Se povestește în cărțile oamenilor desăvârșiți, ale învățaților și ale poeților care și-au deschis saraiul înțelepciunii lor și pentru cei care dibuiesc în nevolnicie laude multe și alese aceluia carele, pe pământ, i-a dăruit cu strălucire pe câțiva dintre oameni, întocmai cum a așezat pe bolta cerurilor soarele, bageaca slavei sale, iar la marginea zărilor a pus zorile, facla din sala de noapte a frumuseții lui; carele a înveșmântat cerul în mantia de mătasă a norilor și pământul în caftanul cel luminos al verdeții; carele a împodobit grădinile cu pomi și pomii cu hainele lor verzi; carele a dat însetaților izvoarele cele cu ape bune, petrecăreților le-a dat umbra viței-de-vie, femeilor le-a dat frumusețea, primăverilor le-a dat trandafirii, trandafirilor le-a dat zâmbetul, și, spre a încununa trandafirii, le-a dat gâtlejul cântător al privighetorilor; carele a pus femeia sub ochii bărbatului, iar în inima bărbatului a sădit dorința, ca pe un giuvaier în inima pietrei!
Se povestește, așadar, că într-o împărăție de printre împărățiile cele mari era un domn falnic, al căruia fiece pas era o fericire, ai căruia robi erau o bucurie și un noroc și care era mai drept decât Chosroe-Anușirvan și mai darnic decât Hatim-Tai.
Și domnul acela cu fruntea senină se chema Șams-Șah și avea un fiu cu purtări alese și cu farmece minunate, asemănător la frumusețe cu steaua Canope când strălucește peste mare.
Iar flăcăul acela împărătesc, pe care îl chema Diamant, veni într-o zi la părintele său și zise:
— O, tată al meu, astăzi mi-e lehamite de traiul în cetate și sufletului meu îi e dor să plece la vânătoare și la preumblare, spre a se însenina. Altminteri, de atâta zaiflâc, am să-mi sfâșii hainele de pe mine.
Când auzi vorbele feciorului său, sultanul Șams-Șah, dată fiind dragostea cea mare, pe care o avea pentru el, grăbi să dea poruncile de trebuință pentru vânătoarea și pentru preumblarea cu pricina. Și chehaelele de vânătoare și păsărarii pregătiră șoimii, iar grăjdarii înșăuară caii de munte. Iar beizadea Diamant trecu în fruntea unei cete strălucite de flăcăi bine clădiți și o luă cu ei înspre locurile pe unde dorea el să vânătorească, spre a-și risipi sastiseala din suflet.
Și, călărind într-un vârtej turbat, ajunse până la urmă la poalele unui munte ce da cu vârful de cer. Și, la poalele acelui munte, era un copac mare; iar la poalele acelui copac curgea un izvor; iar din izvorul acela se adăpa un cerb-lopătar, cu capul plecat asupra apei. Și Diamant, vrăjit de priveliște, porunci oamenilor lui să-și oprească pe loc caii și să-l lase să se ducă singur să ispitească și să prindă vânatul acela. Și se repezi cu tot focul bidiviului său înspre cerbul cel sălbatic și mândru.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincea noapte urmă:
Și se repezi cu tot focul bidiviului său înspre cerbul cel sălbatic și mândru, care, pricepând că viața-i spânzura de-o clipită, făcu o săritură mare și, cu o răsucitură sprintenă, se află dincolo de bătaia săgeții, pe cele patru picioare ale lui, mâncând depărtarea sub copite, spre câmpie. Iar Diamant, slobozit, în vântul goanei, se luă după cerb în câmpie, hăt departe de ceata sa înarmată. Și își văzu de urmărirea lui, până ce calul, tot numai o spumă și fără de răsuflare, lăsă să-i spânzure o limbă uscată, în pustiul acela, în care nu se vedea nici urmă și nici mireasmă de fiu de-al lui Allah și unde, drept orice suflare, nu se afla decât duhul Nevăzutului.
Or, atunci, taman ajunsese dinaintea unei coline de nisip, care îi închidea zarea și pe după care cerbul pierise. Iar Diamant, mohorât, se sui pe colină și, ajungând pe povârnișul celălalt, văzu deodată o altă priveliște așternându-i-se sub priviri. Întrucât, în locul uscăciunii nemiloase a pustiului, o oază răcoroasă își ducea acolo traiul de verdeață, udată de pârâuri și împodobită cu straturi sălbatice de flori roșii și de flori albe, asemănătoare cu asfințitul și cu zoritul de zi. Și Diamant simți cum sufletul i se însenină și cum inima-i înflorește, de parcă ar fi intrat în grădina păzită de Radwan, străjerul cel întraripat.
După ce coconul Diamant se minună de desăvârșirea lucrării Atoatezămislitorului, după ce își adăpă calul și după ce bău și el din apa cea bună a oazei, în căușul mâinii, se ridică și își roti privirile, spre a cerceta împrejurimile după amănuntele lor. Și iacătă că la umbra unui copac tare bătrân, ce părea că își are rădăcinile afundate până la porțile cele de dinlăuntru ale pământului, văzu un jeț singuratic. Și pe jețul acela ședea un crai bătrân, cu capu-ncununat de coroana împărătească și cu picioarele desculțe, cufundat în gânduri. Și Diamant, cuviincios, i se temeni cu un salamalec. Iar sultanul cel bătrân îi răspunse la salamalec și îi zise:
— O, fecior de crai, pentru care pricină ai străbătut pustia cea amarnică, pe unde nici pasărea nu poate să mai bată din aripi și unde sângele fiarelor sălbatice se preschimbă în fiere?
Iar Diamant îi istorisi pățania lui și adăugă:
— Da tu, o, mult-bătrâne doamne, poți să-mi spui pricina șederii tale în locul acesta împresurat de sihăstrie? Întrucât povestea ta trebuie să fie o poveste ciudată!
Și sultanul cel bătrân răspunse:
— Hotărât, povestea mea este ciudată și de-a mirărilea! Ci atâta-i de ciudată, încât ar fi mai bine ca tu să nu stărui a-i auzi din gura mea istorisirea. De nu, are să fie pentru tine pricină de lacrimi și de năpaste.
Ci beizadea Diamant spuse:
— Poți să vorbești, o, bătrâne, întrucât sunt hrănit cu laptele maicii mele și sunt fiul tatălui meu.
Și stărui întruna spre a-l hotărî să-i istorisească cele ce dorea să asculte.
Atunci, sultanul cel bătrân, stând pe jețul lui de sub pom, spuse:
— Ascultă, dar, vorbele pe care am să le scot din căsulia inimii. Strânge-le și pune-le în pulpana hainei tale.
Și își plecă o clipă capul, pe urmă îl ridică și grăi astfel:
Află, dar, o, flăcăule, că, înainte de venirea mea în ostrovul acesta din inima pustiului, am fost domn peste pământurile de la Babyl, în mijlocul bogățiilor, al saraiurilor, al oștilor și al slavei mele. Iar Allah Slăvitul – Preamărit fie El! – îmi hărăzise ca urmași șapte copii împărătești, care îl binecuvântau pe Zămislitorul lor și care erau bucuria inimii mele. Și toate din împărăția mea se petreceau în pace și în îmbelșugare, până ce într-o zi fiul meu cel mare află din gura unui chervanagiu că în țările cele depărtate ale Sinnului și ale Masinnului trăiește o domniță, fiica sultanului Camus, fiul lui Tammuz, pe care o cheamă Mohra și care nu-și are seamăn pe lume; că desăvârșirea frumuseții ei înnegurează fața lunii pline; și că Iosif și Zuleikha dinaintea ei își au urechea găurită cu belciugul robiei. Cu-o vorbă, că e plăsmuită întocmai ca în stihurile poetului:
E-o frumusețe care-și face pradă Din inimile celor ce-o privesc; Sidef din rai e păru-i ca o nadă, Obrajii-s trandafiri care-nfloresc.
Iar buzele-i rubine-s și zahăr;
Și dinții-i albi surâd chiar și-n mânie.
E-o frumusețe care pune jar în suflete și care le sfâșie.
Și chervanagiul îi mai spuse fiului meu cel mare că sultanul Camus nu mai are alt copil, decât pe mult-norocita aceea de fată. Iar mlădița cea fermecătoare din grădina frumuseții fiind ajunsă la primăvara înmuguririi ei și albinele începând să roiască prin preajma trupului înflorit, era nezăbavnic, cumu-i datina, spre a i se alege un soț, să se adune de prin toate țările toți domnișorii cei tineri în vârstă de-a cere și de-a fi primiți. Ci se hotărî că pețitorii sunt datori să răspundă numaidecât la o întrebare pe care avea să le-o pună domnița, întrebare ce nu cuprindea decât vorbele acestea: Care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos? Și-atâta era tot ce i se cerea pețitorului ca zestre pentru domniță din partea soțului, ci cu legământul că aceluia care nu va ști să răspundă cu pricepere la întrebare i se va tăia capul și i se va agăța în vârful saraiului.
Or, când fiul meu află toate acestea din gura chervanagiului, inima i se pârjoli ca o bucată de carne pe grătar; și veni la mine, vărsând lacrimi ca dintr-un nor de potoape. Și, gemând, îmi ceru îngăduința să plece, spre a se duce să încerce a dobândi domnița din țările Sinnului și Masinnului.
Iar eu, speriat peste poate de pornirea lui de nebunie, degeaba încercai să-l tămăduiesc, întrucât doftoria povețelor rămase fără de putere asupra răului pricinuit de boala iubirii. Și atunci, îi spusei fiului meu:
— O, lumină a ochilor mei, dacă nu poți, fără a muri de jale, să te oprești de-a pleca înspre meleagurile Sinnului și Masinnului, unde domnește sultanul Camus, fiul lui Tammuz, părintele domniței Mohra, am să te însoțesc în fruntea oștilor mele. Și, dacă sultan Camus are să primească de bunăvoie să mi-o dăruiască pe fiică-sa pentru tine, totul are să fie bine; dacă nu, pe Allah! Am să poruncesc să se dărâme asupra-i zidurile saraiului său și am să-i spulber împărăția în vânt. Și așa, fata are să ajungă o roabă și un bun al tău.
Ci fiul meu cel mare nu se arătă deloc a găsi gândul meu pe placul său și îmi răspunse:
— Nu este potrivit cu cinstea noastră, o, tată al meu, să luăm cu sila ceea ce nu ni se dăruiește cu bună-credință. Așa că trebuie să mă duc chiar eu să dau răspunsul cerut și s-o dobândesc astfel pe fata sultanului.
Eu, atunci, pricepui mai bine decât oricând că nici o făptură nu poate, față de ceea ce i-a fost scris la ursitoare, să șteargă nici măcar o slovă din cuvintele pe care le-a zugrăvit în Cartea Ursitelor diacul cel întraripat. Și, văzând că așa fusese scris la soarta copilului meu, îi dădui, nu fără prisos de suspine, îngăduința de a se duce. Și, ca urmare, își luă bun-rămas de la mine și plecă să-și caute ursita.
Și ajunse pe meleagurile cele afunde, peste care domnește sultanul Camus și se înfățișă la saraiul unde șade domnița Mohra și nu putu să răspundă la întrebarea despre care ți-am spus, o, străinule. Și domnița cea fără pic de milă puse să i se taie capul și să-i fie agățat în vârful saraiului. Iar eu, la știrea aceasta, plânsei toate lacrimile deznădejdii. Și, îmbrăcat cu haine de moarte, șezui închis cu durerea mea vreme de patruzeci de zile. Iar toți prietenii își coperiră capul în cenușă. Și de durere ne sfâșiarăm hainele. Și tot saraiul răsuna de țipete de jale și de un zbucium ca acela de la învierea de Apoi.
Atunci, cel de al doilea fecior al meu, cu chiar mâna lui, puse în inima mea cea de a doua rană a chinului, înghițind ca și frate-său băutura morții. Căci, ca și fratele lui mai mare, voi să facă și el încercarea. Pe urmă veni rândul celorlalți cinci copii ai mei, care, în același chip, luară calea pieirii și muriră ca jertfe ale simțământului dragostei.
Iar eu, lovit fără de leac de ursita cea neagră și doborât de o jale fără de nădejde, îmi lăsai scaunul de domnie și țara și plecai să rătăcesc pe căile bejaniei. Și trecui, ca un lunatic, prin câmpii și prin pustietăți. Și ajunsei, cum mă vezi, cu coroana pe cap și cu picioarele goale, în locul unde mă aflu acum, așteptând moartea în jețul acesta.
După ce beizadea Diamant auzi povestirea sultanului cel bătrân, fu lovit și el de săgeata simțământului ucigaș și începu să scoată niște oftaturi de dor, ce scăpărau scântei. Întrucât, cum a spus poetul:
S-a strecurat iubirea-n mine Și fără ca s-o fi văzut, Doar prin auz! Și nu mi-e bine. Nici n-am habar cum de-a putut Necunoscuta mea iubită Să-mi fure inima vrăjită.
Și iacă-așa cu sultanul de odinioară de la Babyl, cel care sta pe jețul lui, în oază și iacătă povestea lui cea tristă!
Cât despre soții de vânătoare ai lui Diamant, apoi aceia, îngrijorați foarte de lipsa crăișorului lor, după un răstimp, în ciuda poruncii pe care le-o dase de a nu se duce după el, plecară să-l caute și, într-un sfârșit, îl găsiră tocmai când ieșea din oază. Și beizadeaua venea cu capul jalnic lăsat în piept și cu chipul cuprins de veștejire. Iar ei se strânseră împrejurul lui, ca fluturii la un trandafir și îi deteră un cal de schimb, sprinten la fugă, ușor ca o adiere de vânt, care gonea mai iute decât închipuirea. Iar Diamant dete calul său dintâi slugilor din alaiul său și încălecă pe cel ce i se adusese și care avea o șa aurită și un frâu împodobit cu mărgăritare. Și ajunseră cu toții, fără de necaz, la saraiul sultanului Șams-Șah, părintele lui Diamant.
Și sultanul, în loc de a-l vedea pe fiul său cu un chip înflorit și cu o inimă ușurată, în urma acelei preumblări și a acelei vânători, îl găsi tare mohorât la obraz și cufundat într-un noian de mâhnire neagră. Căci dragostea îl pătrunsese până la oase, îl făcuse slab și fără de putere și acuma îi mistuia inima și sufletul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șasea noapte urmă:
Căci dragostea îl pătrunsese până la oase, îl făcuse slab și fără de putere și acuma îi mistuia inima și sufletul.
Și sultanul, după multe stăruinți și rugăminți, izbuti până la urmă să-l înduplece pe fiul lui să-i dezvăluiască pricina acelei stări pline de jale. Și, odată dat la o parte vălul tainei, sultanul îl sărută pe fiul său și îl strânse la piept și îi spuse:
— Nu-i nici un necaz! Însenină-ți ochii și liniștește-ți sufletul cel drag, întrucât am să trimit la sultan Camus, fiul lui Tammuz, care domnește peste țările Sinnului și ale Masinnului, niște soli cu o scrisoare scrisă de mâna mea, spre a i-o cere de soție pentru tine pe fiica lui, Mohra. Și am să pun să i se ducă, pe cămile, o mulțime de calabalâcuri cu haine de preț, cu giuvaieruri scumpe și cu daruri de toate soiurile, vrednice de domni. Și dacă, spre prăpădul vieții lui, părintele domniței Mohra nu va primi cererea noastră și are să ne fie astfel un prisos de rușinare și de supărare, am să trimit asupra-i oștile de poghiaz, care să-i năruiască în sânge scaunul de domnie și să-i spulbere coroana în vânt. Și așa avem s-o dobândim cinstit pe preafrumoasa Mohra, cea cu purtări năzdrăvane.
Așa îi vorbi, de pe jețul său daurit, sultanul Șams-Șah fiului său, Diamant, de față cu vizirii, cu emirii și cu ulemalele, care încuviințară din cap vorbele împărătești.
Ci beizadea Diamant răspunse:
— O, adăpost al lumii, nu putem face așa! Mai degrabă am să mă duc chiar eu și am să dau răspunsul cerut. Și numai prin vrednicia mea am s-o dobândesc pe domnița cea vrăjitoare.
Iar sultanul Șams-Șah, auzind răspunsul fiului său, începu să scoată niște gemete îndurerate și spuse:
— O, suflet al tatălui tău, mi-am păstrat până acuma, datorită ție și strălucirea ochilor și vlaga trupului, căci tu ești singura mângâiere a inimii mele bătrâne de sultan și singurul stâlpar al frunții mele. Cum de poți să mă părăsești ca să dai fuga în calea morții celei fără de mântuire?
Și îi vorbi așa mai departe, spre a-i înduioșa inima. Ci în zadar. Și, ca să nu-l vadă cum moare sub ochii lui de jale mocnită, fu nevoit să-l lase să plece slobod.
Și crăișorul Diamant încălecă pe un cal frumos ca un vis, luând drumul ce ducea înspre împărăția lui Camus. Iar tatăl său și mama sa și toți ai săi își frământară mâinile de deznădejde și se cufundară în fântâna cea fără de fund a mâhnirii.
Și coconul Diamant drumeți din otac în otac, și, dată fiind bună pacea care îi fu menită, ajunse, într-un sfârșit, în mult-depărtata cetate de scaun din inima împărăției lui Camus. Și se pomeni dinaintea unui sărai mai înalt decât un munte. Iar în vârful acelui sărai spânzurau cu miile capetele de beizadele și de crai, unele cu coroana lor, iar altele goale și pletoase. Iar pe întinsul meidanului erau ridicate corturile de atlazuri de zarafir și de satinuri chinezești, cu perdele de muselinuri daurite.
Și, după ce se minună îndelung de toate, beizadea Diamant băgă de seamă că la poarta cea mare a saraiului sta spânzurată o tobă împodobită cu nestemate, la fel ca și măciuca ei. Iar pe toba aceea sta scris cu slove de aur: „Orice ins de sânge împărătesc, care ar vrea s-o vadă pe domnița Mohra, să bată cu măciuca în toba aceasta.” Și Diamant, fără a șovăi, descălecă din șa și se duse drept la poarta cu pricina. Și luă măciuca împodobită cu nestemate și izbi cu ea în vuvă atâta de năprasnic, încât huietul pe care îl scoase cutremură cetatea toată.
Și numaidecât slugile de la sărai se înfățișară și îl duseră pe beizadea la sultanul Camus. Și sultanul, la vederea frumuseții lui, își simți sufletul răpit și gândi să-l scape pe crăișor de la moarte. Și-așa că îi spuse:
— Vai de tinerețea ta, o, fiul meu! Pentru ce vrei să-ți pierzi viața, ca toți cei care nu au putut să răspundă la întrebarea fetei mele? Leapădă-te de ispita aceasta, fie-ți milă de zilele tale și te fac musaip al meu. Întrucât nimenea, afară numai de Allah cel Atoateștiutor, nu cunoaște tainele și nu poate să descurce gândurile cele zănatice ale unei fete.
Și, întrucât beizadea Diamant stăruia în hotărârea lui, sultan Camus îi mai spuse:
— Ascultă, o, fiul meu! Îmi este cu mare jale să văd cum merge la o moarte fără de fală un flăcău atâta de frumos de pe meleagurile Soarelui-Răsare. Drept aceea, mă rog ție, până a nu înfrunta clipa cea neagră, chibzuiește vreme de trei zile; și numai atunci întoarce-te să ceri hatârul ce are să despărțească dulcele-ți cap de împărăția trupului tău.
Și îi făcu semn să plece.
Iar coconul Diamant fu nevoit în ziua aceea să se întoarcă de la sărai. Și, spre a-și trece vremea, porni să hoinărească prin sukuri și prin prăvălii și văzu că oamenii din țara aceea a Sinnului și a Masinnului erau plini de cuviință și de isteciune. Ci se simțea mânat mereu înspre casa în care trăia aceea a cărei viață îl momise din afundul țării lui, întocmai precum acul este tras înspre piatra magnetică.
Și ajunse dinaintea grădinii saraiului și gândi că, dacă ar izbuti să se strecoare acolo în grădină, ar putea s-o zărească pe domniță și să-și mulțumească sufletul cu vederea ei. Ci nu știa cum să facă să se strecoare înlăuntru, fără a fi oprit de străjerii de la poartă; când iacătă că zări un șanț ce-și vărsa apa din grădină, pe sub zid. Și își zise că ar putea să intre cumva în grădină odată cu apa. Drept care, cufundându-se dintr-odată în apa din șanț, trecu fără de nici o piedică pe sub zid în grădină. Și șezu un răstimp într-un loc ferit, spre a-și zvânta hainele la soare.
Pe urmă se sculă și începu să se preumble cu pași agale printre pomi. Și se minuna de grădina aceea verde, scăldată de apa izvoarelor și împodobită ca un bogătan într-o zi de sărbătoare; și unde floarea trandafirului alb îi zâmbea surorii sale de pe trandafirul cel roșu; unde graiul privighetorilor îndrăgostite de iubiții lor, trandafirii, era duios ca o cântare dulce pe niște stihuri gingașe; unde pe patul florilor din straturi se tolăneau potoape de frumuseți; unde stropii de rouă de pe purpura trandafirilor erau ca lacrimile unei copile cuminți, pe care a necăjit-o cineva; unde păsărelele din livadă, bete de voioșie, cântau toate cântecele din gâtlejul lor, pe când printre crengile chiparoșilor cei drepți de pe malul izvoarelor îngurluiau turturelele cu gâtul împodobit de salba sfiiciunii; unde, într-un sfârșit, totul era atâta de desăvârșit de frumos, încât, puse în cumpănă, grădinile Iremului nu puteau să fie decât un tufăriș de spini.
Și, cum se preumbla așa, domol și cu luare-aminte, crăișorul Diamant se pomeni deodată, la o cotitură de cărare, dinaintea unui havuz de marmură albă, iar pe malul havuzului era așternut un chilim de mătasă. Și pe chilimul acela ședea tolănită leneș, ca o panteră la odihnă, o copilă atâta de frumoasă, încât toată grădina se aprindea de la strălucirea sa. Iar mireasma cosițelor părului ei era atâta de tare, încât răzbătea până în cer, ca să înmiresmeze cu ambra mințile huriilor.
Și beizadea Diamant, la vederea acelei mult-norocite copile, pe care nu mai putea să se sature privind-o, așa precum un bolnav de dropică nu se mai satură să bea din apa Eufratului, pricepu că o frumusețe ca aceea nu putea să se reverse decât numai de la Mohra, cea pentru care potop de suflete se mistuiau ca niște fluturi într-o făclie.
Și iacătă că, pe când Diamant sta răpit de vrajă și de minunare, o copilandră dintre însoțitoarele Mohrei veni înspre locul unde se afla el ascuns și dete să umple cu apă de la izvor un pocal din aur, pe care îl ținea în mână. Și deodată fata scoase un țipăt de spaimă și scăpă în apă pocalul din aur. Și se întoarse în fugă, tremurând și cu mâna la inimă, între soațele ei. Iar acelea o duseră numaidecât la stăpâna lor, Mohra, ca să-i lămurească pricina zăpăcelii și a scăpării pocalului în apă.
Și copila, care pe numele ei se chema Creangă-de-Mărgean, izbutind să-și mai potolească oleacă bătăile inimii, îi spuse domniței:
— O, cunună a capului meu, o, stăpâna mea, pe când mă aflam aplecată asupra râului, am văzut deodată oglindindu-se în apă un chip tânăr de flăcău, atâta de frumos, că nici nu știu de este al unui fecior de oameni ori al vreunui fiu de ginni. Și, de tulburare, mi-a scăpat pocalul din aur din mână în apă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptea noapte urmă:
Oglindindu-se în apă un chip tânăr de flăcău, atâta de frumos, că nici nu știu de este al unui fecior de oameni ori al vreunui fiu de ginni. Și, de tulburare, mi-a scăpat pocalul din aur din mână în apă.
Auzind vorbele spuse de Creangă-de-Mărgean, domnița Mohra, spre a se încredința, porunci ca o altă fată dintre însoțitoarele ei să se ducă îndată și să se uite în apă. Și numaidecât o altă fată dete fuga la râu și, când văzu oglindit în ape chipul cel minunat, se întoarse în goană, cu inima arsă și gemând de iubire, să-i spună stăpână-sii:
— O, stăpână a noastră, Mohra, nu știu, da aș zice că acel chip din apă este chipul vreunui înger ori al vreunui fecior de ginni! Ori poate că o fi coborât în râu chiar luna!
La spusele acestea ale însoțitoarei sale, domnița Mohra simți tăciunele ispitei cum i se aprinde în suflet; și dorința de a vedea chipul vrăjit îi zvâcni în inimă. Și se sculă pe picioarele ei cele gingașe și, mândră ca păunii, porni înspre izvor. Și văzu chipul lui Diamant. Și se îngălbeni de tot la obraz și căzu pradă dragostei.
Și, clătinându-se, șezu sprijinită de soațele ei; apoi porunci să fie chemată în mare grabă doica ei și îi spuse:
— Du-te, o, doică și adu-mi-l pe cel al cărui chip se oglindește în apă. Ori de nu, am să mor!
Iar manca răspunse că ascultă și că se supune și plecă, scociorând cu ochii în toate părțile.
Și, după un răstimp, privirea-i căzu, într-un sfârșit, asupra cotlonului unde ședea pitit crăișorul cel cu trup minunat, flăcăul cu obraz de soare, cel pe care îl pizmuiau până și sorii cerului. Și, la rându-i, văzându-se dovedit, preafrumosului Diamant îi veni deodată gândul, spre a-și scăpa viața, să se prefacă nebun.
Încât, când doica veni să-l ia de mână, cu toate grijile ce se pun atunci când se ating aripile unui fluture și îl duse dinaintea stăpânei sale celei fără de asemuire, flăcăul cu obraz de soare, crăișorul cu trup vrăjitor începu să râdă ca smintiții și să spună:
— Sunt flămând și nu mi-e foame!
Și, tot așa, să spună:
— Un munte de bumbac s-a făcut ca pământul din pricina apei!
Și la fel spuse, dându-și ochii peste cap:
— Ceara s-a topit din pricina zăpezii; cămila a mâncat jarul; șoarecele a mistuit pisica!
Și adăugă:
— Eu și nimeni altul, am să mănânc lumea toată!
Și urmă, fără a-și pierde răsuflarea, să înșiruiască tot așa o sumedenie de vorbe fără cap și fără coadă, fără rost și fără tâlc, până ce domnița se încredință de nebunia lui.
Atunci, cum avusese destul răstimp să se minuneze de frumusețea lui, se simți cutremurată în inimă și tulburată în cuget, și, plină de mâhnire, spuse, întorcându-se înspre însoțitoarele sale:
— Vai, vai! Uf, ce păcat!
Și, după ce rosti vorbele acestea, se înfioră și se scutură ca un puișor de găină pe jumătate mort. Întrucât dragostea, pentru întâia oară, intrase în sinea ei și stârnise urmările cele de obște.
Or, după o bucată de vreme, izbuti să se rupă din vraja de a-l privi pe flăcău și spuse cu tristețe soațelor sale:
— Cum vedeți, flăcăul acesta este nebun, ca urmare a faptului că în mintea lui și-au făcut sălaș ginnii. Iar voi știți că nebunii lui Allah sunt niște sfinți mari și că este un păcat tot atâta de mare lipsa de cuvioșie față de sfinți precât este acela de a te îndoi de însăși puterea lui Allah sau de obârșia cerească a Coranului. Așa că se cade să-l lăsăm aici în slobozenie deplină, ca să trăiască în voie și să facă tot ce-o vrea. Și nimeni să nu se apuce să-l înfrunte ori să nu-i dea orice-o fi să-și dorească ori să ceară.
Pe urmă se întoarse înspre flăcău, pe care îl lua drept vreun sfânt cucernic și îi spuse, sărutându-i mâna cu o evlavie smerită:
— O, preacinstite cucernice, fă-ne hatârul de a-ți alege ca adăpost grădina noastră, unde vei avea tot ce îți va fi de trebuință.
Și cucernicul cel tinerel, care era chiar Diamant în carne și oase, răspunse, bulbucându-și ochii:
— De trebuință! De trebuință! De trebuință!
Și adăugă:
— Chiar nimic! Chiar nimic! Chiar nimic!
Atunci, domnița Mohra îl lăsă, după ce se temeni pentru cea din urmă oară dinaintea lui și plecă lămurită și mohorâtă, urmată de prietenele și de manca ei bătrână.
Și-așa că preacucernicul tinerel fu înconjurat de-aci înainte de tot felul de cinstiri și de îngrijiri. Iar chioșcul ce i se lăsă ca adăpost fu slujit de roabele cele mai credincioase ale domniței Mohra și, de dimineața până seara, era ticsit cu tablale pline cu bucate de toate soiurile. Iar evlavia flăcăului ajunse a fi cinstită de tot saraiul. Și-așa că toți veneau în graba cea mai mare să măture țărâna pe unde umblase el și să strângă rămășițele de la mesele lui, ori bucățile tăiate de la unghiile lui, ori vreun alt lucru asemănător, spre a-și face talismane din ele.
Or, într-o zi, copila pe care o chema Creangă-de-Mărgean și care era prietena cea mai dragă a domniței Mohra, intră la cucernicul cel tânăr, care era singur și se duse lângă el, galbenă toată de tulburare și tremurând și își puse capul cu umilință la picioarele lui și, oftând și gemând întruna, îi spuse:
— O, cunună de pe capul meu, o, stăpâne al desăvârșirilor, Allah Preaînaltul, izvoditorul frumuseții cu care ești însemnat, are să se facă încă și mai mult pentru tine, prin mijlocirea mea, dacă vrei să îngăduiești. Inima mea, care tremură pentru tine, e tristă și se topește de dragoste precum ceara, căci săgețile privirilor tale au lovit-o, iar sulița iubirii a străpuns-o. Spune-mi, așadar, fie-ți milă! Cine ești și cum ai ajuns în grădina noastră; așa încât, cunoscându-te mai bine, să pot să te slujesc mai cu folos.
Ci Diamant, care se temea să nu fie la mijloc vreo viclenie de-a domniței Mohra, nu se lăsă săgetat de vorbele rugătoare și de privirile pătimașe ale fetișcanei și urmă mai departe a se rosti tot așa cum fac cei a căror minte este, într-adevăr, sub puterea ginnilor. Iar Creangă-de-Mărgean, gemând și suspinând, se rugă mai departe de flăcău și se învârti împrejurul lui ca un fluture de noapte împrejurul unei făclii. Și, întrucât el tot nu se da în vileag, răspunzând pe de lături, ea, într-un sfârșit, îi spuse:
— Pe Allah și pe Prorocul! Deschide-ți lăuntrurile inimii și dezvăluie-ți față de mine taina. Întrucât este neîndoielnic că ai o taină ascunsă. Iar eu am o inimă care-i un sipet a cărui cheie se pierde după ce a fost încuiat. Grăbește-te, așadar, pentru dragostea care se și află spre folosul tău în sipetul acesta și spune-mi cu toată încrederea ceea ce de bună seamă că ai a-mi spune!
Când auzi vorbele acestea ale gingașei Creangă-de-Mărgean, beizadea Diamant se încredință că mireasma dragostei se putea mirosi din spusele ei și că, așa fiind, nu avea de ce să nu-i dezvăluiască preagingașei fete cum stă treaba. Se uită, așadar, o clipită la ea, fără a scoate o vorbă; pe urmă zâmbi la rându-i și, deschizându-și băierile inimii, spuse:
— O, preafrumoaso, dacă am ajuns până aici, după ce am îndurat un potop de cazne și m-am primejduit amarnic, am făcut-o numai cu nădejdea de a răspunde la întrebarea domniței Mohra și anume: „Care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos?” Dacă, o, preamiloaso, știi tu răspunsul cel bun de dat la întrebarea aceasta tulbure, spune-mi-l și simțămintele inimii mele au să se aprindă pentru tine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute opta noapte urmă:
Și simțămintele inimii mele au să se aprindă pentru tine.
Și beizadea Diamant adăugă:
— Să nu ai nici o îndoială!
Iar Creangă-de-Mărgean răspunse:
— O, flăcăule nesăbuit, de bună seamă! Nu am nici o îndoială în ceea ce privește simțămintele de căprior ale inimii tale, da dacă vrei să-ți răspund în privința întrebării aceleia ciudate, atunci făgăduiește-mi pe adevărul credinței noastre că ai să mă iei de soție și că ai să mă pui mai presus de toate femeile din saraiul tatălui tău, în împărăția ta.
Atunci, beizadea Diamant luă mâna fetei și și-o duse la inimă, făgăduindu-i cinstirile nunții și cinul pe care i-l cerea.
Când Creangă-de-Mărgean dobândi de la beizadea Diamant făgăduiala și încredințarea, se înfioră de voie bună și de mulțumire și îi spuse:
— O, comoară a vieții mele, află că sub patul de fildeș al domniței Mohra stă ascuns un arap negru. Și acel arap a venit și s-a oploșit acolo, neștiut de nimeni, afară de domniță, după ce a fugit din țara lui, care este cetatea Wakak. Or, tocmai ticălosul de arap a stârnit-o pe domnița noastră să le pună fiilor de crai întrebarea aceea ciudată. Așa că, dacă vrei să afli dezlegarea cea adevărată a întrebării, trebuie să te duci în cetatea arapului, carevasăzică în cetatea Wakak. Și numai așa poate să fie dezlegată taina. Și-atâta-i tot ce știu eu în privința legăturilor dintre Roada-bradului și Chiparos. Ci Allah este mai știutor!
Când auzi din gura preafrumoasei Creangă-de-Mărgean vorbele acestea, beizadea Diamant își zise în sineși: „O, inima mea, trebuie să mai rabzi oleacă până a vedea ce lumină va să ni se arate de după perdeaua tainei. Întrucât de acuma, o, inima mea, fără de îndoială că vei avea de înfruntat în cetatea arapului și anume în cetatea Wakak, destule năpaste care au să te necăjească.” Pe urmă se întoarse înspre fată și îi spuse:
— O, preamiloaso, de bună seamă! Atâta vreme cât nu voi fi plecat la cetatea Wakak, cetatea arapului și nu voi fi pătruns taina despre care-i vorba, socotesc că nu îmi este îngăduită nici o tihnă. Ci, dacă Allah mi-o hărăzi ocrotință și m-o ajuta să răzbat la dobânda jinduită, am să-ți împlinesc, atunci, dorința. De nu, mă învoiesc a nu mai sălta capul până la Ziua de Apoi.
Și, după ce grăi astfel, crăișorul Diamant își luă rămas-bun de la Creangă-de-Mărgean cea suspinândă, cea gemândă, cea oftândă, și, cu inima topită, ieși din grădină, nevăzut de nimeni și se duse la hanul unde își avea lucrurile de drum și încălecă pe un cal frumos ca un vis și plecă pe drumul lui Allah.
Ci întrucât habar nu avea în ce parte era așezată cetatea Wakak și nici despre drumul pe care trebuia să apuce spre a răzbate la ea și nici pe unde urma să treacă spre a ajunge acolo, începu a-și întoarce privirile înspre toate zările, căutând vreun semn ce-ar fi putut să-l lumineze, când iacătă că dete cu ochii de un derviș îmbrăcat într-o mantie verde și cu picioarele încălțate în niște papuci de saftian galben ca lămâia, cu un toiag în mână și semănând cu Khizir străjerul, așa de strălucitoare față avea și așa de luminoasă îi era mintea asupra lucrurilor; și dervișul acela venea înspre beizadea. Și Diamant se duse la preacinstitul derviș, îl întâmpină cu un salamalec și descălecă de pe cal. Și, după ce dervișul îi întoarse salamalecul, Diamant îl întrebă:
— În ce parte, o, preacinstite, este așezată cetatea Wakak și la ce depărtare se află?
Iar dervișul, după ce se uită cu luare-aminte la beizadea vreme de un ceas, îi spuse:
— O, fecior de crai, oprește-te de-a purcede pe un drum fără de ieșire și pe o cale înfricoșată. Leapădă-te de gândul nebunesc și apucă-te de orice altă caznă, întrucât, de-ai sta toată viața să-ți răsucești capul căutând drumul acela și tot n-ai să-i afli urma. Ba încă, râvnind să ajungi la cetatea Wakak, dai vântului morții și ființa și viața ta cea scumpă!
Ci beizadea Diamant îi spuse:
— O, preacinstite și preacucernice șeic, ținta mea este o țintă mare, iar rostul meu este un rost atâta de însemnat, încât mai degrabă aș fi gata să jertfesc o mie de vieți ca a mea decât să mă lepăd de gândul meu. Dacă, așadar, știi ceva despre acel drum, fii-mi călăuză precum Khizir străjerul.
Dacă văzu că Diamant nu voia să se abată cu nici un chip de la gândul lui, în pofida multelor povețe de tot felul, ce urmase a i le da, dervișul îi spuse:
— O, tinere binecuvântat, află că cetatea Wakak este așezată în inima muntelui Kaf, acolo unde sălășluiesc ginnii, marezii și efriții, atât în lăuntrul, cât și în afara ei. Și, spre-a ajunge acolo, sunt trei drumuri: un drum pe la dreapta, altul pe la stânga și altul pe la mijloc; da trebuie să mergi pe drumul din dreapta și nu pe cel din stânga, precum nu trebuie să încerci nici a-l lua pe cel de la mijloc. De fapt, după ce ai să drumețești o zi și o noapte și după ce au să se arate zorii cei adevărați, ai să vezi un minaret pe care se află o lespede de marmură, cu o însemnare săpată în litere kufice. Or, tu chiar însemnarea aceea trebuie s-o citești. Și numai după citirea ei urmează să-ți orânduiești drumurile!
Iar beizadea Diamant îi mulțumi bătrânului și îi sărută mâna. Pe urmă încălecă iarăși pe cal și o luă pe drumul din dreapta, care avea să-l ducă la cetatea Wakak.
Și merse o zi și o noapte pe drum și ajunse la poalele minaretului dervișului. Și văzu că minaretul era mare cât bolta sinilie a cerurilor. Și în zidul lui era învrâstată o lespede de marmură săpată cu o scriere kufică. Iar scrierea aceea se citea așa: „Cele trei drumuri pe care le vezi dinaintea ta, o, călătorule, duc toate la țara Wakak. Dacă purcezi pe cel din stânga, ai să înduri multe amaruri. Dacă purcezi pe cel din dreapta, ai să te căiești. Iar dacă o iei pe cel de la mijloc, are să fie înfricoșător!”
După ce își desluși scrierea și după ce îi pricepu tot tâlcul, beizadea Diamant luă un pumn de țărână și, aruncându-l în deschizătura hainei sale, spuse: „Să fiu făcut țărână, da să ajung la țintă!” Și iarăși sări în șa și, fără a șovăi, purcese pe cel mai primejdios dintre cele trei drumuri, acela de la mijloc.
Și merse o zi și o noapte, neabătut. Și, dimineața, se arătă privirii lui o întindere mare, acoperită de niște copaci cu crengile până la cer. Iar copacii erau rânduiți ca un gard ce slujea și de hotar al unei grădini înverzite și de adăpost al ei împotriva vântului sălbatic. Iar poarta de la grădina aceea era închisă cu o stâncă mare. Și acolo, spre a străjui poarta și grădina, ședea un arap cu o față atâta de neagră, încât așternea o umbră întunecată peste toată grădina și de la care noaptea cea fără de lună își trăgea negurile. Și plodul acela de păcură era uriaș. Buza lui de sus se ridica mult deasupra nărilor ce se asemuiau cu niște pătlăgele vinete, iar buza de jos îi spânzura până la gât. La piept ținea o piatră de moară, ce-i slujea de pavăză; iar o spadă lucrată din fier chinezesc îi atârna la brâul făcut dintr-un lanț de fier atâta de gros, încât prin oricare dintre zalele lui ar fi putut să treacă, în toată voia, un elefant de război. Și, la ceasul acela, arapul sta culcat cât era de lung pe niște blăni de jivină; iar din gura-i căscată larg ieșeau niște sforăituri surori cu tunetele.
Și beizadea Diamant descălecă, fără a se tulbura, agăță frâul calului nu departe de căpățâna arapului și, sărind peste poarta de piatră, intră în grădină.
Iar reveneala din grădină era atâta de minunată, încât crengile pomilor se clătinau ca niște oameni beți. Iar pe sub pomi treceau niște căpriori mari, care aveau în coarne niște podoabe din aur bătute cu nestemate, pe când o haină de horbote le coperea spinarea, iar niște basmale de atlaz fluturau legate la gâtul lor. Și toți căpriorii aceia și cu copitele de dinainte și cu picioarele de dindărăt și cu ochii și cu sprâncenele, începură să-i facă semne vădite lui Diamant să nu intre în grădină. Ci Diamant, fără a lua în seamă semnele lor și socotind mai degrabă că acei căpriori nu fac așa din ochi, din sprâncene și din picioare decât spre a-și răzvedi și mai limpede bucuria ce-o aveau de a-l întâmpina, începu să se preumble liniștit pe cărările din grădină.
Și, într-un sfârșit, ajunse, preumblându-se așa, la un sărai ce n-ar fi fost de asemuit nici cu cel al lui Kessra ori al lui Kaisar. Iar prin ușa întredeschisă se ițea un chip vrăjit de fetișcană, care era o zână și care ar fi făcut-o până și pe luna cea nouă să se răsucească de pizmă. Și căpșorul acela, ai cărui ochi ar fi făcut-o de ocară până și pe floarea de zarnacadea, se uita ba într-o parte, ba într-alta, zâmbind.
Or, de cum îl zări pe Diamant, rămase înmărmurită și totodată răpită de frumusețea lui. Și șezu un răspas de vreme așa; pe urmă îi răspunse la salamalec și îl întrebă:
— Cine ești, o, tinere plin de cutezanță, care îți îngădui să intri într-o grădină în care nici păsările cerului nu îndrăznesc să-și fâlfâie aripile?
Așa grăi către Diamant copilandra, pe care o chema Latifa, cea atâta de frumoasă, încât era prăpădul vremilor ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute noua noapte urmă:
Așa grăi către Diamant copilandra, pe care o chema Latifa, cea atâta de frumoasă, încât era prăpădul vremilor ei. Și Diamant se temeni până la pământ dinaintea sa și, ridicându-se apoi, răspunse:
— O, mlădiță din grădina desăvârșirii, o, stăpâna mea, sunt cutare, fiul lui cutare și mă aflu aici pentru cutare și pentru cutare lucru!
Și îi istorisi povestea lui de la început până la sfârșit, fără a ocoli nici un amănunt. Ci nu ar avea nici un rost s-o mai spunem încă o dată.
Iar Latifa, auzindu-i istorisirea, îl luă de mână și îl pofti să șadă jos lângă ea pe chilimul întins sub bolta de viță de la intrare. Pe urmă, cu vorbe dulci, îi spuse:
— O, chiparos umblător din grădina frumuseții, ce păcate pe tinerețile tale!
Pe urmă adăugă:
— O, ce gând amăgitor! O, ce dor greu de împlinit! O, ce primejdie!
Și mai zise:
— Trebuie să-ți schimbi gândul, dacă ții la sufletul tău cel scump. Și mai degrabă rămâi aici cu mine, pentru ca mâna ta cea binecuvântată să se prindă de gâtul darurilor mele. Întrucât desfătările cu o fată frumoasă și ca o zână la chip, cum sunt eu, socot a fi mai de dorit decât să cauți necunoscuturile.
Ci Diamant răspunse:
— Câtă vreme nu voi fi plecat la cetatea Wakak și nu voi fi dezlegat taina cu pricina și anume: „Care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos?”, orice bucurie și orice mulțumire îmi sunt oprite. Ci, o, prea-minunato, după ce îmi voi împlini dorul, am să-mi pun, însurându-mă cu tine, salba împerecherii noastre la gâtul darurilor tale.
Iar Latifa suspină, spunând:
— O, inimă părăsită!
Pe urmă făcu semn unor paharnici cu obrazul de trandafir să vină mai aproape. Și porunci să fie aduse niște fete a căror vedere uluia soarele și luna și ale căror plete unduinde stârneau o înfiorare fără de voie în inimile îndrăgostiților. Și porniră să se rotească pocalele de bună-venire, spre a-l cinsti pe oaspetele cel vrăjit, în zvon de alăute și de cântece. Iar gingășia fetelor, îngemănată cu cea a cântecelor, răpea și îmbăta inimile toate și pe cele deschise și pe cele închise.
Or, după ce cupele fură golite, beizadea Diamant se sculă în picioare spre a-și lua rămas-bun de la copilandră. Și îi spuse, după ce îi așternu dinainte urările și mulțumirile lui:
— O, domniță a lumii, acum aș vrea să-mi cer învoire de la tine; întrucât, precum știi, drumul pe care îl am de străbătut este lung și, dacă aș zăbovi o clipită mai mult, pojarul dragostei tale și-ar revărsa flăcările în holdele sufletului meu. Ci, de-o vrea Allah, după izbânda dorului meu, am să mă întorc să culeg de aici trandafirii dorinței și să-mi potolesc setea inimii arse.
Când fetișcana văzu că beizadea Diamant, după care se aprinsese toată, stăruie în hotărârea lui de-a o părăsi, se sculă și ea în picioare și luă un toiag lucrat în chip de șarpe, asupra căruia bojmodi niște vorbe într-o limbă neînțeleasă. Și deodată roti toiagul și îl izbi cu el pe beizadea în umăr atâta de strașnic, încât acela se răsuci de trei ori pe loc și căzu jos, pierzându-și pe dată înfățișarea de om. Și se preschimbă într-un căprior ca toți căpriorii.
Și numaidecât Latifa îi agăță în coarne niște podoabe asemenea cu cele ce le purtau ceilalți căpriori și îi legă la gât o năframă de mătasă înhorbotată și îi dete drumul în grădină, strigându-i:
— Du-te între semenii tăi, de vreme ce n-ai voit să te bucuri de un chip frumos de zână!
Și Diamant căpriorul se duse pe cele patru picioare ale lui, animal ca înfățișare, da rămânând asemeni fiilor lui Adam în ceea ce privește însușirile lăuntrice și simțămintele.
Și umblând așa pe cele patru picioare, de-a lungul cărărilor pe unde ca și el hălăduiau semenii lui preschimbați în rumegătoare, Diamant căpriorul începu să cugete adânc la starea cea nouă, ce-i fusese dată și să chibzuiască în ce fel ar putea să-și dobândească slobozenia și să scape din mâinile vrăjitoriței. Și, târcolind așa, ajunse într-un colț din grădină unde zidul era cu mult mai jos decât în toate celelalte părți. Și, după ce își înălță sufletul înspre Stăpânul ursitelor, își luă vânt și dintr-o săritură trecu peste zid. Ci, fără de zăbavă, pricepu că se afla tot în aceeași grădină, de parcă nici n-ar fi sărit peste zid; și se încredință atunci că lucrul acesta era urmarea puterilor vrăjii. Și-apoi de șapte ori la rând sări peste zid în același chip, dar fără mai multă izbândă, întrucât se pomenea tot în același loc. Atunci, nedumerirea lui ajunse până peste orice margine, iar tăciunii nerăbdării îi arseră copitele. Și porni pe un du-te-vino de-a lungul zidului, ca un leu în cușcă, până ce se pomeni dinaintea unei deschizături ca o fereastră, săpate în zid și care rămăsese nevăzută privirilor lui. Se strecură prin deschizătura aceea și, cu mare caznă, se văzu de data aceasta dincolo de împrejmuirea grădinii.
Și se pomeni într-altă grădină, a cărei mirosnă desfătătoare înmiresma mințile. Iar la capătul cărărilor acelei grădini i se arătă un sărai. Iar la una dintre ferestrele saraiului văzu un obraz tânăr și dulce la culoare ca laleaua cea gingașă și cu niște ochi ce-ar fi stârnit zavistia gazelei chinezești. Pletele ei, de culoarea chihlimbarului, strânseseră în ele toate razele soarelui, iar pielea-i era ca de iasomie persienească. Și avea fața zâmbitoare și îndreptată înspre Diamant.
Or, atunci când căpriorul Diamant ajunse aproape de tot de fereastra ei, fata se ridică în mare grabă și coborî în grădină. Și smulse câteva smocuri de iarbă; și, ca spre a-l îmblânzi și a-l face să nu fugă la apropierea ei, îi întinse de departe iarba, cu multă drăgălășie, plescăindu-și limba. Iar Diamant căpriorul, care nu voia mai mult decât să vadă cam ce putea să fie cu această de-a doua fată, porni înspre copilandră, dând fuga așa cum fac animalele flămânde. Și numaidecât copila, pe care o chema Gamila și care era soră cu Latifa după tată, da nu și după mamă, apucă panglica de mătasă de la gâtul beizadelei-căprior și se sluji de ea ca de o zgardă spre a-l mâna înlăuntrul palatului ei. Iar acolo, dete zor să-l îmbie cu poame și cu cele mai alese răcoritoare. Iar el mâncă și bău până ce se sătură.
Și-apoi își lăsă capul pe-o parte, și-l puse pe umărul copilei și începu să plângă. Iar Gamila, tare tulburată când văzu lacrimile cum curg așa din ochii acelui căprior, îl dezmierdă gingaș cu mâna ei cea dulce. Iar el, simțind asupra-și duioșia aceea, își puse capul jos la picioarele fetei și începu să plângă și mai tare. Iar ea îi spuse:
— O, căpriorul meu drag, de ce plângi? Te iubesc mai mult ca pe mine însămi!
Ci el își îndoi plânsetele și lăcrimările și își alintă capul de picioarele dulcei și miloasei Gamila, care pricepu de data aceasta, fără nici o putință de îndoială, că o ruga fierbinte să-i dea iarăși înfățișarea lui cea omenească.
Atunci, măcar că îi era tare frică de vrăjitorița Latifa, sora ei mai mare, se sculă și se duse de luă dintr-o firidă din perete un sipețel împodobit cu nestemate. Și, atunci pe loc, își făcu spălările cele sfinte, se înveșmântă cu șapte rochii de in, proaspăt înălbite și luă un picuț din lictarul ce se afla.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute zecea noapte urmă:
Și, atunci pe loc, își făcu spălările cele sfinte, se înveșmântă cu șapte rochii de in, proaspăt înălbite și luă un picuț din lictarul ce se afla în sipețel. Și îi dete căpriorului să mănânce lictarul acela și, în aceeași clipită, îl trase cu putere de năframa vrăjită, care îi înconjura gâtul. Iar căpriorul se scutură o dată și, ieșind din forma lui de rumegător, își luă iarăși înfățișarea de fiu de-al lui Adam.
Pe urmă veni de sărută pământul dintre mâinile tinerei Gamila și, mărturisindu-i mulțumirile, îi spuse:
— Iacătă, o, domniță, că m-ai scăpat din gheara blestemului și mi-ai dat iarăși viața de făptură omenească. Deci, cum aș putea, cu limba mea, să-ți mulțumesc pe măsura bunătății tale, când toate firele făpturii mele cântă preamărirea bunăvoinței și a milei tale, o, mult-norocito!
Ci Gamila se repezi să-l ajute a se ridica de jos și, îmbrăcându-l în haine împărătești, îi spuse:
— O, tinere beizadea, a cărui strălucire răzbate prin haine și a cărui frumusețe ne luminează casa și grădina, cine ești și ce nume ai? Și care este pricina căreia îi datorăm cinstea venirii tale și cum ai fost prins în ițele surorii mele, Latifa?
Atunci, crăișorul Diamant istorisi mântuitoarei sale toată povestea lui. Iar când isprăvi de grăit, fata îi spuse:
— O, Diamant, ochi al meu, leapădă-te, mă rog ție fierbinte, de gândul cel primejdios și fără de roadă, care te frământă și nu te duce să-ți pui tinerețea cea dulce și viața, care este scumpă, la voia unor puteri necunoscute. Întrucât este dincolo de orice socotință a te pune fără de pricină în calea primejdiei. Mai degrabă rămâi aici și umple-ți cupa vieții cu vinul desfătărilor. Întrucât iacătă-mă gata a te sluji cum vei vrea și a pune huzurul tău mai presus de al meu, ascultându-te precum ascultă un copil de glasul maicii sale.
Iar Diamant răspunse:
— O, domniță, datorințele ce le am față de tine sunt atâta de grele asupra aripilor sufletului meu, încât ar trebui, fără de zăbavă, să-mi fac pielea pantofiori și să încalț cu ei picioarele tale gingașe. Căci tu m-ai îmbrăcat iarăși cu înfățișarea mea de om, scoțându-mă din blana de căprior și mântuindu-mă din vrăjitoriile surorii tale, farmazoana. Numai că, deocamdată, dacă mărinimia va avea să se reverse asupră-mi, mă rog ție fierbinte să-mi îngăduiești neamânat o învoire de câteva zile, spre a izbuti să-mi îndeplinesc dorul. Și-atunci când, mulțumită ocrotinței pe care o aștept de la Allah Preaînaltul, am să mă întorc de la cetatea Wakak, am să purced numaidecât pe calea desfătărilor tale, așternându-mă la picioarele tale cele vrăjitoare. Și, făcând așa, nu voi socoti decât că îndeplinesc datorințele unei inimi care știe să păstreze recunoștința.
Când fata văzu că oricât ar urma să mai stăruie spre a-l face să se înduplece, Diamant nu se putea învoi cu ceea ce îl sfătuia ea și că rămânea prins de gândul lui cel fără de nădejde, nu putu să facă altfel decât să-i îngăduiască să plece. Drept care, plângând, oftând și gemând, îi spuse:
— O, ochi al meu, întrucât nimeni nu se poate scutura de ursita prinsă la gâtul lui și-i scrisa ta să mă părăsești îndată după ce ne-am întâlnit, spre a te ajuta în drumul tău, spre a-ți înlesni întoarcerea și spre a-ți ocroti sufletul cel scump, vreau să-ți dăruiesc trei lucruri ce mi-au fost hărăzite ca moștenire!
Și se duse de luă un sipet mai mare dintr-o altă firidă din perete, îl deschise și scoase din el un arc din aur cu săgețile lui, o spadă de oțel chinezesc și un jungher cu plăselele de jad și le înmână lui Diamant, spunându-i:
— Arcul și săgețile acestea au fost ale prorocului Saleh – asupra-i fie rugăciunea și pacea! Spada aceasta, care este știută sub numele de Scorpionul lui Soleiman, este atâta de strașnică, încât, de-ai lovi cu ea un munte, l-ai despica întocmai ca pe un săpun. Și, într-un sfârșit, jungherul acesta, făurit odinioară de înțeleptul Tammuz, este de neprețuit pentru cel care îl are, întrucât îl apără de orice lovire, datorită puterii tainice din lama lui.
Pe urmă adăugă:
— Ci, o, Diamant, nu ai să poți răzbate până la cetatea Wakak, de care ne despart șapte oceane, decât cu ajutorul uncheșului meu, Al-Simmurg. Pentru aceea, lipește-ți urechea de buzele mele și ascultă bine povețele ce vor izvorî spre folosul tău.
Și tăcu un răstimp, apoi spuse:
— Află, dar, o, scumpe al meu Diamant, că la o zi de drum de-aici este o fântână; și chiar lângă fântâna aceea este saraiul unui sultan negru, cu numele de Tak-Tak. Iar saraiul lui Tak-Tak este străjuit de patruzeci de etiopieni sângeroși, fiecare având sub poruncile lui o oaste de cinci mii de arapi crunți. Or, sultanul Tak-Tak are să fie binevoitor față de tine, date fiind lucrurile pe care ți le înmânez; ba are să-ți facă multe chefuri, măcar că, îndeobște, are năravul de-a pune să fie prăjiți în frigare trecătorii de pe drum și a-i mânca fără de sare și fără de mirodenii. Iar tu să stai două zile în ospeție la el. După care Tak-Tak are să te trimită cu alai la saraiul moșului meu, Al-Simmurg, cu ajutorul căruia poate că vei izbuti să răzbați până la cetatea Wakak și să dezlegi taina legăturilor dintre Roada-bradului și Chiparos.
Iar ca încheiere spuse:
— Mai ales, o, Diamant, ia bine seama să nu care cumva să te depărtezi nici măcar cu un fir de păr de la ceea ce ți-am spus!
Pe urmă îl sărută, plângând și îi zise:
— Și-acuma, când din pricina lipsei tale viața are să fie o povară pentru inima mea, până ce te vei întoarce eu nici nu am să mai zâmbesc, nici nu am să mai vorbesc, ci am să-i țin cugetului meu necontenit deschisă ușa mâhnirii. Suspinele au să curgă neostoit din inima mea și nu am să vreau să mai știu nimic despre făptura mea. Întrucât, fără de putere și fără de nici o stâlpare lăuntrică, făptura mea nu va mai fi de-acuma înainte decât oglinda sufletului meu.
Pe urmă începu să rostească stihurile acestea:
O, inima-mi, să n-o arunci departe de ochii dulci, pe care i-a-ndrăgit narcisa ce se zbuciumă și arde.
O, tu, cel care nu te-ai bețivit, Să nu-l alungi pe cel ce n-are parte decât de-alinul vinului coclit, Ci du-l în crâșmă iar, să-și bea amarul.
Of, inima-mi nu poate să mai scape de oștile ce-mprăștie pojarul țâșnind de sub prădalnicele-ți pleoape;
Cum, când s-a spart, rămâne spart paharul, Așa va sta, până-mi vei fi aproape și haina mea, de zbucium și de dor!
O, frumusețe dulce, o, iubite, O, bunule, o, farmec vrăjitor, Stă inima-mi și zace de ispite sub nemilosul, cruntul tău picior gingaș ca iasomiile-nflorite!
O, inima-mi de fată fără minte, La vârsta cea mai caldă-a tinereții, Cât va să zacă ea de-aci-nainte și până la adâncurile vieții, în jurul unui fur de vise sfinte, Tâlhar de inimi, soare-al frumuseții!
Pe urmă copila își luă rămas-bun de la Diamant, chemând asupra lui binecuvântările și urându-i bună pace. Și zori să se întoarcă în sărai, spre a-și ascunde lacrimile ce-i scăldau obrajii.
Iar Diamant, pe calul său, plecă frumos ca un fiu de ginni și își urmă drumul din olac în olac, întrebând de cetatea Wakak. Și călărind așa, până la urmă ajunse fără de necaz la o fântână. Or, aceea era chiar fântâna copilei. Și chiar acolo se înălța cetatea de strajă a sultanului arapilor, năprasnicul Tak-Tak. Și Diamant văzu, într-adevăr, că împrejurimile acelui castel erau străjuite de niște etiopieni înalți de zece coți, cu chipurile înfricoșătoare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute unsprezecea noapte urmă:
Și Diamant văzu, într-adevăr, că împrejurimile acelui castel erau străjuite de niște etiopieni înalți de zece coți, cu chipurile înfricoșătoare. Și, fără a lăsa spaima să-i năpădească pieptul, își legă calul sub pomul de la fântână și șezu jos la umbră spre a se odihni. Și îi auzi pe arapi cum vorbeau între ei:
— Într-un sfârșit, iacătă că după amar de vreme o făptură omenească vine să ne mai îndestuleze cu niște carne proaspătă. Puneți iute gabja pe chilipirul acesta, să-și mai îndulcească și sultanul nostru limba și cerul gurii.
Și, ca urmare, vreo zece-doisprezece etiopieni dintre cei mai crunți porniră înspre Diamant, ca să-l înșface și apoi, fript la frigare, să-l ducă sultanului lor.
Când văzu că ceasul vieții lui chiar sosise, Diamant trase de la brâu spada solomonească și, năpustindu-se asupra haidăilor, pe o sumedenie dintre ei îi făcu să se călătorească înspre câmpiile morții. Iar când procleții aceia ai iadului poposiră la capătul călătoriei la care fuseseră porniți, știrea ajunse printr-un crainic și la sultanul Tak-Tak care, cuprins de o mânie vânătă, îl trimise numaidecât, spre a-i veni de hac cutezătorului, pe vătaful arapilor săi, smolitul de Mak-Mak. Iar acel Mak-Mak, care era o pacoste vestită, venea în fruntea oastei lui de smoliți, ca o roire de viespi. Și moartea fulgera din ochii care-și căutau prada.
Or, la vederea lui Mak-Mak, beizadea Diamant se ridică pe cele două picioare ale sale și îl așteptă cu pulpele încordate. Și ticălosul de Mak-Mak, șuierând ca o năpârcă încornorată și mugind pe nările lui găvănoase, veni drept asupra lui Diamant, își ridică ghioaga cea sfărâmătoare de tigve și o învârti în așa chip, de vâjâia văzduhul. Ci, tot atunci, Diamant cel preaiubit își zvâcni brațul întrarmat cu jungherul lui Tammuz și, ca într-o sticlire de fulger, înfipse lama între coastele etiopianului cel uriaș și îl făcu pe plodul acela dintr-o liotă de încornorați să bea moartea dintr-o sorbitură. Și pe dată îngerul morții veni lângă blestemat, aducându-i ceasul de pe urmă.
Și-atunci, arapii din ceata lui Mak-Mak, când îl văzură pe vătaful lor căzut la pământ, cu lungimea-i turtită peste lățime, își sloboziră picioarele în vânt și își luară zborul ca vrăbiile dinaintea babanului cel cu plisc vârtos. Iar Diamant se luă după ei și îi omorî pe care îi omorî. Și scăpară care scăpară.
Când sultanul Tak-Tak auzi de prăpădul lui Mak-Mak, mânia i se sui la nas atâta de năprasnic, încât nu-și mai osebea mâna dreaptă de mâna stângă. Și prostia lui îl stârni să se ducă însuși să-l înfrunte pe Diamant, Viteazul munților și al văilor, cununa vitejilor. Ci, la vederea voinicului tunător, plodul cel negru al scârbavnicei cu nas mare își simți vinele cum se înmoaie, burdihanul cum i se chircește și vântul morții cum bate peste capul lui. Iar Diamant îl luă la ochi și, slobozind înspre el una dintre săgețile prorocului Saleh – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – îl făcu să-și înghită țărâna de pe călcâie și, dintr-o lovitură, îi trimise sufletul să se sălășluiască în locurile cele negre, unde Doica Vulturilor îi și cără calabalâcurile.
După care Diamant făcu terci din arapii ce-l înconjurau pe sultanul lor mort și tăie drum drept cu calul său printre trupurile văduvite de suflete. Și ajunse așa, biruitor, la poarta saraiului unde domnise Tak-Tak. Și bătu la poartă, așa cum bate un stăpân la poarta casei lui. Iar cea care veni să-i deschidă era una căreia acel Tak-Tak al blestemului îi răpise și scaunul de domnie și moștenirea. Și era o copilandră ca o gazelă speriată și avea un chip atâta de ispititor, încât presăra sare pe rana din inima iubeților. Și dacă nu ieșise mai de departe în întâmpinarea lui Diamant, nu o făcuse din pricină că, într-adevăr, greutatea șoldurilor de sub mijlocelul ei gingaș nu i-o îngăduise și pentru că dolofanul ei, împodobit cu un potop de gropițe, era atâta de falnic și de binecuvântat, încât nu putea să și-l miște decât anevoie, dat fiind că se cutremura din chiar firea lui, ca iaurtul din strachina beduinului și ca o bucată de peltea de gutuie în mijlocul unei tablale înmiresmate cu smirnă.
Și îl primi pe Diamant cu toate revărsările de bucurie ale unei întemnițate față de cel care îi aduce slobozenia. Și voi să-l suie în scaunul de domnie al sultanului răposat. Ci Diamant nu voi să primească și, luând-o de mână, o pofti să urce chiar ea în scaunul acela, pe care Tak-Tak îl răpise părintelui ei. Și nu-i ceru nimic în schimbul atâtor faceri de bine. Atunci, biruită de mărinimia lui, copila îi spuse:
— O, preafrumosule, de ce credință ții tu, de săvârșești binele așa, fără a nădăjdui răsplată?
Iar Diamant răspunse:
— O, domniță, credința Islamului este credința mea, și legea lui este legea mea!
Iar ea îl întrebă:
— Și pe ce sunt stătorite, o, stăpânul meu, legea aceea și credința aceea?
El răspunse:
— Sunt stătorite numai pe adeverirea Unității, prin mărturisirea crezului ce ne-a fost dezvăluit de Profetul nostru – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Ea întrebă:
— Și poți tu să-mi faci hatârul de a-mi dezvălui, la rându-ți, mărturisirea acelui crez care îi face pe oameni atâta de desăvârșiți?
El spuse:
— Mărturisirea stă numai în aceste cuvinte: „Nu este alt dumnezeu decât unul, Allah și Mohamed este trimisul lui Allah!” Și oricine le rostește din inimă, pe clipă pe dată se și încunună întru Islam. Și, de-ar fi fost el chiar cel mai de pe urmă dintre necredincioși, ajunge numaidecât deopotrivă cu cel mai ales dintre musulmani.
Auzind vorbele acestea, domnița Aziza își simți inima înfiorată de credința cea dreaptă; așa că ridică deodată mâna și, ducându-și degetul arătător în dreptul ochilor, rosti șehadaua și se încunună numaidecât întru Islam.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăsprezecea noapte urmă:
Așa că ridică deodată mâna și, ducându-și degetul arătător în dreptul ochilor, rosti șehadaua și se încunună numaidecât întru Islam.
După care, domnița Aziza îi spuse lui Diamant:
— O, stăpâne al meu, acuma, că m-ai făcut sultană și sunt pe deplin luminată asupra căii celei drepte, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu ochii mei și gata să fiu o roabă între roabele din haremul tău. Vrei, așadar, să-mi faci hatârul de a primi de soție pe sultana acestei țări și să trăiești cu ea oriunde ți-o plăcea, luând-o în alaiul tău, sub strălucirea frumuseții tale?
Și Diamant răspunse:
— O, stăpână, îmi ești tot atâta de scumpă ca și viața mea, ci acuma o treabă de mare însemnătate mă cheamă, pentru care mi-am părăsit și tatăl și mama și împărăția și țara. Și poate că părintele meu, sultanul Șams-Șah, chiar m-o și plânge, la ceasul de-acum, ca pe un mort, ori încă și mai rău. Ci eu trebuie să merg acolo unde mă așteaptă ursita, în cetatea Wakak. Și, la întoarcerea mea, inșallah! Am să mă însor cu tine și am să te iau în țara mea și am să mă bucur de frumusețea ta. Însă, deocamdată, doresc să aflu de la tine, dacă știi, unde se găsește Al-Simmurg, moșul domniței Latifa. Întrucât numai Al-Simmurg acela va putea să mă îndrume înspre cetatea Wakak. Ci eu habar nu am unde șade și nu știu nici măcar cine este, ori de este vreun ginn sau vreo ființă omenească. Dacă, dar, ai tu ceva la știință despre uncheșul domniței Gamila, acel preascump Al-Simmurg, grăbește de-mi spune, ca să plec în căutarea lui. Și asta-i tot ceea ce îți cer deocamdată, dat fiind că dorești să-mi fii pe plac.
Când auzi de ținta lui Diamant, domnița Aziza se necăji în inima ei și se mohorî până peste poate. Ci, văzând bine că nici lacrimile, nici suspinele nu ar izbuti să-l destoarne pe tânărul beizadea de la hotărârea lui, se sculă din jeț și, luându-l de mână, îl duse în tăcere pe sub bolțile palatului și ieși cu el în grădină.
Și era o grădină asemenea cu aceea peste care Radwan este străjer întraripat. O întindere de trandafiri mărginea cărările, iar adierea ce trecea peste trandafirii aceia și părea că ar cerne mosc, înmiresma răsuflarea și îmbălsăma mințile. Acolo laleaua îmbobocea beată de propriu-i sânge, iar tiparoasa se zbuciuma cu tot freamătul său spre a preamări în felul ei cântecul măsurat al filomelei. Acolo izvoarele alergau ca niște copii râzând, pe sub trandafirii ce-și înstrunau cu ele mugurii.
Și-așadar, domnița Aziza, târându-și după ea grelele-i falnicii, în pofida mijlocului subțirel, ce se prăpădea sub o povară atâta de vajnică, ajunse împreună cu Diamant la poalele unui copac mare, ce ocrotea la ceasul acela sub frunzaru-i măreț somnul unui uriaș. Iar domnița își apropie buzele de urechea lui Diamant și-i spuse cu glas șoptit:
— Cel pe care îl vezi culcat aci este chiar cel pe care îl cauți, unchiul domniței Gamila, Al-Simmurg cel zburător. Dacă, atunci când are să se scoale din somnul lui, norocul tău o vrea ca el să-și deschidă ochiul drept înaintea ochiului stâng, are să fie bucuros a te vedea și, cunoscând după armele tale că ești trimis la el de către fiica fratelui său, are să facă pentru tine ceea ce ai să-i ceri. Da dacă, spre nenorocul și spre ursita ta fără de leac, ochiul lui stâng are să se deschidă cel dintâi luminii, vei fi pierdut fără de izbavă; întrucât are să te înșface, cu toată vitejia ta, și, ridicându-te de la pământ cu puterea brațelor lui, are să te ție sus, ca pe o vrabie în ghearele unui șoim și are să te trântească de pământ, sfărâmându-ți oasele cele dulci, o, preascumpul meu și făcând să se îngemăneze lungimea trupului tău prearâvnit cu lățimea!
Pe urmă adăugă:
— Și acuma Allah să te ocrotească și să te păstreze și să zorească întoarcerea ta lângă o îndrăgostită pe care au și năpădit-o suspinele pricinuite de lipsa ta!
Și îl lăsă, depărtându-se în graba mare, cu ochii plini de lacrimi și cu obrajii înroșiți ca florile de rodie.
Iar Diamant așteptă vreme de un ceas ca uriașul Al-Simmurg cel zburător să se trezească din somnul lui. Și gândea în cugetul său: „De ce s-o fi numind uriașul acesta zburător? Și cum o fi putând el, fiind atâta de uriaș, să se înalțe fără aripi în văzduh și să umble altfel decât un elefant?” Pe urmă își pierdu răbdarea văzând că Al-Simmurg sforăia mai departe sub pom cu un vuiet întocmai precum al unei turme de elefanți tineri; și-așa că se aplecă și îl gâdilă la talpa picioarelor. Iar uriașul, la pipăitul acela, se cutremură scurt și bătu văzduhul cu picioarele, slobozind o vântuitură înfricoșătoare. Și, tot atunci, deschise amândoi ochii deodată.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute treisprezecea noapte urmă:
Se cutremură scurt și bătu văzduhul cu picioarele, slobozind o vântuitură înfricoșătoare. Și, tot atunci, deschise amândoi ochii deodată.
Și îl văzu pe tânărul crăișor și pricepu că el era făptașul gâdilelii de la talpă. Drept care, ridicându-și piciorul, îi slobozi crăișorului drept în obraz o vântuitureală care ținu vreme de un ceas și care ar fi otrăvit, la patru parasanji de jur împrejur, orice făptură vie. Iar Diamant nu scăpă de la acea vijelie drăcească decât datorită puterii ascunse în armele pe care le purta la el.
Și-așa, când uriașul Al-Simmurg își isprăvi zahereaua, se răsuci pe șezutul său și, uitându-se cu mirare la domnișorul cel tânăr, îl întrebă:
— Ce? Încă n-ai murit de prăpădul pe care ți l-am slobozit, bre, făptură omenească?
Și, rostind acestea, se uită la el mai cu luare-aminte și văzu armele pe care le purta.
Atunci, se sculă pe cele două picioare ale lui și se temeni dinaintea lui Diamant și îi spuse:
— O, stăpâne al meu, iartă-mi purtarea! Da dacă m-ai fi prevestit de venirea ta prin vreun rob, ți-aș fi așternut chiar pletele mele pe pământul pe care aveai să pășești. Nădăjduiesc, dar, că nu ai să pui la inimă ceea ce a fost fără de voia și fără de gând rău din partea mea. Încât fă-mi hatârul de a-mi spune ce necaz mare te apasă, de ți-ai luat osteneala să vii până în locul acesta, unde nu pot să răzbată nici ființe omenești, nici jivine. Grăbește, dar, de-mi lămurește pricina, ca să pot osteni întru folosul tău, la caz de nevoie și să te ajut a-ți izbândi norocul.
Iar Diamant, după ce îl încredință pe Al-Simmurg de dragostea sa, îi istorisi povestea, fără a ocoli nici un amănunt. Pe urmă îi spuse:
— Și nu am venit până la tine, o, taică al zburătorilor, decât spre a dobândi ajutorul tău și a răzbate până la cetatea Wakak, peste oceanele cele de netrecut.
După ce Al-Simmurg auzi istorisirea lui Diamant, își duse mâna la inimă, apoi la frunte și răspunse:
— Pe capul și pe ochiul meu!
Pe urmă adăugă:
— Avem să plecăm fără de zăbavă înspre cetatea Wakak, ci numai după ce avem să rostuim zahereaua mea cu de-ale gurii. Pentru aceea, am să mă duc să vânez niște măgari sălbatici, de care este plină pădurea de aici și am să aduc vreo câțiva ca să fac niște chebap din carnea lor, și niște burdufuri din pieile lor. Și, când avem să fim rostuiți amândoi cu lucrurile acestea trebuitoare, ai să te sui pe grumazul meu ca pe un cal, iar eu am să-mi iau zborul cu tine. Și așa am să te ajut să treci peste cele șapte oceane. Iar când am să fiu slăbit de osteneală, tu să-mi dai chebap și apă, până ce avem să ajungem la cetatea Wakak.
Și întocmai precum spusese, plecă numaidecât la vânătoare și prinse șapte măgari sălbatici, câte unul pentru trecerea peste fiecare ocean și făcu din ei chebapul și burdufurile de care pomenise. Pe urmă se întoarse la Diamant și îl pofti să se suie pe grumazul lui, după ce umpluse cu chebapul făcut din cei șapte măgari sălbatici o desagă pe care și-o petrecuse pe după gât și după ce își pusese în spinare cele șapte burdufuri umplute cu apă de izvor.
Or, când Diamant se văzu cocoțat așa pe grumazul lui Al-Simmurg uriașul, își zise în sineși: „Uriașul acesta este mai mare decât un elefant și se laudă că poate să zboare fără aripi cu mine prin văzduhuri! Pe Allah! Acesta-i un lucru de-a mirărilea și de care n-am mai auzit să se fi pomenit vreodată.” Și, în vreme ce cugeta astfel, auzi deodată ca un vuiet de vânt prin crăpătura unei uși și băgă de seamă că pântecele uriașului se umflă văzând cu ochii și ajunge pe dată mare cât o boltă de casă. Și vuietul acela de vânt se făcea acuma asemenea cu un șuierat de foaie, pe măsură ce pântecele uriașului se umfla. Și deodată Al-Simmurg izbi cu piciorul în pământ și se ridică, într-o clipită, cu toată povara lui, plutind pe deasupra grădinii. Pe urmă se înălță mai departe în ceruri, mișcând din picioare ca o broască prin apă. Și, când ajunse la o înălțime potrivită, lunecă drept înspre apus. Și, când se simțea dus împotriva voii lui, de către vânt, mai sus decât dorea, slobozea vreo două-trei vântuituri, de felurite tării și lungimi. Iar când, dimpotrivă, ca urmare a acelor pierderi, pântecele i se dezumfla, sorbea aerul prin toate deschizăturile lui de sus, adică pe gură, pe nas și pe urechi. Și numaidecât se ridica iarăși în văzduhul siniliu și luneca drept și iute ca pasărea.
Și călătoriră așa, ca păsările, plutind pe deasupra apelor și străbătând unul după altul oceanele. Și, de fiecare dată după ce străbăteau câte o mare dintre cele șapte mări, coborau să se odihnească oleacă pe pământ tare, să mănânce chebap de măgar sălbatic și să bea apă din burdufuri.
Totodată uriașul își împrospăta și tainul de puteri de zbor, da numai după ce dormea câteva ceasuri spre a se întrema de ostenelile călătoriei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute paisprezecea noapte urmă:
Totodată uriașul își împrospăta și tainul de puteri de zbor, da numai după ce dormea câteva ceasuri spre a se întrema de ostenelile călătoriei. Și, după șapte zile de străbatere prin văzduh, ajunseră într-o dimineață deasupra unei cetăți cu totul și cu totul albe, care dormea între grădinile ei. Iar zburătorul îi spuse lui Diamant:
— Tu de acuma înainte îmi ești ca un fiu și nu-mi pare rău deloc de ostenelile câte le-am îndurat ca să te car până aici. Acuma am să te cobor pe terasa cea mai înaltă din cetatea aceasta, care-i chiar cetatea Wakak și în care fără de nici o îndoială că ai să găsești dezlegarea pe care o cauți la ghicitoarea aceea și anume: „Care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos!”
Pe urmă adăugă:
— Da, aici este cetatea arapului cel negru, care se află sub patul de fildeș al domniței Mohra. Și aici ai să poți tu cunoaște întru cât este acel arap izvoditorul acelei socoteli mult încurcate.
Și, rostind acestea, coborî dezumflându-se încet-încet și îl lăsă pe beizadea Diamant, binișor și fără de zguduială, taman pe terasa cu pricina. Și, luându-și bun-rămas de la el, îi dete un smoc de păr din barbă, spunându-i:
— Păstrează cu grijă asupră-ți firele acestea din barba mea și să nu te desparți de ele niciodată. Iar când ți s-o întâmpla vreo năprasnă amarnică și ori de câte ori vei avea trebuință de ajutorul meu, fie ca să te scap de la vreo ananghie, fie ca să te aduc îndărăt acolo de unde te-am luat, nu vei avea decât să dai foc la unul dintre firele acestea de păr și ai să mă și vezi fără de zăbavă dinaintea ta.
Și, cu asta, se umflă iar și se înălță în văzduh, lopătând ușor și spornic înspre casa lui.
Iar Diamant, șezând pe terasă, începu să chibzuiască la cele ce avea de făcut. Și se întreba cam cum urma să purceadă, spre a coborî de pe terasă fără să fie zărit de oamenii ce locuiau în casă, când deodată văzu că se ivește pe scară venind înspre el un tinerel de o frumusețe fără pereche și care era chiar stăpânul acelei case. Iar flăcăiandrul cel zâmbitor la chip îl întâmpină cu un salamalec și îi ură bun venit, spunând:
— Ce dimineață luminoasă aduce venirea ta pe terasa casei mele, o, tu, cel mai frumos dintre oameni? Ești înger, ești ginn ori ești făptură omenească?
Iar Diamant răspunse:
— O, flăcăule drag, sunt ființă omenească, bucuroasă că își începe ziua aceasta cu preadulcea vedere a ta. Și mă aflu aici pentru că aici m-a mânat ursita mea. Și atâta-i tot ceea ce pot să-ți spun despre rostul meu pe binecuvântata-ți casă.
Și, grăind astfel, îl strânse pe tinerel la piept. Și amândoi își jurară prietenie. Și coborâră laolaltă în sala de primire și mâncară și băură împreună. Mărire Aceluia carele împrietenește două ființe frumoase și carele netezește în calea lor stavilele și dezleagă încurcăturile!
Or, după ce prietenia se legă între Diamant și băiețandrul care se numea Farah și care era chiar prietenul de taină al sultanului cetății Wakak, Diamant îi zise:
— O, prietene Farah, tu, care ești preaiubit de sultan și tovarăș al lui de inimă, și, drept urmare, nimic nu poate să-ți rămână ascuns din treburile împărăției acesteia, ai putea, dată fiind prietenia noastră, să-mi faci un bine ce nu are a-ți cere nici o cheltuială?
Iar tânărul Farah răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei, o, prietene Diamant! Grăiește și, de-ar fi să-mi dau și pielea ca să-ți faci din ea papuci, m-aș supune cu bucurie și cu mulțumire!
Iar Diamant îi zise, atunci:
— Poți tu numai să-mi spui care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos? Și poți să-mi lămurești, cu același prilej, rostul arapului cel negru culcat sub patul de fildeș al domniței Mohra, fiica sultanului Tammuz ben Camus, stăpânul peste meleagurile Sinnului și Masinnului?
Când auzi întrebarea lui Diamant, tânărul Farah se schimbă cu totul la chip și fața i se făcu galbenă și tulbure privirea. Și începu să tremure de parcă s-ar fi pomenit dinaintea îngerului Asrail. Iar Diamant, văzându-l în starea aceea, îi spuse cele mai dulci cuvinte, spre a-i liniști sufletul și a i-l scutura de spaime. Iar tânărul Farah îi grăi, într-un sfârșit:
— O, Diamant, află că sultanul a poruncit să fie omorât orice băștinaș și orice străin care ar rosti numele Chiparos sau Roada-bradului. Întrucât Chiparos este chiar numele sultanului nostru, iar Roada-bradului este numele sultanei noastre. Și iacătă tot ce știu eu despre această taină înfricoșată. În ceea ce privește legăturile dintre sultanul Chiparos și sultana Roada-bradului, habar n-am, tot așa precum limba mea nu știe să-ți spună nimic despre rostul arapului cu pricina, în treaba aceasta primejdioasă. Tot ceea ce pot să-ți spun, o, Diamant, spre a te mulțumi, este că nimeni altul, afară doar de sultanul Chiparos, nu cunoaște taina aceea ascunsă. Iar eu stau gata să te călăuzesc la sărai și să te duc dinaintea sultanului. Iar tu ai să te pricepi cum să-i dobândești dragostea și poate că ai să izbutești, atunci, să dezlegi singur nodul acela încurcat.
Și Diamant îi mulțumi prietenului său pentru ajutor și hotărî împreună cu el ziua când să se ducă la sultanul Chiparos. Și când ceasul așteptat veni, plecară împreună la sărai; și se țineau de mână, ca doi îngeri. Iar sultanul Chiparos, când îl văzu pe Diamant, se umplu de desfătare și de zâmbet. Și, după ce își bucură privirile uitându-se la el vreme de un ceas, îi porunci să se apropie. Iar Diamant veni dinaintea sultanului și, după temenelile și urările cuvenite, îi dete în dar un mărgăritar roșu, pe care îl purta legat la un șirag de mătănii de chihlimbar galben, atâta de scump, că toată împărăția Wakak nu ar fi putut să-i plătească prețul și nici domnii cei mai mari nu ar fi putut să dobândească unul pe potrivă. Iar Chiparos fu mulțumit până peste poate și primi peșcheșul, spunând:
— Este primit de inima noastră.
Pe urmă adăugă:
— O, flăcău împodobit cu gingășie, poți să-mi ceri în schimb orice hatâr vei voi; îți este îndeplinit de la început.
Și Diamant, de cum auzi vorbele acestea, pe care le nădăjduia, răspunse:
— O, doamne al vremilor, ferească-mă Allah de a-ți cere alt hatâr decât acela de a-ți fi rob! Ci, dacă binevoiești chiar a-mi îngădui și dacă îmi dăruiești iertarea vieții, ți-aș spune ceea ce am pe inimă!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincisprezecea noapte urmă:
Ți-aș spune ceea ce am pe inimă!
Și Diamant adăugă:
— O, doamne al meu, surzii și orbii sunt tare fericiți că nu sunt ispitiți de prăpădurile care pătrund în noi prin ochii și prin urechile noastre. Întrucât, în necazul care este necazul meu, urechile mele sunt cele care au tras asupră-mi nenorocul! Întrucât, o, tu, pavăză a lumii, din ziua cea neagră când am auzit pomenindu-se dinaintea mea cele ce am să-ți povestesc, nu am mai avut nici tihnă, nici odihnă.
Și îi istorisi de șart toată povestea. Ci nu ar fi de nici un folos s-o luăm iarăși de la cap. Pe urmă adăugă:
— Și acuma, dacă ursita m-a cinstit cu vederea prea-luminoasei tale fețe, o, doamne al vremurilor și dacă binevoiești a-mi dărui, ca pe un hatâr neprețuit, mila pe care îmi îngăduiești a ți-o cere, am să-ți cer numai să-mi spui care sunt întocmai legăturile dintre stăpânul nostru, sultanul Chiparos și stăpâna noastră, sultana Roada-bradului și să-mi spui, cu prilejul acesta și care este rostul arapului cel negru culcat la ceasul de acum sub crivatul de fildeș al domniței Mohra, fiica sultanului Tammuz ben Camus, oblăduitorul peste țările Sinnului și ale Masinnului.
Așa îi vorbi Diamant sultanului Chiparos, domnul cetății Wakak. Iar sultan Chiparos, pe măsură ce Diamant vorbea, se schimba vădit și la față și la starea sufletului.
Iar când Diamant își încheie spusele, Chiparos se făcuse ca focul; și pojarul se aprinsese în ochii lui. Iar clocotul lăuntric îi fierbea în piept, asemenea întru totul cu clocotul unei căldări pe vatra jarului. Și rămase o clipă fără a putea să scoată nici o șoaptă. Și deodată răbufni, zicând:
— Vai de tine, o, străinașule! Pe viața capului meu, de n-ai fi ajuns să-mi fii ca și sfânt, în urma jurământului ce-am făcut de a-ți dărui iertarea vieții, într-o clipită ți-aș fi și despărțit căpățâna de grumaz!
Iar Diamant spuse:
— O, doamne al vremilor, iartă-i robului tău necuviința! Ci nu am săvârșit-o decât după îngăduință. Iar acuma, orice ai spune, nu poți, dată fiind făgăduința ta, să faci altfel decât să te îndupleci față de rugămintea mea. Întrucât tu mi-ai poruncit să rostesc dinainte-ți o dorință, iar dorința aceasta, pe care mi-o cunoști, este chiar singura dorință care mă arde.
Atunci, sultan Chiparos, la spusele acestea ale lui Diamant, rămase până peste poate de încurcat și de mohorât. Iar sufletul i se repezea ba înspre pornirea de a-l omorî pe Diamant, ba înspre aceea de a-și ține făgăduielile date. Ci pornirea de a-l omorî era și încă cu mult, cea mai aprigă. Izbuti totuși să și-o înfrâne deocamdată și îi zise lui Diamant:
— O, fiu al sultanului Șams-Șah, pentru ce vrei tu să mă silești a-ți da pe vânt viața degeaba? N-ar fi mai bine pentru tine să te lepezi de gândul prăpădului care te stăpânește și să-mi ceri în schimb altceva, fie și o jumătate din împărăția mea?
Ci Diamant stărui, spunând:
— Sufletul meu nu-și dorește nimica mai mult, o, sultane Chiparos!
Atunci, sultanul îi spuse:
— Nu am nimica împotrivă. Da să știi bine că, după ce am să-ți dezvăluiesc ceea ce vrei să afli, am să poruncesc să ți se taie capul, fără de mântuire!
Iar Diamant zise:
— Pe capul și pe ochii mei, o, doamne al vremurilor! După ce am să aflu dezlegarea pe care o caut și anume: care sunt legăturile dintre stăpânul nostru, sultanul Chiparos și stăpâna noastră, Roada-bradului și care-i rostul arapului cu domnița Mohra, îmi voi face spălările cele sfinte și voi muri cu capul tăiat!
Atunci, sultanul Chiparos rămase tare posomorât, nu doar pentru că se vedea silit să dezvăluiască o taină la care ținea mai mult decât la sufletul său, ci și din pricina morții nesăbuite a lui Diamant. Șezu, așadar, cu capu-n jos și cu nasul lungit, vreme de un ceas. După care puse paicii să golească sala domnească și le dete prin semne câteva porunci. Iar paicii ieșiră, și-apoi se întoarseră din nou peste o clipită, ținând de o curea din piele roșie împodobită cu nestemate un ogar frumos, din neamul ogarilor de culoarea sturzului. Și pe urmă întinseră, cu multă fală, un chilim mare și pătrat, de atlaz. Iar ogarul veni și se așeză pe unul dintre colțurile chilimului. După care intrară în sală câteva femei roabe, având în mijlocul lor o copilandră, cu trup gingaș, cu mâinile legate la spate, vegheată cu ochi aprigi de doisprezece etiopieni crunți. Și roabele o puseră pe fetișcană să șadă pe colțul dimpotrivă al chilimului și dinaintea ei o tablă pe care se afla un cap de arap. Iar acel cap era ținut în sare și în balsamuri și părea tăiat de curând.
Pe urmă sultanul făcu alt semn. Și numaidecât intră baș-bucătarul saraiului, urmat de niște robi ce aduceau tot soiul de mâncăruri ispitite la vedere și la gust; și așeză toate bucatele acelea pe o față de masă dinaintea ogarului. Și, după ce câinele mâncă și se sătură, rămășițele fură puse într-o strachină murdară și amărâtă dinaintea copilei celei frumoase, care avea mâinile legate. Și fata începu dintru-ntâi să plângă; pe urmă să zâmbească; și lacrimile ce cădeau din ochii ei se făceau mărgăritare, iar zâmbetele de pe buzele ei se făceau trandafiri. Iar etiopienii strânseră cu gingășie mărgăritarele și trandafirii și le deteră sultanului.
După care sultanul Chiparos îi spuse lui Diamant:
— A venit ceasul morții tale, fie sub paloș, fie în ștreang!
Ci Diamant zise:
— Da, de bună seamă, o, Măria Ta! Dar nu până ce nu am să capăt de la tine lămurirea despre ceea ce am văzut acuma. După care am să mor!
Atunci, sultanul Chiparos își săltă poala de la caftanul său împărătesc peste piciorul cel stâng și, cu bărbia în palma dreaptă, grăi așa:
— Află, dar, o, fiu al sultanului Șams-Șah, că această copilandră, pe care o vezi astfel cu mâinile legate la spate și ale cărei lacrimi și zâmbete sunt mărgăritare și trandafiri, se cheamă Roada-bradului. Și este soția mea. Iar eu, sultanul Chiparos, sunt stăpânul acestei țări și al acestei cetăți, care este cetatea Wakak.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaisprezecea noapte urmă:
— Află, dar, o, fiu al sultanului Șams-Șah, că această copilandră, pe care o vezi astfel cu mâinile legate la spate și ale cărei lacrimi și zâmbete sunt mărgăritare și trandafiri, se cheamă Roada-bradului. Și este soția mea. Iar eu, sultanul Chiparos, sunt stăpânul acestei țări și al acestei cetăți, care este cetatea Wakak.
Or, într-o zi dintre zilele lui Allah, mă aflam plecat din cetatea mea la o vânătoare, când fusei cuprins în câmp de o sete amarnică. Și, asemenea celui pierdut într-un pustiu, umblai prin toate părțile căutând apă. Și, după destule cazne și căutări, într-un sfârșit, dădui peste o groapă întunecată, cu apă, săpată de neamurile cele de demult. Și îi mulțumii lui Allah Preaînaltul pentru norocul acela, măcar că nu mai aveam putere nici să mă mișc. Da chemând într-ajutor numele lui Allah, izbutii să ajung până la ghizdurile gropii, la care era greu să răzbați, din pricina năruiturilor și a sfărâmăturilor. Pe urmă, slujindu-mă de fesul meu ca de o găleată și de turbanul adăugat la brâul meu ca de o frânghie, lăsai totul să alunece în fântână. Iar inima mi se și răcorea, numai auzind clipocitul apei în fesul meu.
Ci, vai! Când vrusei să trag frânghia aceea închipuită, nimica nu veni la mine. Întrucât fesul se făcuse atâta de greu, de parcă ar fi strâns în el toate năpastele. Și mă străduii în toate chipurile, încercând să-l mișc, fără a izbuti. Și, la capătul deznădejdii și nemaiputând să îndur setea ce mă seca, strigai: „Nu este ajutor și putere decât la Allah! O, ființe ce v-ați ales lăcașul în groapa aceasta, ori că sunteți ginni, ori că sunteți făpturi omenești, fie-vă milă de un sărman de-al lui Allah, pe care setea l-a adus în pragul morții și lăsați-mă să-mi scot din fântână găleata. O, preastrăluciților stăpâni ai acestei fântâni, mi se usucă sufletul și mi se îneacă răsuflarea în gură!”
Și începui să-mi strig așa obida și să gem lung, până ce, într-un sfârșit, răzbătu din fântână până la urechea mea un glas din care pricepui vorbele acestea: „Viața este mai de preț decât moartea. O, slujitorule al lui Allah, dacă ne scoți din puțul acesta, avem să te răsplătim. Viața este mai de preț decât moartea!”
Eu atunci, uitând pe-o clipită de setea mea, îmi adunai puterile câte îmi mai rămăseseră și, opintindu-mă, ajunsei, într-un sfârșit, să izbândesc a scoate din fântână fesul cu tot ce atârna de el. Și văzui, încleștate cu mâinile de fesul meu, două muieri tare bătrâne și oarbe și cocârjate la trup ca un arc și atâta de slabe, încât ar fi putut să treacă prin urechile acului. Ochii le erau înfundați în cap, fălcile fără dinți, capetele se bâțâiau jalnic, picioarele le tremurau, iar părul le era alb ca bumbacul dărăcit. Și când, cuprins de milă și uitându-mi de-a binelea de sete, le întrebai care era pricina de sălășluiau în puțul cel vechi, ele îmi spuseră:
— O, tinere preamilos, am stârnit odinioară mânia stăpânului nostru, domnul ginnilor cei Dintru-ntâi Născuți, care ne-a văduvit de vedere și a poruncit să fim aruncate în puțul acesta. Și iacătă-ne gata să te ajutăm să dobândești, drept mulțumire, tot ce ți-ai putea dori. Ci, mai întâi, avem să-ți arătăm cum să ne lecuiești de orbie. Și, odată lecuite, avem să fim dobânda binefacerii tale.
Și urmară astfel:
— Nu departe de aici, în cutare loc, se află un râu, unde are obiceiul să vină pe mal o vacă de cutare culoare. Du-te și caută niște baligă proaspătă de la vaca aceea, unge-ne cu ea pe ochi și, în chiar clipita aceea, avem să ne căpătăm iarăși vederea. Ci, atunci când vaca are să se ivească, tu trebuie să te ascunzi de ea, întrucât, dacă te-ar vedea, nu s-ar mai băliga.
Eu atunci, supunându-mă spuselor lor, pornii înspre partea unde se afla râul cu pricina, pe care nu-l văzusem în căutările mele de mai înainte și ajunsei la locul arătat, unde mă ghemuii pe după niște stufărișuri. Și nu peste mult timp văzui că iese din apă o vacă albă ca argintul. Și, de cum ajunse pe mal, se bălegă îmbelșugat, apoi începu să pască la iarbă. După care intră iarăși în apă și pieri.
Eu mă ridicai numaidecât din locul meu, strânsei balega de la vaca aceea albă și mă întorsei la fântână. Și unsei cu balegă ochii bătrânelor, iar ele numaidecât își căpătară vederile și se uitară în toate părțile.
După care îmi sărutară mâinile și îmi spuseră:
— O, stăpâne al nostru, dorești bogăție, ori sănătate, ori vrei să ai parte de vreo mândrețe de fată?
Iar eu, fără a șovăi, răspunsei:
— O, mătușele mele, Allah Preadarnicul m-a și miluit cu bogăție și cu sănătate. Ci, în ceea ce privește frumusețea, niciodată nu am avut la îndemână cu ce să-mi astâmpăr inima! Dați-mi parceaua aceea de mândrețe, despre care pomeneați!
Iar ele îmi spuseră:
— Pe capul și pe ochii noștri! Avem să-ți dăm parceaua de mândrețe. Este chiar fiica sultanului nostru. Ea-i asemenea cu bobocul cel zâmbitor al trandafirului din grădină, și-i ea însăși un trandafir, fie de grădină, fie sălbatic. Ochii-i sunt galeși ca ai unui om beat, iar un sărut de-al ei potolește un potop de necazuri dintre cele mai negre. În ceea ce privește frumusețea ei, în totului tot, soarele se topește dinainte-i, luna se luminează de la ea și toate inimile cad răpuse, iar părinții ei, care o au dragă până peste poate, o țin toată vremea la pieptul lor și își încep ziua bucurându-și ochii cu frumusețea ei. Și-așa cum e, cu tot ce are ea tainic, va să fie a ta; și ai să te bucuri de ea; iar ea, la fel, de tine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptesprezecea noapte urmă:
Iar părinții ei, care o au dragă până peste poate, o țin toată vremea la pieptul lor și își încep ziua bucurându-și ochii cu frumusețea ei. Și-așa cum e, cu tot ce are ea tainic, va să fie a ta; și ai să te bucuri de ea; iar ea, la fel, de tine. Așa că avem să te călăuzim la ea; și amândoi aveți să faceți ceea ce aveți de făcut. Ci să iei seama ca părinții ei să nu te vadă, mai ales la ceasul îmbrățișărilor; întrucât te-ar arunca de viu în foc. Ci nici răul acela nu are să fie fără de leac; întrucât noi avem să fim mereu acolo, spre a veghea asupra ta și a te scăpa de la moarte. Și chiar că nimica nu are să ți se întâmple decât bine, întrucât noi avem să venim la tine în temniță și avem să te ungem pe trup cu untură de șarpe faraonic, încât, de-ar fi să stai și o mie de ani pe vreun rug ori în vreun cuptor, trupul tău nu va păți nici cel mai mic rău, iar focul ar fi pentru tine ca o scaldă tot atâta de răcoroasă ca într-un izvor din grădina Iremului.
Și, după ce mă prevestiră astfel despre tot ceea ce avea să mi se întâmple și mă liniștiră de la început în ceea ce privește sfârșitul lucrurilor, cele două bătrâne mă purtară, cu o iuțeală ce mă amețea, până la saraiul cu pricina, care era saraiul sultanului ginnilor cei Dintru-ntâi Născuți. Și deodată mi se păru că mă văd în raiul cel desăvârșit. Iar în sala lăturalnică, în care fusei dus, o văzui pe aceea ce îmi fusese menită de ursitoare, o copilă luminată de chiar frumusețea ei și culcată în crivatul ei, cu capul sprijinit pe o pernă vrăjită. Și, hotărât! Față de strălucirea ei s-ar fi rușinat până și soarele; iar de-ai fi privit-o mai îndelung, ți-ai fi spălat mâinile de înțelepciune și de viață. Și-atunci, numaidecât, săgeata cea ageră a dorinții de desfătare cu ea lovi adânc în inima mea. Și rămăsei dinaintea ei, cu gura căscată, pe când copilul ce-mi fusese lăsat de moștenire se însufleți amarnic și nu mai râvnea nimica alta decât să adulmece văzduhul vremilor.
La priveliștea aceea, copila cea lunară își încruntă sprânceana, îndemnată parcă de vreun simțământ de rușine, în vreme ce privirea-i plină de vicleșuguri își da îngăduința. Și îmi spuse cu un glas pe care îl voia mânios:
— O, făptură omenească, de unde ai venit și ce-i cu asemenea cutezanță la tine? Au nu te temi că o să-ți speli mâinile cu chiar viața ta?
Iar eu, pricepându-i gândurile cele adevărate față de mine, răspunsei:
— O, stăpâna mea ca de miere, ce viață este mai de dorit decât clipa aceasta, în care sufletul meu se bucură de icoana ta? Pe Allah! Mi-ai fost scrisă de la ursitoare și am venit aici anume spre a mă supune ursitei mele. Mă rog, așadar, ție, pe ochii tăi, diamantele acelea, să nu mai risipești cu vorbe deșarte o vreme ce-ar putea să fie folosită mai cu alt rost.
Atunci, copilandra se scutură dintr-odată de înfățișarea ei adormită și se repezi la mine, împinsă parcă de un dor nebiruit și mă luă în brațe și mă strânse la pieptu-i cu nesaț și se îngălbeni de tot și căzu topită în brațele mele. Și nu zăbovi a se zmuci, a zvâcni și a icni, cu atâta foc, încât, atunci pe loc și numaidecât, copilul cel nătărău se și strecură în leagănul său, fără de țipete ori necaz, întocmai ca peștele într-un pârâu ori într-un iaz. Iar sufletul meu, scăpat de orice greu, nu mai luă aminte decât la desfătul fierbinte și la ce avea dinainte. Și ne trecurăm ziua toată și noaptea toată, fără a vorbi, fără a mânca, fără a bea, numai în frământ de șolduri și de coapse și în tot ce mai urmează, întru ceea ce se dă și întru ceea ce se ia. Și berbecul cel încornat nu o ocroti deloc pe oița aceea războinicoasă, iar bătăile lui erau chiar ca ale unui adevărat taică vânjos la grumaz, iar zumaricaua pe care o dărui fu o zumarica bine mestecată, iar tătânele strălucirii nu se lăsă mai prejos de căușul cel năzdrăvan, iar dulcele mizilic îi fu năprasnicului cel chior mertic, iar catârca iabrașă fu domolită de cârja dervișului la ispașă, iar mierloiul cel mut de față își potrivi glasul după filomela cea cântăreață, iar iepurica fără ureche întocmai cu cocoșul cel fără de glas o pereche, iar zbanțul cel fără de căpută făcu să fulgere limba cea mută, și, într-un cuvânt, tot ceea ce era de luat fu luat și ceea ce era de dat fu dat; și nu mai contenirăm treaba măreață decât atunci când se făcu dimineață, ca să rostim rugăciunea amândoi și să ne ducem să ne spălăm apoi.
Și petrecurăm așa o lună întreagă, fără ca să aibă habar cineva că mă aflam în sărai și de viața grozavă pe care o duceam noi doi, plină numai de giugiuleli fără de cuvinte și de alte lucruri la fel. Iar bucuria mea ar fi fost deplină, de n-ar fi fost spaima pe care nu contenea s-o trăiască iubita mea, că are să vadă taina noastră descoperită de către tatăl și mama sa, teamă atâta de amarnică, într-adevăr, încât smulgea inima din inimă.
Or, ziua aceea atâta de înfricoșată nu zăbovi a veni. Întrucât, într-o dimineață, tatăl copilandrei, când se sculă, se duse în iatacul fetei sale și luă seama că frumusețea ei lunară și frăgezimea ei se cam ofiliseră și că un fel de lâncezeală grea îi adâncea trăsăturile și i le acoperea cu o veștejeală. Și, pe dată, o chemă și pe mamă și îi spuse:
— Pentru ce s-o fi schimbat așa la culoare fața fetei noastre? Au nu vezi și tu cum vântul cel jalnic al toamnei a veștejit trandafirii din obrajii ei?
Iar mama se uită îndelung, tăcută și cu ochi bănuielnici, la fata care dormea cuminte, și, fără a rosti un cuvânt, se duse lângă ea, săltă cu o mișcare repede cămașa și, cu două degete de la mâna stângă, despărți cele două jumătăți vrăjitoare de jos ale fetei sale.
Și cu ochii ei văzu ceea ce văzu și anume dovada neabătută a fetiei ce-și luase zborul de la iepurița de culoarea iasomiei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optsprezecea noapte urmă:
Și cu ochii ei văzu ceea ce văzu și anume dovada neabătută a fetiei ce-și luase zborul de la iepurița de culoarea iasomiei. Și, la dovedirea aceea, era să leșine de tulburare și strigă:
— O, rușinea și cinstea ei jefuite! O, fată dezmățată și atâta de ticăloasă! O, urmele cele de netăgăduit de pe haina fecioriei ei!
Pe urmă o zgâlțâi repezit și o trezi, țipând la ea:
— Dacă nu mărturisești adevărul o, cățeao, am să te fac să guști moartea cea cruntată!
Și tinerica, trezită așa deodată și văzând-o pe maică-sa cu un nas plin de mânie neagră împotriva ei, îi dete-n gând ce se întâmplase și pricepu tulbure că ceasul amarnic venise. Încât nu încercă nici să tăgăduiască ceea ce nu era cu putință de tăgăduit, nici să mărturisească ceea ce era de nemărturisit. Și chibzui să lase-n jos capul și pleoapele și să păstreze tăcere. Și, din vreme în vreme, sub potopul vorbelor ca o vijelie aruncate de maică-sa, se mulțumi să salte o clipită pleoapele, spre a le coborî apoi numaidecât peste ochii buimăciți. Cât de-a răspunde într-un fel ori într-altul, se feri cu grijă. Și când, la capătul întrebărilor, al bruftuiturilor și al vuietelor de furtună, mama își simți glasul răgușit și gâtlejul că nu mai scoate nici un grai, o lăsă pe fiică-sa acolo și ieși clocotind să dea poruncă să se cerceteze tot saraiul, spre a-l dibui pe făptașul pagubei. Și mă dibuiră peste tare puțină vreme, căutările fiind făcute pe urma lăsată de mirosul meu de făptură omenească, pe care nasul lor îl adulmeca.
Și-așa că mă înhățară și mă duseră afară din harem și din sărai; și, strângând o grămadă mare de lemne, mă dezbrăcară și se pregătiră să mă arunce pe rug. Și, în clipita aceea chiar, cele două bătrâne din fântână veniră înspre mine și le spuseră străjerilor:
— Vrem să aruncăm pe trupul cel ticălos al acestei făpturi omenești un chiup cu ulei de lampă, pentru ca focul să se lipească mai bine de el și să ne scape cât mai degrabă de vederea lui ticăloasă.
Iar străjerii nu avură nimica de zis, ba dimpotrivă! Atunci, cele două bătrâne îmi turnară pe trup un chiup plin cu ulei solomonesc, despre ale cărui puteri mă lămuriseră și mă frecară cu el peste tot, fără a lăsa neunsă nici o bucățică din făptura mea. După care străjerii mă puseră în mijlocul rugului cel uriaș și-i deteră foc. Și, în puțină vreme, flăcările mânioase mă împresurară. Ci limbile roșii, care mă atingeau, mi se păreau mai dulci și mai răcoroase decât mângâierea apei din grădinile Iremului. Și șezui acolo de dimineața până seara, în mijlocul acelei văpăi, tot atâta de nevătămat ca și în ziua când ieșisem din pântecele maicii mele.
Or, ginnii cei Dintru-ntâia Naștere și care ațâțaseră focul în care credeau că de mult mă și făcusem scrum, îl întrebară pe stăpânul lor ce aveau de făcut cu cenușa mea. Iar sultanul le răspunse să ia cenușa și s-o arunce iarăși în foc. Iar sultana adăugă:
— Ci, mai înainte, udați-vă pe ea!
Și, potrivit poruncii, ginnii slujitori stinseră focul, spre a-mi lua cenușa și a se uda pe ea. Și mă găsiră zâmbitor și nevătămat, în starea în care am spus.
La priveliștea aceea, sultanul și sultana ginnilor cei Dintru-ntâia Naștere nu mai avură nici o îndoială în ceea ce privește puterile mele. Și cugetară în mintea lor și chibzuiră că erau datori de aci înainte să-l cinstească pe un om atâta de strălucit. Și găsiră că era potrivit s-o mărite pe fata lor cu mine. Și veniră și mă luară de mână și își cerură iertăciune pentru purtarea lor și mă înconjurară cu multă cinste și căldură. Și, când le dezvăluii că sunt fiul sultanului de la Wakak, se bucurară până peste marginile bucuriei, binecuvântând ursita care o împerechea pe fata lor cu cel mai strălucit dintre fiii lui Adam. Și sărbătoriră cu toată pohfala și bucuria însurătoarea mea cu mândrețea aceea cu trup de trandafir.
Și când, peste un șir de zile, mă ajunse dorul de a mă întoarce la împărăția mea, cerui îngăduința de la socrul meu, tatăl soției mele. Și măcar că le era cu durere să se despărțească de fata lor, nu voiră să se pună cumva împotriva dorinței mele.
Și porunci să ni se pregătească un car din aur, tras de șase perechi de ginni zburători și îmi dărui, în chip de peșcheș, o grămadă de giuvaieruri și de gemme minunate. Și, după bun-rămasuri și urări de bine, fuserăm duși, într-un răstimp de cât să închizi un ochi și să-l deschizi iar, în cetatea Wakak, cetatea mea.
Or, află acuma, o, flăcăule, că tinerica pe care o vezi dinaintea ta, cu mâinile legate la spate, este fata socrului meu, sultanul ginnilor De-la-Obârșii. Chiar ea este soția mea și o cheamă Roada-bradului. Și despre ea a fost vorba până acum și tot despre ea are să fie vorba și în ceea ce am să-ți povestesc de aci înainte.
Și-așa, într-o noapte, la o vreme după întoarcerea mea acasă, dormeam lângă soția mea, Roada-bradului. Și, din pricina căldurii, care era mare, mă trezii, cum nu aveam obiceiul și băgai de seamă că, în ciuda fierbințelii înăbușitoare, picioarele și mâinile Roadei-Bradului erau mai reci ca gheața. Și rămăsei nedumerit când simții răceala aceea ciudată și, temându-mă ca nevastă-mea să nu fie lovită de vreo boală rea, o trezii încetișor și îi spusei:
— Dulceața mea, ești rece toată! Ți-e rău sau ce ai?
Iar ea îmi răspunse cu glas nepăsător:
— Nu am nimic. Mai adineaori am avut o trebuință și, din pricina spălăturii pe care am făcut-o pe urmă, îmi sunt reci picioarele și mâinile.
Iar eu crezui că spusele ei sunt adevărate și, fără a mai rosti o vorbă, mă culcai iar.
Or, peste câteva zile, se petrecu același lucru; iar soția, la întrebarea mea, dete aceeași lămurire. Ci, de data aceasta, nu mai fusei mulțumit deloc și o umbră de bănuială intră tulbure în mintea mea. Și din clipita aceea rămăsei îngrijorat. Ci îmi încuiai toate bănuielile în sipetul inimii și trăsei zăvorul tăcerii la ușa limbii mele.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăsprezecea noapte urmă:
Ci îmi încuiai toate bănuielile în sipetul inimii și trăsei zăvorul tăcerii la ușa limbii mele. Și, spre a încerca o scăpare din îngrijorarea mea, mă dusei pe la grajduri să mă mai uit la caii mei cei frumoși. Și văzui caii pe care îi țineam numai pentru folosința mea, dată fiind fuga lor mai iute ca vântul, că ajunseseră atâta de slabi și de topiți, încât le ieșeau oasele prin piele, iar spinarea le era roasă în mai multe locuri. Și eu, nemaipricepând nimic, poruncii să vină dinainte-mi toți grăjdarii și îi întrebai:
— O, pui de cățele, ce-i asta? Și cum așa?
Iar ei se aruncară cu fața la pământ dinaintea mâniei mele și unul dintre ei săltă un pic fruntea tremurând și îmi spuse:
— O, stăpâne al nostru, am a-ți spune câteva lucruri de taină.
Iar eu îi aruncai năframa ocrotirii, poruncindu-i:
— Spune-mi adevărul și nu-mi ascunde nimic, altminteri țeapă te așteaptă!
Atunci, el spuse:
— Află, o, stăpâne al nostru, că în fiece noapte, neabătut, sultana, stăpâna noastră, îmbrăcată în hainele sale împărătești, gătită cu podoabele și cu giuvaerurile sale, asemenea cu Balkis în fala dichiselilor ei, vine la grajd, alege unul dintre caii dragi Măriei Tale, încalecă pe el și pleacă să se preumble. Și, pe la sfârșit de noapte, când se întoarce, calul nu mai este bun de nimic și cade la pământ, sfârșit. Și iacătă că de mult ține starea aceasta de lucruri, de care niciodată nu am cutezat să dăm de știre sultanului, stăpânul nostru!
Or eu, aflând treburile astea ciudate, mă tulburai în inima mea, iar îngrijorarea mi se vijelui și bănuielile mi se înrădăcinară adânc în minte. Și toată ziua îmi trecu astfel, fără să am o clipită de liniște spre a mă gândi la treburile domniei. Și așteptam noaptea cu o nerăbdare care îmi zvâcnea picioarele și mâinile fără de voia mea. Încât, atunci când se făcu ceasul la care mă duceam, de obicei, lângă soția mea, noaptea, intrai la ea și o găsii gata dezbrăcată și troznindu-și încheieturile a somn. Și îmi zise:
— Sunt tare ostenită și nu mai am alt dor decât să mă culc. Iacătă că somnul mi se și așterne pe ochi. Uf! Haide să ne culcăm!
Iar eu, la rându-mi, izbutii să-mi tăinui zbuciumul lăuntric și, prefăcându-mă a fi încă și mai toropit de somn decât ea, mă întinsei pe crivat, măcar că eram cu totul treaz și începui să răsuflu cu sforăituri, ca bețivanii care dorm prin cârciumi.
Atunci, femeia aceasta a blestemului se sculă ca o pisică și îmi puse la buze o ceașcă din care îmi turnă în gură tot ce se afla în ea. Iar eu avusei puterea să nu mă dau nicicum în vileag; ci, răsucindu-mă oleacă înspre perete, ca și cum aș fi dormit mai departe, scuipai pe tăcute în pernă zeama de bang, pe care mi-o turnase în gură. Iar ea, fără a avea vreo îndoială asupra puterilor bangului, nu se mai sfii de nimic și se vânzoli în voie prin odaie și se spălă și se dichisi și își dete cu kohl la ochi și cu nard prin păr și cu sârmea indienească pe sprâncene și cu missie tot indienească pe dinți și se înmiresma cu balsam tare de trandafiri și se împodobi cu giuvaieruri și ieși călcând de parcă ar fi fost beată.
Atunci, după ce o așteptai să iasă, mă sculai din pat și, aruncându-mi pe umeri o mantie, mă luai după ea, cu pași furișați. Și o văzui cum se duce la grajduri și cum alege un cal frumos și sprinten ca acela al domniței Șirin. Și încălecă pe el și plecă. Și vrusei și eu să încalec pe un cal și să mă țin după ea; ci mă gândii că tropotul copitelor ar ajunge la urechile soției dezmățate și că astfel ar bănui ceea ce trebuia să-i rămână neștiut. Încât, strângându-mi brâul pe după mijloc așa cum fac saizii și olăcarii, o luai la fugă fără zarvă pe urmele calului soției mele, slobozindu-mi picioarele în vânt. Iar când mă poticneam, mă sculam numaidecât; iar când cădeam, mă ridicam pe dată, fără a-mi pierde nădejdea. Și fugii așa mai departe, sfâșiindu-mi picioarele în pietrele de pe drum.
Or, află, o, tinere, că, fără ca eu să-i fi dat poruncă să vină după mine, ogarul pe care îl vezi colea dinaintea ta, cu gâtul împodobit cu zgardă din aur, plecase după mine și gonea credincios alături fără a da glas.
Și, după câteva ceasuri de goană fără de răgaz, soția mea ajunse într-o câmpie goală, în care nu se afla decât numai o casă, mică și zidită din ceamur, unde sălășluiau niște arapi. Și descălecă din șa și intră în casa arapilor. Iar eu vrusei să intru după ea; ci ușa se închise, până să apuc să ajung în prag și mă mulțumii să mă uit printr-o bageacă, spre a încerca să aflu cam ce treabă putea să fie acolo.
Și iacătă că arapii, care erau în număr de șapte și se asemuiau cu niște bivoli, o întâmpinară pe soția mea cu înjurături înfricoșate și o înșfăcară și o tăbârciră la pământ și o călcară în picioare cu lovituri atâta de cumplite, încât gândii că i-au frânt oasele și că și-a dat duhul. Ci ea, departe de a se arăta potopită de bătaia aceea cruntă, din care și astăzi mai poartă urme pe umeri, pe pântece și pe spinare, se mulțumea să le spună arapilor:
— O, dragii mei, pe focul dragostei pe care vi-o port, mă jur vouă că am zăbovit oleacă în noaptea aceasta, numai din pricină că sultanul, soțul meu, jegosul acela, tuhăsoiul acela afurisit, a stat treaz până peste ceasul lui obișnuit. Altminteri, oare, aș fi așteptat eu atâta până să viu și să-mi bucur sufletul cu băutura desfătărilor voastre?
Iar eu, văzând acestea, nu mai știam nici unde mă aflam, nici dacă nu eram cumva pradă vreunui vis cumplit. Și îmi ziceam în cugetul meu: „Ya Allah! Nu am atins-o niciodată pe Roada-bradului nici măcar cu un trandafir! Au cum se face de îndură acuma asemenea lovituri, fără să moară?” Și, pe când eu cugetam astfel, îi văzui pe arapi, domoliți de rugămințile de iertare ale soției mele, cum o dezbracă din creștet până în talpă, rupând hainele de pe ea și smulgându-i giuvaierurile și podoabele, pe urmă cum se reped peste ea, ca un singur ins, ca s-o potopească din toate părțile deodată. Iar ea, sub potopirea aceea, răspundea cu niște suspine înfundate, cu niște ochi albi și cu gâfâituri.
Eu atunci, neputând să îndur mai mult priveliștea, mă aruncai prin bageacă în mijlocul odăii și, înșfăcând o măciucă dintre măciucile ce se găseau acolo, mă prilejuii de năuceala arapilor, care gândeau că o fi coborât peste ei vreun ginn și tăbărâi asupră-le și îi doborâi cu lovituri strașnice, bine alduite în capetele lor. Și pe cinci dintre ei îi deznodai în felul acesta de deasupra soției mele și îi dădui de-a berbeleacul drept în fundul iadului. Ceea ce văzând, ceilalți doi arapi care mai rămăseseră se deznodară singuri de soția mea și își căutară izbăvirea în fugă. Ci izbutii să mai pun gabja pe unul și, dintr-o lovitură, îl și așternui la picioarele mele; și, cum nu era decât amețit, luai o frânghie și vrusei să-l leg de mâini și de picioare. Ci, pe când mă aplecam, soția mea se repezi deodată pe la spate și mă împinse cu atâta putere, de mă întinse jos. Atunci, arapul se folosi de prilejul acela spre a se scula și a mi se aburca pe piept. Și tocmai ridica măciuca spre-a isprăvi dintr-o lovitură treaba cu mine, când câinele meu cel credincios, ogarul acesta de culoarea sturzului, îi sări în beregată și îl doborî la pământ, rostogolindu-se peste el. Iar eu mă prilejuii numaidecât de clipita prielnică, spre a mă năpusti asupra potrivnicului meu și, dintr-o răsucitură de mână, îi și priponii mâinile și picioarele. Pe urmă veni și rândul Roadei-Bradului, s-o iau și s-o leg, fără a rosti o vorbă, în vreme ce ochii mei scăpărau scântei.
Sfârșind treaba, îl târâi pe arap afară din casă și îl legai de coada calului. Pe urmă o luai pe soția mea și o pusei dinainte-mi în șa, de-a curmezișul, ca pe o desagă. Și, urmat de ogarul care îmi scăpase viața, mă întorsei la sărai, unde cu chiar mâna mea îi tăiai capul arapului al cărui trup, târât tot lungul drumului, nu mai era de mult decât o zdreanță vie și dădui carnea lui câinelui s-o mănânce. Și poruncii să i se pună la sare capul, care este chiar căpățâna pe care, iacătă, o vezi aici pe tablaua aceasta, dinaintea Roadei-Bradului. Și, drept orice osândă pentru soția mea, dezmățata, o pedepsii numai cu priveliștea zilnică a capului pe care i l-am tăiat arapului, hăndrălăul ei. Și-așa cu ei cu amândoi.
Ci, în ceea ce îl privește pe cel de al șaptelea arap, care izbutise să fugă, acela nu se opri din alergătură până ce nu ajunse în țările Sinnului și Masinnului, unde domnește sultanul Tammuz ben Camus. Și, după un șir de sforării, ticălosul de arap izbuti să ajungă a se ascunde sub crivatul de fildeș al domniței Mohra, fata sultanului Tammuz. Și-acuma este sfetnicul ei de taină. Și nimeni din sărai nu știe că arapul se află sub crivatul domniței.
Și iacătă, o, tinere, toată povestea mea cu această Roada-bradului. Și-acesta-i rostul arapului cel negru, la ceasul de-acum sub crivatul de fildeș al fetei sultanului de la Sinn și Masinn, domnița Mohra, ucigașa atâtor feciori de crai.
Așa îi grăi sultanul Chiparos, stăpânul cetății Wakak, tânărului beizadea Diamant.
Pe urmă adăugă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzecea noapte urmă:
Așa îi grăi sultanul Chiparos, stăpânul cetății Wakak, tânărului beizadea Diamant. Pe urmă adăugă:
— De-acuma, după ce ai auzit ceea ce nici o făptură omenească nu știe, întinde-ți capul, care nu mai este al tău și spală-te pe mâini de viață!
Ci Diamant răspunse:
— O, doamne al vremilor, știu că mi-e capu-n mâinile tale și sunt gata să mă despărțesc de el fără prea multe păreri de rău. Însă până acuma nodul cel mai de seamă al poveștii tale nu este încă destul de lămurit, în mintea mea, întrucât încă nu știu pentru ce și-a ales cel de-al șaptelea arap ca adăpost tocmai sub patul domniței Mohra și nu alt loc de pe pământ și mai ales cum se face că domnița s-a învoit să-l țină în iatacul ei! Așa că lămurește-mă cum s-a petrecut lucrul; și, de îndată ce am să aflu, îmi voi face spălările cele sfinte și voi muri!
Când auzi vorbele acestea ale lui Diamant, sultanul Chiparos rămase până peste poate de uluit. Întrucât nu se aștepta la o asemenea întrebare și, de altminteri, niciodată nu-l mânase ispita să afle amănuntele pe care le cerea Diamant. Drept aceea, nevoind să arate că habar nu avea de o pricină atâta de însemnată, îi spuse tânărului beizadea:
— O, călătorule, ceea ce mă întrebi acuma este ceva ce ține de tainele puterii domnești și, dacă ți le-aș dezvălui, aș trage asupra capului și a împărăției mele cele mai grele năpaste. Pentru aceea, mai degrabă am să-ți cruț viața și capul și am să-ți iert cutezanța. Grăbește-te, așadar, să pleci din sărai, până a nu mă desturna din hotărârea mea de a te lăsa să pleci slobod!
Iar Diamant, care nu nădăjduia să scape atâta de lesne, sărută pământul dintre mâinile sultanului Chiparos și, dumirit acuma despre toate câte voise să știe, ieși din sărai dând slavă lui Allah carele îi menise mântuirea. Și se duse să-și ia rămas-bun de la tânărul său prieten, Farah, copilandrul cel drăgălaș, care vărsă lacrimi la plecarea lui. Pe urmă se sui pe terasa casei și arse un fir de păr din barba lui Simmurg. Și numaidecât se dezlănțui o răbufnitură ca de furtună, după care zburătorul se ivi dinainte-i.
Și, după ce îl întrebă ce voiește, îl luă în spinare, îl trecu peste cele șapte oceane și îl aduse cu dragoste și bunăvoință la sălașul său. Și îl ținu să se odihnească vreme de câteva zile. După care îl luă iar în spinare și îl duse la domnița Aziza cea dulce, în mijlocul trandafirilor ce-și îngemănau bobocii. Și Diamant o găsi pe dulceața aceea, care îi plângea lipsa și suspina după întoarcerea lui, iar obrajii ei se făcuseră asemenea florii de rodie. Și, când îl văzu că intră, însoțit de Al-Simmurg zburătorul, inima i se topi; și fata se ridică de jos, tremurând precum căprioara când sare la chemarea căpriorului. Iar Al-Simmurg zburătorul, ca să nu-i stânjenească, ieși din sală, lăsându-i să se alinte în voie. Iar când se întoarse, peste un ceas de vreme, îi găsi tot îmbrățișați, strălucire cu strălucire.
Iar Diamant, care își împlinise toate dorurile, îi spuse lui Al-Simmurg:
— O, binefăcătorule al nostru, o, taică al uriașilor și cunună a lor, aș dori acuma de la tine să ne porți până la Gamila, nepoata ta cea minunată, care mă așteaptă pe chilimurile roșii ale dorului!
Și Al-Simmurg cel năzdrăvan îi luă pe amândoi, câte unul pe fiecare umăr și îi duse, într-un răstimp cât să închizi și iarăși să deschizi un ochi, până la gingașa Gamila, pe care o găsi cufundată în tristețe, nemaiștiind nimica de făptura ei și suspinând stihurile acestea:
O, inima-mi, n-o alunga departe De chipul drag, pe care l-a-ndrăgit Narcisa ce se zbuciumă de moarte! Iar dacă tu nu te-ai bețivănit, Să nu-l cerți pe cel care n-are parte Decât de-alinul unui vin coclit – Ci du-l în crâșmă iar, să-și bea necazul. Of, nu mai poate inima-mi să scape De oștile ce și-au pornit poghiazul, Stârnite de sub vajnicile-ți pleoape! Și nu mai știu să-mi răcoresc obrazul La nici un șipot, al niciunei ape! Mi-e haina toată un pojar de dor, O, frumusețe scumpă, o, iubite, O, răule, o, fermecat fecior! De-atâta chin, de-atâtea lungi ispite, Supusă zac sub cruntul tău picior Gingaș ca iasomiile-nflorite! O, inima mea, ca un foc fierbinte, La vârsta fără minte-a tinereții, Cât i-o fi scris să zacă-n chinuri sfinte Oftând de dorul dragostei și-al vieții, Sub jugu-n care pe vecie-o prinde Un fur de inimi, soare-al frumuseții?
Iar Diamant, care nu uitase nicidecum câte datorințe avea față de mult-miloasa Gamila, cea care îl scosese din pielea lui de cerb și îl slobozise din vrăjitoriile surorii ei, Latifa, fără a mai pune la socoteală darul acelor arme magicești, cu care îl împodobise, nu pregetă să-i dovedească fierbinte simțămintele sale de îndatorință. Și, după revărsările de bucurie ale întâlnirii, o rugă pe sultana Aziza să-l lase un ceas cu Gamila, fără de martori. Iar Aziza găsi cererea lui întemeiată și împărțeala cinstită și ieși, împreună cu Al-Simmurg. Iar când, peste un ceas de vreme, se întoarse, o găsi pe Gamila topită în brațele lui Diamant.
Și atunci, Diamant, căruia îi plăcea să facă fiecare lucru la ceasul cuvenit, se răsuci înspre cele două soții ale sale și înspre Al-Simmurg și le spuse:
— Gândesc că este vremea să hotărâm și rosturile domniței Latifa, vrăjitorița, care este sora ta, ya Gamila și fiica fratelui tău, o, taică al zburătorilor.
Și toți răspunseră:
— Nu avem nimica împotrivă!
Pe urmă Al-Simmurg, la rugămintea lui Diamant, zbură până la nepoata sa, vrăjitorița Latifa, și, dintr-o rotitură de mână, îi legă mâinile la spate și o aduse dinaintea lui Diamant. Iar tânărul cocon, luând seama la ea, zise:
— Spre-a o judeca, să ședem aici roată și să chibzuim asupra osândei.
Iar după ce luară loc unii în fața altora, Al-Simmurg își dete cu socoata, spunând:
— Se cade ca, fără de șovăire, să izbăvim neamul omenesc de făcătoarea aceasta de rele. Eu socot că, fără a zăbovi, s-o spânzurăm cu capu-n jos și pe urmă s-o tragem în țeapă. Sau am mai putea, după spânzurare, să dăm carnea ei s-o mănânce vulturii și păsările de pradă.
Iar Diamant se întoarse înspre sultana Aziza și îi ceru părerea. Iar Aziza spuse:
— Eu socot că ar fi mai bine să uităm greșelile ei față de soțul nostru, Diamant și s-o iertăm, dată fiind bucuria noastră din ziua aceasta binecuvântată!
Și, la rându-i, Gamila fu de părere că se cădea a fi iertate păcatele surorii sale și să i se ceară, în schimb, să le dea îndărăt înfățișarea omenească tuturor flăcăilor pe care îi preschimbase în căpriori. Atunci, Diamant spuse:
— Bine, iertarea și slobozia să fie asupra ei!
Și îi aruncă năframa lui.
Pe urmă zise:
— Acuma ar trebui să mă lăsați cu ea vreme de un ceas!
Și se învoiră numaidecât cu dorința lui. Iar când se întoarseră în sală, o găsiră pe Latifa, iertată și mulțumită, în brațele flăcăului.
Și, după ce Latifa îi întoarse la înfățișarea lor dintâi pe domnișorii și pe ceilalți inși pe care, cu vrăjitoriile ei, îi prefăcuse în căpriori și când îi slobozi, după ce le dete să mănânce și cu ce să se îmbrace, Al-Simmurg luă în spinare pe Diamant și pe cele trei soții ale lui și îi duse, în scurt răstimp, până în cetatea sultanului Tammuz ben Camus, tatăl domniței Mohra. Și ridică niște corturi anume pentru ei, la marginea cetății și îi lăsă acolo să se odihnească oleacă, ducându-se chiar el, la rugămintea lui Diamant, în haremul în care se afla cadâna Creangă-de-Mărgean. Și o vesti pe copilă de sosirea lui Diamant, pe care fata îl aștepta cu suspine și cu inima potopită de dor. Și nu îi fu greu s-o hotărască a se lăsa dusă de el la iubitul ei. Și o aduse în cortul în care Diamant ațipise și o lăsă singură cu el, luându-le pe celelalte trei soții. Iar Diamant, după revărsările de bucurie ale întoarcerii, știu să-i dovedească gingașei Creangă-de-Mărgean că nu își uitase făgăduielile și, atunci pe loc, îi grăi în graiul ce se cuvenea. Iar ea se umplu de bucurie și de mulțumire, iar cele trei soții ale lui Diamant o găsiră tare dulce.
Or, după ce toate treburile acestea de inimă fură încheiate astfel între Diamant și cele patru soții ale sale, flăcăul se gândi să-și îndeplinească și dorul cel mai mare, care îl făcuse să plece de acasă. Și ieși din cort și porni singur înspre cetate și ajunse pe locul meidanului, dinaintea palatului domniței Mohra, acolo unde spânzurau, cu miile, căpățânile de crăișori și de domni, unele purtându-și cununile, iar altele goale de tot și cu părul vânzolit. Și se duse la tobă și o vuvăi cu tărie, spre a da de știre că stă gata să-i dea domniței Mohra răspunsul pe care îl cerea de la pețitorii ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și una noapte urmă:
Spre a da de știre că stă gata să-i dea domniței Mohra răspunsul pe care îl cerea de la pețitorii ei.
Și pe dată străjerii îl duseră la sultanul Tammuz ben Camus, care îl cunoscu numaidecât pe flăcăul a cărui frumusețe îl fermecase și căruia îi spusese, întâia oară: „Cugetă vreme de trei zile și întoarce-te apoi să ceri înfățișarea care are să despărțească de trup preagingașu-ți cap.”
Or, de data aceasta, îi făcu semn să se apropie și îi zise:
— O, fiul meu, Allah aibă-te în paza lui! Tot mai stăruiești a voi să afli tainele și să descâlcești gândurile cele năstrușnice ale unei copile?
Iar Diamant spuse:
— Iscusința ghicitului vine de la Allah, iar noi nu avem a ne îngâmfa de darurile lui Allah! Or, taina pe care fiica ta a ascuns-o în sipetul inimii sale și la care cere dezlegarea, nimeni nu o cunoaște. Ci eu am cheia.
Iar sultanul spuse:
— Păcat de tinerețile tale! Iacătă că vii să-ți speli mâinile de viața ta!
Și, cum nu mai nădăjduia să-l întoarne pe flăcău de la gândul cel amarnic, porunci robilor să dea de știre stăpânei lor, Mohra, că un cocon străin a venit, cu gândul de-a fi primit de ea, spre-a încerca să-i dezlege smintelile.
Și numaidecât în sala de primire, după valul de mireasmă al pletelor îmbălsămate, intră fecioara domniță cea cu legănări vrăjite, mult-norocita Mohra, pricina retezării atâtor vieți, aceea la care nu te mai saturai să te uiți, întocmai precum un dropicos nu se mai satură să bea din apa Eufratului și pentru care mii de suflete se mistuiau ca fluturii în flacără. Și, dintr-o aruncătură de ochi, îl cunoscu în Diamant pe santonul cel tânăr din grădină, flăcăul cu obraz de soare, cu trup vrăjitor, a cărui icoană îi tulburase atâta inima. Și, ca urmare, rămase peste măsură de uluită; ci nu zăbovi a pricepe că fusese amăgită de santonul acela, care pierise deodată, fără a lăsa vreo urmă. Și se mânie în sufletul ei și își zise: „De data aceasta nu are să-mi mai scape.” Și, după ce șezu pe lavița jețului domnesc, alături de tată-său, îl privi pe flăcău în față, cu ochii înnegurați și îi spuse:
— Toată lumea cunoaște întrebarea! Răspunde! Care sunt legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos?
Iar Diamant grăi:
— Răspunsul, o, domniță, iacătă-l: legăturile dintre Roada-bradului și Chiparos sunt rele. Întrucât Roada-bradului, care este soția lui Chiparos, sultanul cetății Wakak, a găsit plată dreaptă pentru ceea ce a săvârșit. Și sunt și niște arapi în povestea ei!
La vorbele acestea ale lui Diamant, domnița Mohra se îngălbeni de tot la chip, iar spaima îi umplu inima. Ci, stăpânindu-și tulburarea, spuse:
— Vorbele tale nu sunt limpezi. Așa că, numai după ce ai să-mi dai și alte lămuriri, am să văd dacă știi adevărul sau dacă minți.
Dacă văzu că domnița Mohra nu vrea să se dea bătută față de ceea ce era vădit și că se încăpățânează să nu priceapă din jumătate de cuvânt, Diamant îi spuse:
— O, domniță, dacă vrei să-ți povestesc mai pe larg, dând la o parte perdeaua care acoperă ceea ce se cade a fi acoperit, începe cu a-mi spune de la cine ai aflat lucrurile acestea, despre care o fată fecioară n-ar trebui să aibă nici habar! Întrucât nu este cu putință să nu ai aici pe careva a cărui venire a fost un prăpăd pentru toți coconii de până la mine!
Și, rostind acestea, Diamant se întoarse înspre sultan și spuse:
— O, doamne al vremilor, nu se cade să mai rămâi neștiutor în ceea ce privește taina în care trăiește cinstita-ți fiică și mă rog ție să-i poruncești a răspunde la întrebarea pe care i-am pus-o!
Iar sultanul se întoarse înspre frumoasa Mohra și îi făcu din ochi un semn care voia să zică: „Vorbește!” Ci Mohra păstră tăcerea și, în pofida semnelor înnoite ale tatălui său, nu voi nicidecum să-și dezlege limba din nodul cu care o înnodase.
Atunci, Diamant îl luă pe sultanul Tammuz de mână și, fără a rosti o vorbă, îl duse în odaia domniței Mohra. Și deodată se aplecă și, dintr-o smucitură, ridică patul de fildeș al domniței. Și iacătă că deodată sipetul tainei domniței se sparse în țăndări pe piatra truditorului, iar arapul, sfetnicul ei, se arătă ochilor tuturora, cu capul lui cel creț.
La priveliștea aceea, sultanul Tammuz și toți cei de față rămaseră cufundați în uluire; pe urmă, de rușine, își acoperiră capetele, iar pielea li se umplu de asudare. Și bătrânul sultan nu mai întrebă nimic, nevoind ca ocara lui să li se arate oamenilor de la curtea împărătească în toată deplinătatea ei. Și, fără ca măcar să mai ceară alte lămuriri, o dete pe fiică-sa în mâinile lui Diamant, ca să facă din ea ce-o vrea. Și adăugă:
— Nu îți cer, o, fiul meu, decât să te duci cât mai degrabă de aici, luând-o pe fata aceasta stricată, așa ca să nu mai aud pomenindu-se de ea și ochii mei să nu mai îndure vederea ei!
Cât despre arap, apoi pe acela îl traseră în țeapă.
Iar Diamant nu pregetă a da ascultare bătrânului sultan și, luând-o pe domnița pierită, o duse la corturile lui, legată de mâini și de picioare și îl rugă pe Al-Simmurg zburătorul să-l care, cu toate soțiile lui, până la poarta cetății tătâne-său, sultanul Șams-Șah. Lucru ce fu săvârșit pe dată. Iar năzdrăvanul Al-Simmurg își luă atunci rămas-bun de la Diamant, fără a voi să-i primească mulțumirile. Și, umflându-se, plecă în calea lui. Și-atâta cu el!
Cât despre sultanul Șams-Șah, tatăl lui Diamant, când știrea întoarcerii fiului său mult-iubit ajunse până la el, seara amarului i se preschimbă în dimineață de bucurie, după ce, din pricina lipsei lui, făcuse din cei doi ochi ai săi o fântână. Și ieși în întâmpinarea fiului, pe când crăinicirea bunei vestiri se răspândea în toată cetatea, iar voioșia se ridica în toate casele. Și se duse la el, tremurând de tulburare și îl lipi pe beizadea de pieptul său și îl sărută pe gură și pe ochi și plânse îndelung asupra lui, țipând. Iar Diamant, cu mâinile împreunate, se străduia să-i oprească plânsetele și suspinele. Iar când, într-un sfârșit, bucuriile cele dintâi se mai potoliră oleacă și când bătrânul sultan putu să grăiască, îi spuse fiului său, Diamant:
— O, ochi și lampă a casei părintelui tău.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și doua noapte urmă:
O, ochi și lampă a casei părintelui tău, istorisește-mi cu de-amănuntul povestea călătoriei tale, ca să trăiesc cu gândul zilele lipsei tale celei jalnice.
Și Diamant îi istorisi bătrânului sultan Șams-Șah toate câte i se întâmplaseră, de la început până la sfârșit. Da nu ar fi de nici un folos să le mai spunem și noi încă o dată. Pe urmă i le înfățișă, una câte una, pe cele patru soții ale sale, iar la sfârșit o aduse dinainte-i pe domnița Mohra, cea cu mâinile și cu picioarele priponite. Și îi spuse:
— Acuma, o, taică al meu, poruncește tu în privința ei orice vei voi.
Și bătrânul sultan, pe care cel Preaînalt îl dăruise cu minte și cu înțelepciune, gândi în sineși că fiul său, în adâncul inimii lui, pesemne că o îndrăgise pe fetișcana aceea cruntă, pricină a morții atâtor coconi frumoși, de vreme ce pentru ea îndurase toate necazurile și toate ostenelile. Și își zise că, dacă ar judeca-o aspru, l-ar întrista, fără de nici o îndoială. Încât, după ce mai cugetă un răstimp, îi spuse:
— O, fiul meu, acela care, după multe cazne și piedici, dobândește un mărgăritar fără de preț, trebuie să-l păstreze cu grijă! De bună seamă, domnița aceasta cu mintea năzdrăvană s-a făcut vinovată, în orbirea ei, de fapte nevrednice; ci se cuvine a le socoti ca fiind săvârșite din vrerea celui Preaînalt. Și dacă atâția flăcăi au fost văduviți de viață din vina ei, este pentru că așa a scris în Cartea Ursitei acela carele scrie ursitele. Pe de altă parte, să nu uiți, o, fiul meu, că această copilă s-a purtat față de tine cu multă gingășie, atunci când te-ai strecurat ca santon în grădina ei. Și-apoi știi și tu că mâna dorinții nimănuia, fie arap, fie oricine-o fi de pe lume, nu s-a atins de roada pomișorului făpturii ei și că nimenea nu s-a bucurat de gustul mărului bărbiei sale, nici de fisticul buzelor ei.
Iar Diamant fu înduioșat de vorbele acestei dulci rostiri, cu atâta mai mult cu cât preanorocitele cele cu gingașe purtări, soțiile sale, sprijiniră cu încuviințarea lor județul sultanului, drept care, alegând o zi și un ceas prielnic, flăcăul cel cu trup de soare se desfată cu luna aceea vicleană, asemănătoare cu șarpele de pe comori. Și avu de la ea, ca și de la celelalte patru soții legiuite ale sale, niște copii minunați, ai căror pași s-au dovedit tot atâtea fericiri și care au avut de robi, ca și părintele lor, Diamant cel Strălucit și ca și bunicul lor, Șams-Șah cel Măreț, norocul și fericirea.
Și-aceasta-i povestea craiului Diamant, cu toate năzdrăvăniile câte i s-au întâmplat. Încât, slavă aceluia carele a lăsat poveștile celor de demult ca învățătură spre folosul celor de azi, pentru ca oamenii dăruiți cu minte să învețe înțelepciunea!
Iar sultanul Șahriar, care ascultase povestea aceasta cu o luare-aminte adâncă, îi mulțumi întâia oară Șeherezadei, spunând:
— Laudă ție, o, gură de miere! M-ai făcut să uit gândurile cele amare!
Pe urmă, deodată, obrazul i se înnegură. Iar Șeherezada văzând aceasta, dete zor să spună:
— Da, o, doamne al vremilor! Da ce este povestea aceasta pe lângă cele ce am să-ți povestesc despre Dascălul lafurilor și al perdafurilor?
Iar sultanul Șahriar întrebă:
— Cine este, o, Șeherezada, dascălul acela al lafurilor și al perdafurilor, de care eu habar n-am?
SFÂRȘIT