Povestea cu țapul și cu fata sultanului

33 min de ascultat

Se povestește, printre câte se povestesc, că a fost odată într-o cetate din țara Indului un sultan pe care Allah, carele este singur mare și darnic, îl făcuse tată a trei domnițe ca niște lune, desăvârșite din toate privințele și o desfătare pentru ochiul celui ce se uita la ele. Iar sultanul, părintele lor, care le îndrăgea până peste fire, gândi, de cum ajunseră la vremea măritișului, să le găsească niște soți care să fie vrednici a le prețui cum li se cuvenea și să le facă fericite. Și, drept aceea, o chemă pe sultană, soția lui și îi spuse:

— Iată că fetele noastre tustrele, mult-iubitele tatălui lor, au ajuns la vremea măritișului, iar atunci când pomul se află la primăvara lui se cuvine ca, sub primejdia de a nu se usca, să se încunune cu flori vestitoare de roade frumoase. Drept aceea, ni se cade să găsim pentru fetele noastre niște soți care să le facă fericite.

Iar sultana spuse:

— Gândul este minunat!

Și după ce se sfătuiră între ei asupra celor mai bune căi de a ajunge la acel scop, hotărâră să-i pună pe pristavii obștești să dea de știre, peste tot întinsul împărăției, cum că cele trei domnițe se aflau la anii de măritat și că toți feciorii de emiri și de mai-mari, ba și de oameni fără dregătorii, ori chiar și de oameni de rând, erau chemați să se înfățișeze, la zi hotărâtă, sub ferestrele saraiului. Întrucât sultana îi spusese soțului ei:

— Norocul în căsnicie nu ține nici de bogăție, nici de obârșie, ci numai de județul Celui Atotputernic. Mai bine-i, așadar, să lăsăm soarta să aleagă chiar ea pe soții fetelor noastre. Iar ele nu vor avea, atunci când va veni ziua să aleagă, decât să-și arunce fiecare năframa pe fereastră, peste grămada de pețitori. Iar cei peste care au să cadă cele trei năframe au să fie soții celor trei fete ale noastre.

Iar sultanul răspunsese:

— Gândul este minunat!

Și-așa făcură.

Încât, atunci când ziua pristăvită de crainicii domnești veni și când meidanul ce se întindea sub zidurile saraiului se umplu de mulțimea de pețitori, fereastra se deschise și fata cea mare a sultanului, ca o lună, se ivi cea dintâi cu năframa în mână. Și fata aruncă năframa. Iar vântul o duse și o lăsă pe capul unui emir tânăr, strălucit de frumos.

Pe urmă, cea de-a doua fată a sultanului se ivi la fereastră, ca o lună, își aruncă năframa, care căzu pe capul unui crai tânăr, tot atâta de zarif și tot atâta de cilibiu ca și cel dintâi.

Iar cea de-a treia fată a sultanului de la Ind își aruncă și ea năframa asupra mulțimii. Iar năframa se roti o clipită, și-apoi coborî spre a se agăța drept în coarnele unui țap, ce se vânzolea și el printre pețitori. Ci sultanul, măcar că o făgăduise cu sfințenie pe fiică-sa oricui o fi să fie de față și asupra căruia avea să cadă năframa, socoti încercarea ca neîmplinită și porunci să fie luată de la capăt. Și tânăra domniță își aruncă iarăși în văzduh basmaua care, după ce se opri între două adieri de vânt, deasupra meidanului, căzu cu iuțeală și de-a dreptul iarăși pe coarnele țapului. Iar sultanul, până peste poate de nedumerit, socoti ca neîmplinit și acest al doilea județ al sorții și o puse pe fiică-sa să ia de la capăt iarăși încercarea. Iar năframa, a treia oară, se roti o vreme în văzduh și se duse apoi de se lăsă drept pe capul cel încornorat al țapului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute optzeci și patra noapte urmă:

Iar năframa, a treia oară, se roti o vreme în văzduh și se duse apoi de se lăsă drept pe capul cel încornorat al țapului.

La priveliștea aceea, ciuda sultanului, părintele copilei, ajunse până peste poate și Măria Sa strigă:

— Nu, pe Allah! Mai degrabă s-o văd că îmbătrânește fecioară în saraiul meu decât s-o văd cum ajunge soția unui țap împuțit!

Ci, la vorbele acestea ale tatălui său, copila începu să plângă; și lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii ei; și, până la urmă, spuse, între două suspine:

— De vreme ce așa mi-e ursita, o, părinte al meu, pentru ce vrei s-o oprești din calea ei? Pentru ce te așezi între mine și orânda mea? Au nu știi că fiecare făptură își poartă ursita legată la gât? Iar dacă soarta mea este legată de acest țap, pentru ce mă oprești să-i fiu soție?

Și, la rându-le, cele două surori ale ei, care pe sub ascuns erau tare zavistioase pe ea, din pricină că era cea mai tânără și cea mai frumoasă, își împreunară nemulțumirea cu a ei, chitind că măritișul copilei cu acel țap avea să le răzbune până peste așteptările lor. Și tustrele făcură atâta zarvă, că sultanul, tatăl lor, își dete până la urmă îngăduința la un măritiș atâta de ciudat și de anapoda.

Și se dete poruncă numaidecât ca nunțile celor trei domnițe să fie făcute cu toată vâlva cerută și urmând făloșiile îndătinate. Și toată cetatea fu luminată și împodobită, vreme de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, cât se deteră petreceri mari și ospețe falnice, cu danțuri și cu cântece. Și bucuria nu mai contenea să stăpânească în inimile toate și ar fi fost deplină dacă fiecare oaspete nu ar fi fost oleacă îngândurat de urmările unei atare uniri, între o domniță fecioară și un țap cu o înfățișare de țap mai amarnic decât toți țapii. Și, în răstimpul zilelor acelea de pregătire a nopții de nuntă, sultanul și soția sa, la fel ca și femeile vizirilor și ale dregătorilor, își trudiră limba, vrând s-o facă pe copilă să-și schimbe gândul de a-și săvârși măritișul cu o dihanie atâta de urât mirositoare, cu ochiul de foc și cu beleaua înfricoșătoare.

Ci domnița, la toți și la toate, răspundea de fiecare dată cu vorbele acestea:

— Fiecare își poartă ursita legată la gât, iar dacă ursita mea este de a fi soția unui țap, nimenea nu va putea să se pună împotrivă.

Or, când veni și noaptea de împlinire, domnița fu dusă, cu surorile ei, la hammam. După care fură împodobite, meremetisite și pieptănate. Și fiecare fu dusă în odaia de nuntă, ce-i fusese pregătită. Și fu poftit după fiecare domniță soțul ce-i fusese scris de ursitoare. Și se petrecu ce se petrecu, cu amândouă surorile mai mari!

Ci, în ceea ce-i privește pe domnița cea mică și pe țap, soțul ei, iacătă! De îndată ce țapul fu poftit în odaia copilei și fu închisă ușa după el, țapul sărută pământul dintre mâinile soției sale și, scuturându-se deodată, își lepădă blana de țap și se preschimbă într-un flăcău frumos ca îngerul Harut. Și veni lângă fată și o sărută între ochi, pe urmă pe vârful bărbiei, pe urmă pe gât, pe urmă cam mai peste tot și îi spuse:

— O viață a sufletelor, să nu care cumva să încerci a afla cine sunt! Ajungă-ți să știi că sunt mai puternic și mai bogat decât tatăl tău, sultanul și decât cei doi soți, fiii socrilor celor două surori ale tale. Și-i multă vreme de când dragostea de tine sălășluia în inima mea și nu am izbutit decât acuma să ajung până la tine. Și dacă mă găsești potrivit ție și dacă vrei să mă păstrezi, nu ai decât să-mi faci o făgăduință!

Iar copila, care îl găsi pe flăcăul cel frumos întru totul potrivit și întocmai pe gustul ei, răspunse:

— Și care este făgăduința ce trebuie să-ți fac? Spune-mi-o, iar eu am s-o îndeplinesc oricât de grea ar fi să fie, din dragoste pentru ochii tăi.

El spuse:

— Lucrul este lesne, ya setti. Îți cer numai să-mi făgăduiești că nu ai să dezvăluiești niciodată nimănuia puterea pe care o am de a mă schimba cum îmi place. Întrucât dacă vreodată cuiva numai i-ar trece prin minte că eu sunt când țap, când făptură omenească, aș pieri pe dată și ți-ar fi anevoie să mai dai de urma mea.

Iar copila îi făgădui, cu toată încredințarea și adăugă:

— Mai bine să mor decât să pierd un soț atâta de frumos ca tine!

Atunci, nemaiavând nici o pricină întemeiată de a sta bănuielnici, se lăsară să lunece pe șleaul pornirii lor firești. Și se iubiră cu o iubire mare și petrecură, în noaptea aceea, o noapte de binecuvântare, buză pe buză și picior pe picior, în desfătări curate și în schimburi vrăjite. Și nu-și curmară zbegurile și trudele decât odată cu ivirea zorilor. Iar flăcăul se ridică dintre albiturile copilei și își luă iarăși chipul său dintâi de țap bărbos, cu coarne, cu copite despicate, cu belea năprasnică și cu tot ce mai urmează. Și din toate câte se petrecuseră nu mai rămase nimic, afară de câteva picături de sânge pe ștergarul cinstei.

Or, dimineața, când veni, cum e datina, să afle vești despre copila sa și să cerceteze cu chiar ochiul ei ștergarul cinstei, mama domniței rămase până peste măsură de uluită văzând că cinstea fetei era zugrăvită pe ștergar și că împlinirea trebii era vădită. Și văzu că fiică-sa era dulce și fericită și că la picioarele ei, pe covor, sta țapul și rumega înțelepțește. Și, dacă văzu așa, dete fuga să-l aducă și pe sultan, soțul ei, părintele domniței, care văzu ceea ce văzu și nu rămase întru nimica mai puțin uluit ca sultana. Și îi spuse fiicei sale:

— O, copila mea, adevăratu-i?

Ea răspunse:

— Adevăratu-i, tată!

El întrebă:

— Și nu ai murit de rușine și de durere?

Ea răspunse:

— Pe Allah! Pentru ce să fi murit, când soțul meu a fost atâta de gingaș și atâta de dulce?

Iar mama domniței întrebă:

— Și atunci, nu ai a te plânge de nimic?

Ea spuse:

— De nimic!

Atunci, sultanul spuse:

— De vreme ce nu se plânge de soțul ei, înseamnă că este fericită cu el. Și asta-i tot ce putem să-i dorim fetei noastre!

Și o lăsară să trăiască în tihnă cu țapul, soțul ei.

Or, peste o bucată de vreme sultanul, cu prilejul praznicului său, orândui o întrecere mare pe câmpul meidanului, sub ferestrele saraiului. Și-i pofti la întrecerea aceea pe toți dregătorii de la saraiul său, precum și pe cei doi soți ai fetelor sale. Ci pe țap sultanul nu-l pofti, ca să nu se facă batjocura privitorilor.

Și întrecerea începu. Iar călăreții, pe bidiviii lor, care mâncau pământul, năvăliră răcnind amarnic și zvârlindu-și geridele. Iar cei ce se dovediră mai presus de toți fură cei doi soți ai domnițelor. Și mulțimea privitorilor îi și preamărea cu urale de-a valma, când intră pe meidan un călăreț strălucit, care numai cu înfățișarea lui și îi și făcea să-și plece fruntea pe toți luptătorii. Și îi chemă la întrecere, unul după altul, pe cei doi emiri biruitori și, de la cea dintâi lovitură cu geridul, îi și trânti jos din șa. Și fu slăvit de uralele mulțimii, ca biruitor în ziua aceea.

Și-așa, când tânărul călăreț trecu pe sub ferestrele saraiului, salutându-l pe sultan cu geridul său, cum cere obiceiul, cele două domnițe îi aruncară niște priviri pline de ură. Cea mai mică însă, cunoscând în el pe chiar soțul său, nu lăsă a i se ivi nimic pe față, spre a nu-și da taina în vileag; ci luă un trandafir din plete și i-l aruncă. Iar sultanul și sultana, cât și surorile o văzură și rămaseră până peste poate de supărați.

Iar în cea de-a doua zi, întrecerea se urmă iarăși pe meidan. Și iarăși tinerelul cel frumos și necunoscut fu biruitorul zilei. Și, când trecu pe sub ferestrele saraiului, cea mai mică dintre domnițe îi aruncă fățiș o iasomie, pe care și-o luase din păr. Iar sultanul și sultana, precum și cele două surori o văzură și rămaseră peste măsură de sugrumați. Iar sultanul își zise în sine: „Iacătă că acuma nerușinata aceasta de fată își mărturisește în ochii tuturora simțămintele față de un venetic și nu se mulțumește că ne-a făcut să vedem neagră lumea, măritându-se cu țapul pierzaniei!” Iar sultana îi aruncă niște priviri poncișe. Iar cele două surori își scuturară hainele, de silă, uitându-se la ea.

Iar în cea de-a treia zi, când biruitorul în cea de pe urmă înfruntare, care fusese tot călărețul cel frumos, trecu pe sub ferestrele saraiului, tânăra domniță, soția țapului, își luă din păr, spre a i-o arunca, o floare de tamariscă. Întrucât nu putuse a se stăpâni văzându-l pe soțul ei atâta de strălucitor.

La priveliștea aceea, mânia sultanului și nemulțumirea sultanei, dar și ciuda celor două surori răbufniră cu năprăsnicie. Iar ochii sultanului se făcură roșii și urechile îi tremurară și nările i se umflară. Și o luă pe fiică-sa de plete și voi s-o omoare și s-o spulbere de pe pământ. Și zbieră la ea:

— A, dezmățată afurisită, nu te-ai mulțumit numai să aduci un țap în neamul meu, ci iacătă că acuma îi stârnești față de toată lumea pe venetici și le ațâți dorințele după tine. Mori, dară și izbăvește-ne de ticăloșia ta!

Și se pregătea să-i sfarme capul de lespezile de marmură. Și săraca domniță, cuprinsă de spaimă văzându-și moartea dinaintea ochilor, nu se putu opri, așa de scump lucru și drag este sufletul, să nu strige:

— Am să spun adevărul! Cruță-mă și am să spun adevărul!

Și, fără a-și mai trage sufletul, povesti lui tătâne-său, mumână-sii și surorilor tot ce i se întâmplase cu țapul și ce era cu țapul și cum era țapul când țap, când făptură omenească. Și le spuse că era chiar soțul ei călărețul acela frumos, ce ieșise biruitor la întreceri.

Și-așa!

Iar sultanul și soția sultanului și cele două fete ale sultanului, surorile tinerei domnițe, rămaseră năuci de uimire și se minunară de ursita fetei. Și-atâta cu ei!

Ci în ceea ce îl privește pe țap, apoi acesta pieri. Și nu mai fu nici țap, nici flăcău frumos, nici mireasmă de țap, nici pomeneală de flăcău. Iar tânăra domniță, după ce îl așteptă în zadar zile în șir și nopți în șir, pricepu că el nu are să se mai ivească și umbla tot tristă și îndurerată, plânsă și fără de nădejde.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute optzeci și cincea noapte urmă:

Și trăi ea așa o bună bucată de vreme, în bocete necurmate și în istovire, nevoind să primească nici o mângâiere și nici o tihnă. Și răspundea la toți câți încercau s-o facă să-și uite amarul:

— Degeaba, că sunt făptura cea mai năpăstuită și am să mor, de bună seamă.

Ci, până a nu muri, voi să știe singură de se mai află pe toată întinderea pământului lui Allah o femeie la fel de părăsită de soartă ca ea și la fel de năpăstuită. Și hotărî dintru-ntâi să plece la drum și să le iscodească pe toate femeile din toate cetățile pe unde avea să umble. Pe urmă părăsi gândul acesta dintâi și puse să se zidească, cu cheltuieli mari, un hammam strălucit, ce nu-și avea seamăn în toată împărăția Indului. Și trimise crainici să dea de veste în toată împărăția că intrarea la hammam avea să fie fără de plată pentru toate femeile câte vor vrea să vină să se scalde acolo, ci numai dacă fiecare femeie ce se va prileji de această treabă îi va povesti fetei sultanului, spre a o însenina, nenorocirea cea mai mare sau jalea cea mai mare, ce-i va fi întunecat viața. Cât despre cele ce nu aveau nimic de felul acesta spre povestit, apoi acelea nu aveau îngăduința de a intra în hammam.

Încât nu zăboviră a începe să curgă înspre hammamul domniței toate necăjitele din împărăție, toate părăsitele de soartă, năpăstuitele de toate culorile, nevolnicele de toate soiurile, cele ce erau văduve și cele ce erau despărțite și toate câte fuseseră lovite, într-un chip ori într-altul, de răutatea vremilor ori de prăpădurile vieții. Și fiecare, înainte de a se scălda, îi povestea fetei sultanului tot ce îndurase mai jalnic în viața ei. Unele îi povestiră cu câte lovituri le cinsteau soții lor, iar altele vărsau lacrimi înșiruind povestea văduviei lor, pe când altele își spuneau amărăciunea de a-și vedea soțul cum îndrăgește pe vreo potrivnică de-a lor, cumplită și bătrână, ori pe vreo arăpoaică cu buze de cămilă; ba unele găsiră niște vorbe tare înduioșătoare spre a înșira povestea morții vreunui fiu singur la părinți, ori a vreunui soț tare iubit. Și un an se scurse astfel la hammam, în dârdora istorisirilor negre și a bocetelor. Ci domnița nu găsi nici o femeie, în mulțimea de femei pe câte le văzuse, a cărei jale să poată fi asemuită cu a ei ca tărie și ca adâncime.

Și tot mai mult se cufunda în jale și în deznădejde.

Și iacătă că într-o zi intră în hammam o biată bătrână, tremurând sub răsuflarea morții și care se sprijinea într-o cârjă spre a păși. Și veni la fata sultanului și îi sărută mâna și îi spuse:

— Necazurile mele, ya setti, sunt mai multe decât anii câți i-am trăit și mi s-ar usca limba până să apuc a sfârși să ți le istorisesc. Drept care nu am să-ți spun decât necazul cel mai din urmă, care mi s-a întâmplat și care, de altminteri, este cel mai mare dintre toate, întrucât numai lui nu i-am priceput nici tâlcul, nici pricina. Iar necazul acesta mi s-a întâmplat chiar ieri, pe cale. Și dacă tremur așa dinaintea ta, ya setti, tremur numai din pricină că am văzut ce-am văzut. Or, iacătă. Află, ya setti, că toată averea pe care o am nu este decât numai cămașa aceasta albastră de stambă, pe care o vezi pe mine. Și cum era de trebuință să fie numaidecât spălată, spre a-mi fi cu putință să mă înfățișez într-un chip cuviincios la hammamul milei tale, mă gândii să mă duc pe malul vreunei ape curgătoare, în vreun loc pustiu, unde să-mi fie îngăduit a mă dezbrăca fără a fi zărită de cineva și să-mi spăl cămașa. Iar treaba se petrecu fără de necazuri și îmi isprăvisem de spălat cămașa și o întinsesem pe pietroaie la soare, când văzui cum venea înspre mine un catâr fără catârgiu, încărcat cu două burdufuri pline cu apă. Iar eu, socotind că și catârgiul are să se ivească numaidecât, zorii să mă îmbrac iarăși cu cămașa care nu era decât pe jumătate zvântată și lăsai catârul să treacă. Ci întrucât nu vedeam nici catârgiu, nici umbră de catârgiu, rămăsei tare nedumerită, gândindu-mă la catârul acela fără de stăpân, ce se ducea bălăngănind din cap pe țărmul râului, neabătut de la drumul și de la ținta lui. Și mă împinse ispita să mă scol în picioare și să mă iau pe urmele lui, de departe. Și ajunse dinaintea unei măguri, nu departe de malul apei și se opri să bată în pământ cu copita. Și de trei ori bătu așa cu copita de la piciorul lui al drept. Și, la cea de a treia bătaie, măgura se întrecrăpă, iar catârul o luă în jos pe o vale dulce, înspre miezul măgurii. Iar eu, cu toată uluiala mea până peste poate, nu putui să-mi opresc sufletul de a se lua după catârul acela. Și intrai pe urma lui în hruba de sub pământ. Și nu avusei mult până ce să ajung într-o bucătărie mare, care pesemne că era, fără de nici o îndoială, bucătăria vreunui sărai de sub pământul acela. Și văzui niște cratițe roșii și frumoase, rânduite cu grijă pe plitele cuptoarelor și care cântau revărsând o mireasmă de cea mai aleasă, ce-mi umflă toate jindurile inimii și îmi înfioră nările. Și o poftă mare îmi răscoli lăuntrurile, iar sufletul meu fu amarnic momit să guste din bucatele acelea minunate. Și nu putui să-mi înfrân jindurile sufletului. Și, cum nu vedeam nici bucătar, nici ajutor de bucătar, nici pe nimeni de la care să cer ceva în numele lui Allah, mă dusei la cratița ce revărsa mireasma cea mai plăcută și-i săltai capacul. Și un abur tare mirositor mă învălui; ci un glas strigă la mine deodată din fundul cratiței: „Hei, hei! Hei, hei! Aceasta-i pentru stăpâna noastră! Nu pune mâna, că mori!” Iar eu, cuprinsă de spaimă, lăsai capacul să cadă la loc pe cratiță și fugii din bucătărie. Și ajunsei în altă sală, oleacă mai mică, unde pe niște tăvi erau orânduite tot felul de dulciuri alese și niște plăcinte plăcut aromitoare și o grămadă de alte lucruri de cel mai ales soi, numai bune de mâncat. Iar eu, nemaiputând să-mi înfrân îndemnurile sufletului, întinsei mâna spre o tavă și luai o plăcintă, caldă încă și moale. Și iacătă că mă lovi ceva peste mână și lăsai plăcinta; iar un glas care ieșea din mijlocul tăvii strigă la mine: „Hei, hei! Hei, hei! Acestea-s pentru stăpâna noastră! Nu pune mâna, că mori!” Iar înfricoșarea mea ajunse până peste fire și o luai la fugă drept înainte, tremurând toată pe picioarele mele cele bătrâne, care se topeau sub mine. Și, după ce trecui printr-un șir de săli, și-apoi prin alt șir de săli, mă pomenii dintr-odată într-o sală mare, zidită boltit, de-o mândrețe și de-o bogăție ce nu avea nimica de pizmuit nici la saraiurile sultanilor, ba dimpotrivă! Și, în mijlocul acelei săli, era un havuz mare plin cu apă străcurată. Iar împrejurul havuzului erau patruzeci de jețuri, dintre care unul era mai înalt și mai strălucit decât celelalte. Și nu văzui pe nimenea în sala aceea, în care nu se afla decât răcoare și desăvârșire. Și ședeam acolo de-o bună bucată de vreme, minunându-mă de toată frumusețea aceea, când, în toiul tăcerii, urechile-mi tresăriră la o zarvă ca aceea pe care o fac copitele unui ciopor de capre pe pietre. Și, neștiind cam ce treabă s-ar fi putut să fie, mă ghemuii degrabă pe după un divan ce se afla lângă un perete, în așa fel ca să pot să văd fără ca să fiu văzută. Iar zarva de copite tocănind pe podea se apropie de sală și văzui în curând cum intrară în încăpere patruzeci de țapi cu niște bărbi lungi. Iar țapul cel de la urmă era călare pe cel de dinaintea lui. Și se duseră cu toții de șezură rânduiți frumos, fiecare dinaintea câte unui jeț, împrejurul havuzului. Iar cel care călărea pe soțul său se dete jos din spinarea celui care îl purta și se duse de șezu dinaintea jețului cel mare. Pe urmă toți țapii se temeniră înaintea lui, cu capul pe podea și șezură așa un timp, fără a se mișca. Pe urmă se sculară iarăși cu toții deodată și, odată cu căpetenia lor, se scuturară de trei ori. Și tot atunci blănile lor de țapi căzură de pe ei. Și văzui patruzeci de feciori ca niște lune, iar cel mai frumos dintre ei era căpetenia. Și intrară în havuz, cu căpetenia lor în frunte și se scăldară în apă. Și ieșiră de acolo cu niște înfățișări ca de iasomie, care îl binecuvântau pe Zămislitorul lor. Și se duseră de șezură în jețuri, goi toți cu frumusețea lor. Și, pe când eu mă uitam la flăcăul ce ședea pe jețul cel mare și mă minunam în inima mea de înfățișarea lui, văzui deodată niște lacrimi mari cum îi picurau din ochi. Și niște lacrimi la fel cădeau și din ochii celorlalți feciori, da nu chiar atâta de multe. Și toți începură să ofteze, spunând: „O, stăpâne al nostru! O, stăpâne al nostru!” Iar flăcăul, căpetenia lor, suspina: „O, domniță a gingășiei și a frumuseții!” Pe urmă auzii niște gemete ce ieșeau din pământ, se revărsau din boltă, răzbăteau din ziduri, din uși și din toate lucrurile, rostind cu jale și cu durere tot vorbele astea: „O, stăpână a noastră! O, sultană a gingășiei și a frumuseții!” Și, după ce plânseră și suspinară și oftară vreme de un ceas, flăcăul se ridică și spuse: „Când ai să vii? Că eu nu pot să ies! O, sultana mea, când ai să vii, întrucât eu nu pot să ies?” Și coborî de pe jețul său și intră iarăși în blana lui de țap. Și toți la fel coborâră de pe jețurile lor și intrară iarăși în pieile lor de țapi. Și se duseră așa cum veniseră. Iar eu, când nu mai auzii pe lespezi zgomotul copitelor lor, mă sculai din ascunzătoare și plecai și eu precum venisem. Și nu putui să răsuflu în voie decât când mă văzui afară de sub pământ. Și-aceasta-i, o, domniță, povestea mea. Or, ea este nenorocirea cea mai mare din viața mea. Întrucât nu numai că nu am putut să-mi satur din cratițe și de pe tablale ispitele, ci nici n-am priceput nimic din toate minunățiile câte le-am văzut acolo sub pământ. Și tocmai aceasta-i nenorocirea cea mai mare din viața mea!

Iar când baba își sfârși astfel povestea, fata sultanului, care o ascultase cu inima zvâcnind, nu se mai îndoi că țapul care călărea pe tovarășul său și care era flăcăul cel mai frumos, n-ar fi cumva mult-iubitul ei și era să moară de tulburare. Și când, într-un sfârșit, izbuti să vorbească, îi spuse bătrânei:

— O, maică a mea, Allah cel Milosârdnic nu te-a mânat aici decât pentru ca bătrânețele tale să-ți fie fericite de pe urma mea. Întrucât de-acuma înainte ai să-mi fii ca o maică a mea și tot ceea ce stăpânește mâna mea va fi și sub mâna ta. Ci, fie-ți milă! Dacă ai vreo îndatorință față de binefacerile lui Allah asupra capului tău, ridică-te pe clipă pe dată și du-mă la locul unde l-ai văzut pe catâr intrând cu cele două burdufuri. Și nu-ți cer să vii cu mine, ci numai să-mi arăți unde este locul!

Iar bătrâna răspunse că ascultă și că se supune. Și, când luna se ridică peste terasa hammamului, plecară amândouă și se duseră pe malul râului.

Și văzură în curândă vreme catârul ce venea înspre ele, încărcat cu cele două burdufuri ale lui pline cu apă. Și se luară după el, de departe și îl văzură cum bătea cu copita la poala măgurii și cum se afundă în hruba de sub pământ, deschisă dinainte-i. Iar fata sultanului îi spuse bătrânei:

— Tu așteaptă-mă aici!

Ci bătrâna nu voi nicicum s-o lase să intre singură în hrubă și se ținu după ea, în pofida spaimei.

Și intrară în hruba de sub pământ și ajunseră în bucătărie. Și din toate cratițele cele roșii și mândre, orânduite frumos pe plite și care cântau cu dulceață, se revărsau niște miresme de soiul cel mai ales, care umflau foalele inimii, înfiorau nările și risipeau grijile din sufletele necăjite. Iar capacele cratițelor se ridicau singure la trecerea lor și niște glasuri răsunau voioase, zicând:

— Bun venit stăpânei noastre, bun venit!

Iar în cea de-a doua sală văzură tablalele orânduite, în care se aflau dulciuri minunate și clătite presărate cu zahăr și niște lucruri atâta de bune și atâta de ispititoare, încât îl săturau numai cu înfățișarea lor pe cel ce le privea. Și din toate tăvile și din afundul căpisterelor cu pâinea proaspătă niște glasuri voioase se învălurau la trecerea lor:

— Bun venit! Bun venit!

Și până și aerul dimprejurul lor parcă ridica niște freamăte de fericire și răsuna de strigăte de bucurie.

Iar bătrâna, dacă văzu și auzi toate acestea, îi spuse fetei sultanului, arătându-i intrarea înspre bolțile ce duceau la sala cea mare:

— O, stăpâna mea, iată pe aici trebuie să intri. Iar eu am să te aștept colea, căci locul slujnicelor este la bucătărie și nu în sălile scaunului împărătesc!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute optzeci și șasea noapte urmă:

Iar domnița porni singură, prin acele bolte și ajunse în sala cea mare, pe care i-o zugrăvise bătrâna, în vreme ce la trecerea ei glasurile făceau să se audă niște cântări de bun venit. Și în loc să se ascundă pe după divan, cum făcuse bătrâna, domnița se duse de șezu pe jețul cel falnic, ce se înălța la locul de cinstire, pe marginea havuzului. Și nu mai făcu nimic alta decât își trase iașmăcuțul peste față.

Or, de-abia se așezase ea astfel, ca o sultană în jețul său, că un vuiet tare dulce se auzi, nicidecum ca de niște copite bocănind pe podele, ci ca un pas ușor, ce venea în fugă vestindu-l pe stăpânul său. Și, ca un diamant, intră voinicul.

Și se petrecu ceea ce se petrecu.

Iar în inimile celor doi îndrăgostiți bucuria urmă după vârtejuri. Și se îmbrățișară așa cum un iubit se îmbrățișează cu iubita lui, pe când din boltă și din ziduri și din toate ungherele sălii răsunau dulce cânturile și se înălțau glasurile slujnicelor întru slava fetei sultanului.

Și, după o bucată de vreme petrecută de cei doi îndrăgostiți în desfături și în huzururi vrăjite, se întoarseră la saraiul sultanului, unde sosirea lor fu întâmpinată cu bucurie și de rudele lor, ca și de toți cei mici și cei mari, în vâlvora chiuiturilor și a cântecelor și a împodobirii întregii cetăți de către târgoveții ei.

Și de-atunci trăiră mulțumiți și înfloritori. Ci numai unul singur Allah este cel mai mare!

Iar Șeherezada, întrucât nu se simțea obosită în noaptea aceea, mai spuse: