Era odinioară la Cairo un kurd, venit în Egipt pe vremea domniei sultanului cel atotbiruitor, Saladin – aibă-l Allah întru milele sale! Și kurdul acela era un ins cumplit de voinic, cu niște mustăți mari și cu o barbă, de i se suia până la ochi și cu niște sprâncene, de-i cădeau peste ochi și cu niște smocuri de păr, de-i ieșeau din nas și din urechi. Iar chipu-i era atâta de amarnic, încât ajunse repede căpetenie de agii. Iar pușlamalele din mahala numai cât ce-l vedeau de departe și o și luau la fugă, slobozindu-și picioarele în vânt, mai sprinteni decât dacă ar fi zărit ivindu-se vreo gulă. Iar mamele își speriau copiii spunându-le că au să-l cheme pe kurd, atuncea când aceștia nu erau cuminți. Într-un cuvânt, era spaima mahalalei și a cetății.
Or, într-o bună zi, zdrahonul simți cum îl apasă singurătatea și se gândi că tare bine ar fi, seara, când se întoarce acasă, să găsească și el niște carne proaspătă bună de luat în gură. Și așa că se duse să caute o pețitoare și-i zise:
— Vreau să-mi iau femeie. Da am pățit multe și știu câte belele aduc îndeobște femeile cu ele. Drept aceea, întrucât doresc să am cât mai puține încurcături cu putință, vreau să-mi găsești o fată fecioară, care să nu se fi depărtat vreodată de poalele maică-sii și care să fie gata a trăi cu mine într-o casă alcătuită numai dintr-o odaie. Și pun învoiala ca niciodată să nu iasă din casa și din odaia aceea. Și ia vezi dacă poți ori dacă nu poți să găsești o atare fată!
Iar pețitoarea răspunse:
— Pot! Și pune jos arvuna!
Iar căpetenia de agii îi dete un dinar drept arvună și plecă în calea lui. Iar pețitoarea se sculă în picioare și porni să caute fata cu pricina. Și după mai multe zile de căutări și de umblete, de întrebări și de răspunsuri, găsi până la urmă o fată ce se învoi să trăiască deci cu kurdul, fără să iasă vreodată din casa alcătuită numai dintr-o odaie. Și pețitoarea se duse să-i dea de știre căpeteniei de agii despre izbânda strădaniilor ei și îi spuse:
— Cea pe care ți-am găsit-o este o fată fecioară, care nu s-a dezlipit vreodată de lângă maică-sa și care mi-a spus, când i-am arătat dorința ta: „Ori că am să trăiesc cu căpetenia cea vitează, ori că stau aici încuiată cu maică-mea, tot aia-i!”
Iar kurdul fu mulțumit foarte de răspuns și o întrebă pe pețitoare:
— Și cum este fata?
Ea răspunse:
— Este grasă și durdulie și albă!
El spuse:
— Așa-mi place!
Și-așa că, întrucât și tatăl fetei se învoia și mama fetei se învoia și fata se învoia și kurdul se învoia, nunta fu sărbătorită fără de zăbavă. Iar kurdul, taică al acelor mustăți vajnice, o aduse pe fata aceea grasă și durdulie și albă în casa lui, alcătuită numai dintr-o odaie și se încuie acolo cu ea și cu ursita sa. Și numai unul Allah știe ce s-a petrecut în noaptea aceea. Și, a doua zi, plecând să-și vadă de treburile de la agie, kurdul își zise: „Mi-am întemeiat norocul cu fata aceasta.” Iar seara, întorcându-se acasă, îi ajunse numai o privire spre a-și da seama că totul era bine orânduit în casă. Și în fiecare zi își zicea: „Încă nu s-a născut acela căruia să-i fie dat a-și băga nasul în ciorba mea.” Iar liniștea-i era desăvârșită și tihna, deplină. Și habar n-avea că, în pofida priceperii lui celei multe, femeia-i iscusită din naștere și că, dacă-și dorește ceva, nimica nu poate să-i stea în cale. Și-avea să capete și el, în curând, învățătura aceasta.
Se afla, într-adevăr, pe uliță, chiar peste drum de fereastra casei, un zalhangiu de carne de oaie. Și măcelarul acela avea un fiu, un pezevenghi desăvârșit, care din firea lui era plin de viață și de voioșie și care de dimineață până seara cânta necurmat, cu un glas tare frumos. Iar tânăra soție a kurdului căpetenie de agii fu înrobită de farmecele și de glasul fiului măcelarului și se petrecu între ei ceea ce se petrecu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și una noapte urmă:
Iar tânăra soție a kurdului căpetenie de agii fu înrobită de farmecele și de glasul fiului măcelarului și se petrecu între ei ceea ce se petrecu.
Și jupânul kurd se întoarse acasă în ziua aceea mai devreme ca de obicei și băgă cheia în broască, spre a descuia ușa. Iar soția lui, care în clipita aceea se afla tocmai în dârdora bucuriei, auzi scârțâitul cheii și lăsă toate ca să sară drept în picioare. Și dete zor să-l ascundă pe drăguțul ei într-un ungher al odăii, pe după frânghia pe care atârnau toate hainele și ale soțului și ale ei. Pe urmă își luă izarul cel mare, cel cu care se învăluia de obicei și coborî scărița să-l întâmpine pe bărbatul său, zdrahonul care, urcând scara până la jumătate, apucase să adulmece că se petrece în casa lui ceva ce nu se petrecea de obicei. Și îi zise nevesti-sii:
— Ce-i aici? Și ce faci cu izarul?
Iar ea răspunse:
— Povestea cu izarul, o, stăpâne al meu, este o poveste care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură aceluia care ar citi-o cu cinstire! Ci, mai întâi, vino și stai colea pe divan, ca să ți-o povestesc!
Și îl trase înspre divan, îl pofti să șadă jos și urmă astfel:
— Află, dar, că era în cetatea Cairo o căpetenie de agii, om amarnic și zuliar, care o veghea pe nevastă-sa fără de răgaz. Și, ca să fie încredințat de credința sa, o închisese într-o casă, cumu-i aceasta, care nu avea decât numai o odaie. Ci, în pofida tuturor iscodelilor lui, muierușca îl încornora din toată inima și se împreuna pe coarnele lui cele nesimțitoare cu fiul unui măcelar vecin al lor, până ce, într-o zi, întorcându-se acasă mai devreme ca de obicei, căpetenia de agii mirosi ceva. Și, într-adevăr, când femeia îl auzise la ușă, dăduse zor să-l ascundă pe drăguțul ei, iar pe bărbatu-său îl trăsese pe un divan, întocmai precum făcui eu cu tine. Și-atunci, muierea îi aruncă pe cap o basma pe care o avea în mână și îl strânse cu ea de gât din toate puterile, uite-așa!
Și, spunând acestea, nevestica aruncă izarul pe capul kurdului și i-l strânse pe după gât, râzând și urmându-și povestirea astfel:
— Și când puiul de lele fu bine prins în năframă și cu capul și cu gâtul, femeiușca strigă la drăguțul ei ascuns pe după hainele soțului: „Hei, drăguțule, iute, iute! Fugi!” Iar măcelarul cel tânăr dete zor să iasă din ascunzătoarea lui și să se repeadă, pe scară, în uliță. Și-aceasta-i povestea cu izarul pe care-l țineam în mână, ya sidi!
Și, după ce povesti astfel povestea aceasta și văzând că drăguțul ei este de mult în afară de orice primejdie, nevestica lăsă izarul pe care îl răsucise vârtos împrejurul gâtului soțului ei, kurdul și se puse pe-un râs, de se prăvăli pe spate.
Iar căpitanul kurd, scăpând din sugrumare, nu știu dacă se cade să râdă ori să se supere de povestea și de joaca soției lui. Și-apoi kurd era și kurd rămânea. Și drept aceea nu pricepu niciodată nimic din toată pățania. Iar mustățile și smoacele lui de păr nu se feșteliră întru nimic. Și muri ca un om fericit, mulțumit și îndestulat, lăsând multă prăsilă pe urma lui.
Iar Șeherezada, în noaptea aceea, mai spuse și povestea ce urmează și care-i o înfruntare între mărinimia a trei inși de soiuri osebite, și-anume între un soț, un drăguț și un hoț.