O mie și una de nopți — Volumul 13
1 h 1 min de ascultat

Află, o, doamne al meu și doamne al tuturor facerilor de bine, că eu, la viața mea, am meșterit în meseria de biet frânghier, răsucind cânepa, așa cum o răsuciseră înainte de mine tătânele meu și moșii mei. Iar ceea ce dobândeam din meșteșugul acela de-abia ajungea să mă ajute a ne hrăni pe mine, pe soția mea și pe copiii mei. Ci, din lipsă de pricepere la altă meserie, mă mulțumeam, fără să prea cârtesc, cu puținul pe care ni-l menea Atoateîmpărțitorul și nu dam vina sărăciei mele decât pe lipsa mea de pricepere și pe neiscusința minții mele. Și, în privința aceasta, nu mă înșelam; sunt dator să mărturisesc cu toată umilința dinaintea Stăpânului înțelepciunii. Ci, o, doamne al meu, înțelepciunea nu a fost vreodată harul frânghierilor, care răsucesc cânepa, iar locașul ei de seamă nu putea să fie sub turbanul unui frânghier, care răsucește cânepa. Pentru aceea, oricum ar fi fost, nu aveam decât să mănânc pâinea lui Allah fără a mă ispiti de doruri mai de neîmplinit decât de-a păși dintr-o săritură peste vârful muntelui Kaf.

Or, într-o bună zi, cum stam în dugheana mea, cu o funie de cânepă prinsă pe după degetul cel gros de la picior și pe care tocmai o isprăvisem de răsucit, văzui doi oameni bogați din mahala, care aveau obiceiul de-a veni să stea pe lavița de dinaintea prăvăliei mele spre a tăifăsui de una și de alta, bucurându-se de reveneala serii. Iar acești doi fruntași din mahalaua mea erau buni prieteni și le plăcea să tăinuiască între ei ba de una, ba de alta, depănându-și mătăniile de chihlimbar. Ci niciodată nu li se întâmplase, în focul taifasului lor, să rostească vreo vorbă cu glas mai tare, ori să se depărteze de buna-cuviință pe care, în legăturile vieții, prietenii sunt datori să o aibă față de prietenii lor. Ba chiar dimpotrivă! Când unul vorbea, celălalt asculta și tot așa mereu. Ceea ce făcea ca tăifăsuiala lor să fie totdeauna cuminte și până și eu, cu toată puținătatea deșteptăciunii mele, izbuteam să mă aleg cu un ce câștig de la niște vorbe atâta de cuminți.

Iar în ziua aceea, de îndată ce îmi deteră salamalecul lor, iar eu li-l întorsei precum se cuvenea, își luară locul obișnuit, dinaintea dughenei mele și își urmară o tăinuială pe care o începuseră încă de pe când se preumblau. Și unul dintre ei, pe care îl chema Si Saad, îi spuse celuilalt, pe care îl chema Si Saadi:

— O, prietene Saadi, nu ca să te înfrunt, ci, pe Allah! Un om nu poate fi fericit în lumea aceasta decât numai atâta cât are niște bani și niște avuții mari spre a trăi slobod de orice neajuns. Și-apoi, săracii nu sunt săraci decât numai pentru că s-au născut în sărăcie, din tată în fiu, ori pentru că, născuți în avuții, le-au pierdut în risipe, în chiolhanuri, în vreo daravelă proastă ori numai în vreo năpastă dintre acelea față de care omul este neputincios. Oricum, o, Saadi, părerea mea este că săracii nu sunt săraci decât din pricină că nu izbutesc să adune o sumă de bani îndeajuns de mare ca să le îngăduie, prin vreo treabă negustorească pornită la vreme prielnică, să se îmbogățească pe totdeauna. Iar socotința mea este că dacă, ajungând în felul acesta bogați, ar da avuției lor o folosință potrivită, nu numai că ar rămâne bogați, ci ar ajunge chiar nemărginit de bogați, cu timpul.

La care Si Saadi răspunse, zicând:

— O, prietene Saad, nu ca să te înfrunt, ci, pe Allah! Îmi pare rău că nu sunt de părerea ta. Și-apoi, este neîndoielnic că-i mai bine, îndeobște, să trăiești în avuție decât în sărăcie. Însă avuția, prin ea însăși, nu are nimic ce ar putea să ispitească un suflet lipsit de patimi. Ea cel mult este de folos spre a face filotimii împrejurul nostru. Da câte neajunsuri nu are! Au nu știm noi, pe chiar pielea noastră, vreo câteva, noi, care în fiece zi avem atâtea necazuri și atâtea supărări? Iar soarta prietenului nostru, Hassan, frânghierul de colea, nu-i ea, oare, mai de dorit decât a noastră, la urma urmei? Și-apoi, o, Saad, calea pe care o arăți tu spre a face ca un sărac să ajungă bogat nu mi se pare tot atâta de limpede ca ție. Socot, într-adevăr, că această cale este tare supusă întâmplării, întrucât ține de o mulțime de împrejurări și de niște noroace tot atâta de întâmplătoare ca și ea și despre care ar fi cam prea mult de vorbit. Din parte-mi, socot că un om sărac, lipsit de la început de orice bun, are măcar tot atâtea putințe de a ajunge bogat ca și când ar avea ceva parale; vreau să zic că ar putea, fără vreun cheag bănesc dintr-un început, să ajungă nemăsurat de bogat de la o zi la alta, fără a se trudi deloc, numai dacă așa i-a fost scrisă lui ursita. Drept aceea, găsesc că este tare zadarnic să agonisești mereu, cu gândul la niscaiva zile rele, întrucât zilele cele rele, ca și cele bune, tot de la Allah ne vin, și-i foarte rău a căuta să te zgârcești cu bunurile pe care ni le menește Atoatedătătorul zi de zi, străduindu-te să pui prisosul de-o parte. Prisosul, o, Saad, dacă este, trebuie să meargă la sărmanii lui Allah; iar a-l păstra numai pentru tine înseamnă a fi lipsit de credință în dărnicia Atoateîmpărțitorului. În ceea ce mă privește, o, prietene, nu se află zi să nu mă scol din somn zicându-mi: „Bucură-te, ya Saadi, căci cine știe care va să fie astăzi binefacerea Stăpânului tău!” Și niciodată credința în Atoatedătătorul nu mi-a fost înșelată. Și, drept aceea, niciodată în viața mea nu am muncit și nici nu m-am îngrijat de ziua de mâine. Și-aceasta-i socotința mea.

Auzind vorbele prietenului său, preacinstitul Si Saad răspunse:

— O, Saadi, văd bine că astăzi ar fi cu adevărat zadarnic să stăruiesc a-mi sprijini părerea împotriva ta. Drept aceea, în loc de-a ne ciorovăi fără de nădejde, mai degrabă am să fac o încercare ce poate că are să te încredințeze de temeinicia felului meu de a privi viața. Vreau, așadar, să pornesc fără de zăbavă în căutarea unui om într-adevăr sărac, născut dintr-un părinte tot atâta de calic ca și el, căruia să-i dau, ca dar necântărit, o sumă mare de bani, care să-i slujească de cheag pentru început. Și, întrucât omul pe care am să-l aleg va trebui să-și fi dovedit cinstea, încercarea mea va să ne dovedească cine dintre noi doi are dreptate: dacă vei avea tu, cel care aștepți toate numai de la noroc, ori dacă voi avea eu, cel care socot că trebuie să-ți zidești singur casa.

Și Si Saadi răspunse:

— Chiar așa, o, prietene! Și, spre a-l găsi pe insul cel sărac și cinstit despre care vorbești, nu avem trebuință să mergem prea departe. Iacătă-l pe prietenul nostru, Hassan frânghierul, care chiar că îndeplinește toate însușirile cerute. Iar dărnicia ta nici n-ar putea să cadă pe un cap mai vrednic.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaizeci și noua noapte urmă:

Hassan frânghierul, care chiar că îndeplinește toate însușirile cerute. Iar dărnicia ta nici n-ar putea să cadă pe un cap mai vrednic.

Iar Si Saad răspunse:

— Pe Allah! Drept spui. Și numai uitarea din parte-mi a făcut să vreau a căuta aiurea ceea ce aveam la îndemână.

Pe urmă se întoarse înspre mine și îmi spuse:

— Ya Hassan, cunosc că ai o casă grea, cu multe guri și cu mulți dinți și că niciunul dintre cei cinci copii cu care te-a hărăzit Atoatedătătorul nu este încă la vârsta de a te ajuta nici cât de cât. Cunosc, pe de altă parte, că și în cazul în care nu este prea scumpă cânepa, la prețurile de-acuma din suk, tot trebuie să ai ceva parale ca s-o cumperi. Și, ca să ai parale, trebuie să le fi agonisit. Iar agoniselile nu sunt cu putință la o gospodărie ca a ta, unde veniturile sunt mai slabe decât cheltuielile. Așa că, ya Hassan, spre a te ajuta să ieși deasupra nevoii, vreau să-ți dăruiesc două sute de dinari din aur, care să-ți slujească de cheag spre a-ți lărgi neguțătoria de frânghier. Spune-mi, dar, dacă socoti că ai putea, cu acești două sute de dinari, s-o scoți la capăt, făcând să rodească banul cu dibăcie și cu chibzuință!

Iar eu, o, emire al drept-credincioșilor, răspunsei:

— O, stăpâne al meu, alungească-ți Allah viața și facă El să capeți însutit îndărăt ceea ce îmi dăruie mărinimia ta! Și, întrucât te îndupleci a mă întreba, cutez să-ți spun că sămânța, pe pământul meu, cade într-un ogor al rodniciei și că, fără a mă umfla prea tare în pene asupra putințelor mele, chiar și cu mult mai puțini bani în mână, mi-ar fi destul nu numai să ajung tot atâta de bogat ca și cei mai de vază frânghieri din isnaful meu, da și să ajung mai bogat, eu însumi, decât sunt laolaltă toți frânghierii din cetatea Bagdadului, cât de plină de lume și cât de mare este ea – dacă și Allah m-o ajuta, de bună seamă – inșallah!

Iar Si Saad, tare mulțumit de răspunsul meu, îmi spuse:

— Am mare nădejde în tine, ya Hassan!

Și scoase din sân o pungă pe care mi-o înmână și îmi zise:

— Ia punga aceasta. În ea se află cei două sute de dinari. Și ajute-ne Allah să le dai folosință norocită și chibzuită și să găsești în ei sămânța bogăției! Și să știi bine că eu și cu prietenul meu, Si Saadi, am fi peste măsură de bucuroși să auzim într-o zi că ai ajuns, în îmbelșugare, mai fericit decât ești în neajutorințe!

Eu atunci, o, doamne al meu, luând punga, fusei până peste marginile năboiurilor de bucurie. Iar tulburarea mea fu atâta de mare, că nici nu mai izbutii să-mi fac limba a rosti vorbele de mulțumire, ce era de cuviință să le rostesc într-o împrejurare precum aceea; și abia dovedii să am baremi atâta minte cât să mă plec până la pământ și să iau pulpana mantiii binefăcătorului meu și să mi-o duc la buze și la frunte. Ci el se grăbi s-o tragă îndărăt cu gingășie și să-și ia rămas-bun de la mine. Și, însoțit de prietenul său, Si Saadi, se ridică spre a-și urma preumblarea.

În ceea ce mă privește, după ce ei se depărtară, gândul cel dintâi, care îmi veni în chip firesc în minte, fu să caut unde aș putea să pun mai bine punga cu cei două sute de dinari, ca să fie în deplină pază. Și, întrucât în căsuța mea amărâtă, alcătuită numai dintr-o odaie, nu aveam nici dulap, nici mirosnă de dulap, nici sipet, nici ladă, nici nimic de soiul acesta unde să ascund un lucru de ascuns, rămăsei cu totul nedumerit și mă gândii o clipă să mă duc și să îngrop banii aceia în vreun loc pustiu, afară din cetate, până oi găsi mijlocul de a-i face să rodească. Da mă răzgândii, cugetând că s-ar putea ca ascunzătoarea, din vreo năpastă, să fie dibuită de careva, ori chiar eu s-ar putea să fiu văzut de vreun plugar. Și numaidecât îmi veni gândul că tot ce îmi rămânea mai bun de făcut era să ascund punga aceea în răsuciturile de la turbanul meu. Și, pe clipă pe dată, mă sculai, închisei ușa de la dugheană și îmi desfășurai turbanul cât era de lung. Și, dintru-ntâi, scosei din pungă zece gălbiori, pe care îi pusei deoparte spre cheltuială, iar pe ceilalți, cu pungă cu tot, îi învăluii în răsuciturile cearceafului, punându-i taman la capătul lui. Și strângând capătul acela, cu punga înnodată în el, împrejurul cealmalei, îmi întocmii turbanul la loc, în patru rotocoale desăvârșit răsucite. Și-atunci, putui să răsuflu mai în largul meu.

Or, după ce sfârșii treaba, deschisei iarăși ușa de la dugheană și zorii să mă duc la suk ca să mă rostuiesc cu toate de câte aveam trebuință. Începui dintru-ntâi cu a cumpăra o grămadă strașnică de cânepă, pe care o adusei la dugheană. După care, cum trecuse o bună bucată de vreme de când în casa mea nu se mai pomenise pic de carne, mă dusei la măcelărie și cumpărai o spată de miel. Și luai calea către casă, spre a-i duce nevesti-mii spata aceea de miel, să ne-o gătească deci cu pătlăgele roșii. Și mă bucuram mai dinainte de bucuria copiilor când au să vadă bucatele acelea gustoase.

Ci, o, doamne al meu, mândria mea era prea făloasă ca să rămână nepedepsită. Căci îmi pusesem spata aceea pe cap și mergeam bălăbănind din mâini, cu gândurile răpite de visele mele de bogăție. Și iacătă că un erete flămând se repezi deodată pe spata de miel și, până să apuc eu să ridic mâna ori să fac vreo mișcare, mi-o și înșfacă, dimpreună cu turbanul și cu tot ce se afla în turban și își luă zborul, ducând spata în plisc și turbanul în gheare.

Iar eu, când văzui așa, începui să scot niște țipete atâta de înfricoșate, încât și oamenii și muierile și copiii de prin preajmă fură cuprinși de tulburare și își adăugară răcnetele lor la ale mele, spre a-l speria pe tâlhar și a-l face să lase prada. Ci țipetele noastre, în loc de-a izbândi, nu făcură decât să-l stârnească pe erete a-și spori bătăile din aripi. Și pieri numaidecât în văzduhuri, cu avutul și cu norocul meu.

Iar eu, tare pâclișit și mohorât, fusei nevoit a mă hotărî să cumpăr alt turban, lucru care aduse încă un scăzământ în dinarii din aur, pe care avusesem grijă să-i scot din pungă și care acuma erau toată averea mea.

Or, cum și apucasem să cheltuiesc o bună parte din ei cu târguiala cânepii, ceea ce îmi mai rămăsese era departe de a-mi ajunge spre a mă îmbia să visez de aci înainte vreo nădejde mai temeinică în privința îmbogățirii mele de mâine. Ci, hotărât, ceea ce îmi pricinui necazul cel mai mare și îmi înnegură lumea dinaintea ochilor fu gândul că binefăcătorul meu, Si Saad, jalnică mulțumire are să mai încerce că și-a ales atâta de rău omul căruia să-i încredințeze rodirea banului său și izbânda cercetării râvnite. Și îmi ziceam, pe deasupra, că atunci când are să afle de nenorocirea pățaniei mele, are s-o socotească, poate, ca pe o născocire din parte-mi și are să mă învăluie cu dosada lui.

Oricum, o, doamne al meu, atâta cât mă mai ajutară cei câțiva dinari ce-mi rămăseseră de la furtișagul eretelui, nu avuserăm ce ne plânge prea tare în casă. Da când și cei mai de pe urmă gologani se sfârșiră, repede căzurăm iarăși în sărăcia de mai înainte și mă pomenii iar în neputință de a mai scăpa din starea mea. Ci mă păzii cu mare grijă să cârtesc împotriva județelor celui Preaînalt și gândeam: „O, bietule, Atoateîmpărțitorul ți-a dăruit avere într-un ceas când o așteptai cel mai puțin și ți-a luat-o aproape tot atunci, întrucât așa i-a plăcut lui și întrucât averea aceea era a lui! Pleacă-te dinaintea județelor sale și supune-te vrerii lui!” Și pe când eu rumegam asemenea gânduri, femeia mea, față de care nu putusem a mă opri să-i destăinuiesc pierderea ce-o avusesem și pe ce cale îmi venise, era cu totul de neîmpăcat. Și ca vârf la toată pacostea, întrucât, tot așa, în tulburarea în care mă aflam, scăpasem să le spun și vecinilor că odată cu pierderea turbanului pierdeam și prețul a o sută nouăzeci de dinari din aur, vecinii mei, care îmi știau de multă vreme sărăcia, nu făcură decât să-și râdă de vorbele mele, dimpreună cu copiii lor, încredințați că pierderea turbanului îmi scrântise mințile. Iar muierile, la trecerea mea, rosteau râzând: „Ia uite-l pe ăla care a lăsat să-i zboare și mințile odată cu turbanul!” Și-așa!

Or, o, emire al drept-credincioșilor, trecuseră vreo zece luni din ziua în care eretele îmi pricinuise nenorocirea aceea, când cei doi prealuminați prieteni, Si Saad și Si Saadi, socotiră să vină și să-mi ceară vești despre folosința pe care o dasem celor două sute de dinari. Și pe când veneau înspre mine, Si Saad îi spunea lui Si Saadi:

— Mă gândeam mai în urmă cu vreo două zile la prietenul nostru, Hassan, făcându-mi o mare plăcere de mulțumirea pe care o voi avea când am să te pun martor la izbânda cercetării noastre! Ai să vezi la el o schimbare, de de-abia avem să-l mai cunoaștem.

Și cum și ajunseră aproape de tot de dugheană, Si Saadi răspunse, zâmbind a râde:

— Mi se pare, pe Allah! O, prietene Saad, că mănânci cam de crud castravetele. În ceea ce mă privește, eu cu chiar ochiul meu îl și zăresc pe Hassan stând, ca de obicei, cu cânepa dată pe după degetul cel gros de la picior, ci nici un fel de schimbare vădită nu-mi bate la ochi în făptura lui. Întrucât iacătă-l tot atâta de sărăcăcios îmbrăcat ca și în trecut și singura osebire pe care o văd la el este că turbanu-i ceva mai grețos și mai jegos decât acuma șase luni. De altminteri, uită-te și tu și ai să vezi că ceea ce spun nu poate fi tăgăduit.

Cu asta, Si Saad, care se și afla dinaintea prăvăliei mele, mă cercetă și văzu și el că starea mea era fără de nici o schimbare și că înfățișarea mea era fără de nici o îmbunătățire. Iar cei doi prieteni intrară la mine și, după salamalecurile obișnuite, Si Saadi îmi spuse:

— Ei, Hassane, pentru ce ai fața aceasta abătută și chipul posomorât? Fără de îndoială că daravelile îți aduc zbucium și schimbarea vieții te mohorăște oleacă!

Iar eu, cu ochii în pământ, răspunsei:

— O, stăpânii mei, Allah alungească-vă viața! Ci ursita-i vrăjmașa mea necontenit, iar năprasnele vremii de-acuma sunt mai rele decât ale trecutului. Cât despre încrederea pe care stăpânul meu, Si Saad, și-a pus-o în robul său, apoi aceea a fost înșelată, nu, ce-i drept, din vina robului, ci din vina potrivniciei ursitei!

Și le istorisii pățania mea pe de rost, așa precum ți-am istorisit-o, o, emire al drept-credincioșilor. Ci nu este de nici un folos s-o mai spunem încă o dată.

Când sfârșii cu povestea, văzui că Si Saadi mustăcea viclean, uitându-se la Si Saad cel tare dezamăgit. Și urmă un răstimp de tăcere, după care Si Saad îmi spuse:

— Hotărât, izbânda nu este aceea la care mă așteptam. Ci nu am a-ți face nici o mustrare, măcar că povestea cu eretele este cam ciudată și aș putea, pe drept temei, să n-o cred și să te bănuiesc a te fi veselit, a fi benchetuit și a te fi ospătat cu banii pe care ți-i dasem spre cu totul altă folosință. Oricum, vreau să mai fac o dată încercarea cu tine și să-ți mai dau alți dinari, tot atâția cât și întâia oară. Căci nu vreau ca prietenul meu, Saadi, să mă învingă chiar de la cea dintâi ispitire!

Și, rostind acestea, îmi numără două sute de dinari, spunându-mi:

— Îmi place să socot că de data aceasta nu ai să mai ascunzi banii în turban.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaptezecea noapte urmă:

— Îmi place să socot că de data aceasta nu ai să mai ascunzi banii în turban.

Și cum îl și prinsesem de mâini spre a le duce la buzele mele, mă părăsi și plecă împreună cu prietenul său.

Or, eu nu mă mai apucai de lucru după plecarea lor, ci încuiai degrabă prăvălia și mă întorsei la mine acasă, știind că la ceasul acela nu era primejdie s-o găsesc pe nevastă-mea sau pe copii acolo. Și pusei deoparte zece dinari din aur, din cei două sute, iar pe ceilalți o sută nouăzeci îi înfășurai într-o basma pe care o înnodai. Și nu mai urma decât să găsesc un loc temeinic unde să ascund comoara. Și-așa că, după ce chibzuii îndelung, mă hotărâi s-o pun în fundul unei oale cu tărâțe, în care chitii că nimănuia nu are să-i dea prin cap să caute. Și, după ce așezai găvanul la loc în ungherul lui, plecai, pe când nevastă-mea se întorcea acasă să gătească de cină. Și îi spusei, la plecare, că mă duc să târguiesc niște cânepă, da că am să mă întorc până la ceasul mesei.

Or, pe când eu mă aflam la suk spre a face târguiala, un negustor de prafuri, din cele cu care își spală părul muierile când se duc la hammam, tocmai trecea pe uliță și făcea zarvă cu strigătele lui. Iar muierea mea, care de multă vreme nu se mai lăiase, îl chemă pe neguțător. Ci, întrucât nu avea nici un gologan, nu știa cum să facă să plătească și gândi, zicându-și în sinea ei: „Oala ceea de tărâțe, care zace colea de multă vreme, nu ne este de nici un folos până una alta. Așa că am să i-o dau neguțătorului în schimb pe praful de spălat pe cap.” Și-așa făcu. Iar neguțătorul, învoindu-se cu trocul, tocmeala fu încheiată. Și luă găvanul, cu tot ce se afla în el.

Iar eu, la vremea cinei, mă întorsei împovărat cu cânepă, atâta câtă puteam să car și o pusei într-o chițimie pe care anume o întocmisem în casă. Pe urmă mă repezii, fără a mă da de gol, să arunc o ocheadă înspre chiupul în care se aflau noroacele mele. Și văzui ce văzui. Și o întrebai cu năprasnă pe muierea mea pentru ce luase chiupul de la locul lui obișnuit. Iar ea îmi răspunse liniștită, istorisindu-mi schimbul cu pricina. Și, dintr-odată, moartea cea roșie intră în sufletul meu. Și căzui lat la pământ, ca un om cuprins de amețeală. Și strigam:

— Alungat să fie Cel-bătut-cu-pietre, o, femeie! Ai schimbat și soarta mea și soarta ta și soarta copiilor noștri, pe oleacă de praf de lăiat pe cap. De data aceasta suntem pierduți fără de mântuire!

Și în puține vorbe îi povestii cum sta treaba. Iar muierea, în deznădejdea ei, începu să se văicărească, să se bată peste piept, să-și smulgă părul și să-și rupă hainele.

Și țipa:

— O, nenorocirea noastră din vina mea! Am vândut norocul copiilor noștri neguțătorului de prafuri de lăut și de care habar nu am cine e. Întrucât acuma a trecut întâia oară pe ulița noastră și nu am cum să-l mai găsesc vreodată, mai ales că o fi și dat de punga noastră.

Pe urmă, chibzuind oleacă, începu să mă mustre pentru lipsa mea de încredere în ea, într-o treabă atâta de grea ca aceea, spunându-mi că nenorocirea de bună seamă că ar fi fost ocolită dacă i-aș fi împărtășit taina. Și, de altminteri, ar fi prea lung, o, doamne al meu, să-ți deapăn ție, care prea bine știi ce iscusită-i limba muierilor la necaz, toate câte i le aducea durerea atuncea în gură. Și nu știam ce să mai fac ca s-o potolesc. Și-i zisei:

— O, fiică a socrului meu, domolește-te, rogu-te! Nu vezi că ai să-i stârnești pe toți vecinii cu țipetele și cu bocetele tale și chiar că nu este de nici o trebuință să mai afle și ei de-a doua năpastă a noastră, când și așa nu le mai ajung vorbele de batjocură și hlizelile de zeflemea și de luat peste picior, din pricina eretelui? Și, de data aceasta, chiar că are să li se facă de două ori mai mare bucuria de a-și râde de prostia noastră! Încât este mai bine pentru noi, care am și gustat din râsetele lor, să ținem tăinuită pierderea de-acuma și s-o îndurăm plini de răbdare, supunându-ne județelor celui Preaînalt. Și-apoi să-l binecuvântăm că a binevoit să ne ia îndărăt din darurile sale numai o sută nouăzeci de galbeni, lăsându-ni-i pe aceștia zece, a căror folosință nu are să zăbovească a ne aduce oareșicare ușurare.

Ci, oricât de bune să fi fost judecățile mele, muierea degeaba se tot străduia să se lase în seama lor. Și numai încetișor-încetișor izbutii s-o alin, spunându-i:

— Suntem săraci, dreptu-i! Ci, la urma urmei, bogații ce au de la viață mai mult ca noi? Au nu răsuflăm și noi tot din aburul pe care îl sorb ei? Au nu ne bucurăm tot de un cer și tot de o lumină ca și ei? Și nu mor și ei, până la urmă, ca și noi?

Și tot vorbind așa, o, doamne al meu, izbutii nu numai s-o liniștesc, ci să mă liniștesc și pe mine. Și îmi văzui de munca mea, cu un cuget tot atâta de limpede ca și cum cele două afurisite de năpaste nici nu ni s-ar fi întâmplat.

Ci tot mai rămânea un lucru ce mă râcâia: mă cuprindea spaima ori de câte ori mă întrebam cum am să dau față cu Si Saad, binefăcătorul meu, atunci când avea să vie și să-mi ceară samă de cum am folosit cei două sute de dinari din aur. Iar gândul acesta înnegura lumea și viața dinaintea ochilor mei.

Într-un sfârșit, sosi și ziua cea atâta de înfricoșată, care mă punea de față cu cei doi prieteni. Iar Si Saad, dacă zăbovise atâta să vină și să afle vești despre mine, fără de nici o îndoială că, pesemne, i-o fi zis lui Si Saadi: „Să nu ne grăbim a merge la Hassan frânghierul. Căci cu cât avem să amânăm aceasta, cu atât are să fie el mai bogat și cu atâta mulțumirea mea are să fie mai mare.” Iar Si Saadi presupun că trebuie să-i fi răspuns: „Pe Allah! Nu doresc nimic mai mult decât să fiu de un gând cu tine. Numai că tare socot că bietul Hassan are să mai aibă cale lungă de străbătut până ce să ajungă la locul unde îl așteaptă belșugul. Da iacătă-ne că am ajuns. Și are să ne spună chiar el cum stă cu daravelile!”

Or, eu, o, emire al drept-credincioșilor, eram atâta de năuc, încât nu aveam decât un dor, și-anume acela de-a o lua la fugă spre a mă ascunde de ochii lor; și doream din toate puterile să văd pământul cum se cască și cum mă înghite. Așa că, atunci când ajunseră dinaintea prăvăliei, mă prefăcui că nu-i văd și lăsai mai departe să se pară că aș fi tare prins cu munca de frânghier. Și nu ridicai ochii să mă uit la ei decât după ce îmi deteră salamalecul și fusei nevoit să le răspund. Și pentru ca ocara și osânda mea să nu dureze mai mult, nu vrusei nici măcar să aștept ca ei să mă întrebe, ci mă întorsei înspre Si Saad și îi istorisii, dintr-o răsuflare, cea de-a doua năpastă pe care o pățisem, adică trocul pe care femeia mea îl făcuse cu oala de tărâțe în care ascunsesem punga, pe oleacă de praf de lăut. Și, după ce mă ușurai întrucâtva astfel, lăsai ochii în jos, mă așezai la locul meu și mă apucai iar de munca mea, petrecând iarăși sculul de cânepă pe după degetul cel gros de la piciorul meu cel stâng. Și gândeam: „Am spus ce aveam de spus. Și numai Allah știe ce are să urmeze!”

Or, departe de a se supăra sau de a mă afurisi, făcându-mă de mincinos și de om de rea-credință, Si Saad izbuti să se stăpânească, fără a da în vileag nimica din ciuda ce-l fierbea văzând că ursita îi făcea în necaz cu atâta dârzie. Și se mulțumi să-mi spună:

— La urma urmei, Hassane, este cu putință ca tot ceea ce îmi băsmești să fie adevărat, și-i chiar cu putință ca și punga cea de-a doua să se fi dus, întocmai așa cum s-a dus și sora ei. Ci chiar că este oarecum de mirare că eretele și neguțătorul de praf de lăut s-au brodit taman la ceasul anume când tu erai pierdut în visare ori taman când lipseai de acasă, spre a înșfacă astfel ceea ce era ascuns atâta de bine. Oricum, eu de-acuma mă las păgubaș de-a mă mai ispiti cu vreo altă încercare!

Pe urmă se întoarse spre Si Saadi și îi spuse:

— Ci, o, Saadi, nu stăruiesc mai puțin a gândi că fără de bani nimica nu este cu putință și că un sărac tot sărac rămâne, câtă vreme cu munca lui n-a silit ursita să-i fie prielnică.

Ci Si Saadi răspunse:

— Mare greșeală săvârșești, o, preadarnicule Saad! Nu ai șovăit, spre-a face să izbândească părerea ta, să arunci patru sute de dinari, jumătate la un erete și jumătate la un neguțător de prafuri de spălat pe cap. Ei bine, din parte-mi, eu nu am să fiu tot atâta de darnic ca tine. Ci nu vreau decât, la rându-mi, să încerc a-ți dovedi că singur numai jocul ursitei este legea vieții noastre și că singure numai județele sorții sunt temeiurile norocului ori ale nenorocului, pe care putem noi să ne bizuim.

Pe urmă se întoarse înspre mine și, arătându-mi o bucățoaie de plumb, pe care o ridicase mai înainte de pe jos, îmi spuse:

— O, Hassane, tu cel de care norocul a fugit până acuma, tare aș vrea să-ți viu în ajutor, așa cum a făcut prietenul meu cel darnic, Si Saad. Ci Allah nu m-a blagoslovit cu atâtea avuții și tot ceea ce pot să-ți dau este bucata aceasta de plumb, pe care fără de îndoială că a pierdut-o vreun pescar târându-și pe jos năvoadele.

La vorbele lui Si Saadi, prietenul său, Si Saad, începu să râdă cu hohote, gândind că acela vrea să-mi facă vreo șolticărie. Ci Si Saadi nu luă seama și îmi întinse cu un chip falnic bucata de plumb, zicându-mi:

— Ia-o și lasă-l pe Si Saad să râdă. Întrucât are să vină o zi când bucata aceasta de plumb, dacă așa are să fie voia sorții, ți se va dovedi mai de folos decât tot argintul din zăcători.

Iar eu, știindu-l ce om de bine era Si Saadi și cât de mare era înțelepciunea lui, nu vrusei să-l supăr cumva făcând vreo împotrivire cât de cât. Și luai bucata de plumb, pe care mi-o întindea și o băgai cu grijă la chimirul meu gol de orice gologan. Și nu pregetai să-i mulțumesc fierbinte și pentru urările și pentru gândurile lui bune. Și-apoi cei doi prieteni mă părăsiră, spre a-și urma preumblarea, pe când eu mă apucam iarăși de munca mea.

Și seara, când mă dusei acasă și când după cină mă dezbrăcai să mă culc, simții deodată ceva care se rostogoli pe jos. Și, după ce îl căutai și îl găsii, văzui că era bucata de plumb, care alunecase din chimir. Și fără a-i da nici cea mai mică luare-aminte, o pusei la întâmplare unde nimerii și mă întinsei pe saltea, nezăbovind mult până ce.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și una noapte urmă:

Și mă întinsei pe saltea, nezăbovind mult până ce să adorm.

Or, în noaptea aceea, trezindu-se la un ceas tare devreme, cum îi era obiceiul, un pescar dintre megieșii mei, când își cercetă năvoadele, până a le lua în spinare, văzu că le lipsea o bucată de plumb, tocmai într-un loc unde lipsa plumbului era o lipsă tare păcătoasă pentru buna folosire a sculei lui de muncă. Și cum nu avea alta la îndemână de pus în loc și cum nu era nici vreme de mers să cumpere din suk, dat fiind că toate prăvăliile erau închise, se văzu la mare ananghie, gândind că, dacă nu pleacă la pescuit cu două ceasuri până în ziuă, nu o să aibă cu ce să-și îndestuleze a doua zi casa. Și-atunci, se hotărî a-i spune nevesti-sii să se ducă, în pofida ceasului nepotrivit și a supărării ce avea s-o pricinuiască, să-i scoale pe vecinii mai apropiați și să le arate care-i necazul, rugându-i să-i caute vreo bucată de plumb, ca s-o pună în locul celei ce lipsea de la năvodul lui.

Și cum noi eram taman vecinii cei mai apropiați ai pescarului, femeia veni să bată mai întâi la poarta noastră, gândind în sine-și, de bună seamă: „Hai să încerc să cer plumb de la Hassan frânghierul, măcar că știu de amar de vreme că anume chiar la el trebuie să te duci atunci când nu ai trebuință de nimic.” Și bătu la poartă mai departe, până ce mă deșteptai. Și strigai:

— Cine-i la poartă?

Ea răspunse:

— Eu sunt, fata socrului pescarului Cutare, vecinul tău! O, Hassane, mi-e obrazul mohorât că te scol în felul acesta din somn, da-i vorba de unealta de muncă a tatălui copiilor mei și mi-am silit sufletul la fapta aceasta lipsită de cuviință. Iartă-ne, rogu-te! Și spune-mi, ca să nu te țin prea mult afară din patul tău, nu cumva ai vreo bucată de plumb s-o împrumuți soțului meu ca să-și dreagă năvoadele?

Și pe dată îmi adusei aminte de plumbul ce mi-l dăduse Si Saadi și gândii: „Pe Allah, n-aș avea cum să mă folosesc mai bine de el decât făcându-i un bine vecinului meu, tatăl copiilor.” Și-i răspunsei vecinei că aveam chiar o bucată ce s-ar putea potrivi și mă dusei să caut pe pipăite bucata cu pricina și o dădui nevesti-mii ca să i-o ducă chiar ea vecinei.

Și biata femeie, bucuroasă că nu venise degeaba și că nu se întorcea acasă fără de izbândă, îi spuse femeii mele:

— O, vecină a noastră, mare bine ne-a făcut în noaptea aceasta șeicul Hassan. Încât, în schimb, tot peștele pe care omul meu are să-l tragă la cea dintâi aruncătură a năvoadelor are să fie scris întru norocul vostru, și-avem să vi-l aducem mâine. Pe capul nostru!

Și dete fuga să-i ducă bucata de plumb vecinului nostru pescarul, care numaidecât își drese cu el năvoadele și plecă la pescuit, cu două ceasuri până-n ziuă, după obiceiul lui.

Or, cea dintâi aruncătură de năvod întru norocul nostru nu-i aduse decât numai un pește. Da peștele acela era lung de mai bine de un cot și gras pe măsură. Și ni-l puse deoparte în coșul lui și își văzu mai departe de pescuit. Ci, dintre toți peștii pe care îi mai scoase, niciunul nu fu pe potriva celui dintâi, ca frumusețe și ca mărime. Și-așa că, atunci când își isprăvi pescuitul, grija lui cea dintâi, până a se duce să vândă în suk roadă pescuitului, fu de a pune pe un strat de iarbă înmiresmată peștele menit nouă și de a ni-l aduce, spunându-ne:

— Facă-vi-l Allah cât mai plăcut și cât mai gustos!

Și adăugă:

— Mă rog vouă să primiți darul acesta, măcar că nu este destul de falnic și de potrivit. Și iertați-ne pentru puținătatea lui, o, vecinilor! Întrucât acesta-i norocul vostru și-atâta a fost aruncătura mea dintâi de năvod.

Iar eu răspunsei:

— Acesta-i un târg din care tu ieși păgubit, o, vecine! Întrucât acuma-i întâia oară când se vinde un pește de frumusețea și de prețul acesta pe o bucată de plumb, care de-abia dacă face un gologănuț de aramă. Ci îl primim ca pe un dar din partea ta și ca să nu te supărăm, întrucât ni-l aduci cu inima prietenoasă și darnică.

Și mai schimbarăm câteva politețuri de-acestea, apoi se duse. Iar eu îi dădui soției mele peștele de la pescar, spunându-i:

— Vezi tu, o, femeie, că Si Saadi n-a greșit când mi-a spus că o bucată de plumb ar putea să-mi fie mai de folos, dacă vrea Allah, decât tot aurul din Sudan? Ia uite un pește cum nici emirii și nici sultanii n-au văzut vreodată pe tablalele lor!

Iar soția, măcar că tare bucuroasă la vederea peștelui, nu mă lăsă fără răspuns:

— Așa-i, pe Allah! Dar cum să fac să-l gătesc? Că noi nu avem nici grătar și nu avem nici baremi vreun vas îndestul de mare spre a-l găti întreg.

Iar eu zisei:

— Nu este nimica, noi tot avem să-l mâncăm, fie întreg, fie bucățit! Așa că nu-ți mai face griji să-i jertfești înfățișarea cea de pe dinafară și nu te sfii să-l tai în bucăți ca să ni-l gătești cu sos.

Iar femeia, după ce îl despică pe din două, îi scoase măruntaiele și văzu în mijlocul lor ceva ce strălucea cu o lumină vie. Și scoase lucrul acela de acolo, îl spălă în găleată și văzurăm că era o bucată de sticlă, mare cât un ou de porumbel și străvezie ca apa de izvor. Și după ce ne uitarăm la ea o vreme, o dete copiilor, să se joace cu ea și ca să n-o mai stânjenească pe mama lor, care gătea peștele cel minunat.

Or, seara, la ceasul cinei, femeia mea băgă de seamă că, măcar că încă nu aprinsese opaițul, o lumină, pe care nu ea o aprinsese, lumina odaia. Și se uită în toate părțile să vadă de unde venea lumina aceea și văzu că se revărsa din oul de sticlă, pe care copiii îl lăsaseră pe jos. Și luă oul acela și-l puse pe marginea prichiciului, la locul obișnuit al lămpii. Și stam până peste fire de minunați, când văzurăm puterea luminii ce se revărsa din ea și strigai:

— Pe Allah! O, fiică a socrului meu, iacătă că bucata de plumb a lui Si Saadi nu doar că ne hrănește, dar ne și luminează și are să ne cruțe de-acuma înainte de cumpăratul uleiului pentru opaiț.

Și, la lumina vrăjită a oului de sticlă, mâncarăm peștele cel gustos, sporovăind despre îndoitul chilipir din ziua aceea binecuvântată și preamărindu-l pe Atoateîmpărțitorul pentru binefacerile sale. Și ne culcarăm, în noaptea aceea, mulțumiți de soarta noastră și nedorindu-ne nimic mai mult decât ca lucrurile să ție tot așa.

Or, a doua zi, zvonul despre sticla luminătoare, pe care o găsisem în pântecele peștelui, nu zăbovi, datorită limbii celei lungi a fiicei moșului meu, să se împrăștie în mahala. Și nu peste mult soția mea se pomeni că vine la ea o evreică, vecină de-a noastră, al cărei soț era giuvaiergiu în suk. Și, după salamalecurile și urările de datină dintr-o parte și din cealaltă, evreica, după ce măsură îndelung oul de sticlă, îi spuse nevesti-mii:

— O, vecină Aișah, mulțumește lui Allah că m-a abătut azi pe la tine. Căci, dat fiind că îmi place bucata aceasta de sticlă și că mai am una aproape la fel cu care mă împodobesc uneori și care ar face pereche cu aceasta de-aici, aș dori să ți-o cumpăr și îți dau pe ea, fără a mă precupeți, o grămadă de bani: zece dinari din aur noi!

Ci copiii noștri, când auziră că e vorba să li se vândă jucăria, se puseră pe plâns, rugându-se de mama lor să țină oul pentru ei. Iar ea, ca să-i potolească și întrucât, de asemenea, oul acela ne ținea loc de lampă, nu primi prețul cel atât de ispititor, spre marea ciudă a evreicei, care plecă tare mohorâtă.

Estimp, mă întorsei și eu acasă de la munca mea, iar soția îmi povesti toate câte se petrecuseră. Și-i răspunsei:

— Hotărât, o, fiică a lui moșu-meu, dacă oul nostru de sticlă nu ar avea un anume preț, fiica aceea de evrei nu ne-ar fi ispitit cu cei zece dinari ai ei. Așa că mie mi se năzare gândul că are să se întoarcă iar cu ispita și are să ne dea și mai mult. Ci, urmând cele ce am să văd, am să mă țin tare, ca să facă să ridice prețul.

Și acestea mă făcură să mă gândesc la vorbele lui Si Saad, care îmi prorocise că o bucată de plumb ar putea împlini neabătut avuția unui om, dacă așa i-ar fi ursita. Și așteptai cu toată nădejdea ca ursita mea să se arate, într-un sfârșit, după ce fugise de la mine atâta amar de vreme.

Or, chiar în seara aceea, întocmai precum prepusesem, evreica, soția giuvaiergiului, veni iarăși la soția mea; și, după salamalecurile și urările îndătinate, îi zise:

— O, vecină Aișah, cum de poți să arunci darurile Atoateîmpărțitorului? Că oare nu-i a le arunca, dacă nu vrei să primești pâinea pe care ți-o întind pentru o bucată de sticlă? Ci întrucât este spre binele copiilor tăi, află că i-am spus soțului meu despre oul vostru, iar el, întrucât sunt însărcinată și nu se cade ca dorința unei femei însărcinate să se întoarcă în ea neîmplinită, s-a învoit să mă lase a-ți plăti douăzeci de dinari din aur, din aur nou, ca preț pe bucata ta de sticlă!

Ci soția mea, pe care o povățuisem în privința aceasta, răspunse:

— Eh, uallah! O, vecină, tu mă faci să mă întorc eu în mine. Ci eu nu am nici un cuvânt în casă, numai fiul socrului meu este stăpân aici și peste tot ce se află aici și cu el se cade să vorbești. Așteaptă-l, dară, să se întoarcă și să-i spui prețul tău!

Și-așa că, atunci când mă întorsei acasă, evreica îmi spuse și mie ceea ce îi spusese soției mele și adăugă:

— Îți aduc pâinea copiilor tăi, bre omule, pentru o bucată de sticlă. Ci dorința mea de femeie însărcinată se cuvine să fie împlinită, iar soțul meu nu vrea să-și împovăreze cugetul cu dorința unei femei însărcinate. Pentru aceea s-a învoit să mă lase a face târguiala și vânzarea aceasta, cu așa o pierdere mare pentru el.

Iar eu, o, doamne al meu, după ce o lăsai pe femeie să-mi înșiruie tot ce avusese de înșiruit, îmi luai un răgaz spre a-i răspunde și sfârșii, drept orice răspuns, cu a mă uita la ea fără să rostesc vreo vorbă, clătinând numai din cap.

Când văzu așa, femeia se îngălbeni de tot la obraz, se uită la mine cu niște ochi plini de iscodeli și îmi zise:

— Roagă-te întru Profetul tău, o, musulmanule!

Iar eu răspunsei la fel:

— Asupra-i fie rugăciunea și pacea, o, necredincioaso și milele cele mai alese ale unuia singur Dumnezeu!

Și ea iarăși:

— Pentru ce ochiul acesta gol, o, părinte de copii și clătinarea aceasta din cap a neprimirii, dinaintea dărniciilor Atoateîmpărțitorului asupra casei tale, prin mijlocirea noastră?

Eu răspunsei:

— Dărniciile lui Allah asupra drept-credincioșilor lui, o, fiică de necredincioși, sunt de mult dincolo de orice preț! Preamărit fie El, fără de mijlocirea acelora ce rătăcesc afară din calea cea dreaptă!

Iar ea îmi zise:

— Atunci, nu vrei cei douăzeci de dinari din aur?

Și, după ce eu făcui iarăși semnul de nevrere, îmi spuse:

— Atunci, o, vecine, îți dau pentru sticla ta cincizeci de dinari din aur! Ești mulțumit?

Și iarăși, cu chipul meu cel mai senin, dădui din cap a neprimire. Și mă uitai.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și doua noapte urmă:

Și din nou, cu chipul meu cel mai senin, dădui din cap a neprimire. Și mă uitai în altă parte.

Atunci, soția giuvaiergiului își strânse vălurile, ca a plecare, porni înspre ușă, făcu mișcarea de a deschide și, parcă răzgândindu-se dintr-odată, se întoarse înspre mine și îmi zise:

— Ultimul cuvânt! O sută de dinari din aur! Și nici baremi nu știu dacă soțul meu are să vrea să-mi dea atâta amar de bănet!

Iar eu, atunci, catadicsii a-i răspunde și îi spusei, nu fără o strâmbătură de adâncă nepăsare:

— Nu că vreau să te văd cum pleci nemulțumită, o, vecină, da ești tare departe de socoteală. Întrucât oul acesta de sticlă, pe care îmi dai prețul acela de râs, de o sută de dinari, este un lucru năzdrăvan, iar povestea lui este tot atâta de năzdrăvană ca și el. Drept aceea și numai ca să vă fac plăcere, ție și vecinului nostru și ca nu care cumva să întorc dorința unei femei însărcinate, mă mărginesc să cer, ca preț pentru oul de lumină, numai o sută de mii de dinari din aur, niciunul mai mult, niciunul mai puțin. Și nu ai decât să-l iei ori să-l lași, întrucât alți giuvaiergii au să-mi dea și mai mult, fiind mai știutori decât soțul tău asupra prețului adevărat al lucrurilor frumoase fără de pereche. Iar în ceea ce mă privește, mă jur dinaintea lui Allah Atoateștiutorul că nu am să mai întorc prețăluirea de-acuma, fie spre-a o spori, fie spre-a o scădea. Uassalam!

Când auzi vorbele mele și când le pricepu tâlcul, femeia nu mai găsi nimic de răspuns și îmi zise, plecând:

— Eu nu vând și nici nu cumpăr. Ci bărbatul meu este capul. Dacă târgul o să-l ispitească, are să-ți vorbească. Numai făgăduiește-mi că o să ai răbdare, mai înainte de-a porni vreo tocmă cu alții, să aștepți până vede și el oul de sticlă!

Și îi dădui făgăduința. Și plecă.

Or, eu, o, emire al drept-credincioșilor, după tocmeala aceea, nu mă mai îndoii că oul, pe care îl socoteam a fi de sticlă, n-ar fi vreo gemmă de mare, căzută din cununa vreunui sultan de sub ape. Și, de altminteri, știam și eu, ca toată lumea, ce comori zac în adâncuri, cu care se împodobesc fetele mării și domnițele mării. Și chilipirul ce nimerise peste mine era spre a mă întări în credința mea. Și îl preamării pe Atoateîmpărțitorul carele prin mijlocirea peștelui pescarului pusese în mâinile mele acel lucru minunat din podoabele copilelor mărilor. Și hotărâi să nu mă clintesc de la prețul de o sută de mii de dinari, pe care i-l hotărâsem soției evreului, da gândeam că mai bine aș fi făcut să nu mă fi grăbit a hotărî așa prețăluiala mea, când poate că aș fi izbutit să dobândesc și mai mult de la giuvaergiu. Ci întrucât hotărâsem prețul cu atâta juruință, nu vrusei să mă dezic cumva și mă legai să mă țin de ceea ce hotărâsem.

Și, așa cum socotisem, însuși giuvaiergiul nu zăbovi să se înfățișeze acasă la mine. Și avea un chip mohorât, care chiar că nu-mi prorocea nimica bun și mai degrabă mă prevestea că puiul de lele avea să se slujească de toată viclenia lui spre a-mi fitui gemma ca pe nimica. Iar eu, la rându-mi, stam cu ochii în patru, da cu chipul cel mai zâmbitor și cel mai binevoitor și îl rugai să șadă jos pe rogojină. Și, după salamalecurile și urările îndătinate, îmi zise:

— Nădăjduiesc, o, vecine, că la vremea aceasta cânepa nu este prea scumpă și că neguțătoriile prăvăliei tale sunt binecuvântate!

Iar eu, pe același glas, răspunsei:

— Binecuvântarea lui Allah nu este de lipsă la drept-credincioșii săi, o, vecine. Ci nădăjduiesc că neguțătoriile din sukul giuvaiergiilor îți sunt prielnice.

Iar el îmi spuse:

— Pe viața lui Ibrahim și a lui Iacub, o, vecine, se clatină! Se clatină! Și de-abia dacă avem cu ce să mâncăm o bucată de pâine și-un pic de brânză.

Și vorbirăm mai departe așa, o bună bucată de vreme, fără a pomeni de lucrul care numai la el ne era gândul, până ce evreul, văzând că nu scoate nimic de la mine pe calea aceasta, sfârși cu a-mi spune, el cel dintâi:

— Fiica socrului meu, bre vecine, mi-a vorbit despre un oarecare ou de sticlă, de altminteri fără mare preț, ce slujește de jucărie copiilor tăi și știi și tu că unei femei, când este însărcinată, așa cum este a mea, îi vin niște dorințe așa ciudate și anapoda. Ci beleaua-i că suntem nevoiți a îndeplini asemenea marafeturi, măcar și când ar fi de neîmplinit, altmintrelea lucrul jinduit ar putea să se pecetluiască pe trupul copilului și să-l pocească. Și, la întâmplarea de față, întrucât pofta soției mele s-a îndreptat asupra oului vostru de sticlă, tare mă tem că dacă nu i-o împlinesc am să văd oul cum se tipărește cu toată grosimea lui asupra nasului copilului nostru, la naștere, ori asupra altei cutare părți încă și mai gingașe și pe care buna-cuviință nu-mi îngăduie să-i zic pe nume. Mă rog, dar, ție, o, vecine, să-mi arăți mai întâi oul de sticlă și, dacă am să văd că nu îmi este cu putință să cumpăr unul la fel din suk, să binevoiești a mi-l vinde, plătindu-ți-l cu un preț cumpătat, pe care să mi-l spui, fără a te bucura prea tare de împrejurare.

Iar eu, la vorbele giuvaiergiului, răspunsei:

— Ascult și mă supun.

Și mă sculai și mă dusei la copiii mei, care se jucau pe bătătură cu oul și li-l luai din mâini, în pofida țipetelor și a plânsetelor lor. Pe urmă mă întorsei în odaie, unde giuvaiergiul mă aștepta stând jos pe rogojină și închisei ușa și ferestrele, așa fel ca să fac un întuneric cât mai deplin, da cerându-mi iertăciune pentru purtarea mea. Și după ce făcui așa, scosei oul din sân și îl pusei cât mai la vedere pe un tăbuiaș, dinaintea evreului.

Și pe dată odaia se lumină, de parcă s-ar fi aprins patruzeci de făclii. Iar evreul, la priveliștea aceea, nu se putu opri să nu strige:

— Asta-i gemma lui Soleiman ben Daud, una dintre cele ce-i împodobesc cununa!

Și după ce se minună în felul acesta, își dete seama că spusese prea mult și o întoarse, adăugând:

— Da am mai avut una la fel în mâinile mele. Și întrucât nu era lesne de vândut, m-am grăbit s-o dau în pierdere! Oh, vai, de ce-o fi trebuind acuma ca fiica socrului meu să fie însărcinată și să mă silească să târguiesc un lucru care nu se poate vinde?

Pe urmă îmi spuse:

— Cât ceri, bre vecine, spre vânzarea oului acesta de mare?

Și răspunsei:

— Nu este de vânzare, bre vecine! Da aș putea să ți-l dau, spre a nu o face cumva pe fiica socrului tău să se întoarcă în sineși! Și am și hotărât prețul de vânzare. Și nu am să-l mai întorc, martor mi-e Allah!

Iar el îmi spuse:

— Fii om cuminte, bre fecior de oameni de treabă și nu-mi prăpădi casa! Că de mi-aș vinde eu și prăvălia și casa și de m-aș vinde și pe mine în sukul telalilor, cu nevasta și cu copiii mei la un loc și tot n-aș ajunge să încheg așa o groază de bănet cât ai hotărât tu, de bună seamă că numai în chip de glumă! O sută de mii de dinari din aur, ya Allah? O sută de mii de dinari din aur, o, șeicule, niciunul mai mult, niciunul mai puțin? Păi tu ceri moartea mea!

Iar eu, deschizând iarăși ușa și ferestrele, răspunsei liniștit:

— O sută de mii de dinari, niciunul mai mult! De-aș ridica prețul, ar fi necinstit. Dar niciunul mai puțin! Ori iei oul, ori îl lași!

Și adăugai:

— Ba, de știam că oul acesta minunat este o gemmă dintre gemmele de mare din cununa lui Soleiman ben Daud – asupră-le fie rugăciunea și pacea! Nu o sută de mii de dinari ți-aș fi cerut, ci de zece ori o sută de mii și, pe deasupra și niscaiva gherdane și giuvaieruri din prăvălia ta, ca dar pentru soția mea, care a stârnit daravela dând în vileag lucrul găsit de noi. Așa că socotește-te tare norocos că scapi cu prețul acesta de râs, bre omule și du-te de adu aurul!

Iar giuvaiergiul, cu nasul tare alungit, văzând că nu mai are nimic de făcut, chibzui o vreme, pe urmă se uită la mine cu hotărâre și spuse, scoțând un oftat lung:

— Aurul este la poartă! Dă-mi gemma!

Și, rostind acestea, scoase capul pe fereastră și strigă la un rob arap, ce sta în uliță ținând de căpăstru un catâr încărcat cu niște saci:

— Hei, Mubarak! Suie sacii și cântarul aici!

Iar arapul sui în casa mea sacii plini cu dinari și evreul îi spintecă unul după altul și îmi cântări cei o sută de mii de dinari, atâta cât cerusem, niciunul mai mult, niciunul mai puțin. Iar fiica socrului meu goli lada noastră cea mare de scândură, că numai atâta aveam, de toate catrafusele ce se aflau în ea și ne-o umplurăm cu aurul de la evreu. Și-atunci numai scosei din sân, unde o pusesem în bună pază, gemma cea solomonică și i-o dădui evreului, spunându-i:

— Deie Allah s-o vinzi de zece ori mai scump decât ai cumpărat-o!

Iar el începu să râdă cu gura până la urechi, spunându-mi:

— Pe Allah! O, șeicule, nu este de vânzare. Este menită să împlinească pofta soției mele însărcinate.

Și își luă rămas-bun de la mine și îmi arătă numaidecât lățimea spetelor. Și-atâta cu el!

Dar în ceea ce îi privește pe Si Saad, pe Si Saadi și norocul meu prin mijlocirea peștelui, iacătă!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și treia noapte urmă:

Dar în ceea ce îi privește pe Si Saad, pe Si Saadi și norocul meu prin mijlocirea peștelui, iacătă!

Când mă văzui așa, de la o zi la alta, cu mult mai bogat decât și-ar fi jinduit sufletul meu și înotând în aur și în îmbelșugare, nu uitai nicidecum că nu eram, până la urma urmei, decât un fost frânghier sărac, fiu de frânghier și mulțumii Atoateîmpărțitorului pentru darurile sale și cugetai ce folosință se cădea să dau de aci înainte bogățiilor mele. Ci dintru-ntâi aș fi vrut să mă duc și să sărut pământul dintre mâinile lui Si Saadi, spre a-i dovedi îndatorința mea și tot așa să fac și față de Si Saad, căruia, la urma urmelor și măcar că nu izbutise ca Si Saadi în gândurile cele bune, pe care mi le nutrise, tot lui îi datoram a fi ceea ce eram. Ci mă opri sfiala; și, de altminteri, nici nu știam tocmai bine unde ședeau cu casa niciunul dintre ei doi. Fapt pentru care lăsai să-i aștept a veni aduși de chiar îndemnul inimii lor spre a afla vești despre frânghierul Hassan cel sărac – aibă-l Allah întru mila sa pe acela, dat fiind că iacătă-l răposat și dat fiind că tinerețea lui a fost tare ticăloasă!

Și așteptându-i, hotărâi să dau cea mai bună întrebuințare cu putință averii ce-mi fusese scrisă. Iar fapta mea cea dintâi nu fu de a-mi cumpăra niscaiva haine făloase, ci de a mă duce să-i strâng pe toți frânghierii cei săraci din Bagdad, care trăiau tot în starea de ticăloșie în care trăisem și eu atâta amar de vreme și după ce îi adunai la un loc, le spusei:

— Iacătă că Atoateîmpărțitorul mi-a scris belșug și mi-a trimis milosârdiile sale, atunci când eram cel mai nevrednic de ele. Și drept aceea, o, fraților musulmani, țin ca huzmeturile celui Preaînalt să nu rămâie strânse numai asupra unui cap, ci să puteți a vă bucura și voi de ele, după trebuințele voastre. Încât, începând de astăzi, vă iau pe toți în slujba mea, punându-vă să lucrați pentru mine la treburile de frânghierie, încredințându-vă că aveți să fiți plătiți larg, după iscusința voastră, la sfârșitul zilei de muncă. În felul acesta, aveți încredințarea de-a câștiga din belșug pâinea alor voștri, fără a fi vreodată înfricoșați de ziua de mâine. Și iacătă pentru ce v-am strâns aici. Și aceasta-i ceea ce aveam a vă spune. Ci cel mai darnic și cel mai filotim numai unul Allah este!

Iar frânghierii îmi mulțumiră și mă preamăriră pentru gândurile mele bune față de ei și primiră cele ce le făgăduiam. Și de-atunci trudesc pe seama mea netulburați și bucuroși că viața lor și a copiilor lor este la adăpost. Iar eu însumi, datorită isnafului acesta al nostru, nu făcui decât să-mi sporesc câștigurile și să-mi chibzuiesc și mai temeinic starea.

Or, trecuse oarecare vreme din ziua în care părăsisem căsuța mea cea veche și săracă spre a mă așeza în alta pe care o ridicasem cu multă cheltuială în mijlocul unor grădini, când Si Saad și Si Saadi se gândiră, într-un sfârșit, să vină să mai afle vești despre săracul de frânghier Hassan pe care îl știau. Iar uimirea lor fu până peste poate când îi întrebară pe vecinii noștri, văzând prăvălia mea închisă, de parcă aș fi murit și când aceștia îi vestiră că nu numai că sunt tot în viață, ci și că ajunsesem unul dintre neguțătorii cei mai bogați din Bagdad, că stau într-un sărai minunat, împrejmuit de grădini și că nu mi se mai spune Hassan frânghierul, ci Si Hassan cel Măreț.

Atunci, după ce dobândiră știrile de trebuință despre locul unde se afla satul meu, porniră într-acolo și nu peste mult ajunseră dinaintea porții celei mari, care da înspre grădini. Iar portarul îi pofti să străbată un crâng de portocali și de lămâi împovărați de roadă și care își aveau rădăcinile scăldate într-o apă vie, ce curgea necurmat printr-un șănțuleț ce-și avea obârșia la pârâu. Iar când ajunseră în sala de primire, se și aflau sub vraja revenelii, a umbrei de frunzare, a susurului de apă și a cântecului de păsări.

Iar eu, de îndată ce unul dintre robii mei mă vesti despre venirea lor, dădui fuga să le ies înainte și vrusei să-i apuc de pulpana mantiei și să le-o sărut. Ci nu mă lăsară și mă sărutară de parcă aș fi fost frate cu ei, iar eu îi poftii atunci să ia loc în chioșcul ce se alungea înspre grădină, rugându-i să șadă la locul de cinste, ce le era datorat. Iar eu șezui mai la o parte, așa cum se cuvine.

Și după ce poruncii să li se aducă sorbeturi și răcoritoare, le povestii tot ce mi se întâmplase, punct cu punct, fără a uita nici cel mai mic amănunt. Ci nu este de folos să le mai spunem pe toate încă o dată. Și Si Saadi, peste măsură de bucuros, se întoarse înspre prietenul său și îi spuse:

— Iacătă, o, Si Saad!

Și nu-i mai zise nimic.

Și încă nu se desmeticiseră din minunarea în care îi aruncase istorisirea mea, când doi dintre copiii mei, ce se jucau prin grădină, intrară deodată ținând în mâini un cuib mare de pasăre, pe care îl dăduse jos, la rugămintea lor, din vârful unui curmal, robul ce le veghea jocurile. Și rămaserăm tare uimiți când văzurăm că acel cuib, în care se aflau câțiva pui de erete, era întocmit într-un turban. Iar eu, după ce cercetai mai îndeaproape turbanul, cunoscui, fără putință de îndoială, că era chiar turbanul pe care mi-l șterpelise odinioară eretele cel hoț. Și mă înturnai înspre oaspeții mei și le spusei:

— O, stăpânii mei, mai țineți minte turbanul pe care îl purtam în ziua în care Si Saad mi-a dăruit cele dintâi două sute de dinari?

Iar ei răspunseră:

— Nu, pe Allah! Nu prea-l mai ținem minte!

Iar Si Saad adăugă:

— Da eu hotărât că am să-l cunosc dacă cei o sută nouăzeci de dinari s-ar afla în el!

Iar eu răspunsei:

— O, stăpânii mei, să n-aveți nici o îndoială!

Și ridicai puișorii, pe care îi dădui copiilor și desprinsei cuibul și desfășurai turbanul în toată lungimea lui. Și la capăt de tot, neatinsă și înnodată întocmai cum o înnodasem eu, atârna punga lui Si Saad cu dinarii în ea.

Și cei doi oaspeți ai mei încă nu-și veniseră în fire din uluială, când unul dintre grăjdarii mei intră ținând în mâini o oală de tărâțe, pe care o cunoscui numaidecât a fi oala pe care soția mea o dăduse odinioară neguțătorului de prafuri de lăut pe cap. Și grăjdarul îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, oala aceasta, pe care am cumpărat-o astăzi din suk, din pricină că uitasem să iau cu mine tainul calului pe care călăream, are în ea un săcuț înnodat, pe care îl aduc în mâinile tale.

Și cunoscurăm cea de-a doua pungă a lui Si Saad.

Și din ziua aceea, o, emire al drept-credincioșilor, trăim tustrei ca prieteni, încredințați de aci înainte de puterea ursitei și minunați de căile de care se slujește ea spre a-și împlini județele.

Și întrucât bunurile de la Allah se cuvine să ajungă la săracii săi, nu pregetai să mă folosesc de ele spre a face milele și pomenile arătate la Sfânta Carte. Și drept aceea m-ai văzut dând pomană cerșetorului, pe podul Bagdadului.

Și-aceasta-i povestea mea!

După ce califul auzi istorisirea aceasta a șeicului cel filotim, îi spuse:

— Hotărât, o, șeicule Hassan, căile ursitei sunt pline de minuni și, ca dovadă în sprijinul celor ce mi-ai istorisit, vreau să-ți arăt ceva!

Și se întoarse înspre vizirul vistieriei și îi spuse câteva vorbe la ureche. Și vizirul ieși, ci spre a se întoarce iar peste câteva clipe, cu o cutioară în mână. Și califul luă cutioara, o deschise și îi arătă ce se afla în ea șeicului, care cunoscu pe dată gemma cea solomonică, pe care o vânduse giuvaiergiului. Și Al-Rașid îi spuse:

— Gemma a intrat în vistieria mea, chiar în ziua în care i-ai vândut-o giuvaergiului.

Pe urmă se întoarse spre al patrulea ins, care era dascălul de școală cel beteag și cu gura ruptă și îi spuse:

— Povestește ceea ce ai să ne povestești.

Și omul, după ce sărută pământul dintre mâinile califului, spuse:

0:00