbrăcate cu atâta strălucire. Și pesemne că vine de pe la vreo nuntă de emir!”
Iar copila, drept orice răspuns, începu să plângă. Și hoțul îi zise:
— Pe Allah! Pentru ce plângi? Fac jurământ că n-am să te jefuiesc, dacă mi te dai de bunăvoie!
Și, totodată, o luă de mână și vru s-o tragă după el. Atunci, printre plânsete, fata îi spuse cine era și îi istorisi mărinimia șeicului, soțul ei și nu-i ascunse nimica din toată povestea. Și adăugă:
— Iar acuma sunt în mâinile tale. Fă cu mine ce-ai vrea!
Când hoțul, care era cel mai afurisit tâlhar la drumul mare din tot isnaful hoților de la Bagdad, auzi povestea ciudată a fetei și când pricepu toată strălucirea purtării mărinimoase a șeicului, soțul ei, lăsă o clipă capu-n jos și chibzui adânc. Pe urmă ridică fruntea și-i spuse fetei:
— Și unde locuiește fiul unchiului tău, cel pe care îl ai drag?
Ea spuse:
— În cutare mahala, pe cutare uliță, unde șade în odaia ce dă spre grădina casei!
Iar hoțul spuse:
— O, stăpâna mea, nu se va putea spune vreodată că doi îndrăgostiți au fost păgubiți de dragostea lor de către un hoț. Dăruiască-ți Allah milele lui cele mai alese în noaptea aceasta, pe care te duci s-o petreci cu vărul tău! Iar eu am să te călăuzesc și am să te însoțesc, spre a te feri de întâlnirile nedorite cu alți hoți de-ai ca mine!
Și adăugă:
— O, stăpâna mea, dacă vântul este al tuturora, fluierul nu este al meu!
Și, rostind acestea, hoțul o luă pe fetișcană de mână și o însoți, cu toate cinstirile ce se arată față de o domniță, până la casa iubitului ei. Și își luă rămas-bun de la ea, după ce îi sărută poala rochiei și își văzu de drumul său.
Iar fata împinse poarta de la grădină, străbătu grădina și se duse drept la odaia vărului ei. Și îl auzi cum suspina, singur-singurel, cu gândul la ea. Și bătu la ușă; și glasul plin de plânsete al vărului ei întrebă:
— Cine este la ușă?
Ea spuse:
— Habiba!
Iar el dinlăuntru strigă:
— O, glas al dulcei Habiba!
Și mai spuse:
— Habiba este moartă! Cine ești tu, care îmi vorbești cu glasul ei?
Ea spuse:
— Sunt eu, Habiba, fiica unchiului tău!
Și ușa se deschise, iar Habib căzu leșinat în brațele verișoarei sale. Și când, în urma îngrijirilor dulcei Habiba, se trezi din leșinul lui, Habiba îl puse să se culce lângă ea, îi așeză capul pe genunchii ei și îi istorisi ce i se întâmplase cu șeicul, soțul ei și cu hoțul cel mărinimos. Iar Habib, când auzi, fu atâta de tulburat, că dintru-ntâi nu izbuti să rostească o vorbă. Pe urmă se sculă deodată și îi spuse verișoarei lui:
— Vino, o, verișoara mea mult-iubită!
Și o luă de mână, fără a voi să se prilejuiască de ea și ieși cu ea în uliță și o duse, fără a rosti o vorbă, la casa șeicului, soțul ei.
Când șeicul o văzu pe soția sa întorcându-se cu tânărul Habib, vărul ei și când înțelese pricina care îi aducea astfel pe amândoi la casa lui, îi pofti în chiar odaia lui și îi sărută, așa cum un părinte își sărută copiii și le spuse cu un glas plin de greutate:
— Când un drept-credincios i-a spus soției lui: „Tu ești fata mea, din carnea și din sângele meu!”, nici o putere nu mai poate să-l dezlege de vorbele lui! Încât, dar, o, copiii mei, nu-mi datorați nimic! Întrucât sunt legat cu chiar vorbele mele!
Și, după ce le grăi astfel, scrise pe numele lor și casa și bunurile ce le avea și se duse să locuiască în altă cetate.
Iar Șeherezada lăsă în seama sultanului Șahriar să tragă învățătura, fără a-l întreba nimic în privința aceasta. Și, în noaptea aceea, mai spuse: