Se povestește, între câte se povestesc, că în vechimea vremilor și în curgerea veacurilor și a clipelor a fost un sultan puternic, pe care Atoateîmpărțitorul îl dăruise cu trei copii. Și pe acești trei copii, care erau niște flăcăi neînfricați și niște luptători viteji, îi chema: pe cel mai mare, Șater-Ali; pe cel de al doilea, Șater-Hossein; iar pe cel mai mic, Șater-Mohammad. Iar acesta, cel mai mic, era de departe cel mai frumos, cel mai viteaz și cel mai mărinimos dintre cei trei frați. Iar tatăl lor îi iubea cu o dragoste la fel, într-atâta că hotărâse să le lase la fiecare, după moartea lui, o parte așijderea din bunurile și din împărăția sa. Întrucât era om drept și cinstit. Și nu voia să-l căpătuiască pe unul în paguba celorlalți.
Iar când flăcăii ajunseră la vârsta de însurătoare, sultanul, părintele lor, rămase încurcat și șovăind, și, spre a se sfătui cu careva, îl chemă pe vizirul său, un om înțelept, cinstit și plin de socotință și îi spuse:
— O, vizire al meu, tare aș vrea să găsesc niște soții pentru cei trei feciori ai mei, care sunt la vârsta de a se însura și te-am chemat ca să capăt un sfat de la tine în privința aceasta.
Iar vizirul cugetă vreme de un ceas, pe urmă săltă capul și răspunse:
— O, doamne al vremilor, asta-i o treabă tare gingașă!
Pe urmă adăugă:
— Norocul și nenorocul sunt învăluite în nevăzut; și nimenea nu ar putea să siluiască județele ursitei. Drept aceea gândul meu este că tustrei feciorii stăpânului nostru, sultanul, să lase în seama sorții lor de a le alege soțiile. Și, pentru aceasta, tot ceea ce au mai bun de făcut cei trei coconi este de a se sui pe terasa palatului, cu arcurile și cu săgețile lor. Și, acolo, să fie legați la ochi și să fie puși să se învârtească pe loc de mai multe ori. După care, fiecare dintre ei să tragă cu o săgeată înspre partea față de care s-a oprit. Iar casele pe care au să cadă săgețile să fie cercetate; iar stăpânul nostru, sultanul, să cheme pe fiecare dintre stăpânii acelor case și să le ceară de soție fata pentru coconul cu săgeata, dat fiind că fata aceea i-a fost scrisă astfel întru norocul său de către ursită.
Când auzi vorbele acestea ale vizirului său, sultanul îi spuse:
— O, vizire al meu, sfatul tău este un sfat minunat, iar povața ta este primită.
Și trimise numaidecât după cei trei fii ai săi, care tocmai se întorceau de la vânătoare, îi vesti de înțelegerea hotărâtă în privința lor între el și vizir și se sui cu ei pe terasa palatului, urmat de toți vizirii și de toți dregătorii.
Iar cei trei coconi, care se suiră pe terasă ducându-și fiecare arcurile și tolbele, își aleseră câte o săgeată și își apucară arcurile. Și fură legați la ochi.
Și, cel dintâi, fiul cel mai mare al sultanului, după ce fu pus să se învârtească pe loc, își aținti săgeata înspre partea față de care se afla întors. Iar săgeata zvârlită din coarda slobozită năprasnic zbură prin văzduhuri și ajunse de căzu pe casa unui emir mare.
Și, la rându-i, cel de-al doilea fiu al sultanului își slobozi săgeata, care ajunse de căzu pe terasa baș-căpeteniei oștilor împărăției.
Iar cel de-al treilea fiu al sultanului, care era beizadea Șater-Mohammad, își slobozi săgeata înspre partea spre care se afla întors. Și săgeata ajunse de căzu pe o casă pe al cărei stăpân nu-l știa nimenea.
Și plecară să cerceteze cele trei case cu pricina. Și se văzu că fata emirului cel mare și fata capului oștirii erau două fetișcane ca niște lune. Iar părinții lor fură peste măsură de bucuroși să le mărite cu cei doi feciori ai sultanului. Ci când se duseră să cerceteze și casa cea de-a treia, care era casa unde căzuse săgeata lui Șater-Mohammad, văzură că nu era locuită decât de o broască-țestoasă mare și singuratică.
Iar sultanul, părintele lui Șater-Mohammad și toți vizirii și emirii și musaipii se uitară la broasca aceea mare, care trăia singură-singurică în casa aceea și se minunară ca de-o minune. Ci, întrucât nici nu era de visat măcar o clipită de a i-o da de soție lui beizadea Șater-Mohammad, sultanul hotărî că trebuie să se ia de la cap iarăși încercarea. Și, ca urmare, coconul cel tânăr se sui iarăși pe terasă, ducându-și pe umăr arcul și tolba, și, dinaintea tuturor celor de față, își slobozi a doua oară săgeata asupra norocului său. Și săgeata, dusă de ursită, ajunse de căzu taman chiar pe casa locuită de broasca aceea mare și singuratică.
La priveliștea aceasta, sultanul rămase până peste fire de nedumerit și îi spuse beizadelei:
— Pe Allah, o, fiul meu, mâna ta nu are astăzi asupra-i binecuvântarea. Roagă-te întru Prorocul!
Iar coconul cel tânăr răspunse:
— Mântuirea și binecuvântările și toate milele să fie asupra lui, asupra soților lui și asupra drept-credincioșilor lui!
Iar sultanul adăugă:
— Cheamă în ajutor numele lui Allah și slobozește-ți săgeata pentru cea de-a treia încercare!
Iar coconul cel tânăr spuse:
— În numele lui Allah cel fără de margini Milosârdnic, Atoatefăcătorul-de-bine!
Și, încordându-și arcul, slobozi a treia oară săgeata, care ajunse, dusă de ursită, de căzu încă o dată tot pe casa în care trăia, în singurătate, broasca aceea mare.
Când văzu, fără putință de tăgadă, că încercarea era atâta de limpede și de vădită în folosul broaștei-țestoase, sultanul hotărî ca fiul său, beizadea Șater-Mohammad, să rămână neînsurat. Și îi zise:
— O, fiul meu, întrucât broasca aceasta nu este nici de neamul, nici de soiul, nici de legea noastră, este mai bine ca tu să nu te însori deloc, până ce Allah are să ne trimită milele sale!
Ci Șater-Mohammad strigă spunând:
— Pe harurile Prorocului – cu el fie rugăciunea și pacea! – vremea burlăciei mele a trecut; și, întrucât broască-țestoasă mi-a fost scrisă de ursită, primesc să mă însor cu ea.
Iar sultanul, până peste măsură de uluit, răspunse:
— Hotărât, o, fiul meu, broasca aceea țestoasă ți-a fost scrisă de ursită; ci de când, oare, fiii lui Adam își iau de soții broaște-țestoase? Acesta-i un lucru de-a mirărilea!
Ci beizadeaua răspunse:
— Eu pe broasca aceasta o vreau de soție și pe niciuna alta!
Iar sultanul, care își iubea feciorul, nu voi să-l supere cumva, nici să-i facă vreun necaz, și, schimbându-și hotărârea, își dete învoirea la căsătoria aceea ciudată.
Și se porniră niște petreceri mari și niște ospețe mari și niște zaiafeturi mari, cu danțuri și cu cântece, în cinstea nunții coconilor Șater-Ali și Șater-Hossein, cei doi fii mai mari ai sultanului. Iar când cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți cât ținură petrecerile pentru fiecare nuntă se scurseră, cei doi coconi intrară în iatacurile soțiilor lor, pentru noaptea de nuntă și își împliniră însurătoarea cu deplină fericire și bărbăție.
Ci, când fu rândul nunții coconului cel mic, Șater-Mohammad, cu soția lui, broască-țestoasă cea singuratică, amândoi frații mai mari și amândouă soțiile celor doi frați și părinții și toate femeile emirilor și ale dregătorilor nu voiră să vină la sărbătorire și nu cruțară nimic spre a face acea sărbătoare cât mai jalnică și mai mohorâtă. Încât coconul cel mic fu umilit în sufletul său și îndură tot felul de jigniri, atât de la privirile, cât și de la rânjetele și întoarcerile de spate ale tuturora. Ci în ce privește ceea ce se petrecu în noaptea nunții, când domnișorul intră la soția sa, nimeni nu putu să știe nimic, întrucât totul se petrecu sub vălul pe care numai ochii lui Allah pot să-l străbată. Și tot așa fu și în noaptea următoare și, de altminteri, în toate celelalte nopți. Și toată lumea se minuna că o legătură ca aceea putuse să se înfăptuiască! Și nimenea nu pricepea cum un fiu de-al lui Adam putea să sălășluiască alături de o broască-țestoasă, fie ea chiar și mare cât un chiup de cel mai mare. Și iacă-așa cu nunta lui beizadea Șater-Mohammad cu soția sa, broască-țestoasă.
Ci iacătă că anii, grijile domniei și tulburările de tot felul, fără a mai socoti și durerea ce-i pricinuise însurătoarea fiului său cel mic, îi gârboviră sultanului spinarea și îi subțiară oasele. Și slăbi și se gălbeji și își pierdu pofta de mâncare. Iar vederea i se topi odată cu puterile; și ajunse aproape orb de-a binelea.
Când cei trei fii, care îl iubeau pe părintele lor așa cum îl iubeau, văzură starea în care se afla sultanul, chibzuiră să nu mai lase grija sănătății sale în seama femeilor din harem, care erau niște neștiutoare și niște bântuite de eresuri; și se sfătuiră asupra căilor cele mai bune de folosit spre a-i întoarce tatălui lor puterile, odată cu sănătatea. Și veniră la el și, după ce îi sărutară mâna, îi spuseră:
— O, taică al nostru, iacătă că fața ta îngălbenește și că pofta ta de mâncare scade și că vederea îți slăbește. Iar dacă lucrurile au să urmeze tot așa, nu o să mai avem decât a ne sfâșia hainele, în durerea noastră de a ne pierde și noi odată cu tine, care ești sprijinul și îndrumarea noastră! Se cade, dar, să asculți de sfatul nostru, întrucât suntem fiii tăi, iar tu ești părintele nostru. Or, noi am chibzuit ca de-aci înainte soțiile noastre să-ți gătească mâncarea și nicidecum femeile din haremul tău. Căci soțiile noastre sunt tare pricepute la bucătăreală și au să-ți facă niște bucate care să-ți întoarcă pofta de mâncare și odată cu pofta să-ți întoarcă puterile și odată cu puterile, sănătatea și odată cu sănătatea să-ți aducă îndărăt strălucirea vederii și tămăduirea ochilor tăi bolnavi.
Iar sultanul fu nespus de înduioșat de grija aceasta a fiilor săi și le răspunse:
— Reverse-și Allah asupră-vă milele sale, o, fii ai tătânelui vostru! Da treaba aceasta are să fie o supărare cam prea mare pentru soțiile voastre.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzeci și șaptea noapte urmă:
— Reverse-și Allah asupră-vă milele sale, o, fii ai tătânelui vostru! Da treaba aceasta are să fie o supărare cam prea mare pentru soțiile voastre.
Ci ei strigară, spunând:
— Cum supărare? Da, oare, nu sunt ele roabele tale? Și ce altceva au de făcut mai degrabă decât să gătească bucatele pentru întremarea ta? Și ne-am gândit, o, tată, că pentru tine ar fi cel mai bine ca fiecare dintre ele să-ți facă o tavă cu bucate, gătite de ele, așa ca sufletul tău să poată să-și aleagă dintre tăvi pe aceea ce-ți va fi cea mai pe plac ca înfățișare, ca mireasmă și ca gust. Și, în felul acesta, sănătatea are să ți se întoarcă, iar ochii au să ți se zviduiască.
Iar sultanul îi sărută și le spuse:
— Voi știți mai bine decât mine ceea ce mi se cuvine!
Și, ca urmare a acestei înțelegeri care îi bucură până peste marginile bucuriei, cei trei coconi se duseră la soțiile lor și le porunciră să pregătească, fiecare, câte o tavă cu bucate care să fie minunate ca înfățișare și ca mirosnă. Și fiecare dintre ei stârni mândria soției sale, spunându-i:
— Trebuie ca tatăl nostru să aleagă bucatele gătite în casa noastră și nu pe cele gătite în casa fraților mei!
Și, estimp, cei doi frați mai mari nu conteneau să-și râdă de fratele lor mezin, întrebându-l cu mare batjocură cam ce-ar putea să trimită soția lui, broască-țestoasă, spre a face să se întoarcă pofta de mâncare a tatălui lor și spre a-i îndulci cerul gurii. Ci el nu răspundea la întrebările și la iscodelile lor decât cu un zâmbet cuminte.
Cât despre soția lui Șater-Mohammad, care era broască-țestoasă cea singuratică, apoi ea nu aștepta decât un prilej ca acela spre-a arăta de ce era în stare. Și, pe clipă pe dată, se apucă de lucru. Și începu cu a o trimite la soția fiului cel mai mare al sultanului pe slujnica sa de credință, cu sarcina de a-i cere să binevoiască a strânge, pentru ea, broasca, toate căcărezele de șobolani și de șoareci de prin casă, dat fiind că ea, broasca, avea numaidecât trebuință de ele spre-a drege orezul, umpluturile și celelalte bucate și că ea niciodată nu se folosea de alte mirodenii decât de acestea. Iar soția lui Șater-Ali, când auzi una ca asta, își zise: „Nu, pe Allah! Ferească-mă sfântul să dau căcărezele de șobolani și de șoareci, pe care mi le cere afurisita aceea de broască-țestoasă. Întrucât o să pot să mă cam folosesc și eu de ele, ca mirodenii, mai bine decât ea!” Și îi răspunse slujnicei:
— Îmi pare rău să răspund cu un refuz. Ci, pe Allah! Căcărezele pe care le am de-abia dacă îmi ajung mie!
Și slujnica se întoarse acasă, aducând răspunsul acesta stăpână-sii, broască-țestoasă.
Atunci, broasca se puse pe râs; și se cutremură de bucurie. Și o trimise pe slujnica de credință și la soția celui de-al doilea fiu al sultanului cu sarcina de a-i cere tot găinațul de la găini și de la porumbei, pe care îl avea la îndemână, întrucât, chipurile, ea, broasca, ar fi având o grabnică trebuință de așa ceva spre a presăra bucatele ce le gătea pentru sultan. Ci slujnica se întoarse la stăpână-sa cu mâna goală și cu niște vorbe jignitoare pe limbă, din partea soției lui Șater-Hossein. Iar broasca, dacă o văzu pe slujnică cu mâna goală și dacă auzi vorbele cele jignitoare, pe care le aducea pe limbă din partea soției celui de-al doilea fiu al sultanului, se înfioră de voioșie și de mulțumire și se puse pe un râs, de se prăbuși pe spate.
După care găti bucatele, așa cum știa ea, le orândui pe tavă, puse tava într-un coș de răchită și acoperi totul cu un ștergar de în mirosind a trandafir. Și o trimise pe slujnica ei de credință să ducă tava la sultan, pe când, la rândul lor, cele două soții ale beizadelor își trimiteau tăvile lor cu niște roabe.
Și iacătă că veni și ceasul mesei; iar sultanul șezu jos dinaintea celor trei tablale; ci, de îndată ce fu ridicat capacul de pe tava celei dintâi domnițe, o miasmă se revărsă, spurcată și siloasă, de căcăreze de șoarece, în stare să-l înăbușe și pe un elefant. Iar sultanul fu atâta de rău izbit de miasma aceea, încât își întoarse capul și se prăbuși amețit, cu picioarele sub barbă. Iar fiii lui se repeziră împrejurul său și îl stropiră cu apă de trandafiri și îl vânturară și izbutiră a-l face să-și vină în fire. Și-atunci, aducându-și aminte de pricina amețelii sale, nu putu să se oprească a-și lăsa mânia să răbufnească împotriva noră-sii și s-o copere cu toate afurisirile.
Și, de la o vreme, ajunseră de-l domoliră și făcură câte și mai câte până ce îl înduplecară să guste și din tava a doua. Ci, de îndată ce o dezveliră, o miasmă cruntă și împuțită umplu sala, de parcă s-ar fi ars acolo găinațul tuturor orătăniilor din cetate. Și miasma aceea pătrunse în beregățile, în nasul și în ochii bolnavi ai prăpăditului de sultan, care gândi că de data aceasta avea să ajungă orb de-a binelea și să-și dea duhul. Ci toți se repeziră să deschidă ferestrele și să ducă de-acolo tablaua, pricină a răului întreg și să aprindă tămâie și smirnă spre a curăța aerul și a risipi miasma aceea urâtă.
Iar după ce sultanul îngrețoșat trase oleacă de aer curat în piept și izbuti să grăiască, strigă:
— Da ce rău le-am făcut eu soțiilor voastre, o, copiii mei, de-l chinuie așa pe un bătrân și-i sapă groapa de viu? Aceasta-i o nelegiuire neiertată la Allah!
Și cei doi coconi, soții celor care gătiseră tablalele, își lăsară nasul în jos și răspunseră că aceasta-i o treabă care trece de înțelegerea lor.
Și, estimp, coconul cel tânăr, Șater-Mohammad, veni să-i sărute mâna părintelui său și îl rugă să-și uite silele ce simțise, spre a nu se mai gândi decât la plăcerea pe care avea s-o aibă de la cea de a treia tavă. Iar sultanul, când auzi așa, fu cuprins de o mânie și de o supărare până peste poate și strigă:
— Au ce spui tu, o, Șater-Mohammad? Și tu-ți bați joc de părintele tău bătrân? Eu acuma să mă ating de bucatele gătite de broască-țestoasă, când și cele gătite de niște degete de femei sunt atâta de grețoase și atâta de înfricoșătoare? Văd bine că v-ați jurat tustrei să faceți să se verse fierea din mine și să mă faceți să-mi sorb moartea dintr-o înghițitură.
Ci coconul cel mic se aruncă la picioarele părintelui său și îi jură, pe viața lui și pe adevărul cel sfânt al credinței, că tablaua cea de-a treia are să-l facă să-și uite necazurile și că el, Șater-Mohammad, se leagă să înghită toate bucatele dacă n-au să fie pe placul tatălui său. Și îl rugă fierbinte și îl îndemnă și stărui cu atâta căldură și cu atâta smerenie să-i facă hatârul de a se uita la tavă, că sultanul, până la urmă, se lăsă înduplecat și-i făcu semn unuia dintre robi să ridice capacul de pe cea de a treia tablă, rostind însă rugăciunea: „Mă adăpostesc întru Allah cel Atoateocrotitorul!”
Ci iacătă că, odată capacul ridicat, se revărsă de pe tablaua broaștei o aromă închipuită din cele mai dulci mirosne de bucătărie, și-atâta de aleasă, și-atâta de plăcut pătrunzătoare, că, tot atunci, se și deznodară băierile inimii sultanului și i se deschiseră florile boșogilor și i se înfiorară vânturătoarele nărilor și i se întoarse pofta de mâncare, cea de atâta vreme pierită și i se deschiseră ochii și i se limpezi vederea. Și ca trandafirul i se făcu obrazul și hodinită icoana chipului. Și se porni să mănânce fără de răgaz, vreme de un ceas. După care bău dintr-un sorbet minunat cu mosc și cu înghețată mărunțită, și, de plăcere, râgâi de câteva ori niște râgâieli pornite din afundul pântecelui său mulțumit. Și, simțindu-se până peste poate de voios și de îndestulat, îi mulțumi Atoateîmpărțitorului pentru darurile sale, zicând: „Al Gamdu lillah!”
Și nu mai știa cum să-i mărturisească fiului său cel mic mulțumirea ce-o avea de la bucatele gătite de broască-țestoasă, soția acestuia. Iar Șater-Mohammad primi laudele sfios, spre a nu-i face pizmași pe frații lui și a-i stârni împotrivă-i. Și îi spuse tatălui său:
— Aceasta, o, tată al meu, nu este decât o parte din harurile soției mele! Ci, cu voia lui Allah, are să vină o zi când soției mele are să-i fie dat să-și merite și mai bine firitiselile tale!
Și îl rugă, de vreme ce era mulțumit, să îngăduie ca pe viitor numai broască-țestoasă să aibă grija de a-i pregăti tăvile cu bucate, în fiecare zi. Iar sultanul primi, spunând:
— Din toată inima mea părintească și plină de dragoste, o, copilul meu!
Și cu mâncărurile acelea se întremă iarăși pe deplin. Iar ochii i se zviduiră și ei.
Și, spre a sărbători vindecarea sa și întoarcerea vederii, sultanul dete o petrecere mare la sărai, cu un ospăț falnic, la care îi pofti pe toți cei trei fii ai săi cu soțiile lor. Iar domnițele se gătiră cât putură mai bine, ca să se arate dinaintea sultanului într-un chip care să facă fala soților și să le lumineze obrazul dinaintea părintelui lor.
Iar broască-țestoasă se găti și ea spre a-i lumina obrazul soțului ei în fața lumii, cu frumusețea podoabelor și cu hainele-i zarife. Și, după ce fu dichisită întocmai precum voise, o trimise pe slujnica ei de credință la cumnată-sa cea mare s-o roage să-i împrumute, ei, broaștei-țestoase, gâsca cea mai mare, pe care o avea în poiată, întrucât dorea, ea, broasca, să se ducă la sărai călare pe acea pasăre bună de călărit. Ci domnița îi dete răspuns, prin mijlocirea limbii slujnicei, că dacă ea, domnița, ar avea o gâscă atâta de frumoasă, s-ar folosi ea însăși de o asemenea pasăre. Iar broasca, la răspunsul acesta, se prăvăli pe spate de râs și o trimise pe slujnică la cea de-a doua domniță, cu sarcina de a-i cere, numai cu împrumut pe-o zi, țapul cel mai mare, pe care îl avea. Ci slujnica se întoarse la stăpână-sa aducându-i pe limbă un refuz însoțit de vorbe amare și de cleveteli neplăcute. Și broasca se stâlci și se cutremură de râs și fu până peste poate de înveselită și de bucurată.
Și, când veni ceasul petrecerii și când femeile sultanului se rânduiră frumos, sub porunca stăpânei lor, dinaintea ușii celei mari de la harem, spre a le întâmpina pe cele trei soții ale fiilor sultanului, văzură deodată un nor de pulbere, ce se apropia cu mare repeziciune. Și, din mijlocul acelui nor, se ivi în curând o gâscă urieșească, ce zbura la fața pământului, cu picioarele zvâcnind, cu gâtul întins și cu aripile zbătute și ducând-o cocoțată amarnic în spinare-i și cu fața răvășită de spaimă, pe cea dintâi domniță. Și, numaidecât după ea, călare pe un țap ce behăia și zvârlea din copite, îngălată și colbuită toată, se ivi și cea de-a doua domniță.
Și, la priveliștea aceea și sultanul și soția sa rămaseră până peste poate de îmbufnați și se făcură vineți la chip, de rușine și de supărare. Iar sultanul izbucni împotriva lor în boscorodeli și în mustrări, spunându-le:
— Iacătă-vă că nu sunteți mulțumite de a-mi fi voit moartea prin greață și otrăvire, mai vreți să mă faceți și de râsul lumii și să ne umiliți și să ne necinstiți pe toți în ochii norodului!
Iar sultana și ea, le primi cu niște vorbe scorțoase și cu niște ochi ponciși. Și nu se știe ce s-ar fi întâmplat, de nu s-ar fi dat de veste chiar atunci de apropierea alaiului celei de-a treia domnițe. Iar inima sultanului și a soției sale se umplură de spaimă; întrucât își ziceau: „Dacă așa a fost alaiul celor două domnițe dintâi, care-s de spița noastră de făpturi omenești, cum are să fie alaiul celei de-a treia, care-i din neamul broaștelor-țestoase?” Și chemară într-ajutor numele lui Allah, zicând: „Nu este ajutor și mântuire decât întru Allah, carele este mare și puternic!” Și așteptară năpasta, ținându-și răsuflarea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzeci și opta noapte urmă:
Și așteptară năpasta, ținându-și răsuflarea.
Și iacătă că ceata celor dintâi vestitori se ivi pe meidan, dând de știre sosirea soției coconului Șater-Mohammad. Și îndată se și văzură patru saizi frumoși, îmbrăcați cu atlazuri și cu niște mantii strălucite, cu mânecile fluturând, care veneau, cu niște vergele lungi în mână, strigând:
— Faceți loc domniței!
Și palanchinul, acoperit cu stofe scumpe și frumos colorate, se ivi purtat pe umeri de niște arapi tuciurii și veni de se opri în josul scării de la intrare. Și coborî din el o domniță înveșmântată în strălucire și în frumusețe, pe care nimeni nu o cunoștea. Și, cum se așteptau să vadă coborând tot așa și broască-țestoasă, crezură că domnița aceea era însoțitoarea broaștei. Da dacă o văzură că suie numai ea scara și că palanchinul se îndepărtează, fură cam nevoiți să cunoască în ea pe soția lui Șater-Mohammad și s-o întâmpine cu toate cinstirile datorate cinului ei și cu toată dragostea cuvenită. Iar inima sultanului se umflă de drag la vederea frumuseții, a gingășiei, a iscusinței, a purtării ei alese și a farmecului a tot ce se revărsa din ea și până și din pașii ori din mișcările ei cele mai mărunte.
Și, întrucât venise ceasul de a se așeza la ospăț, sultanul îi pofti pe fiii săi și pe soțiile fiilor săi să ia loc împrejurul lui și al sultanei. Și începu masa.
Or, felul cel dintâi de bucate aduse pe tablale fu, precum este datina, o tavă mare de orez fiert în unt. Ci, până a avea vreme careva să ia o înghițitură, domnița cea frumoasă apucă tava și și-o turnă pe toată în cap. Și, tot atunci, toate boabele de orez se preschimbară în mărgăritare, care se revărsară de-a lungul pletelor domniței și se împrăștiară împrejurul ei și căzură pe podea cu un zuruit vrăjit.
Și, până să apuce cei de față să se dezmeticească din uluiala lor dinaintea unei minuni atâta de strălucite, domnița luă un castron mare, plin cu niște ciorbă verde și grasă de mulukhia și și-o turnă de-a valma pe cap. Iar ciorba cea verde se preschimbă pe dată într-un potop de smaralde precum cea mai frumoasă apă, ce se revărsară de-a lungul pletelor și al hainelor ei și ajunseră de se împrăștiară împrejuru-i, îngemănându-și culorile lor frumoase cu albeața neprihănită a mărgăritarelor de pe podea.
Iar priveliștea acelor minuni îi ului până peste poate pe sultan și pe musafirii săi. Iar slujnicele se repeziră să aducă la masă alte tablale cu orez și cu ciorbă de mulukhia. Iar celelalte două domnițe, îngălbenind de-a binelea de pizmă, nu voiră să rămână cumva atâta de șterse sub izbânda cumnatei lor și apucară și ele, la rându-le, farfuriurile cu bucate. Iar cea mai mare apucă tava cu orez, pe când cea de-a doua luă castronul cu ciorba cea verzuie. Și și le turnară fiecare pe cap. Iar orezul rămase orez în părul uneia și începu să se scurgă grețos pe capul pe care îl îngălă cu unt. Iar ciorba cea verde rămase ciorbă și se scurse pe părul și pe fața și pe hainele celei de-a doua, învăluind-o pe toată într-o năclăială verde, ca într-o ocară de vacă, scârboasă și cleioasă, până peste poate.
Iar sultanul, la priveliștea aceea, rămase îngrețoșat până peste marginile îngrețoșării și țipă la cele două nurori mai mari ale sale să se scoale de acolo și să iasă din sală, departe de ochii lui. Și le dete de înțeles că nu mai voia să le vadă de-aci înainte, nici măcar să nu le mai simtă mireasma. Iar ele se sculară, pe clipă pe dată și plecară din fața lui, cu soții lor, rușinate, umilite și siloase. Și-atâta cu ele!
Ci în ceea ce îi privește pe domnița cea minunată și pe beizadea Șater-Mohammad, soțul ei, apoi aceștia rămaseră numai ei în sală cu sultanul, care îi sărută și îi strânse la piept cu bucurie și le spuse:
— Numai voi sunteți copiii mei!
Și dori să-și scrie pe dată scaunul de domnie pe numele fiului său cel mic și porunci să se adune toți emirii și toți vizirii și scrise de față cu ei scaunul de domnie pe capul lui Șater-Mohammad, ca lăsată și ca moștenire, singur lui, fără ceilalți urmași ai sultanului. Și le spuse celor doi:
— Voiesc ca de aici înainte să locuiți cu mine, în sărai, întrucât fără voi aș muri numaidecât.
Iar ei răspunseră:
— A asculta înseamnă a ne supune! Iar dorința ta este asupra capului și asupra ochilor noștri!
Iar domnița cea năzdrăvană, ca nu care cumva să fie ispitită a-și mai lua vreodată chipul de broască-țestoasă, care ar fi putut să iște vreo tulburare neplăcută bătrânului sultan, dete poruncă slujnicei sale să-i aducă pe dată carapacea pe care o lăsase acasă. Și când avu carapacea în mâinile sale, o arse și o făcu cenușă. Și de-atunci rămase pe totdeauna sub chipul de domniță. Și slavă lui Allah, carele a dăruit-o cu un trup fără de cusur, minune a ochilor!
Iar Atoateîmpărțitorul îi coperi mai departe cu milele sale și le dărui o puzderie de copii. Și trăiră mulțumiți și înfloritori.
Iar Șeherezada, dacă văzu că sultanul o ascultă nu fără plăcere, mai spuse, în noaptea aceea, povestea cu: