Se povestește – ci numai unul Allah este atoateștiutor – că într-un sat ca toate satele, dintr-o țară ca toate țările, trăia un om cinstit și supus vrerii Celui Preaînalt și care avea o soție minunată și temătoare de Cel Atotputernic și de la care dobândise – datorită binecuvântării – doi copii, un băiat și o fată. Iar băiatul se născuse cu un cap îndărătnic și pietros, iar fata, cu un suflet dulce și cu niște piciorușe tare gingașe. Iar când amândoi copiii ajunseră la o vârstă, tatăl lor muri. Ci, la ceasul morții, o chemase pe soția sa și îi spusese:
— O, Cutărică, te povățuiesc cu toată stăruința să veghezi asupra băiatului, lumina ochilor noștri, să nu care cumva să-l bombăni, orice-ar face, să nu care cumva să-l înfrunți, orice-ar spune și mai cu seamă să-l lași totdeauna să facă așa cum o vrea, în orice împrejurare ar fi din viața lui – fie-i ea cât mai lungă și cât mai îmbelșugată!
Și, după ce soția îi dete făgăduința, plângând, bărbatul muri fericit și nemaidorindu-și nimica.
Iar mama nu pregetă să se poarte întocmai după povața cea din urmă a soțului ei, răposatul. Și, la oarecare vreme, se culcă și ea să moară – că numai unul singur Allah este pururea viu!
Și o chemă pe fiică-sa, sora băiatului și îi spuse:
— Fata mea, să știi că răposatul tată-tău – aibă-l Atoatemilosârdnicul întru mila sa! – m-a pus să jur, când a murit, că nu am să înfrunt niciodată voile fratelui tău. Or, juruiește-mi-te și tu, la rându-ți, ca să mor liniștită, că ai să urmezi povața aceasta!
Iar fata făcu legământul față de maică-sa, care muri mulțumită, întru tihna Domnului ei.
Or, de îndată ce mama fu îngropată, băiatul se duse la soră-sa și îi spuse:
— Ascultă, o, fiică a tatălui meu și a mamei mele! Vreau pe clipă și pe dată să strângem în casă tot ceea ce avem ca bunuri sub mâna noastră, toate lucrurile, toate roadele, toți bivolii, toate caprele și, într-un cuvânt, tot ce ne-a lăsat tatăl nostru și să dăm foc la toată casa, cu tot ce se află în ea.
Iar fata, plină de spaimă, făcu ochii mari și se rugă, uitând de povață:
— O, frățioare, păi dacă ai să săvârșești una ca asta, noi ce ne facem?
Iar el răspunse:
— Ce-mi pasă mie!
Și făcu precum zisese. Grămădind totul în casă, puse foc. Și arse tot avutul, se prăpădi tot, până-n temelie. Iar băiatul, băgând de seamă că soru-sa izbutise să mai ascundă felurite lucruri pe la vecini, spre a le scăpa de pârjol, porni să scotocească toate casele acelea, pe care le dibăci ținându-se de urmele lăsate de picioarele cele micuțe ale soră-sii. Și, găsind lucrurile, le dete foc, unul după altul și lor și la tot ce se afla în ele. Ci gospodarii, cu ochii bulbucați, se înarmară cu furci și se repeziră și după frate și după soră, să-i ucidă. Iar fata, moartă de frică, îi spuse:
— Vezi, o, fratele meu, ce-ai făcut? Să fugim! Of, să fugim!
Și o luară amândoi la fugă, slobozindu-și picioarele în vânt.
Și fugiră ei vreme de o zi și-o noapte și izbutiră să scape de cei care le voiau moartea. Și ajunseră la o moșie mare, unde secerătorii strângeau roadele. Și, spre a-și câștiga pâinea, amândoi se rugară să fie primiți a ajuta la secerat; și, după fețele lor luminoase, fură primiți.
Or, peste vreo câteva zile, băiatul, văzându-se rămas singur acasă cu cei trei copii ai vătafului moșiei, îi luă pe aceștia cu un potop de alinturi spre a se împrieteni cu ei și le spuse:
— Haideți pe arie să ne jucăm de-a îmblăcitul grâului!
Și plecară, tuspatru, ținându-se de mână, la aria cu pricina. Iar băiatul, spre a începe joaca, se făcu el mai întâi a fi grâul, iar copiii se veseliră îmblăcindu-l, ci fără a-i face vreun rău, numai atâta cât să se poată juca jocul. Și-acuma veni și rândul lor să fie grâu. Și se făcură grâu. Iar băiatul îi luă la îmblăcit chiar ca pe niște grâne. Și îi îmblăci atâta de strașnic, până ce-i făcu zob. Și muriră, pe arie acolo. Și gata cu ei!
Cât despre fată, sora băiatului, apoi aceasta, când băgă de seamă lipsa fratelui său, se gândi că acela, pesemne, era în dârdora săvârșirii vreunei fapte stricăcioase. Și începu să-l caute și până la urmă îl găsi desăvârșind zobeala celor trei copii, fiii vătafului.
Și, când văzu treaba, fata îi spuse:
— Repede, să fugim, o, fratele meu, repede, să fugim! Iacătă ce-ai făcut iar! Și tare bine o mai duceam pe moșia aceasta! Da hai repede, să fugim! Să fugim!
Și, înșfăcându-l de mână, îl sili s-o ia la fugă împreună cu ea. Și, întrucât acuma băiatul își venise în mințile lui, se lăsă târât. Și porniră. Iar când tatăl copiilor se întoarse acasă și, căutându-și copiii, îi găsi făcuți zob pe arie și când băgă de seamă că fratele și sora pieriseră, strigă, întorcându-se înspre argații lui:
— Trebuie să dăm fuga după ticăloșii aceia doi, care iacătă cum au mulțumit facerii de bine și găzduirii noastre, omorându-mi tustrei copiii!
Și se înarmară cumplit cu săgeți și cu bâzdoace și porniră pe urmele fratelui și ale surori-sii, ținând aceleași cărări ca și ei. Și, la căderea nopții, ajunseră la un copac grozav de mare și de înalt, sub care se culcară, ca să aștepte să se facă ziuă.
Or, fratele și sora se aciuaseră chiar în vârful acelui copac. Și, când se deșteptară, în zori, văzură sub copac toți inșii care se luaseră după ei și care încă mai dormeau. Iar băiatul îi spuse soră-sii, arătându-i-l pe vătaf, părintele celor trei copii:
— Îl vezi pe găliganul ăla care doarme colo? Eh, am să-mi fac nevoile pe capul lui!
Iar sora, în spaima ei, își dete un dos de palmă peste gură și spuse:
— O, pieirea noastră-i fără de scăpare! Să nu faci una ca asta, frățiorul meu! Ei încă nu știu că suntem ascunși deasupra capetelor lor și, dacă stai cuminte, au să se ducă și avem să scăpăm.
Ci el zise:
— Ba!
Și adăugă:
— Trebuie să-mi fac cheful asupra capului găliganului ăla!
Și se ciuci pe creanga cea mai de sus și făcu ce făcu peste fața vătafului, pe care îl năclăi. Și-așa!
Iar omul, simțind treaba, sări din somn și îl zări în vârful pomului pe băiatul care se ștergea liniștit cu niște frunze. Și, până peste marginile mâniei, înșfacă arcul și își slobozi săgețile înspre frate și înspre soră-sa. Ci, întrucât copacul era tare înalt, săgețile nu ajungeau până la băiat, că se opreau prin ramuri. Atunci, își trezi oamenii și le spuse:
— Tăiați copacul!
Iar fata, când auzi vorbele acelea, îi spuse băiatului, fratele său:
— Vezi? Suntem pierduți!
El întrebă:
— Cine ți-a spus?
Ea răspunse:
— O, ce chinuri avem să îndurăm, din pricina celor ce-ai făcut!
El spuse:
— Încă nu suntem în mâna lor!
Și, tot atunci, o pasăre uriașă rokh, care trecând pe acolo îi zărise, se repezi asupră-le și îi luă pe amândoi în gheare. Și își văzu de zbor cu ei, în vreme ce copacul se prăvălea sub loviturile de secure, iar vătaful, păcălit, plesnea de turbare și de mânie înfundată.
Cât despre pasărea rokh, apoi ea se ridică mai departe în văzduhuri, ținându-i în gheare pe frate și pe soră. Și tocmai se pregătea să se ducă să-i lase jos pe vreun loc mai la îndemână, așteptând pentru aceasta numai să străbată un braț de mare, peste care zbura, când băiatul îi spuse fetei, sora lui:
— Soro, am s-o gâdilesc pe pasărea aceasta la coadă!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzeci și doua noapte urmă:
Băiatul îi spuse fetei, sora lui:
— Soro, am s-o gâdilesc pe pasărea aceasta la coadă!
Iar fata, cu inima zvâcnind de spaimă, strigă cu glas tremurat:
— O, te rog fierbinte, frățiorul meu, să nu faci una ca asta, să nu faci una ca asta! Că are să ne lase din gheare și avem să ne prăbușim!
El spuse:
— Am mare poftă s-o gâdil pe pasărea aceasta la coadă!
Ea spuse:
— Avem să murim!
El zise:
— Trebuie! Și gata!
Și făcu întocmai precum spusese. Iar pasărea, gâdilată, făcu o tumbă în lături, atâta de neplăcută îi fu povestea și dete drumul la ceea ce ținea în gheare, adică fratelui și surorii.
Și amândoi căzură în mare. Și se duseră până la fundul mării, care era cumplit de adâncă. Da cum știau să înoate, izbutiră să se ridice iar la fața apei și să ajungă la țărm. Ci nu vedeau nimic și nu deslușeau nimic, de parcă s-ar fi aflat în toiul unei nopți negre. Întrucât țara în care se aflau era țara beznelor.
Iar băiatul, fără a șovăi, căută pe pipăite niște pietre și izbi două una de alta, până ce începură să scapere. Și strânse o mulțime de vreascuri și le făcu o grămadă mare, pe care o aprinse cu ajutorul celor două pietre. Și când toată grămada luă foc, văzură limpede. Ci, tot atunci, auziră un muget înfricoșător, ca dintr-un potop de gâtlejuri de bivoli împreunate într-un singur glas. Și, la lumina focului, văzură că venea înspre ei, năprasnică, o gulă neagră și urieșească, răcnind din toată beregata ei căscată ca o genună:
— Cine-i acela care s-a încumetat să facă lumină în țara pe care eu am menit-o beznelor?
Și tare frică-i mai fu surorii de aceasta. Și-i spuse cu glas stins băiatului, fratele ei:
— O, fiu al tatălui meu și al mamei mele, hotărât că de data aceasta avem să murim. Oh, mi-e tare frică de gula asta!
Și se ghemui în el, gata să moară și leșinată de tot. Ci băiatul, fără a-și pierde firea o clipită, se ridică în picioare, puse piept gulei și luă una câte una crengile aprinse din jăratic și începu să le arunce drept în gura cea larg deschisă a gulei. Și după ce, în felul acesta, aruncă și cea mai de pe urmă bucată de jăratic, gula cea înfricoșătoare plesni pe din două. Și soarele străluci iarăși peste țara aceea menită beznelor. Căci numai gula, înturnându-și spatele cel urieșesc înspre soare, îl oprea să lumineze pământul. Și iacă-așa cu spinarea gulei!
Ci în ceea ce îl privește pe sultanul acelor pământuri, iacătă! Când sultanul ce domnea peste acele pământuri văzu iarăși soarele strălucind, după atâția ani trecuți în beznă neagră, pricepu că gula cea cumplită este moartă și ieși din saraiul lui, urmat de străjeri spre a se duce să-l caute pe viteazul ce scăpase țara de sub împilare și de sub întuneric. Și, ajungând la țărmul mării, văzu de departe grămada de lemne fumegând încă și își îndreptă pașii într-acolo. Iar sora, dacă văzu cum venea toată oastea aceea înarmată, în frunte cu Măria Sa, sultanul, strălucind, fu cuprinsă de o mare spaimă și îi spuse lui frate-său:
— O, fiu al tatălui meu și al mamei mele, să fugim! Of, să fugim!
Iar el întrebă:
— Pentru ce să fugim? Și cine ne amenință?
Ea spuse:
— Allah fie asupră-ți! Haide repede, până nu ne ajung oamenii aceia, care vin înspre noi!
Ci el spuse:
— Iaca ba!
Și nici nu se clinti.
Iar sultanul ajunse cu ceata lui la grămada fumegândă și găsi gula făcută fărâme. Și văzu lângă ea un papucel mititel de fetiță. Or, acela era papucul pe care sora îl scăpase din picioruș când fugise să se adăpostească lângă frate-său, pe după o stâncărie, unde băiatul se dusese să se culce spre a se odihni oleacă. Iar sultanul le spuse oamenilor săi:
— De bună seamă, acesta este papucul aceluia care a ucis-o pe gulă și ne-a scăpat de întunericime! Căutați-l bine și aveți să-l găsiți!
Iar fata auzi vorbele acelea și se încumetă să iasă de după movilă și să se ducă înspre sultan. Și se aruncă la picioarele lui, cerându-i semnul de ocrotire. Iar sultanul văzu în piciorul ei papucul pereche cu cel pe care îl găsise. Și o ridică pe fată și o sărută și îi zise:
— O, copilă binecuvântată, chiar tu ai ucis gula cea cumplită?
Ea răspunse:
— Ba fratele meu, o, Măria Ta!
El întrebă:
— Și unde-i voinicul acela?
Ea răspunse:
— Nu are să-i facă nimenea nici un rău?
El spuse:
— Dimpotrivă!
Atunci, fata se duse în spatele stâncii și îl luă de mână pe băiat, care se lăsă îndrumat de ea. Iar fata îl aduse dinaintea sultanului, care îi spuse:
— O, frunte a vitejilor și cunună a lor, ți-o dau pe singura mea fată de soție, iar eu o iau de soție pe fetișcana aceasta cu picior mititel, al cărei papuc l-am găsit aici.
Iar băiatul spuse:
— Nu stă nimica împotrivă!
Și toți văcuiră în desfături, în bucurii și în huzururi.
Pe urmă Șeherezada spuse: