Se povestește că un sultan ședea într-o zi pe terasa saraiului său, revenindu-se și bucurându-și ochii cu priveliștea cerului de deasupra capului și cu grădinile cele frumoase de la picioarele sale. Și dete deodată cu privirea, pe terasa unei case așezate peste drum de saraiul său, de o femeie cum nu mai văzuse nicicând alta asemenea ca frumusețe. Și se întoarse înspre cei care îl înconjurau și îi întrebă:
— A cui este casa aceea?
Iar ei răspunseră:
— A slujitorului tău, Faiiruz. Iar femeia este soția lui!
Atunci, sultanul coborî de pe terasă; iar patima îl și lăsase beat, fără de vin și dragostea era în inima lui.
Și îl chemă pe slujitorul său, Faiiruz și îi spuse:
— Ia scrisoarea aceasta și du-te în cutare cetate și adu-mi răspunsul!
Și Faiiruz luă scrisoarea și se duse acasă la el și își puse scrisoarea sub cap și își trecu așa noaptea toată. Iar când se făcu dimineață, se sculă, își luă bun-rămas de la soție și plecă înspre cetatea cu pricina, habar neavând ce rosturi avea domnul său împotriva lui.
Estimp, sultanul se ridică degrabă, numaidecât după ce soțul plecă și se îndreptă, îmbrăcat în haine străvestite, înspre casa lui Faiiruz și bătu la ușă. Iar soția lui Faiiruz întrebă:
— Cine este la ușă?
Și el răspunse:
— Sunt eu, sultanul, stăpânul soțului tău!
Și ea deschise.
Iar el îi spuse, așezându-se:
— Am venit ca musafir.
Iar ea zâmbi și răspunse:
— Mă adăpostesc întru Allah de un astfel de musafirlâc. Întrucât chiar că nu mă aștept la nimica bun de la el!
Ci sultanul spuse:
— O, alean al inimilor, noi suntem stăpânul soțului tău și socotim că nu ne prea cam cunoști!
Iar ea răspunse:
— Ba te cunosc, o, doamne și stăpâne al meu și cunosc și ce gând ai și știu și ce vrei și că ești stăpânul soțului meu. Și, spre a-ți dovedi că pricep prea bine care ți-e treaba, te povățuiesc, o, sultane al meu, să ai sufletul atâta de sus înălțat, cât să ți se potrivească și ție stihurile poetului:
Nu am să-mi fac vreodată cale Pe drumul către vreun izvor Ce stă cu ghizdul buzei sale La bunăvoia tuturor Și-și lasă proaspetele ape Toți trecătorii să-i adape.
Când muștele cele murdare și-abat pe farfuria mea roirea lor bâzâitoare, De mi-ar fi foamea cât de grea, Las farfurie și bucate, Că altceva nu se mai poate.
La fel și leul ocolește un drum ce duce la vreun vad la care, strecurați hoțește și câinii vin la adăpat, Să lipăie și ei la fel De unde se adapă el.
Și, după ce spuse stihurile, soția lui Faiiruz adăugă:
— Ci tu, o, Măria Ta, ai bea din fântâna pe care alții înaintea ta și-au pus buzele?
Iar sultanul, auzind vorbele acestea, se uită la ea cu uimire. Și fu atâta de tulburat, încât întoarse spatele, fără a mai găsi o vorbă de răspuns; și, în graba lui de a fugi, își pierdu acolo unul dintre papuci. Și-aceasta-i fu pățania.
Ci în ceea ce îl privește pe Faiiruz, iacătă! După ce ieși din casă, spre a se duce unde îl trimisese sultanul, căută scrisoarea în buzunar și nu o găsi. Și își aduse aminte că o pusese sub căpătâi. Și se întoarse din drum și intră în casă chiar la o clipită după ce sultanul tocmai ieșise. Și văzu imineul sultanului, pe prag. Și numaidecât înțelese pricina trimiterii lui afară din cetate, în niște locuri depărtate. Și își zise: „Sultanul, stăpânul meu, nu mă trimite acolo decât ca să-și dea frâu slobod la o patimă tăinuită!” Da păstră tăcerea și, intrând fără zarvă în odaie, luă scrisoarea de unde o lăsase și plecă iar, fără ca soția să fi prins de veste de întoarcerea lui. Și părăsi cetatea în grabă și se duse să-și îndeplinească solia cu care fusese însărcinat de sultanul, stăpânul său. Și Allah îi scrise bună pace și omul duse scrisoarea la locul poruncit și se întoarse în cetatea sultanului aducând răspunsul cerut. Și, până a se duce să se odihnească la el acasă, dete zor să se înfățișeze dinaintea sultanului care, spre a-l răsplăti pentru vrednicia lui, îl dărui cu o sută de dinari. Și nimica nu se pomeni despre ceea ce știm.
Iar Faiiruz, luând cei o sută de dinari, se duse la sukul giuvaiergiilor și al argintarilor și cumpără, de toți banii, niște lucruri strălucite, tot felul de podoabe plăcute femeilor. Și le duse pe toate nevesti-sii, spunându-i:
— Acestea-s spre a sărbători întoarcerea mea!
Și adăugă:
— Ia-le și pe astea și tot ce ai aici și întoarce-te la casa tatălui tău!
Iar ea îl întrebă:
— Pentru ce?
— Pentru că sultanul, stăpânul meu, m-a coperit cu bunătatea lui. Și pentru că vreau ca toată lumea să afle și ca tatăl tău să se bucure văzând la tine toate podoabele acestea, drept aceea doresc să te văd cum pleci acolo unde îți spun.
Iar ea răspunse:
— Cu drag și cu toată inima bucuroasă!
Și se împodobi cu tot ce-i adusese bărbatu-său și cu tot ce mai avea și plecă la casa tatălui ei. Și taică-său se bucură foarte de venirea ei și de toate mândrețele pe care le vedea pe ea. Și șezu în casa tatălui său vreme de o lună întreagă, fără ca soțul ei, Faiiruz, să se mai fi gândit să vină după ea și fără ca baremi să fi trimis să ceară știri despre ea.
Încât, la capătul lunii aceleia de despărțire, fratele tinerei neveste veni la Faiiruz și-i zise:
— O, Faiiruz, dacă nu vrei să dezvăluiești pricina mâniei ce-o ai împotriva soției tale și pricina părăsirii în care ai lăsat-o, vino măcar și apără-te, în pricina cu noi, dinaintea sultanului, stăpânul nostru!
Iar Faiiruz răspunse:
— Dacă voi vreți să vă judecați, eu nu am să mă judec!
Iar fratele tinerelei spuse:
— Ci vino totuși, ca să mă auzi ce pâră am!
Și se duse cu el dinaintea sultanului.
Și îl găsiră pe sultan, în sala de județe, cu cadiul stând jos lângă el. Și fratele tinerei femei, după ce sărută pământul dintre mâinile sultanului, spuse:
— O, stăpâne al nostru, vin să mă judec pentru o pricină!
Iar sultanul îi spuse:
— Pricinile de judecat îl privesc pe domnia sa, cadiul. Cu el se cade să vorbești!
Iar fratele tinerei femei se întoarse înspre cadiu și zise:
— Allah lumineze județele domnului nostru, cadiul! Or, iacătă pâra și jalba noastră: i-am închiriat, numai ca închiriere, omului acesta, o grădină frumoasă, bine ocrotită cu ziduri înalte și păzite, minunat îngrijită și sădită cu flori și cu pomi roditori. Ci omul acesta, după ce a strâns toate florile și a mâncat toate poamele, a dat jos zidurile, a lăsat grădina vraiște în cele patru vânturi și a adus totul în stare de jaf. Și-acuma vine să rupă învoiala și să ne dea îndărăt grădina în starea în care a adus-o! Și-aceasta-i plângerea noastră și pricina noastră, ya sidi'l cădi!
Și cadiul se întoarse înspre Faiiruz și îi zise:
— Da tu ce ai a spune, o, tinere?
Și el răspunse:
— Într-adevăr, le dau îndărăt grădina într-o stare mai bună decât era înainte!
Iar cadiul îi spuse fratelui:
— Este adevărat că dă îndărăt grădina în stare mai bună, precum ne mărturisește?
Iar fratele zise:
— Nu. Ci aș vrea să aflu de la el pricina care l-a împins să ne-o dea îndărăt!
Și cadiul întrebă, întorcându-se înspre Faiiruz:
— Ce ai de zis, o, tinere?
Și Faiiruz răspunse:
— Le-o dau îndărăt din toată inima mea și în pofida inimii mele! Iar pricina acestei dări îndărăt, întrucât dorește s-o afle, este că am intrat în grădina cu pricina și am văzut pe pământul ei urmele trecerii leului și ale piciorului lui. Și mi-a fost frică să nu mă sfâșie leul, de m-aș mai încumeta încă o dată. Și pentru aceea am dat grădina îndărăt stăpânului ei. Și nu am făcut treaba aceasta decât din cinstire față de leu și din frică pentru mine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și patra noapte urmă:
Și nu am făcut treaba aceasta decât din cinstire față de leu și din frică pentru mine.
Iar sultanul, care sta tolănit pe perne și asculta fără a lăsa să se vadă, când auzi vorbele lui Faiiruz, slujitorul său și pricepu unde bate tâlcul, se ridică pe jumătate și îi spuse tânărului:
— O, Faiiruz, liniștește-ți sufletul, alungă-ți temerile și întoarce-te la grădina ta. Întrucât, pe adevărul și pe sfințenia Islamului! Grădina ta este cea mai bine apărată și cea mai bine păzită din câte am văzut eu în viața mea; iar zidurile ei sunt la adăpost de orice călcare; iar pomii, roadele și florile ei sunt cele mai curate și cele mai frumoase din câte am văzut vreodată!
Și Faiiruz înțelese. Și se întoarse la soția lui. Și o iubi. Și, în felul acesta, nici cadiul, nici nimenea dintre cei mulți câți se aflau de față în sala de județe nu putu să priceapă nimic din pricina aceea, care rămase tăinuită între sultan și Faiiruz și fratele soției. Ci numai unul Allah este Atoateștiutor!