Era odată un om, șamit de baștină, pe care Allah îl dăruise, ca pe toți șamiții din neamul său, cu un sânge vârtos și cu o minte întunecată. Întrucât este lucru știut că, atunci când Allah a împărțit darurile sale oamenilor, a pus în fiecare pământ însușirile cele bune și însușirile cele rele, care urmau să se treacă din neam în neam tuturor celor ce aveau să se nască acolo. Și-așa îi dărui el cu minte și cu isteciune pe locuitorii din Cairo, cu putere bărbătească pe cei din Egiptul-de-Sus, cu dragoste de poezie pe părinții noștri arabi, cu vitejie pe călăreții din pustie, cu obiceiuri cuviincioase pe locuitorii din Irak, cu prietenie față de oaspeți pe triburile cele rătăcitoare și cu multe alte daruri și multe alte pământuri; ci sirienilor nu le dete decât patima după chilipir și dorul de neguțătorie și îi uită cu totul când împărți darurile cele plăcute. Drept aceea, orice-ar face, un șamit, din țările care se întind de la marea cea sărată până la marginile pustiului Damascului, are să fie pururea un mocofan cu sânge vârtos, iar mintea lui nu are să fie vreodată deschisă decât la ispita cea grosolană a chilipirului și a pișicherlâcului.
Și-așa că sirianul cu pricina se trezi într-o bună zi cu dorința de a se duce să chilipirgească pe la Cairo. Și, fără de nici o îndoială, numai soarta lui cea păcătoasă i-a suflat gândul acesta de a se duce să trăiască printre oamenii cei mai plăcuți și mai isteți de pe pământ. Ci, ca toți cei din neamul lui, era plin de îngâmfare și gândi că avea să-i năucească pe oamenii de acolo, întrucât avea să ducă niște lucruri frumoase cu el. Luă, într-adevăr, în niște lăzi, tot ceea ce avea mai strălucit ca mătăsării, ca bogasiuri scumpe, ca arme luminate și alte lucruri asemenea și se cărăuși în cetatea cea ocrotită, Misr Al-Kahirah, Cairo!
Și purcese cu a închiria o prăvălie pentru mărfurile sale și o odaie pentru sine într-un han din cetate, în inima sukurilor. Și începu să se ducă în fiecare zi pe la mușterii și pe la neguțători, poftindu-i să vină să-i vadă mărfurile. Și urmă să lucreze tot așa o bucată de vreme, până când într-o bună zi, cum se duse să se preumble și se tot uita ba la dreapta, ba la stânga, se întâlni cu trei fetișcane ce veneau aplecate și legănate și care râdeau spunându-și niște lucruri așa și-așa. Și erau toate una mai frumoasă decât cealaltă și mai ispititoare și mai dulci. Și, când le zări, mustățile i se zburliră și i se cutremurară; și se apropie de ele, când fetele îi aruncară niște ocheade și le zise:
— Se poate, oare, să veniți a-mi ține tovărășie plăcută, la hanul meu, spre a ne veseli în noaptea aceasta?
Iar ele răspunseră, zâmbărețe:
— Binevoim, într-adevăr și vom face ceea ce ne vei spune să facem, spre a-ți fi pe chef.
Iar el întrebă:
— La mine sau la voi, o, stăpânele mele?
Ele spuseră:
— Eh, pe Allah! La tine! Ce, tu crezi cumva că soții noștri ne-ar lăsa să aducem acasă bărbați străini?
Și adăugară:
— În noaptea aceasta vom veni la tine! Spune-ne, așadar, unde locuiești.
El spuse:
— Locuiesc într-o odaie la cutare han, pe cutare uliță.
Iar ele spuseră:
— Dacă-i așa, pregătește-ne o cină și ține-ne-o la cald; iar noi vom veni la tine după ceasul rugăciunii de noapte.
Iar el spuse:
— Vorbele voastre sunt desăvârșite!
Și fetele îl lăsară, spre a-și vedea de drum. Iar el, la rându-i, se duse după merinde și cumpără pește, castraveți, stridii, vin și mirodenii și le aduse pe toate în odaia lui; și pregăti cinci feluri de bucate cu carne, fără a mai pune la socoteală și orezul și legumele; și le găti chiar el, cu mâna lui; și ținu totul gata, cât mai bine cu putință.
Iar când se făcu vremea de cină, cele trei femei veniră, așa cum făgăduiseră, învăluite în niște cabanițe albastre, ce le făceau de nerecunoscut. Ci, după ce intrară, își aruncară hainele de pe umeri și șezură jos ca niște lune. Iar sirianul se sculă și veni dinaintea lor, stând apoi și el jos, ca un ulcior, după ce rânduise cum se cuvine farfuriile pline cu bucate. Și fetele mâncară fiecare atâta cât încăpu în ele. Iar el le aduse pe urmă sofraua cu vinuri. Și cupa începu să se poarte între ei. Și sirianul, la îndemnurile lor stăruitoare, nu lăsă să-l treacă nici un rând de la băutură și bău până ce începu capul să i se bălăngăne în toate părțile. Și atunci, prinzând oarecare inimă, începu să se uite în ochii tovarășelor sale; și putu să se minuneze de frumusețea fetelor și să se bucure de nurii lor. Și se învârti între uluială și năuceală. Și se clătină între aiureală și zăpăceală. Și nu mai știu să osebească bărbat de femeie. Iar starea lui fu nemaipomenită și soarta – jalnică. Și privea fără a vedea și mânca fără a bea. Și dete să se slujească de picioare și căzu-n cap. Și își roti ochii împrejur și scutură din nas mahmur. Și suflă și strănută. Și râse și plânse. După care se întoarse înspre una dintre cele trei mioare și îi făcu întrebare:
— Allah fie asupra ta! Ya setti, ce nume-i fi având tu, oare?
Ea răspunse, cum se cuvine:
— Ai-mai-văzut-vreodată-pe-cineva-ca-mine?
Iar mintea lui zbură și mai tare și strigă în gura mare:
— Nu, uallahi, nu am mai văzut pe cineva ca tine!
Pe urmă se întinse pe jos, sprijinindu-se în coate și o întrebă și pe cea de-a doua:
— Da pe tine, ya setti, o, sângele vieții inimii mele, cum te cheamă?
Ea răspunse:
— N-ai-văzut-vreodată-pe-cineva-care-să-semene-cu-mine!
Iar el strigă:
— Inșallah! Fie voia lui Allah, o, stăpână a mea, N-ai-văzut-vreodată-pe-cineva-care-să-semene-cu-mine!
Pe urmă se întoarse înspre cea de-a treia și o întrebă:
— Da pe tine, ya setti, o, pojar al inimii mele, cam care poate fi preacinstitul tău nume?
Ea răspunse:
— Uită-te-la-mine-și-ai-să-mă-cunoști!
Și, auzind acest al treilea răspuns, sirianul se rostogoli pe dușumea, strigând cât îl ținea gura:
— Nu am nimica împotrivă, o, stăpână a mea, Uită-te-la-mine-și-ai-să-mă-cunoști!
Și ele preumblară pocalul necontenit și îl deșertară în gâtlejul lui, până ce se prăbuși, cu capu-naintea picioarelor și cu suflarea împiedicată. Atunci, văzându-l în starea aceea, fetele se ridicară și îi scoaseră turbanul și îi puseră pe cap o tichie de nebun. Pe urmă se uitară împrejurul lor și puseră gabja pe tot ce găsiră la îndemână și bani și lucruri de preț. Și, încărcate cu prada și cu inima ușoară, îl lăsară în hanul lui să grohăie ca un bivol și lăsară odaia în seama stăpânului ei. Iar Atoate-acoperitorul acoperi ceea ce avea de acoperit.
Or, a doua zi, când se trezi din beția lui, sirianul se văzu singur în odaie și nu zăbovi a băga de seamă că odaia fusese măturată de tot ce se afla în ea. Și deodată își dobândi pe deplin simțurile și strigă:
— Nu este măreție și putere decât numai întru Allah Slăvitul și Marele!
Și se repezi afară din han, cu tichia de nebun pe cap și începu să-i întrebe pe toți trecătorii dacă nu întâlniseră pe numitele Cutare și Cutare și Cutare. Și rostea numele pe care i le spuseseră cele trei femei. Iar oamenii, văzându-l împopoțonat așa, îl credeau scăpat de la maristan și răspundeau:
— Nu, pe Allah! Nu am văzut niciodată pe cineva ca tine!
Iar alții ziceau:
— Niciodată nu am văzut pe cineva care să ți se asemuie!
Iar alții răspundeau:
— Ne uităm la tine, într-adevăr, da nu te cunoaștem!
Încât, la capătul întrebărilor, nu mai știu ce să facă și nici cui să se plângă și, până la urmă, întâlni un trecător milos și bun de sfat, care îi spuse:
— Ascultă-mă pe mine, o, șamitule! Cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut, în împrejurarea aceasta, este de a te întoarce în țara Șamului, fără de amânare și fără de zăbavă, întrucât la Cairo, vezi tu, oamenii știu să răsucească și capetele tari și pe cele ușoare și știu să se joace cu ouăle tot atâta de bine ca și cu pietrele.
Iar șamitul, cu nasul alungit până-n pământ, se întoarse în țara lui, din care n-ar fi trebuit să iasă niciodată.
Și, întrucât adesea li s-au întâmplat asemenea pățanii, cei de baștină din țara Șamului îi clevetesc în gura mare pe copiii Egiptului.
Iar Șeherezada, sfârșind de istorisit povestea aceasta, tăcu. Și sultanul Șahriar îi zise:
— Numai unul Allah este învățător și Luminător!
Iar ea adăugă:
— Da ce-ar mai rămâne din snoavele acestea, pe lângă Povestea cu Cartea magică?
Iar sultanul Șahriar zise:
— Ce-i cu cartea aceea magică, o, Șeherezada și care-i povestea ei?
Iar ea spuse:
— Las' să ți-o povestesc, o, Măria Ta, în noaptea următoare, de-o vrea Allah și dacă așa este plăcerea ta!
Iar sultanul zise:
— De bună seamă! Vreau să ascult, în noaptea următoare, povestea aceea, pe care nu o știu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și cincea noapte micuța Doniazada se ridică de pe chilimul pe care sta ghemuită și zise:
— O, sora mea, când ai să începi să ne povestești povestea cu cartea magică?
Iar Șeherezada răspunse:
— Fără amânare și fără de zăbavă, dat fiind că aceasta-i dorința stăpânului nostru, sultanul.
Și spuse: