Mi s-a povestit, o, doamne al vremilor, că se afla în scaunul de domnie al califilor, la Damasc, un sultan din neamul omeiazilor, care avea de vizir un om dăruit cu înțelepciune, cu pricepere și cu harul vorbirii și care, citind cărțile celor de demult și hronicele și scrierile poeților, ținea minte tot ce citea și știa, când trebuia, să-i povestească stăpânului său povestirile ce fac viața dulce și vremea desfătătoare. Or, într-o bună zi, văzând că sultanul, stăpânul său, era cam mohorât, se hotărî să-l înveselească și îi spuse:
— O, doamne al meu, m-ai întrebat adesea despre întâmplările din viața mea și despre cum am trăit până a nu fi ajuns rob al tău și vizir al puterii tale. Iar până acuma am tot ocolit să răspund, de teamă să nu par prea băgăreț sau plin de înfumurare și ți-am istorisit mai degrabă lucruri ce li s-au întâmplat altora, nu mie. Astăzi însă aș vrea, măcar că buna-cuviință ne oprește a ne da de pildă pe noi înșine, să-ți povestesc întâmplarea ciudată care mi-a pecetluit toată viața și de pe urma căreia datorez faptul de-a fi răzbătut până la pragul măreției tale.
Și, văzând că stăpânul său se și arăta plin de luare-aminte, istorisi astfel povestea, spunând:
M-am născut, o, doamne și cunună a capului meu, în cetatea aceasta preafericită a Damascului, dintr-un tată pe care-l chema Abdallah și care era unul dintre negustorii cei mai de vază din toată țara Șamului. Și nimica nu s-a precupețit pentru învățătura mea, întrucât am luat învățătură de la dascălii cei mai iscusiți în cercetarea teologiei, a legilor, a algebrei, a poeziei, a astronomiei, a caligrafiei, a aritmeticii și a datinilor credinței noastre. Și tot așa am învățat toate limbile câte se vorbesc în cuprinsul stăpânirii tale, de la o mare până la cealaltă, așa ca, dacă aș străbate într-o zi lumea, din dorul de-a călători, să-mi poată fi de folos prin țările oamenilor. Și astfel am învățat eu, pe lângă toate graiurile limbii noastre și vorbirile persanilor, ale grecilor, ale tătarilor, ale kurzilor, ale indienilor și ale chinezilor și când, datorită trudei desăvârșite a dascălilor mei, îmi întipării în minte tot ceea ce învățasem, mă dădeau drept exemplu școlarilor leneși.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și șaptea noapte micuța Doniazada se sculă de pe chilimul unde sta ghemuită și o sărută pe soră-sa și îi zise:
— O, Șeherezada, mă rog ție, grăbește de ne istorisește povestea pe care ai început-o, cea cu domnița Zuleica.
Iar Șeherezada spuse:
— Cu tot dragul inimii și ca pe o cinstire datorată sultanului nostru dăruit cu purtări alese.
Și spuse:
Vizirul sultanului de la Damasc își urmă astfel istorisirea pe care o povestea stăpânului său:
După ce, o, doamne al meu, mulțumită osârdiei dascălilor mei, învățai toate științele de pe vremea mea și graiurile limbii noastre, precum și vorbirile persanilor, ale grecilor, ale tătarilor, ale kurzilor, ale indienilor și ale chinezilor și când, datorită trudei desăvârșite a dascălilor mei, îmi întipării în minte tot ceea ce învățasem, părintele meu, liniștit în privința sorții mele, văzu fără de amărăciune cum i se apropie ceasul scris ca soroc oricărei făpturi. Și, până a se săvârși întru mila Domnului, mă chemă lângă sine și îmi grăi:
— O, fiul meu, iacătă că Atoatedespărțitoarea are să reteze legătura mea cu viața, iar tu ai să rămâi fără de un cap călăuzitor pe marea întâmplărilor. Ci, lăsându-te singur, mă mângâi cu gândul că, mulțumită creșterii pe care ai căpătat-o, ai să știi cum să zorești apropierea ursitei prielnice. Ci, o, copilul meu, niciunul dintre fiii lui Adam nu poate să știe ce-i păstrează soarta și nici o chibzuință nu poate să înfrunte hotărârile din Cartea Ursitei. Dacă, dar, o, fiul meu, are să vină o zi când vremile s-ar întoarce împotriva ta și când viața ți s-ar înnegura rău, nu ai decât să te duci în grădina acestei case și să te agăți de creanga cea mai groasă din copacul cel bătrân, pe care îl știi. Iar ea are să te mântuie!
Și tatăl meu, după ce rosti aceste cuvinte ciudate, muri în pacea Domnului, fără a avea vreme să-mi spună mai multe ori a mai lămuri în vreun fel o atare povață. Iar eu, cât ținură zilele de înmormântare și de jale, nu contenii să tot cuget la cuvintele acelea atâta de neașteptate din partea unui om înțelept și temător de Allah, cum fusese părintele meu în toată viața lui. Și mă tot întrebam: „Cum de s-a putut ca tatăl meu să mă sfătuiască, împotriva poruncilor Cărții celei Sfinte, să-mi dau moartea prin ștreang, în caz de năpastă, mai degrabă decât să mă încredințez în seama Stăpânului tuturor făpturilor? Acesta-i un lucru ce trece dincolo de orice înțelegere.”
Pe urmă, încet-încet, amintirea acestor cuvinte mi se șterse din minte și, cum îmi plăceau petrecerile și risipa, de cum mă văzui în fruntea moștenirii bogate, de care aveam parte, nu zăbovii să mă dedau la toate ispitele. Și trăii un șir de ani în dârdora nebuniei și a risipelor, până într-atâta că sfârșii prin a-mi toca toată averea părintească și într-o zi mă trezii gol cum ieșisem din pântecele maicii mele. Și îmi zisei, mușcându-mi degetele: „O, Hassane, fiu al lui Abdallah, iacătă-te ajuns la ticăloșie din vina ta și nu din răutatea vremilor. Și nu-ți mai rămâne, drept orice bun, decât casa aceasta cu grădina ei. Și ai să fii silit să le vinzi, ca să-ți mai ții zilele o vreme. După care ai să ajungi la cerșetorie, întrucât prietenii tăi au să te părăsească și niciunul nu are să dea vreun împrumut cuiva care și-a irosit avutul cu chiar mâinile lui!”
Și atunci, îmi adusei aminte de vorbele cele de pe urmă ale părintelui meu, vorbe pe care, de data aceasta, le găsii chibzuite, zicându-mi: „Hotărât! Este mai bine să mor spânzurat decât să cerșesc milă pe drumuri!”
Și, cugetând astfel, luai o frânghie groasă și coborâi în grădină. Și, hotărât să mă spânzur, mă îndreptai înspre copacul pomenit, căutai creanga cea mai groasă și, când ajunsei la ea, așezând două pietre mari la rădăcina pomului cel bătrân, legai frânghia de ea cu un capăt. Iar cu celălalt capăt întocmii un laț pe care mi-l petrecui pe după gât; și, cerând iertare de la Allah pentru fapta mea, mă aruncai în jos de pe cele două pietre. Și mă bălăngăneam spânzurat, când creanga, îndoindu-se de greutatea mea, trosni și se rupse de la trunchi. Și căzui la pământ împreună cu ea, mai înainte ca viața să-mi fi părăsit trupul.
Și când mă trezii astfel din leșinul în care mă aflam și când pricepui că nu eram mort, mă simții tare umilit că irosisem atâta încordare de voință ca să ajung la neizbânda aceasta de la urmă. Și mă și ridicam ca să iau de la capăt fapta mea nelegiuită, când văzui o piatră cum cade din pom și luai seama că piatra aceea strălucea pe pământ ca un cărbune aprins. Și, spre uluirea mea cea mare, băgai de seamă că, acolo unde mă prăbușisem, pământul era așternut cu pietre de-acestea sclipitoare și din care încă mai cădeau din pom, chiar de acolo de unde se rupsese creanga. Și mă suii iarăși pe cele două pietroaie și mă uitai mai îndeaproape la ciot. Și văzui că în locul acela creanga nu era întreagă, ci era scorboroșită, iar din scorbură lunecau pietrele acelea ce erau numai diamante și smaralde și alte nestemate de toate culorile.
La priveliștea aceea, o, doamne al meu, pricepui tâlcul cel limpede al cuvintelor părintelui meu și mi le repetai în gând cu înțelesul lor cel adevărat, aducându-mi aminte că tătâne-meu, departe de-a mă sfătui să mă spânzur, mă povățuise numai să mă agăț de creanga cea groasă a copacului, știind de la bun început că ea are să se rupă sub greutatea mea și că are să dea la iveală comoara pe care chiar el, gândind la niscaiva zile rele, o grămădise anume pentru mine în trunchiul cel gol al copacului bătrân.
Și, cu inima plină de bucurie, dădui fuga în casă să caut un topor și să despic mai larg ruptura. Și văzui că tot trunchiul urieșesc al copacului cel bătrân era scobit și era umplut până la rădăcină cu diamante și rubine și peruzele și mărgăritare și smaralde și cu toate neamurile de gemme de pe pământ și din ape.
Eu, atunci, după ce îl preamării pe Allah pentru binefacerile sale și după ce binecuvântai în inima mea pomenirea tatălui meu, a cărui înțelepciune cugetase la nebuniile mele și îmi pusese deoparte mântuirea aceasta nenădăjduită, mă scârbii de viața mea de mai înainte și de năravurile mele și de chiolhanuri și de risipe și mă hotărâi să mă fac om de omenie și de chibzuială. Și, dintru-ntâi, nu vrusei să mai trăiesc într-o cetate ce fusese martoră la toate trăsnăile mele și mă hotărâi să mă duc în împărăția Persiei, înspre care mă trăgea cu o ispită de neînfrânt cetatea cea vestită a Șirazului, despre care adeseori îl auzisem pe tatăl meu povestind ca despre o cetate în care erau îngemănate toate strălucirile minții și toate dulcețile vieții. Și îmi zisei: „O, Hassane, în cetatea aceea a Șirazului ai să te așezi ca negustor de pietre scumpe și ai să cunoști oamenii cei mai plăcuți de pe pământ. Și, cum știi să vorbești persienește, nu are să-ți fie deloc greu!”
Și făcui numaidecât ceea ce hotărâsem să fac. Și Allah îmi scrise bună pace și, după o călătorie lungă, ajunsei fără de necazuri la cetatea Șiraz, unde domnea sultanul cel mare, Sabur-Șah.
Și descălecai la hanul cel mai bine ținut din cetate, unde luai cu chirie o odaie frumoasă. Și, fără a-mi mai lăsa răgaz să mă odihnesc, îmi schimbai îmbrăcămintea de drum cu niște haine noi și tare frumoase și plecai să mă preumblu pe ulițele și prin sukurile cetății aceleia strălucite.
Or, pe când tocmai ieșeam din geamia cea mare de farfuriu, care îmi bucurase inima cu frumusețea ei și mă cufundase în focul rugăciunii, zării un vizir dintre vizirii sultanului Sabur-Șah venind înspre mine. Și mă zări și el și se opri dinaintea mea, privindu-mă vrăjit, de parcă aș fi fost un înger. Pe urmă se apropie de mine și îmi spuse:
— O, tu, cel mai frumos dintre flăcăi, din ce țară ești? Întrucât văd de pe hainele tale că ești străin în cetatea noastră!
Iar eu răspunsei, temenindu-mă:
— Sunt de la Damasc, o, stăpâne al meu și am venit la Șiraz spre a mă șlefui pe lângă locuitorii săi!
Iar vizirul, auzind vorbele mele, se bucură nemărginit și mă strânse în brațe și îmi zise:
— O, ce vorbe frumoase ai în gura ta, o, fiul meu! Câți ani ai?
Iar eu răspunsei:
— Robul tău are șaisprezece ani!
Iar el se bucură încă și mai mult, întrucât se trăgea dintre soții lui Loth și îmi spuse:
— Frumoși ani, o, copilul meu! Frumoși ani! Iar dacă nu ai altceva mai bun de făcut, vino cu mine la sărai să te înfățișez sultanului nostru, căruia îi plac chipurile frumoase și are să te căftănească printre cămărașii lui. Și, hotărât! Ai să fii fala cămărașilor și cununa lor!
Iar eu spusei:
— Pe capul și pe ochii mei, ascult și mă supun!
Atunci, el mă prinse de mână. Și făcurăm drumul împreună, tăifăsuind ba de una, ba de alta. Și tare se mai mira când mă auzea cum vorbesc persienește, limbă care nu era a mea, ușor și curat. Și se minuna de înfățișarea și de hainele mele strălucite.
Și îmi spuse:
— Pe Allah! Dacă toți tinerii din Damasc sunt ca tine, cetatea aceea este un colț de rai, iar bucata de cer de deasupra Damascului este chiar raiul!
Și ajunserăm în felul acesta la saraiul sultanului Sabur-Șah și mă duse dinaintea sultanului și chiar că sultanul zâmbi la vederea mea și îmi spuse:
— Obrazul acesta de la Damasc fie binevenit în saraiul meu!
Și mă întrebă:
— Cum te cheamă, o, flăcău frumos?
Iar eu răspunsei:
— Robul tău, Hassan, o, doamne al vremilor!
Și dacă mă auzi vorbind în felul acesta, se bucură și se lumină și îmi grăi:
— Nici un nume nu s-ar fi potrivit mai bine cu un chip ca al tău, o, Hassan!
Și adăugă:
— Te căftănesc cămăraș al meu, pentru ca ochii mei să se bucure în fiecare dimineață de vederea ta!
Iar eu sărutai mâna sultanului și îi mulțumii pentru bunătatea pe care mi-o dovedea. Iar vizirul mă luă și mă duse să-mi schimb hainele și mă îmbrăcă chiar el cu haine de cămăraș. Și îmi dete cea dintâi învățătură de cum să mă port în slujba mea cea nouă de copil de casă. Și nu știam cum să-i mărturisesc îndatorința mea pentru toată grija ce-mi arăta. Și mă luă sub oblăduirea lui. Și ajunsei prietenul său. Și, la rându-le, toți ceilalți copii de casă, care erau toți tineri și tare frumoși, se împrieteniră cu mine. Iar viața mea se vestea dulce în saraiul acela, care îmi și dăduse atâta bucurie și îmi făgăduia atâtea gingașe desfătări.
Or, până atunci, o, doamne al meu, femeia nu însemnase chiar nimic în viața mea. Ci avea să-și facă în curând ivirea. Și, odată cu ea, avea să se ivească în viața mea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și opta noapte urmă:
Or, până atunci, o, doamne al meu, femeia nu însemnase chiar nimic în viața mea. Ci avea să-și facă în curând ivirea. Și, odată cu ea, avea să se ivească și încurcătura în viața mea.
Într-adevăr, trebuie să mă grăbesc a-ți mărturisi, o, doamne al meu, că ocrotitorul meu îmi spusese, încă din prima zi:
— Află, o, scumpul meu, că este oprit tuturor cămărașilor de la cele douăsprezece odăi, ca și tuturor dregătorilor de la sărai și musaipilor și paicilor, să preumble noaptea prin grădinile saraiului, de la un anume ceas. Întrucât, începând de la ceasul acela, grădinile sunt hărăzite numai pentru femeile din harem, ca să poată să vină acolo să se bucure de reveneală și să tăifăsuiască între ele. Și dacă vreunul, spre nenorocirea lui, ar fi prins în grădină la ceasul acela, și-ar primejdui capul.
Iar eu mă chibzuisem strașnic să nu alerg niciodată după o primejdie ca aceea.
Or, într-o seară, furat de răcoarea și de dulceața adierii, mă lăsai răpit de somn pe o bancă din grădină. Și nu știu câtă vreme șezui ațipit acolo. Iar în somnul meu auzeam niște glasuri de femei care spuneau: „Of! E un înger! E un înger! E un înger! Of, ce frumos e! Ce frumos e! Ce frumos e!” Și mă trezii deodată. Și nu văzui nimic, decât beznă. Și pricepui că visasem. Și mai pricepui că, dacă aș fi prins la ora aceea în grădini, tare m-aș primejdui să-mi pierd capul, în pofida bunăvoinții ce stârnisem în sufletul sultanului și al vizirului său. Și, plin de spaimă la gândul acesta, sării în picioare, spre a fugi la sărai până a nu apuca să fiu zărit în locurile acelea oprite. Ci iacătă că un glas de femeie ieși deodată din negură și din tăcere, spunându-mi cu un tremur de râs:
— Încotro, încotro, o, frumosule trezit?
Iar eu, mai tulburat decât dacă aș fi fost fugărit de toate străjile de la harem, dădui să-mi slobozesc picioarele în vânt, negândind decât să ajung degrabă la sărai. Ci, până să fac câțiva pași la cotitura unei cărări, sub luna ce ieșea dintr-un nor, văzui ivindu-se o femeie numai frumusețe și strălucire, stând în picioare dinaintea mea și zâmbind, cu doi ochi mari de gazelă îndrăgostită. Iar înfățișarea ei era falnică, precum împărătească îi era privirea. Iar luna ce strălucea pe cerul lui Allah nu era atâta de strălucitoare ca fața ei.
Iar eu, dinaintea acelei iviri, din rai coborâtă, fără de îndoială, nu putui să fac altminteri decât să mă opresc. Și, plin de tulburare, lăsai ochii în jos și șezui cu o înfățișare cuminte. Iar ea îmi spuse, cu glasul ei ispititor:
— Încotro te duceai așa de grăbit, o, lumină a ochilor? Și cine te poate sili să fugi așa?
Iar eu răspunsei:
— O, domniță! Dacă ești din saraiul acesta, nu ai cum să nu știi temeiurile ce mă împing a mă depărta atâta de grabnic de locurile acestea. De bună seamă, știi, într-adevăr, că le este oprit bărbaților să întârzie în grădini, peste un anume ceas și că este cu primejdia pierderii capului a încălca această popreală. Lasă-mă, dar, rogu-te fierbinte, să mă depărtez, până nu apucă paznicii să mă zărească!
Iar tânăra domniță, râzând întruna, îmi spuse:
— O, răcoare a inimii, te-ai trezit cam târzior să pleci! Ceasul despre care vorbești a trecut de mult. Și, în loc de-a căuta să fugi, ai face mai bine să-ți petreci aici cât ți-a mai rămas din noapte și are să-ți fie o noapte binecuvântată, o noapte de lumină!
Ci eu, încă și mai tulburat și tremurând și mai tare, nu mă gândeam decât la fugă și mă văicăream, spunând:
— O, pierirea mea-i fără de scăpare! O, fiică de oameni buni, o, stăpână a mea, oricine ai fi, nu-mi pricinui moartea cu ispita farmecelor tale!
Și dădui să scap. Ci ea mi se așeză în cale, întinzând mâna stângă, iar cu mâna dreaptă își trase iașmacul cu totul la o parte și îmi spuse, oprindu-se din râs:
— Uită-te, așadar, la mine, o, tinere fără de minte și spune-mi dacă poți să întâlnești în orice seară una mai frumoasă ori mai tânără ca mine? Da-abia am împlinit optsprezece ani și nici un bărbat nu m-a atins. Iar obrazul meu, care nu-i chiar urât la privire, nici un bărbat până la tine nu a putut să se laude că l-ar fi întrezărit. Așa că m-ai batjocori amarnic dacă tot ai mai căuta să fugi de mine.
Iar eu îi spusei:
— O, sultana mea, hotărât! Tu ești luna plină a frumuseții și, măcar că noaptea pizmașă ascunde ochilor mei o parte dintre farmecele tale, atâta cât întrezăresc ajunge ca să mă vrăjească! Ci, te rog fierbinte, pune-te o clipă în starea mea și ai să vezi cât de jalnică și de gingașă-i.
Iar ea îmi răspunse:
— Mă învoiesc cu tine, o, miez al inimii, că, într-adevăr, starea ta-i gingașă; ci gingășia ei nu vine nicidecum de la primejdia pe care o înfrunți, ci chiar de la făptura care o pricinuiește. Întrucât tu habar nu ai cine sunt eu, nici care este cinul meu la sărai! Iar în ceea ce privește primejdia pe care o înfrunți, apoi primejdia aceea ar fi pentru oricare altul afară de tine, de vreme ce te iau sub apărarea și sub ocrotirea mea. Spune-mi, așadar, cum te cheamă, cine ești și care sunt slujbele tale la sărai!
Iar eu răspunsei:
— O, stăpâna mea, sunt Hassan din Damasc, cămărașul cel proaspăt al sultanului Sabur-Șah și oblăduitul vizirului sultanului Sabur-Șah.
Iar ea se minună:
— A! Tu ești preafrumosul Hassan, cel care i-a sucit mințile urmașului lui Loth! O, ce fericire să te am în noaptea aceasta numai pentru mine, o, iubitule! Vino, inima mea, vino! Și încetează de-a mai otrăvi ceasurile de dulceață și de har cu negrele gânduri!
Și după ce grăi așa, copila cea frumoasă mă trase cu putere înspre ea și își alintă obrazul de al meu și își lipi buzele de buzele mele, cu patimă. Iar eu, o, doamne al meu, măcar că atunci pentru întâia oară mi se întâmpla o atare treabă, simții la atingerea aceea cum viază năprasnic în mine copilul tătâne-său și, cuprinzând-o cu zvâcnet în brațe pe fetișcana pierită, luai puiul și-l adusei dinaintea cuibului. Ci, la vederea lui, în loc să se cutremure luând foc, copila mi se smulse dintr-odată din brațe și mă împinse repezit, dând un țipăt de spaimă. Și de-abia apucai să-mi trag puiul acasă, că și văzui pe dată cum ies dintr-un tufiș de trandafiri zece copilandre care alergară înspre noi, râzând să moară.
Și, la ivirea lor, o, doamne al meu, înțelesei că văzuseră tot și că auziseră tot și că tânăra cu pricina se veselise pe seama mea și că nu se slujise de mine decât în bătaie de joc, cu scopul vădit de-a le face să râdă pe soațele sale. Și, de altminteri, într-o clipeală de ochi, toate fetișcanele se și aflau împrejurul meu, chicotind și țopăind ca niște căprioare neastâmpărate. Și, în potopul hohotelor lor de râs, se uitau la mine cu niște ochi sclipind de vicleșug și de ispită, și-i spuneau celei ce mă amăgise:
— O, Kaiiria, sora noastră, ai fost grozavă! Oh, ai fost grozavă! Și ce frumos mai era copilandrul! Și ce vioi!
Iar alta spuse:
— Și iute!
Iar alta spuse:
— Și zgondos!
Iar alta spuse:
— Și gingaș!
Iar alta spuse:
— Și frumos!
Iar alta spuse:
— Și fălos!
Iar alta spuse:
— Și arătos!
Iar alta spuse:
— Și zorit!
Iar alta spuse:
— Și uluitor!
Iar alta spuse:
— Un sultan.
Și, totodată, se porniră pe niște hohote lungi de râs, pe când eu stam până peste poate de stânjenit și de tulburat, întrucât, o, doamne al meu, eu în viața mea nu privisem o femeie în față și nici nu mă aflasem în tovărășia femeilor. Iar acelea de-acolo erau de o nerușinare și de o lipsă de sfiiciune ce nu-și aveau seamăn în hronicile neobrăzării. Și stam acolo, în vâlvora chicotelilor lor, descumpănit, rușinat și cu nasul alungit până la picioare, ca un năvleg.
Ci, deodată, din tufișul de trandafiri, ieși, ca luna la răsăritul ei, o a douăsprezecea copilandră, a cărei ivire făcu să se curme numaidecât toate râsetele și toate glumele. Iar frumusețea sa era sultană și făcea să se plece la trecerea ei toate florile. Și veni înspre ceata noastră, care se desfăcu la apropierea ei; se uită la mine îndelung și îmi spuse:
— Hotărât, o, Hassan din Damasc, cutezanța ta este o cutezanță mare, iar năvălirii tale asupra tinerei domnițe de aici i se cade pe drept osânda. Și, pe viața mea! Ce păcat de tinerețea și de frumusețea ta!
Atunci, fetișcana care numai ea fusese pricina întâmplării aceleia și pe care o chema Kaiiria, veni și sărută mâna celei ce rostise asemenea vorbe și îi zise:
— O, Zuleica, stăpână a noastră, pe viața ta cea scumpă! Iartă-i pornirea de adineoari, care nu-i decât dovada năvălniciei lui. Iar soarta îi este în mâinile tale! Așa încât se cade a-l părăsi, ori a-i aduce mântuire acestui prea-frumos năvălitor, acestui făptuitor de tâlhării asupra tinerelor fete fecioare!
Iar cea pe care o chema Zuleica șezu o clipă pe gânduri și răspunse:
— Bine, de data aceasta să-l iertăm, de vreme ce chiar tu, care ai suferit încercarea de tâlhărie, pui mărturie pentru el. Să-i fie lăsat capul și să fie slobozit de primejdia în care se află! Ba chiar, spre a le ține minte pe fetele ce l-au slobozit, se cade să ne străduim a-i face oleacă mai dulce pățania din noaptea aceasta. Să-l luăm, așadar, cu noi și să-l ducem în iatacurile noastre, pe care până acuma nici un bărbat nu le-a prihănit cu suflarea lui.
Și, grăind astfel, făcu semn uneia dintre fetele ce-o însoțeau, care pieri îndată, ușoară, pe sub chiparoși, spre a se întoarce peste o clipită, aducând în brațe o grămadă de mătăsării.
Și desfăcu la picioarele mele mătăsurile acelea, care alcătuiau o rochie minunată de femeie; și, cu toatele, mă ajutară s-o petrec peste hainele mele. Și, străvestit așa, mă cufundai frumos în ceata lor. Și, trecând printre copaci, ajunserăm la iatacurile haremului.
Or, când intrarăm în sala de primire a haremului, toată numai din marmură străcurată și învârstată cu mărgăritare și cu peruzele, fetele îmi spuseră la ureche că sala aceea era încăperea în care fata sultanului avea obicei să-și primească musafirele și prietenele. Și, tot așa, îmi dezvăluiră că fata sultanului nu era alta decât chiar domnița Zuleica.
Și băgai de seamă că în mijlocul acelei săli atâta de frumoase și atâta de goale se aflau douăzeci de preșuri mari de atlaz, așezate roată peste chilimul cel mare. Și toate fetișcanele, care nu conteniseră o clipă să-mi facă pe furiș tot felul de ispiteli și să-mi arunce niște ocheade pârjolite, se duseră să șadă rânduite frumos pe acele preșuri de atlaz, poftindu-mă să șed și eu în mijlocul lor, față în față cu chiar Zuleica, domnița, care mă privea cu niște ochi ce-mi străpungeau sufletul.
Atunci, Zuleica porunci răcoritoarele și șase alte roabe, tot atât de frumoase și de bogat îmbrăcate, se iviră într-o clipită și începură a ne împărți niște ștergare de mătasă pe niște tipsii din aur, pe când altele zece veneau pe urma lor cu niște farfuriuri mari, care și numai cu înfățișarea lor erau o răcoreală.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și noua noapte urmă:
Pe când altele zece veneau pe urma lor cu niște farfuriuri mari, care și numai cu înfățișarea lor erau o răcoreală.
Și ne puseră dinainte farfuriurile în care se aflau sorbeturi cu gheață, lapte prins, dulcețuri de chitră, felii de castraveți și lămâi. Iar domnița Zuleica gustă ea mai întâi și, tot cu lingurița de aur pe care o dusese la buzele sale, mă îmbie cu un pic de dulceață și cu o felie de chitră, apoi cu încă o linguriță de lapte prins. Pe urmă lingurița aceea trecu de mai multe ori din mână în mână, până ce toate fetele se înfruptară din bunătățurile acelea minunate, în mai multe rânduri, cât nu mai rămase nimic în farfuriuri. Și atunci, roabele ne aduseră o apă bună, în niște cupe de cleștar.
Iar taifasul nu zăbovi a se încinge, de parcă am fi băut toate soiurile de vinuri. Iar eu mă minunam de cutezanța vorbelor de pe buzele acelor copile, care râdeau în hohote ori de câte ori vreuna dintre ele slobozea vreo năzdrăvănie strașnică și vârtoasă pe socoteala copilului tătâne-său, a cărui vedere le înveselise peste măsură. Iar nurlia de Kaiiria, asupra căreia fusese îndreptată tâlhăria mea, de vreme ce fusese tâlhărie, nu-mi mai păstra nici o umbră de supărare și se așezase față în față cu mine. Și se uita la mine surâzând și îmi da de înțeles prin graiul ochilor că mă ierta pentru năvălnicia mea din grădină. Iar eu, la rându-mi, îmi ridicam ochii înspre ea din vreme în vreme, pe urmă îi coboram repede, de îndată ce băgam de seamă că ea avea privirile asupra mea; căci, în pofida tuturor strădaniilor ce le încercam spre a face să mi se ivească oarecare liniște pe față, tot mai păstram, înconjurat de acele fetișcane fără seamăn, o stânjeneală tare supărătoare. Iar domnița Zuleica și soațele sale, care vedeau limpede starea mea, încercau la rându-le, cu tot soiul de zâmbre, să-mi stârnească îndrăzneala. Iar Zuleica, până la urmă, zise:
— Oare când, o, prietene al nostru, Hassan din Damasc, ai să iei o față mai slobodă și mai voioasă? Au crezi cumva că fetele acestea neprihănite sunt niște mâncătoare de carne de om? Și nu știi că nici o primejdie nu te paște în iatacurile fetei sultanului, unde nici un hadâmb nu ar cuteza vreodată să intre fără de îngăduință? Uită, așadar, pe-o clipă, că vorbești cu domnița Zuleica și închipuie-te la o clacă de taclale cu niște fete de rând ale vreunor neguțători din Șiraz. Așa că saltă fruntea, o, Hassane și privește-le în față pe toate aceste tinerele minunate. Și, după ce ai să le cercetezi cu cea mai mare luare-aminte, grăbește de ne spune, cu toată slobozenia și fără a te teme că ne-ai supăra, care-i aceea dintre noi care îți place cel mai mult!
Or, vorbele acestea ale domniței Zuleica, o, doamne al vremilor, în loc să-mi dea inimă și suflet, nu făcură decât să-mi sporească tulburarea și fâstâceala și nu mă pricepui decât să îngaim niște cuvinte bâlbâite, simțind roșeața sfiiciunii cum mi se suie în obraz. Și aș fi vrut, în clipita aceea, să se caște pământul și să mă înghită. Iar Zuleica, văzându-mi zăpăceala, îmi spuse:
— Văd, o, Hassane, că ți-am cerut un lucru care te pune în încurcătură. Întrucât, fără de nici o îndoială, te temi că, mărturisindu-ți plăcerea pentru una, să nu le superi pe toate celelalte și să le stârnești împotriva ta. Ei bine, greșești, dacă o teamă ca aceasta îți întunecă gândurile. Află, așadar, că eu și cu soațele mele suntem atâta de prietene și că între noi sunt niște legături sufletești atâta de strânse, încât un bărbat, orice-ar face cu vreuna dintre noi, nu ar putea să ne strice prietenia. Așa că alungă-ți din inimă temerile care o fac atâta de chibzuită, cercetează-ne cu toată slobozenia și, chiar dacă ai voi să rămânem toate goale dinaintea ta, spune-ne fără de sfială și avem să ne supunem, pe capetele și pe ochii noștri! Ci numai grăbește de ne spune care-i cea aleasă de tine.
Eu atunci, o, doamne al meu, chemai în ajutor cât mi se mai întorsese din bărbăție după atâtea îmbărbătări și, măcar că soațele Zuleicăi erau desăvârșit de frumoase și i-ar fi fost cam anevoie până și ochiului cel mai priceput să facă vreo osebire între ele și măcar că, pe de altă parte, domnița Zuleica era ea însăși pe puțin tot atâta de minunată ca și fetișcanele sale, inima mea jinduia fierbinte după aceea care, cea dintâi, o făcuse să bată atâta de năprasnic în grădină, sclipitoarea și dulcea Kaiiria, mult-iubitoarea de copilul tătâne-său. Ci mă ferii strașnic, în pofida oricărei ispite, să-mi dezvăluiesc simțămintele acelea, care, cu toate vorbele liniștitoare ale Zuleicăi, tare ar mai fi putut să tragă asupra capului meu ciuda celorlalte fecioare. Și mă mulțumii, după ce le cercetai pe toate cu cea mai mare luare-aminte, să mă întorc înspre domnița Zuleica și să-i spun:
— O, stăpână a mea, se cade să încep cu a-ți spune că nu aș putea să asemui farmecele tale cu cele ale soațelor tale, căci nu se asemuie strălucirea lunii cu sclipirea stelelor. Și-așa-i frumusețea ta, față de care ochii nu ar putea să aibă priviri decât pentru ea.
Și, rostind cuvintele acestea, nu putui să mă opresc a nu repezi o aruncătură de ochi plină de înțeles înspre Kaiiria cea dulce, în așa fel ca s-o fac să priceapă că numai buna-cuviință îmi șoptea măgulirea aceea fața de domniță.
Iar după ce auzi răspunsul meu, Zuleica îmi spuse zâmbind:
— Ai fost strălucit, o, Hassane, măcar că lingușeala este vădită. Așa că acuma, când ești mai slobod la grai, grăbește de ne dezvăluie afundul inimii tale, spunându-ne care este, dintre toate aceste fete, aceea ce te ispitește cel mai mult!
Și, la rându-le, fetișcanele își împreunară rugămințile cu cea a domniței, spre a mă îndemna să le dezvăluiesc gândul meu. Și, dintre toate, tocmai Kaiiria se arăta cea mai înflăcărată de dorința de a mă face să vorbesc, ea, cea care îmi ghicise gândurile tainice.
Eu atunci, o, doamne al meu, alungând și ce-mi mai rămăsese din toată sfiiciunea, mă înduplecai față de atâtea stăruințe sporite ale fetelor și ale stăpânei lor, mă întorsei înspre Zuleica și îi spusei, arătând-o cu o mișcare de mână pe tânăra Kaiiria:
— O, sultana mea, iacătă, chiar aceasta-i cea pe care o râvnesc! Așa, pe Allah! Chiar înspre dulcea Kaiiria merge dorul meu cel mai mare.
Or, nici nu sfârșisem eu bine de rostit vorbele acestea, că toate fetele și izbucniră laolaltă în niște hohote lungi de râs, fără ca pe fețele lor înflorite să se ivească nici cel mai mic semn de ciudă. Și gândeam în sufletul meu, privindu-le cum își dedeau coate și mureau de râs: „Ce poveste ciudată mai este și povestea aceasta! Oare acestea-s femei ca toate femeile și fete ca toate fetele? Oare de când au deprins făpturile de felul lor atâta nepărtinire și atâta virtute, ca să nu se gelozească și să nu se zgârie pe ochi dinaintea izbânzii uneia dintre semenele lor? Pe Allah! Niște surori nu s-ar purta cu atâta gingășie și cu atâta lipsă de zavistie față de surorile lor. Iacătă un lucru ce întrece priceperea mea.”
Ci domnița Zuleica nu mă lăsă prea mult cufundat în această nedumerire și îmi zise:
— Minunat! Minunat! O, Hassan din Damasc! Pe viața mea! Tinerii din țara ta au gust ales, ochi iscusit și pricepere. Și sunt tare bucuroasă, o, Hassane, că i-ai dat întâietate prietenei mele, Kaiiria. Ea este prietena inimii mele și-i cea mai îndrăgită. Și n-ai să te căiești de alegerea ta, o, craiule! De altminteri, nici nu ai de unde să știi tot prețul și toată însemnătatea celei alese, căci noi toate, așa cum ne vezi, n-am putea năzui, nici pe de aproape, nici pe de departe, să fim asemuite cu ea întru frumuseți, întru desăvârșirile trupului și întru farmecele minții. Și chiar că noi suntem roabele ei, măcar că din ce se vede s-ar putea amăgi cineva.
Pe urmă toate la rând începură s-o firitisească pe prea minunata de Kaiiria și s-o laude pentru biruința pe care o dobândise. Iar ea nu se dovedi nicidecum neajutorată la vorbă, ci dete la fiecare dintre soațele sale răspunsul cuvenit, pe când eu eram până peste măsură de uluit.
După care Zuleica luă o alăută din preajma sa și o puse în mâinile preaiubitei sale Kaiiria, spunându-i:
— Suflet din sufletul meu, se cade să-i arăți drăguțului tău un pic din ceea ce știi, ca nu cumva să socoată că ți-am fi înflorit noi harurile.
Și mult-dulcea Kaiiria luă alăuta din mâinile Zuleicăi, o struni și, după un început vrăjitor, cântă încetișor, însoțindu-se de sunetul strunelor:
Sunt ucenica dragostei. Nebună, M-a învățat gingașele alinturi și a binevoit cu drag să pună comori de vise-n sufletu-mi, și jinduri, Pe care să le-nchin acum buimacă, Orice-ar fi scris din veci să mi se-ntâmple, Acestui căprior care mă seacă cu scorpionii negri ce se joacă în jurul preafrumoaselor lui tâmple.
Cât voi trăi sub soare și sub stele, Am să-l iubesc cum n-au iubit crăiese, Căci port credință-n veci iubirii mele, Flăcăului ce inima-l alese.
O, voi îndrăgostiți, să nu-și deșerte iubirea voastră frunza fermecată!
Păstrați-o pururi tânără și verde —
Un bun pierdut, pe veci de veci se pierde și nu se mai găsește niciodată.
Cât despre mine, fac mărturisirea Că sunt pe veci de veci îndrăgostită De căprioru-acesta ca iubirea Ivindu-se din vis, desăvârșită, Ca din șoptirea unui zvon de frunze. Și nu mai știu nici temeri, nici prefaceri. Privirea lui cu străluciri ascunse Până-n adâncul inimii-mi pătrunse Precum tăișul paloșului ager.
Pe tânăra lui frunte de lumină Condeiul frumuseții înseși scrise încondeiata vrăjilor deplină În floarea unor linii nedezise. Iar ochii lui, blagosloviți de soartă, Sunt plini de-un farmec fără-asemănare, Că inima de vraja lor stă moartă Sub arcul nemilos, care se-ncoardă Cu negrele-i săgeți ucigătoare.
O, tu, cel fără care n-am putere să mai trăiesc și nu mai am cu cine în suflet să te schimb, că mi te cere sufletu-mi tot, hai la hammam cu mine, Să te slujesc cu dor, iubitul meu, Sub străluciri de marmură albastră!
Să ardă narduri în cățui mereu, Să umple sala aburii, iar eu pe pieptul tău să cânt iubirea noastră.
Când sfârși de cântat, întoarse ochii înspre mine cu atâta duioșie, încât, uitându-mi dintr-odată și de întreaga sfială și de faptul că se aflau de față fiica sultanului și soațele ei cele chicotitoare, mă aruncai la picioarele Kaiiriei, potopit de iubire și până peste marginile desfătării. Și, dacă simții mireasma ce se revărsa din hainele ei moi și căldura trupului ei deasupra mea, mă năpădi o beție, de-o cuprinsei deodată în brațe și începui s-o sărut peste tot pe unde puteam, cu năprăsnicie, în vreme ce ea se alinta ca o turturică. Și nu-mi venii în fire decât când auzii chicotelile de râs, pe care le scoteau fetele văzându-mă dezlănțuit ca un berbec pus la posteală din ceasul berbeciei lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzecea noapte urmă:
Nu-mi venii în fire decât când auzii chicotelile de râs, pe care le scoteau fetele văzându-mă dezlănțuit ca un berbec pus la posteală din ceasul berbeciei lui.
După asta, începură să mănânce și să bea și să spună la nebunii și să-și facă pe dedesubt tot soiul de semne și de șotii, până ce intră o roabă bătrână, care dete de veste întregei liote că în curând avea să se lumineze de ziuă. Și toate răspunseră laolaltă:
— O, doică a stăpânei noastre, vestea ce ne-ai adus-o este asupra capului și a ochilor noștri!
Iar Zuleica se ridică, spunându-mi:
— Este vremea, o, Hassane, să mergem la odihnă. Iar tu poți să te bizui pe ocrotirea mea spre a ajunge să te bucuri de iubita ta, căci nu am să precupețesc nimic spre a te ajuta să ajungi la împlinirea dorurilor tale. Ci, până una alta, avem să te ajutăm să ieși fără zarvă din harem.
Și șopti câteva vorbe la urechea bătrânei sale mance, care mă privi o clipită în ochi și mă luă de mână spunându-mi să merg după ea. Iar eu, după ce mă temenii dinaintea acelui stol de porumbițe și după ce repezii o aruncătură de ochi pătimașă înspre dulcea Kaiiria, mă lăsai călăuzit de bătrână, care mă duse printr-un șir de bolte și printr-o sumedenie de cotituri și mă scoase la o portiță de la care avea cheia. Și deschise portița aceea. Și mă strecurai afară și văzui că mă aflu dincolo de împrejmuirile saraiului.
Or, se și luminase de ziuă, iar eu grăbii să mă întorc la sărai pe poarta cea mare, de-a dreptul, în așa fel ca să fiu zărit de străjeri. Și dădui fuga în odaia mea, unde, de cum trecui pragul, îl văzui pe oblăduitorul meu, vizirul cel coborâtor din Loth, care mă aștepta până peste poate de nerăbdător și de îngrijorat. Și se ridică repede când mă văzu intrând și mă strânse în brațe și mă sărută cu drag, spunându-mi:
— O, Hassane, inima mea era cu tine și eram tare tulburat în privința ta. Și n-am închis ochii deloc toată noaptea, gândindu-mă că, străin cum ești în Șiraz, înfrunți primejdiile de noapte din partea pușlamalelor care colcăie pe ulițe. Of, scumpule, unde ai fost, departe de mine?
Iar eu mă ferii cu grijă să-i povestesc întâmplarea ori să-i spun că îmi petrecusem noaptea cu niște femei și mă mulțumii numai să-i răspund că mă întâlnisem cu un negustor de la Damasc, așezat la Bagdad, care tocmai pleca la Bassra cu toată casa lui și că mă oprise la el toată noaptea. Iar oblăduitorul meu fu nevoit să-mi dea crezare și se mulțumi să scoată câteva oftaturi și să mă mustre prietenește. Și-atâta cu el!
Cât despre mine, îmi simțeam inima și mintea legate de farmecele nurliei de Kaiiria și îmi petrecui toată ziua aceea și toată noaptea prefirându-mi prin minte până și cele mai mici amănunte ale întâlnirii noastre. Iar a doua zi încă mai eram cufundat în amintirile mele, când un hadâmb veni să bată la ușa mea și să-mi spună:
— Aici locuiește, oare, domnia sa, Hassan din Damasc, cămărașul stăpânului nostru, sultanul Sabur-Șah?
Iar eu răspunsei:
— La el te afli!
El, atunci, sărută pământul dintre mâinile mele și se ridică apoi spre a-și scoate din sân un sul de hârtie, pe care mi-l înmână. Și plecă precum venise.
Iar eu, numaidecât, desfășurai hârtia și văzui că pe ea se aflau aceste rânduri, însemnate cu o scriitură șerpuită: „Dacă tânărul căprior din țara Șamului va veni în noaptea aceasta, pe lumină de lună, să se preumble mlădiu pe sub ramuri, are să dea ochii cu o tânără căprioară, zaifă de iubire, topită toată de dorul lui, care-i va spune, în graiul său, cât de tulburată este în inima ei că a fost cea aleasă dintre căprioarele pădurii, și cea mai dorită dintre soațele sale.”
Și, o, doamne al meu, la citirea acelei scrisori mă simții beat fără de vin. Întrucât, măcar că pricepusem, din cea dintâi seară, că ispititoarea de Kaiiria avea o anume pornire spre mine, nu mă așteptam nicidecum la o dovadă ca aceasta din partea dragostei sale. Așa că, de îndată ce izbutii să-mi stăpânesc fiorii, mă înfățișai dinaintea vizirului, oblăduitorul meu și îi sărutai mâna. Și, după ce dobândii în felul acesta bunăvoința lui, îi cerui îngăduința de a mă duce să-l văd pe un derviș din țara mea, de curând sosit de la Mecca și care mă poftise să-mi trec noaptea cu el. Și, după ce mi se dete îngăduința, mă întorsei în odaia mea și alesei dintre nestematele ce le aveam smaraldele cele mai frumoase, rubinele cele mai curate, diamantele cele mai albe, mărgăritarele cele mai mari, peruzelele cele mai gingașe, safirele cele mai desăvârșite și, pe un fir din aur, le întocmii într-un șirag de mătănii. Și, de îndată ce noaptea se așternu peste grădini, mă înmiresmai cu mosc curat și mă dusei fără de nici un zgomot la crânguri, pe portița cea tainică, pe unde știam drumul și pe care o găsii deschisă anume pentru mine.
Și ajunsei la chiparoșii sub care mă lăsasem furat de somn în seara dintâi și așteptai cu sufletul sugrumat venirea mult-iubitei. Iar așteptarea îmi ardea sufletul, iar ceasul întâlnirii noastre mi se părea că nu are să mai vină. Și iacătă că deodată, sub razele de lună, o albeață ușoară lunecă printre chiparoși, iar Kaiiria cea ispititoare se ivi dinaintea ochilor mei răpiți. Și mă închinai la picioarele ei, cu fața la pământ, fără a putea să rostesc un cuvânt și șezui așa până ce, cu glasul ei de izvor șoptit, îmi spuse:
— O, Hassan al dragostei mele, ridică-te și, în locul acestei tăceri dulci și pătimașe, dă-mi dovezi adevărate despre iubirea ta pentru mine! Este, oare, cu putință, o, Hassane, ca tu chiar să mă fi găsit mai frumoasă și mai vrednică de dorit decât pe toate însoțitoarele mele, fetele acelea dulci, mărgăritarele acelea neatinse și chiar decât pe domnița Zuleica? Ar trebui să mai aud încă o dată din gura ta toate acestea spre a-mi crede urechilor.
Și, grăind astfel, se plecă înspre mine și mă ajută să mă ridic. Iar eu îi luai mâna și o dusei la buzele mele pătimașe și îi spusei:
— O, sultană a sultanelor, iată mai întâi pentru tine un șirag de mătănii din țara mea, să-i depeni pietrele de-a lungul zilelor tale de viață fericită, aducându-ți aminte de robul ce ți l-a dăruit. Și, odată cu șiragul acesta de mătănii, un biet dar mărunt, primește și mărturia dragostei pe care stau gata să o fac legiuită dinaintea cadiului și a martorilor.
Iar ea îmi răspunse:
— Ce bucuroasă sunt că ți-am stârnit atâta dragoste, o, Hassane, pentru care îmi supun sufletul la primejdiile acestei nopți. Ci, vai, nu știu dacă inima mea se cade să se bucure de biruința ei, ori dacă n-ar trebui să privesc întâlnirea noastră ca pe începutul unor năpaste și al unor necazuri în viața mea.
Și, grăind astfel, își plecă fruntea pe umărul meu, în vreme ce suspinele îi scuturau pieptul. Și îi spusei:
— O, stăpâna mea, pentru ce vezi lumea atâta de neagră dinaintea ochilor tăi, în noaptea aceasta de lumină? Și pentru ce chemi asupra capului tău năpastele, izvodind atâtea presimțiri greșite?
Iar ea îmi spuse:
— Deie Allah, o, Hassane, ca aceste presimțiri să fie greșite! Ci să nu cumva să socoți că ar fi neîntemeiată teama care, în ceasul acesta al întâlnirii noastre atâta de dorite, vine să ne tulbure bucuria. Of, spaimele mele sunt mult prea temeinice.
Și tăcu un răstimp, apoi îmi spuse:
— Află, așadar, o, tu, cel mai iubit dintre iubiți, că domnița Zuleica te îndrăgește tainic și că e gata să-ți mărturisească dintr-o clipă în alta dragostea ei. Or, cum ai să întâmpini tu o mărturisire ca aceea? Iar dragostea pe care spui că o ai pentru mine va putea ea să dureze împotriva falei de-a o avea ca iubită pe cea mai frumoasă și pe cea mai falnică fiică de sultan?
Ci eu îi curmai vorba, spre a mărturisi:
— Da, pe viața ta! O, ispititoare Kaiiria, tu ai să fii pururea mai presus decât domnița Zuleica în inima mea! Și de-ar da Allah să ai o potrivnică încă și mai falnică, ai vedea atunci că nimic nu ar putea să clatine statornicia inimii mele robite de frumusețea ta! Și chiar dacă sultanul Sabur-Șah, tatăl domniței Zuleica, nu ar avea nici un fiu care să-l moștenească și i-ar lăsa scaunul de domnie al Persiei aceluia ce s-ar însura cu fata lui, eu ți-aș jertfi un noroc ca acela, o, tu, cea mai vrednică de iubit dintre toate fecioarele!
Iar Kaiiria se minună, spunând:
— O, Hassan, bietule, ce orbire pe tine! Au tu uiți că eu nu sunt decât o roabă în slujba domniței Zuleica? Dacă la mărturia ei de dragoste tu ai să răspunzi cu o neprimire, ai să tragi supărarea ei asupra capului meu și asupra capului tău și amândoi avem să fim pierduți fără de scăpare. Așa că este mai bine, spre folosul nostru, să te supui celei mai tari. Aceasta-i singura cale de scăpare. Iar Allah are să-și pună balsamul pe inima mâhniților.
Iar eu, departe de a mă învoi cu povața ei, mă simții până peste poate de supărat de-a fi măcar bănuit de atâta nevolnicie, încât să mă dau biruit față de niște socoteli ca acelea și mă răzvrătii, strângând-o pe ispititoarea Kaiiria în brațele mele:
— O, rod al darurilor cele mai alese ale Atoateziditorului, nu-mi chinui sufletul cu vorbe atâta de grele. Și, de vreme ce primejdia atârnă asupra capului tău vrăjitor, hai să fugim amândoi în țara mea. Acolo se află niște pustietăți unde nimeni n-ar mai putea să ne afle urmele. Iar eu, datorită Atoateîmpărțitorului, sunt destul de bogat spre a te ține să trăiești în toate strălucirile, fie și la capătul lumii celei locuite de oameni!
La vorbele acestea, iubita mea se lăsă dulce să cadă în brațele mele și îmi spuse:
— Ei bine, Hassane, nu mă mai îndoiesc de dragostea ta și vreau să te scot din amăgirea în care anume te-am lăsat să aluneci spre a-ți pune la încercare simțămintele. Află, așadar, că nu sunt nicidecum aceea pe care o crezi tu, nu sunt nicidecum Kaiiria, prietena domniței Zuleica. Domnița Zuleica sunt chiar eu, iar aceea pe care o credeai a fi domnița Zuleica este chiar prietena mea, Kaiiria. Și nu am ticluit acest vicleșug decât spre a mă încredința și mai bine de dragostea ta. De altminteri, vei avea numaidecât adeverirea spuselor mele.
Și, după vorbele acestea, rosti o chemare și din umbra chiparoșilor se ivi aceea pe care o credeam a fi domnița Zuleica și care, de fapt, era prietena ei de inimă, Kaiiria. Și veni să-i sărute mâna stăpânei sale și să se temenească dinaintea mea precum cere datina. Iar domnița cea ispititoare îmi spuse:
— Acum, o, Hassane, dacă știi că mă cheamă Zuleica și nicidecum Kaiiria, ai să mă mai iubești tot atâta și vei mai avea tu pentru o domniță simțăminte tot atâta de dulci cum aveai pentru o prietenă de rând de-a domniței?
Iar eu, o, doamne al meu, nu pregetai să dau răspunsul de cuviință.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzeci și una noapte urmă:
Iar eu, o, doamne al meu, nu pregetai să dau răspunsul de cuviință, spunându-i Zuleicăi că nu puteam pricepe potopul de fericire ce mă copleșea și nici pe ce cale mi se putuse cuveni ca ea să binevoiască a-și coborî privirile până la robul de mine, și, în felul acesta, să-mi facă soarta mai de pizmuit decât cea a fiilor celor mai mari sultani. Ci ea îmi curmă vorba, spre a-mi spune:
— O, Hassane, să nu te minunezi deloc de ce am făcut pentru tine. Oare nu te-am văzut eu cum dormitai noaptea sub pomi, în lumina lunii? Or, din ceasul acela, inima mea a fost înrobită de frumusețea ta și nu mai pot, fără a-mi zdrobi zborul inimii, să fac altceva decât să fiu a ta.
Cu asta și în vreme ce preabuna Kaiiria se preumbla nu departe de noi spre a veghea împrejurimile locului, dădurăm zăgazuri slobode râului înflăcărării noastre, ci fără ca nimica nelegiuit să se petreacă. Și ne trecurăm noaptea sărutându-ne și stând de vorbă drăgăstos, până ce prietena veni să ne dea de știre că era vremea să ne despărțim. Ci, până a nu pleca, Zuleica îmi spuse:
— O, Hassane, să te gândești mereu la mine! Îți făgăduiesc că am să-ți arăt în curând cât îmi ești de drag.
Iar eu mă aruncai la picioarele ei spre a-i mărturisi îndatorința mea față de toate hatârurile ce-mi dăruia. Și ne despărțirăm cu lacrimile simțirii în ochi. Și ieșii din grădină prin aceleași întortocheturi ca și întâia oară.
Or, a doua zi, nădăjduiam cu tot sufletul un semn de la mult-iubita mea, care să-mi dea temei a mă bizui pe o nouă întâlnire în grădini. Ci ziua trecu fără a aduce împlinirea nădejdii mele celei mai scumpe. Și nu izbutii să închid ochii în noaptea aceea, neștiitor cum eram asupra pricinii acelei tăceri. Și, în ziua următoare, în ciuda faptului că se afla lângă mine oblăduitorul meu, ce se străduia să ghicească pricina frământărilor mele și în pofida vorbelor pe care mi le spunea ca să mă veselească, vedeam numai negru dinaintea ochilor și nu vrusei să mă ating de nici un fel de mâncare. Și, la lăsatul serii, coborâi înspre grădini, până când ceasul de poprire încă nu sosise, și, spre marea mea nedumerire, văzui că toate crângurile erau pline de străjeri și, gândindu-mă la vreo întâmplare năprasnică, dădui fuga îndărăt în odaia mea. Și când ajunsei acolo, îl găsii pe hadâmbul domniței așteptându-mă. Și tremura tot și nu avea o înfățișare deloc liniștită că se afla în odaia mea, de parcă din toate colțurile urmau să sară niște inși înarmați spre a-l face bucățele. Și îmi dete repede un sul de hârtie, asemeni cu cel pe care mi-l mai adusese și plecă zorit.
Iar eu desfășurai sulul și citii cele ce urmează: „Află, o, miez de duioșie, că tânăra căprioară era să fie prinsă de vânători, după ce s-a despărțit de căpriorul ei cel frumos. Iar acuma este păzită de vânătorii care au năpădit toată pădurea. Așa că ia bine seama să nu care cumva să te duci noaptea, pe lumină de lună, să-ți cauți căprioara. Ci mai degrabă caută-ți scăparea și ferește-te de vicleșugurile prigonitorilor noștri. Și, mai ales, nu te lăsa cuprins de deznădejde, orice-ar fi să se întâmple și orice-ai putea să auzi zilele acestea. Și nici măcar moartea mea să nu care cumva să te facă să-ți pierzi judecata și să ajungi să uiți chibzuință. Uassalam!”
La citirea acelei scrisori, o, doamne al vremilor, spaima și grijile mele ajunseră până peste fire și mă lăsai cuprins de vălmășagul gândurilor zbuciumate. Încât atunci când, a doua zi, se răspândi în sărai zvonul, ca o bătaie de aripi de cucuvea, despre moartea pe cât de repede, pe-atâta de greu de priceput a domniței Zuleica, durerea mea și ajunsese până peste margini și, fără de nici o vorbă, mă prăbușii leșinat în brațele oblăduitorului meu, cu capul lunecându-mi înaintea picioarelor.
Și rămăsei într-o stare soră cu moartea, vreme de șapte zile și șapte nopți, după care, mulțumită îngrijirilor pline de luare-aminte, pe care nu mi le precupeți oblăduitorul meu, mă întorsei la viață; ci cu sufletul plin de jale și cu inima cuprinsă pe totdeauna de sila de viață. Și neputând să îndur a mai rămâne în saraiul acela cernit de jalea morții mult-iubitei mele, mă hotărâi să fug în taină, la cel dintâi prilej, spre a mă afunda în sihăstriile unde nu se află nici o suflare în afară de cea a lui Allah și de iarba cea sălbatică.
Și, de îndată ce se așternură negurile nopții, strânsei tot ce aveam mai de preț, ca diamante și nestemate, gândind: „Mai bine-ar fi fost să fi vrut ursita să mor spânzurat de creanga copacului cel bătrân, la Damasc, în grădina părintelui meu, decât să trăiesc o viață de jale și de durere mai amară ca smirna!” Și mă folosii de o lipsă a oblăduitorului meu spre a mă strecura afară din sărai și din cetatea Șirazului, căutând singurătățile, departe de sălașurile oamenilor.
Și mersei fără de oprire toată noaptea aceea și toată ziua următoare, până ce, spre seară, la un popas pe care îl făcui pe marginea drumului, la un șipot de apă, auzii în urma mea un galop de cal și văzui la câțiva pași, sosind lângă mine, un călăreț tânăr, cu o față care, luminată de roșeața soarelui în asfințit, mi se păru mai frumoasă decât a îngerului Radwan. Și era îmbrăcat cu niște haine strălucite, cum nu poartă decât emirii și fiii de crai. Și se uită la mine, făcându-mi numai din mână semnul de bun-întâlniș al cuviinței, fără a rosti și vorbele îndătinate ale salamalecului obișnuit între musulmani. Iar eu, întorcându-i în același fel semnele, gândeam: „Ce păcat că tânărul acesta minunat este un necredincios!” Și, în pofida gândurilor acestea, îl poftii să se odihnească și să-și adape calul, spunându-i:
— Doamne, fie-ți prielnică răcoarea serii, iar apa aceasta fie-i plăcută ostenelii calului tău de soi ales!
Iar el zâmbi a râde la cuvintele acestea și, sărind din șa, își legă calul cu frâul lângă șipotul de apă, veni înspre mine și, deodată, mă cuprinse în brațe și mă sărută cu o patimă nespusă. Iar eu, uluit, mă uitai la el mai cu luare-aminte și dădui un strigăt mare când cunoscui în flăcăiandrul acela pe mult-iubita mea Zuleica, pe care o credeam sub piatra mormântului.
Și acuma, o, doamne al meu, cum aș putea să-ți spun bucuria ce-mi umplu sufletul când o găsii iarăși pe Zuleica? Întrucât mai degrabă mi-ar crește părul pe limbă până să apuc a-ți da o părere despre tăria voioșiei ce ne umplu inimile în acele clipe fericite. Ci să mă mărginesc a-ți spune că, după ce șezurăm îndelung unul în brațele celuilalt, Zuleica îmi povesti toate câte se petrecuseră, în toate zilele acelea ale durerii mele proaspete. Și atunci, pricepui că, fiind pârâtă la sultan, tatăl său, se văzuse pusă sub o pază aspră și că, atunci, hotărâtă să îndure orice în locul vieții ce i se rânduise, se prefăcuse moartă și, cu ajutorul tainic al prietenei sale de inimă, izbutise să fugă din sărai, să-mi pândească toate drumurile, să mă urmeze de departe și, încredințată astfel pentru totdeauna de iubirea mea, voia să trăiască împreună cu mine, departe de măreții și să se dăruiască întru totul numai slujirii fericirii mele. Și atunci, ne petrecurăm noaptea noastră în dulceața împărtășită, sub ochiul cerului. Și-a doua zi încălecarăm amândoi pe același cal și luarăm drumul ce ducea înspre țara mea. Și Allah ne scrise bună pace și ajunserăm bine-sănătoși la Damasc, unde soarta mă aduse dinaintea ta, o, doamne al vremilor și mă ajută să ajung vizirul măririi tale. Și-aceasta-i povestea mea. Iar Allah este mai știutor!
— Ci să nu care cumva să socoti, o, preafericitule sultan, urmă Șeherezada, că povestea aceasta a domniței Zuleica ar putea să fie asemuită cât de cât cu istorisirile scoase din Divanurile cele nurlii ale tinereții zurlii.
Și, fără a-i lăsa vreme sultanului Șahriar să-și dea părerea despre povestea cu domnița Zuleica, spuse: