Află, o, emire al drept-credincioșilor, că, în ceea ce mă privește, eu, pe vremea tinerețelor mele, eram cămilar. Și, datorită trudei și a strădaniilor mele, izbutisem să ajung stăpân pe optzeci de cămile, toate bunuri ale mele. Și le dam cu chirie în caravane, pentru daraveli neguțătorești prin țări străine, ori la vremea hagialâcului, ceea ce îmi aducea câștiguri mari și făcea să-mi sporească an de an averea și câștigurile. Și, zi de zi, dorința mea de a ajunge și mai bogat creștea odată cu agoniselile și nu mă mai gândeam la nimic decât cum să ajung cămilarul cel mai bogat din Irak.
Or, într-o bună zi, pe când mă întorceam de la Bassra fără nimic pe cele optzeci de cămile ale mele, cu care drumețisem la cetatea aceea, ducând mărfuri către țara Indului și făcând popas la o oază spre a le adăpa și a le lăsa să pască prin preajmă, văzui că vine înspre mine un derviș. Și dervișul acela mă întâmpină cu o față prietenoasă și, după salamalecurile dintr-o parte și din cealaltă, șezu jos lângă mine. Și puserăm merindele noastre laolaltă și, după datinile pustiei, luarăm cina împreună. După care ne apucarăm să tăifăsuim ba de una, ba de alta și să ne cercetăm asupra drumurilor noastre și unde ne călătoream. Și îmi spuse că se ducea la Bassra, iar eu îi spusei că mă duceam la Bagdad. Și, când încrederea se înstăpâni între noi, îi spusei despre rosturile și despre agoniselile mele și îi povestii despre visurile mele de bogăție și de îmbelșugare.
Iar dervișul, lăsându-mă să vorbesc până la capăt, se uită la mine zâmbind și îmi zise:
— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, câte strădanii mai risipești spre a ajunge la un cap atâta de puțin pe măsura sudorilor, când uneori este destul o cotitură de drum pentru ca ursita să te facă, într-o clipeală de ochi, nu doar mai bogat decât toți cămilarii din Irak, ci mai puternic decât toți sultanii de pe pământ la un loc!
Pe urmă adăugă:
— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, ai auzit vreodată povestindu-se despre comori ascunse și despre bogățiile de pe sub pământ?
Iar eu răspunsei:
— De bună seamă, o, dervișule, am auzit ades povestindu-se despre comori ascunse și despre bogățiile de pe sub pământ. Și toți știm că oricare dintre noi poate într-o zi, dacă așa-i județul sorții, să se trezească mai avut decât toți sultanii. Și nu se află plugar care, plugărindu-și ogorul, să nu viseze că are să vie o zi când să nimerească și el peste piatra pecetluită a vreunei comori strașnice și nu se află pescar care să nu știe, când își aruncă în apă năvoadele, că are să vie o zi când are să scoată și el mărgăritarul ori gemma de mare, ce are să-l facă să răzbată până peste marginile belșugului. Așa că, o, dervișule, nu sunt nicidecum neștiutor, dar sunt încredințat, de altminteri, că oamenii din breasla ta cunosc taine și vorbe de o putere mare!
Iar dervișul, la vorbele acestea, încetă de a mai răscoli nisipul cu cârja lui, se uită iarăși la mine și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, Baba-Abdallah, mă cam chitesc că astăzi nu ai avut o întâlnire tocmai proastă, când m-ai întâlnit și socot că ziua aceasta este pentru tine chiar ziua întorsăturii de drum când te afli dinaintea ursitei.
Iar eu îi spusei:
— Pe Allah! O, dervișule, am s-o întâmpin cu dârjie și cu ochii plini și, orice-ar fi să-mi aducă, am să primesc cu inimă mulțumitoare!
Și el îmi spuse:
— Atunci, ridică-te, o, săracule și vino după mine!
Și se sculă în picioare și porni înaintea mea. Iar eu mă luai după el, gândind: „Hotărât, chiar că aceasta este ziua sorții mele! De când o tot aștept!” Și ajunserăm, peste un ceas de mers, într-o vale destul de lungă, cu o intrare atâta de strâmtă, încât cămilele mele de-abia puteau să treacă prin ea una câte una. Ci în curând locul se lărgi odată cu valea și ne pomenirăm la poalele unui munte atâta de peste putință de trecut, încât nu era a ne teme că vreo făptură omenească ar putea vreodată să ajungă la noi prin partea aceea.
Iar dervișul îmi spuse:
— Iacătă-ne că am ajuns acolo unde trebuia să ajungem. Oprește-ți cămilele și pune-le să se culce pe burtă, pentru ca, atunci când are să vină ceasul de a le împovăra cu ceea ce ai să vezi, să nu ne mai canonim cu ele.
Iar eu răspunsei că ascult și că mă supun și mă apucai să îndemn cămilele să se culce pe burtă, toate, una câte una, în ocolul cel larg, ce se întindea la poalele muntelui. După care pornii după derviș și îl găsii cu un amnar în mână, dând foc la o grămadă de vreascuri uscate. Și, de îndată ce flacăra izbucni din grămada de vreascuri, dervișul aruncă în foc un pumn de tămâie tare, rostind niște vorbe din care nu înțelesei nici un tâlc. Și numaidecât se ridică în văzduh un stâlp de fum, pe care dervișul îl despică în două cu cârja. Și pe dată o stâncă mare, dinaintea căreia ne aflam, se despărți în două și ne lăsă să vedem o deschizătură largă, acolo unde, în clipa de mai înainte, fusese zid neted și înalt.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și cincea noapte urmă:
O stâncă mare, dinaintea căreia ne aflam, se despărți în două și ne lăsă să vedem o deschizătură largă, acolo unde, în clipa de mai înainte, fusese zid neted și înalt.
Iar înlăuntru se înșiruiau niște movile din aur bătut de nestemate, ca movilele de sare ce se văd pe malul mării. Iar eu, la vederea acelei comori, mă repezii la cel dintâi morman de aur, cu iuțeala șoimului când se repede pe porumbel și începui să umplu un sac pe care îl și înșfăcasem. Ci dervișul începu să râdă și îmi zise:
— O, săracul de tine! Te apuci de o treabă nu tocmai bine răsplătită! Au tu nu vezi că dacă îți umpli sacii cu bani din aur ai să-i faci prea grei ca povară pentru cămilele tale? Umple-i mai degrabă cu grămezile acelea de nestemate, pe care le vezi ceva mai încolo și din care numai una prețuiește mai mult decât fiecare dintre mormanele de aur, fiind totodată de o sută de ori mai ușoară decât un galben de acesta.
Iar eu spusei:
— Nu am nimica împotrivă, o, dervișule!
Întrucât văzusem cât era de întemeiată mustrarea lui. Și, unul câte unul, îmi umplui sacii cu nestematele acelea și-i încărcai doi câte doi pe spinarea cămilelor mele. Și, după ce încărcai în felul acesta optzeci de cămile, dervișul, care se uita zâmbind la ce făceam, fără a se clinti din loc, se ridică și îmi zise:
— Nu mai avem decât să încuiem vistieria și să plecăm.
Și, rostind acestea, intră pe după stâncă și îl văzui cum se îndreaptă înspre un chiup mare din aur meșteșugit, ce se afla pe un sprijin din lemn de sandal. Și în sinea mea îmi ziceam: „Pe Allah! Mare păcat că nu am cu mine optzeci de mii de cămile, să le încarc pe toate cu nestematele și cu galbenii și cu argintăriile de aici, în locul celor numai optzeci câte am!”
Or, așadar, îl văzui pe derviș că se apropie de chiupul cel scump și îi saltă capacul. Și ia din el o ulcică din aur, pe care și-o pune în sân. Și, întrucât mă uitam la el cu un fel de întrebare în ochi, îmi spuse:
— Asta-i un nimic! E niște alifie pentru ochi!
Și nu-mi mai spuse altceva. Și, întrucât îmboldit de ispită voiam la rându-mi să mă duc să iau și eu din alifia aceea bună pentru ochi, el mă opri, spunând:
— Pentru astăzi, este destul, și-i vremea să ieșim de aici.
Și mă împinse înspre ieșire și rosti niște vorbe pe care nu le pricepui. Și numaidecât cele două părți ale stâncii se alipiră iar și, pe locul deschizăturii căscate, se făcu un perete tot atâta de neted, de parcă ar fi fost tăiat chiar din piatra muntelui.
Și dervișul se întoarse înspre mine și îmi spuse:
— O, Baba-Abdallah, acum avem să ieșim din valea aceasta. Și, de îndată ce avem să ajungem la locul unde ne-am întâlnit, avem să împărțim pleanul între noi, după deplină dreptate și avem să ne luăm fiecare partea frățește.
Și cu asta îmi îndemnai cămilele să se scoale. Și ne strecurarăm în bună rânduială pe acolo pe unde intrasem în vâlcea și merserăm împreună până la drumul de caravane, unde urma să ne despărțim spre a pleca fiecare în drumul său, eu înspre Bagdad, iar dervișul înspre Bassra. Ci, pe drum, îmi ziceam, gândindu-mă la împărțeala cu pricina: „Pe Allah! Dervișul acesta cere cam prea mult pentru cât a făcut. Dreptu-i că el mi-a dezvăluit comoara și că el a deschis-o, mulțumită științei lui vrăjitorești, pe care Sfânta Carte o afurisește! Da fără cămilele mele ce-ar fi putut să facă? Ba poate că și fără mine de față treaba nu ar fi izbândit, întrucât comoara de bună seamă că trebuie să fie scrisă întru numele, întru norocul și întru ursita mea! Mă gândesc, dar, că, dacă-i dau patruzeci de cămile încărcate cu nestematele acestea, sunt pungășit de chilipirul meu, eu, care m-am ostenit să încarc sacii, pe când el se hodinea zâmbind; și, până la urma urmelor, eu sunt stăpânul cămilelor. Nu sunt dator, așadar, să-l las să facă împărțeala cum vrea el. Și-am să mă cam pricep eu să-i bag mințile în cap.” Încât, atunci când veni ceasul împărțelii, îi spusei dervișului:
— O, sfinte dervișule, tu, cel care, după chiar poruncile isnafului tău, trebuie să te îngrijezi tare puțin de bunurile lumești, ce-ai să faci cu patruzeci de cămile încărcate cu povara pe care o ceri cam pe nedrept ca preț pentru călăuzelile tale?
Și dervișul, departe de a se supăra de vorbele mele, sau a se mohorî, cum mă așteptam, îmi răspunse cu glas liniștit:
— Baba-Abdallah, adevăr grăiești când spui că sunt dator a fi un om ce se îngrijește tare puțin de bunurile acestei lumi. Încât, nu pentru mine cer partea ce mi se cade dintr-o împărțeală dreaptă, ci spre a o dărui, străbătând lumea, pe la toți săracii și pe la toți dezmoșteniții. În ce privește ceea ce numești nedrept, cugetă, ya Baba-Abdallah, că și cu de-o sută de ori mai puțin decât ceea ce ți-am dat, tot ai fi omul cel mai bogat din Bagdad. Și uiți că nimica nu mă silea să-ți pomenesc despre comoară și că puteam să țin taina numai pentru mine? Lasă, dar, la o parte lăcomia și mulțumește-te cu ce ți-a dat Allah, fără a căuta să mai cârtești asupra înțelegerii noastre!
Eu atunci, măcar că încredințat de strâmba temeinicie a lăcomiei și neîndoindu-mă de urâciunea jindurilor mele, schimbai tâlcul și la față și la dos și răspunsei:
— O, dervișule, m-ai dumirit în ceea ce privește greșeala mea. Ci îngăduie-mi a-ți aduce aminte că tu ești un derviș desăvârșit, care nici habar nu ai de meșteșugul de a mâna cămilele și nu știi decât să-l slujești pe cel Preaînalt. Uiți, dar, la ce năpaste te primejduiești voind să mâni atâtea cămile dedate cu glasul stăpânului lor. Dacă mi-ai da crezare, ai lua cât mai puține cu putință, chiar de-ar fi să te întorci mai târziu la comoară și să le încarci iar cu nestemate, de vreme ce poți să descui și să încui intrarea în peșteră când îți place. Așa că ascultă-mi sfatul și nu-ți primejdui sufletul cu osteneli și cu griji cu care nu ești deprins.
Iar dervișul, de parcă nu s-ar fi văzut în stare să nu-mi îndeplinească vreo voie, răspunse:
— Mărturisesc, o, Baba-Abdallah, că nu m-am gândit deloc dintru-ntâi la ceea ce îmi aduci tu aminte acuma și iacătă-mă până peste poate de îngrijorat asupra urmărilor acestei călătorii, singur cu toate cămilele acelea. Alege, dar, dintre cele patruzeci de cămile ce mi se cuvin, pe cele douăzeci pe care ți-o plăcea să le alegi și lasă-mi-le pe celelalte douăzeci care rămân. Apoi du-te sub ocrotirea lui Allah!
Iar eu, măcar că tare uluit de-a vedea la derviș o atâta de mare ușurință în a se lăsa dus cu vorba, mă repezii să aleg mai întâi cele patruzeci de cămile ce mi se cuveneau de la împărțeală, apoi pe celelalte douăzeci pe care dervișul îmi îngăduia să le iau. Și, după ce îi mulțumii pentru tot binele ce-mi făcuse, îmi luai rămas-bun de la el și pornii la drum înspre Bagdad, pe când el își îndemna cele douăzeci de cămile înspre Bassra.
Or, nici nu făcusem câțiva pași pe drumul Bagdadului, că Șeitan îmi și suflă zavistia și cârteala în inimă. Și începui să deplâng pierderea celor douăzeci de cămile și încă și mai mult avuțiile ce le aveau încărcate pe spinările lor. Și îmi zisei: „Pentru ce mă păgubește de cele douăzeci de cămile ale mele dervișul acesta afurisit, când este stăpân pe comoară și când poate să scoată din ea toate bogățiile pe care le dorește?” Și, dintr-odată, îmi oprii vitele și o luai la fugă după derviș, strigându-l din toate puterile și făcându-i semne să-și oprească vitele și să mă aștepte. Iar el îmi auzi glasul și se opri. Și, când ajunsei lângă el, îi spusei:
— O, dervișule, fratele meu! Nu pot să te las așa de ușor, întrucât sunt mohorât foarte în privința ta, din pricina grijii ce-o am pentru tihna ta. Și nu am vroit a mă hotărî să mă despart de tine fără a te ruga să mai chibzuiești încă o dată cât de anevoie sunt de mânat douăzeci de cămile încărcate cu povară, mai cu seamă atunci când ești, ca tine, o, dervișule, fratele meu, un om nedeprins cu meseria și cu astfel de treburi. Crede-mă, mult mai bine ți-ar veni dacă nu ai păstra cu tine decât cel mult zece cămile, descotorosindu-te de celelalte zece asupra unui ins ca mine, care nu trudește mai mult dacă are grijă de o sută ori numai de una!
Iar vorbele mele chiar că dobândiră tocmai izbânda la care jinduiam, întrucât dervișul, fără de nici o împotrivire, îmi îngădui să iau cele zece cămile pe care i le ceream, în așa fel că nu-i mai rămaseră decât zece, iar eu mă văzui stăpân pe șaptezeci de cămile cu poverile lor, care întreceau ca bogății averile tuturor sultanilor de pe pământ la un loc.
Or, după asta, s-ar socoti, o, emire al drept-credincioșilor, că ar fi urmat să am de ce să fiu mulțumit. Eh, ba deloc! Iar ochiul meu rămase gol ca și mai înainte, dacă nu și mai rău, iar lăcomia mea nu făcu alta decât să sporească odată cu agoniselile. Și mă apucai să-mi îndoiesc cererile, rugămințile și sâcâielile, spre a-l dăuli pe derviș să pună capac dărniciei sale, înduplecându-l să-mi lase și cele zece cămile ce-i mai rămăseseră. Și îl îmbrățișai și îi sărutai mâinile și făcui atâtea și-atâtea, până ce el nu avu tăria să se împotrivească și mă vesti că sunt ale mele toate, spunându-mi:
— O, Baba-Abdallah, fratele meu, dă o folosință bună bogățiilor care îți vin de la Atoateîmpărțitorul și adu-ți aminte de dervișul ce te-a întâlnit la cotitura sorții tale.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și șasea noapte urmă:
— O, Baba-Abdallah, fratele meu, dă o folosință bună bogățiilor care îți vin de la Atoateîmpărțitorul și adu-ți aminte de dervișul ce te-a întâlnit la cotitura sorții tale.
Or, eu, o, doamne al meu, în loc de a fi până peste poate de mulțumit că ajunsesem stăpân pe toată saxanaua de nestemate, fusei îmboldit de lăcomia ochiului meu să mai cer încă și altceva. Și tocmai altceva acesta avea să-mi prilejuiască prăpădul. Într-adevăr, îmi veni în minte că ulcica de aur în care se afla alifia și pe care dervișul, înainte de a ieși din peșteră, o scosese din chiupul cel scump, trebuia să fie și ea, ca toate celelalte, tot a mea. Întrucât îmi ziceam: „Cine știe ce puteri o avea alifia aceea! Și-apoi am tot dreptul să iau ulcica, întrucât dervișul poate să-și ia din peșteră altele la fel oricând i-o plăcea!” Și gândul acesta mă hotărî să-i vorbesc. Și-așa că, pe când venea să mă sărute luându-și bun-rămas de la mine, îi zisei:
— Allah fie cu tine! O, fratele meu, dervișule, da ce vrei tu să faci cu ulcica aceea de alifie, pe care ți-ai ascuns-o în sân? Și cam ce-ar putea face cu alifia aceea un derviș care, de obicei, nu se folosește nici de alifii, nici de mireasmă de alifii, nici de umbră de alifii? Dă-mi mai bine ulcica aceea mie, ca s-o duc laolaltă cu celelalte, drept amintire de la tine!
Or, de data aceasta, mă așteptam ca dervișul, înciudat de stăruința mea, să nu mai vrea a-mi da și ulcica. Iar eu stam gata să mă prilejuiesc de nevrerea lui spre a i-o lua cu sila, dat fiind că eram mai tare decât el și încă cu mult. Iar dacă s-ar fi împotrivit, îl zdrobeam numaidecât acolo în pustietatea aceea. Ci, împotriva oricărei așteptări, dervișul îmi zâmbi cu bunătate, scoase ulcica din sân și mi-o întinse cu gingășie, spunându-mi:
— Ține, iacătă ulceaua, o, Abdallah, fratele meu și deie Allah ca ea să izbutească a-ți sătura dorința cea de pe urmă! De altminteri, dacă socoți că mai pot face și altceva pentru tine, nu ai decât să vorbești și iacătă-mă-s gata să te mulțumesc.
Or, eu, de cum mă văzui cu ulceaua în mână, o deschisei și, privind ce se află în ea, îi spusei dervișului:
— Allah fie cu tine, o, dervișule, fratele meu, împlinește-ți dărniciile și spune-mi care-s foloasele și însușirile alifiei acesteia, pe care eu nu o cunosc!
Și dervișul răspunse:
— Cu tot dragul inimii!
Și adăugă:
— Află, dar, de vreme ce așa îmi ceri, că alifia aceasta a fost plămădită de degetele ginnilor cei de sub pământ, care au pus în ea o vrajă năzdrăvană. Într-adevăr, dacă se unge cineva cu oleacă din alifie împrejurul ochiului stâng și pe pleoapă, unsoarea face ca să i se arate dinainte toate tainițele în care se află comorile pământului. Da dacă ungerea cu alifia s-a făcut, din nenorocire, pe ochiul cel drept, dintr-odată insul acela rămâne orb de amândoi ochii deodată. Iacătă care este puterea și care este folosința acestei alifii, o, Baba-Abdallah, fratele meu! Uassalam!
Și, grăind așa, dete iarăși să-și ia bun-rămas de la mine. Ci eu îl prinsei de mânecă și îi spusei:
— Pe viața ta! Mai fă-mi cel de pe urmă bine și unge-mă chiar tu cu alifia pe ochiul stâng, întrucât știi să faci lucrul acesta mai bine ca mine și sunt până peste poate de nerăbdător de-a pune la încercare puterea unsorii pe care am ajuns stăpân.
Iar dervișul nu voi să se lase cumva prea mult rugat și, tot binevoitor și liniștit, luă oleacă de alifie pe vârful degetului și mi-o unse împrejurul ochiului stâng și pe pleoapa stângă, spunându-mi:
— Acuma deschide ochiul acesta stâng și închide-l pe cel drept!
Și deschisei ochiul stâng, cel oblojit, o, emire al drept-credincioșilor și îmi închisei ochiul drept. Și numaidecât toate lucrurile cele văzute ochilor mei obișnuiți pieriră, spre a face loc la niște priveliști puse unele peste altele, cu peșteri de sub pământ și cu peșteri de sub ape, cu trunchiuri de copaci uriași scobiți la rădăcina lor, cu încăperi săpate în stâncă și cu tainițe de toate soiurile. Și toate erau pline cu comori de pietre rare, de gherdane, de giuvaieruri, de năstrăpate, de argintării, de toate culorile și de toate felurile. Și văzui metalurile în zăcămintele lor, argintul neprihănit și aurul nepipăit, pietrele de cleștaruri în zăcătorile lor și vinele cele scumpe, cu care este încins pământul. Și nu contenii să mă tot uit și să mă tot minunez decât atunci când simții că ochiul meu cel drept, pe care eram silit să-l țin închis, ostenise și-mi cerea să-l deschid. Atunci, îl deschisei și numaidecât lucrurile priveliștii dimprejur veniră de se așezară singure iarăși la locul lor obișnuit și toate vedeniile datorate puterii alifiei magicești pieriră depărtându-se.
Și încredințându-mă astfel de adevărul în privința puterii năzdrăvane a alifiii, când ar fi unsă pe ochiul stâng, nu putui a mă împiedica să mă îndoiesc în privința puterii ungerii ei pe ochiul drept. Și îmi zisei în sinea mea: „Tare socot că dervișul este plin de șiretenie și de fățărnicie și că nu a fost atâta de filotim cu mine și atâta de binevoitor decât ca să mă înșele la urmă. Căci nu este cu putință ca o alifie să dovedească două puteri atâta de potrivnice, folosind-o la fel, numai schimbând locul.” Și, râzând, îi spusei dervișului:
— Hei, uallah! O, taică al șiretlicurilor, tare socot că râzi de mine acuma! Căci nu este cu putință ca o alifie să dovedească niște puteri atâta de potrivnice una față de cealaltă. Ci mai degrabă chitesc, de vreme ce tu chiar nu le-ai încercat asupra ta, că, ungând ochiul drept, alifia aceasta ar avea puterea de a-mi aduce la îndemână comorile pe care mi le-ar arăta ochiul cel stâng. Ce zici? Poți să vorbești deschis. Și, de altminteri, fie că-mi dai dreptate, fie că ba, eu tot vreau să pun la încercare pe ochiul meu puterea dreptace a alifiei, ca să nu mai am bănuieli. Te rog, dară, să mi-o ungi pe ochiul cel drept, fără de zăbavă; întrucât trebuie să pornesc la drum până-a amurgi soarele.
Ci, pentru întâia oară de la întâlnirea noastră, dervișul avu o mișcare de supărare și îmi zise:
— Baba-Abdallah, rugămintea ta este nesăbuită și vătămătoare, iar eu nu mă pot hotărî să-ți fac rău, după ce ți-am făcut bine. Nu mă sili, așadar, cu îndărătnicia ta, să te ascult într-o treabă de care ai să te căiești toată viața!
Și adăugă:
— Să ne despărțim, așadar, ca frații și fiecare să se ducă în drumul lui.
Ci eu, o, doamne al meu, nu-l slăbii deloc și fusei tot mai încredințat că împotrivirile ce le făcea nu aveau alt rost decât să mă împiedice de-a avea sub mâna mea, în deplină stăpânire, comorile pe care puteam să le văd cu ochiul stâng. Și îi zisei:
— Pe Allah, o, dervișule, dacă nu vrei să mă despart de tine cu inima rău mohorâtă și numai dintr-o pricină atâta de lesnicioasă, după toate cele atâta de scumpe câte mi-ai dăruit, nu ai decât să mă ungi la ochiul drept cu alifia, întrucât eu nu știu cum să fac. Și, de altminteri, nu am să-ți dau drumul decât cu învoiala aceasta.
Atunci, dervișul păli cu totul la chip, iar obrazul lui căpătă o înfățișare de o asprime pe care nu i-o știam și îmi zise:
— Te orbești cu chiar mâna ta.
Și luă oleacă de alifie și mi-o unse împrejurul ochiului drept și pe pleoapa dreaptă. Și nu mai văzui decât neguri cu amândoi ochii mei și ajunsei orbul pe care îl vezi, o, emire al drept-credincioșilor!
Și, simțindu-mă în starea aceasta înfricoșată, îmi venii deodată în minți și strigai, întinzând mâinile înspre derviș:
— Mântuiește-mă de orbie, o, fratele meu!
Ci nu căpătai nici un răspuns. Iar el rămase surd la rugămințile mele fierbinți și la țipetele mele și îl auzii cum pornea cămilele la drum și cum se depărta, ducând ceea ce fusese partea și soarta mea.
Eu, atunci, mă lăsai să cad la pământ și șezui prăbușit un lung răstimp de vreme. Și de bună seamă că aș fi murit de durere și de tulburare pe locul acela, dacă o caravană care se întorcea a doua zi de la Bassra nu m-ar fi cules și nu m-ar fi dus la Bagdad.
Și de-atunci, după ce am văzut trecând pe sub mâna mea norocul și puterea, m-am văzut adus la starea aceasta de cerșetor pe căile milei. Iar căința pentru lăcomia și pentru nechibzuința mea față de binefacerile Atoateîmpărțitorului mi-a intrat în inimă și, spre a mă pedepsi singur, mi-am hotărât osânda de-a fi plătit cu câte o palmă de mâna oricărui ins ce și-ar face pomană cu mine.
Și-aceasta-i povestea mea, o, emire al drept-credincioșilor. Și ți-am istorisit-o fără a ascunde nimic din nelegiuirea mea și din ticăloșia patimilor mele. Și iacătă-mă gata să primesc o palmă de la mâna fiecăruia dintre preacinstiții aci de față, măcar că aceasta nu este nicidecum o pedeapsă îndestulă. Ci milos fără de margini este singur numai unul Allah!
După ce ascultă istorisirea aceasta a orbului, califul îi spuse:
— O, Baba-Abdallah, hotărât! Nelegiuirea ta este o nelegiuire mare, iar nesațul ochiului tău este un nesaț de neiertat! Ci eu gândesc că pocăința și umilința ta dinaintea celui Preamilos ți-au și adus iertarea. Și, pentru aceea, doresc ca de acuma înainte, spre a nu te mai vedea cum înduri osânda obștească, pe care ți-ai hotărât-o, să-ți fie viața pusă la adăpost din vistieria mea. Și, drept aceea, vizirul vistieriei are să-ți dea în fiecare zi câte două drahme din haznaua mea, spre a-ți duce zilele. Și aibă-te Allah întru mila lui!
Și porunci ca tot atâta să i se verse și dascălului cel beteag și cu gura ruptă. Și-i opri lângă sine spre a-i cinsti, potrivit cinului lor, cu toată fala ce se cuvenea, pe tânărul stăpân al iepei bălane, șeicul Hassan și pe călărețul pe urma căruia se cântau cântece indienești și chinezești.
— Ci să nu cumva să crezi, o, mult-norocitule sultan, urmă Șeherezada, că povestea aceasta ar fi de asemuit, mai de aproape ori mai de departe, cu cea a domniței Zuleica.
Iar sultanul Șahriar necunoscând povestea aceea, Șeherezada spuse: