Se povestește că trăia odată, în prăvălia lui, din cetatea Damascului, din țara Șamului, un tânăr neguțător care era ca luna în cea de-a paisprezecea noapte a ei, atâta de frumos și atâta de ispititor, încât niciuna dintre cele ce târguiau în suk nu putea să steie împotriva frumuseții lui minunate. Căci, cu adevărat, flăcăul era o bucurie pentru ochiul care îl privea și o osândă pentru sufletul celui ce-l vedea. Și anume despre el a zis poetul:
Stăpân îmi e sultanul frumuseții, Iar în făptura-i, parcă plămădită De însuși Ziditorul lumii, creții Sunt toți de fală, pentru că-i zidită Fără prihană și desăvârșită.
Înfățișarea-i dulce-i și gingașă, Pe cât îi este inima de crudă; Iar ochii-i lungi, cu geană pătimașă, Stârnesc război, zavistie și ciudă Acelora ce-ar vrea să nu le pese De-atâtea haruri și mândreți alese și pun pojaruri, jinduri și roșeață Și-n inimile cele mai de gheață.
Cârlionțate, pletele-catran Ca scorpionii-s; mijlocu-i subțire Precum e ramul arborelui ban, Ca bambusul, mlădiul peste fire.
Bine-ntocmite-s șoldurile-i coapte, Ce tremură, când calcă-n mersu-i lin, Precum iaurtul crud al unui lapte În strachina vreunui beduin.
Or, într-o bună zi, flăcăul ședea, ca de obicei, la geamlâcul prăvăliei sale, cu ochii lui mari și negri și cu ispita chipului său, când intră o hanâmă ca să facă vreo târguială. Iar el o întâmpină cu cinstire și se porni între ei tocmeala asupra vânzării și a cumpărării. Ci, peste o clipită, hanâma, înrobită cu totul de farmecele lui, îi spuse:
— O, chip de lună, am să viu și mâine să te văd. Și ai să fii mulțumit de mine!
Și îl lăsă, după ce cumpără oarece, plătind fără a se precupeți și plecă în calea ei.
Și, așa cum făgăduise, veni iar la prăvălie, a doua zi, la același ceas. Da ținea de mână o copilandră cu mult mai tânără decât ea și mai drăgălașă și mai ispititoare și mai lipicioasă. Iar neguțătorul cel tânăr, când o văzu pe noua venită, nu mai avu ochi decât pentru ea și nu o mai luă în seamă pe cea dintâi, de parcă nici nu o mai vedea. Iar aceasta, până la urmă, îi spuse:
— O, chip binecuvântat, pe Allah! Nu ai ales rău. Și, dacă vrei, am să slujesc de mijlocitoare între tine și fetișcana aceasta, care este chiar fata mea.
Iar flăcăul spuse:
— Binecuvântarea se află în mâna ta, o, prea-aleasă hanâmă! Hotărât, pe Prorocul! – asupra lui fie rugăciunea și pacea! – dorul meu este până peste poate pentru copilandra aceasta, fiica ta. Ci, vai! Dorul nu este împlinit aievea și, dacă stau să judec din cele ce se văd, fiica ta este prea bogată pentru mine.
Ci ea se împotrivi, spunând:
— Pe Prorocul! O, fiul meu, nu este nimica! Întrucât avem să te iertăm de zestrea pe care soțul este dator s-o scrie pe numele soției și luăm pe seama noastră toate angaralele nunții și toate cheltuielile. Așa că nu ai decât să te învoiești și ai să dobândești un culcuș bun, o pâine caldă, un trup proaspăt și bunăstare! Întrucât, atunci când dai de o făptură atâta de frumoasă ca tine, o iei așa cum este, fără a-i mai cere altceva decât să se poarte cu volnicie la ceea ce știi, vârtos, dârz și îndelung.
Iar flăcăul răspunse:
— Nu este nimica împotrivă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăzecea noapte urmă:
Vârtos, dârz și îndelung.
Iar flăcăul răspunse:
— Nu este nimica împotrivă.
Și, acolo pe loc, căzură la învoială în toate privințele și se hotărî ca nunta să se sărbătorească în cel mai scurt răstimp, fără de slujbe și fără de mosafiri, fără de meterhanale, fără de dănțuitoare și de cântărețe și fără de preumblări și alaiuri.
Și, la ziua hotărâtă, se trimise după cadiu și după martori. Și fu scris senetul, precum învață Legea. Iar mama, de față cu cadiul și cu martorii, îl pofti pe flăcău în odaia de nuntă și îl lăsă singur cu soția sa, spunându-i:
— Bucurați-vă de norocul vostru, o, copiii mei!
Și, în noaptea aceea, nu se mai află în toată cetatea Damascului, din țara Șamului, o pereche mai frumoasă decât a celor doi tineri îmbrățișați, care se potriveau unul cu celălalt ca două jumătăți dintr-o migdală.
Și-a doua zi, după o noapte petrecută în desfătări, mirele se sculă și se duse să-și facă spălările cele de datină la hammam. După care se duse la prăvălia lui, ca de obicei și șezu acolo până la închiderea sukului. Iar atunci se sculă și plecă la casa lui cea nouă, la nevastă-sa.
Și intră la harem și se duse drept la odaia de nuntă, unde în ajun se dedulcise cu atâtea lucruri minunate. Și iacătă că, sub pologul patului, soția lui, cu pletele desfăcute, dormea lipită de un copilandru cu obrazul neadumbrit de-un fir de păr și care o strângea cu patimă la piept.
La priveliștea aceea, lumea se înnegură pe chipul mirelui, care se buluci afară din odaie spre a se duce s-o caute pe soacră-sa și s-o aducă să vadă ceea ce era de văzut. Și chiar că dete de soacră-sa, care sta în pragul odăii și care, atunci când îl văzu galben la chip și tare tulburat, îi zise:
— Ce ai, o, fiul meu? Roagă-te întru Prorocul!
Iar el răspunse:
— Asupra lui fie rugăciunea și pacea! Ce e asta, o, maică? Ce este ceea ce văd eu în pat? Mă adăpostesc întru Allah împotriva vicleniilor Celui bătut cu pietre?
Și scuipă năprasnic pe jos, ca asupra cuiva ce-ar fi fost la picioarele sale. Iar soacra spuse:
— Și pentru ce, o, fiul meu, toată mânia aceasta și toată tulburarea aceasta? Oare din pricină că soția ta este cu altcineva? Ci, pe vredniciile Prorocului! Au tu socoți că poate cineva să se hrănească, oare, cu văzduhul vremurilor? Și socoți că ți-am dat-o pe fata mea de soție, fără a-ți cere nimica de zestre și de diată, ca tu acuma să te-apuci să-i osândești purtarea și să-i strici toanele? Da asta-i un naz mare din partea ta, fiul meu! Întrucât mai degrabă ar trebui să-ți spui că două femei ca noi nu ar fi izbândit să-și trăiască zilele dacă nu ar fi fost slobode să facă ce vor! Acuma pricepi?
Iar mirele, buimăcit de toate câte auzea, nu izbuti decât să îngaime:
— Mă adăpostesc întru Allah! El este Atotmilosârdnicul!
Iar soacra urmă:
— Ce, tot te mai plângi? Păi, copile al meu, dacă felul nostru de a trăi nu îți este pe plac, nu ai decât să ne arăți cât îți sunt de late spetele!
La vorbele acestea, tinerelul, până peste măsură de mânios, strigă, în așa fel ca să fie auzit și de mamă și de fiică:
— Mă despărțesc de ea! Pe Allah și pe Prorocul! Mă despărțesc!
Și, tot atunci, de sub polog, tânăra nevastă se ridică trosnindu-și oasele și, auzind rostirea despărțeniei, își trase degrabă iașmacul peste față, ca să nu mai stea dezvelită dinaintea aceluia care de aci încolo nu mai era pentru ea decât un străin. Și, odată cu ea, ieși de sub polog și făptura cu care șezuse îmbrățișată atât de drăgăstos. Or, făptura aceea, care de departe semăna cu un băiețandru fără barbă, era, numai văzându-i valul părului desfășurat deodată, de-i ajungea până la glezne, era o copilă.
Și, pe când bietul tinerel sta înțepenit de uluială, doi martori, pe care soacra îi ascunsese în dosul unei perdele, se iviră și spuseră:
— Am auzit rostirea de despărțenie și adeverim că te-ai despărțit de soția ta!
Iar mama îi spuse, râzând:
— Eh, fiul meu, nu-ți mai rămâne decât să pleci! Și, ca să nu te duci cu o părere greșită, află că fetișcana de colea și care era culcată cu soția ta, este fata mea cea mai mică. Iar ceea ce ai gândit tu este un păcat pe sufletul tău! Da să mai știi că soția ta a fost mai întâi măritată cu un tinerel care-i era drag și care o avea și el dragă. Ci, într-o zi, s-au certat și, în toiul dihoniei, ginerele meu i-a spus fetei mele: „Mă despărțesc de trei ori!” Și tu știi că acesta-i jurământul de despărțenie cel mai greu și cel mai sfânt. Iar acela care l-a rostit nu poate să se mai însoare cu soția lui de până aci, dacă i-ar veni cheful într-o zi, decât dacă soția lui leagă alt măritiș cu alt bărbat, care, la rându-i, s-o lase și el. Și-așa că aveam trebuință de un dezlegător, fiul meu. Și l-am căutat multă vreme pe dezlegătorul acela, fără a-l găsi. Și, până la urmă, am dat de tine. Și am priceput, de cum te-am văzut, că ai să fii un dezlegător desăvârșit. Și te-am ales. Și s-a petrecut ceea ce s-a petrecut. Uassalam!
Și, cu asta, îl împinse afară din casă și încuie poarta, în vreme ce soțul dintâi, de față cu tot același cadiu și tot aceiași martori, scrise al doilea senet de căsătorie cu soția lui dintâi.
— Și-acesta-i, o, norocitule sultan, povestea cu Dezlegătorul. Ci ea-i departe de-a fi la fel de desfătătoare ca povestea căpeteniei de agii.