Mi s-a povestit, printre câte mi s-au povestit, că era odată în cetatea Cairo un neguțător de boabe de năut, cinstit și prețuit de toți, pe care Atoatedătătorul îl dăruise cu trei fete și alt nimica să-i ducă stirpea mai departe. Și, măcar că îndeobște fetele nu aduc cu ele vreo binecuvântare, neguțătorul de năut primise cu împăcare darul Zămislitorului său; și își iubea fetele cu o iubire mare. Și-apoi, fetele erau ca niște lune, iar cea mai mică le întrecea pe cele două surori ale ei și la frumusețe și la farmec și la gingășie și la cumințenie și la deșteptăciune și la desăvârșiri. Iar pe micuța aceea o chema Zeina.
Or, în fiecare dimineață, cele trei fete se duceau la o meșteră care le învăța meșteșugul cusutului de horbote pe mătăsuri și pe catifeluri. Căci vânzătorul de năut, părintele lor, omul acela de treabă, dorise ca fetele lui să aibă o creștere aleasă, așa ca ursita să poată să scoată în calea măritișului lor niscaiva feciori de negustori mari și nu niște fii de precupeți de rând ca el.
Și, în fiecare dimineață, când se duceau la meștera lor de horbote, fetele treceau pe sub fereastra fiului sultanului, cu mijlocul lor mlădiu, cu înfățișarea lor de domnițe și cu cele șase perechi de ochi babilonici, ce răzbăteau în toată frumusețea prin iașmacul ce-l purtau peste obraz.
Iar fiul sultanului, în fiecare dimineață, când le vedea că vin, le striga de la fereastră, cu un glas ațâțător:
— Salamaleikum asupra fetelor precupețului de boabe de năut! Salamaleikum asupra celor trei slove drepte ale alfabetului!
Iar cea mai mare și cea mai mijlocie răspundeau totdeauna cu un zâmbet ușor din ochi, la urarea fiului sultanului; cea mai mică însă nu răspundea deloc și își vedea de drumul ei, fără ca măcar să-și ridice capul. Da dacă fiul sultanului stăruia, cerând de pildă vești despre boabele de năut și despre prețul pe piață al boabelor de năut și despre vânzarea boabelor de năut și despre cât de bune sau cât de rele sunt boabele de năut și despre sănătatea neguțătorului de boabe de năut, atunci, fata cea mică, numai ea, răspundea, fără ca baremi să se ostenească a-i arunca o privire șahzadelei:
— Da ce-i între boabele de năut și tine, o, față de năut?
Și tustrele pufneau în râs și-și vedeau de drumul lor. Or, fiul sultanului, care era îndrăgostit cu patimă de fata cea mai mică a neguțătorului de boabe de năut, micuța Zeina, nu mai contenea să se amărască de batjocura, de nepăsarea și de nezorul ei la dorurile lui. Și, într-o zi, când fata își râse de el mai tare ca de obicei, în răspunsul la întrebările lui, văzu că nu are să dobândească nimica de la ea cu vorbe dulci și hotărî să-i plătească umilind-o și pedepsind-o.
Și-așa, cum era fiu de sultan și avea putere deplină asupra sufletelor, porunci să vină la el neguțătorul de boabe de năut și îi spuse:
— Ești chiar tatăl celor trei fete?
Iar precupețul, tremurând, răspunse:
— Da, pe Allah! Ya sidi.
Iar fiul sultanului îi spuse:
— Păi, bre omule, vreau ca mâine, la ceasul de rugăciune, să te întorci aici, dinaintea mea, îmbrăcat și gol totodată, râzând și plângând în aceeași clipită și călare în vreme ce ai să mergi pe picioarele tale. Și dacă, spre nenorocul tău, ai să-mi vii așa cum ești, fără a-mi mulțumi cererile, ori dacă ai să mă mulțumești cu una, da nu ai să le îndeplinești și pe celelalte două, pieirea ta va fi fără zăbavă, iar capul tău are să-ți zboare de pe grumaji!
Și bietul precupeț de boabe de năut sărută pământul și plecă gândind: „Aceasta, cu adevărat, este o treabă până peste poate! Iar pieirea mea este fără de izbavă, hotărât!”
Și, galben de-a binelea la chip, ajunse la fetele sale, cu burdihanul pântecelui întors pe dos și cu nasul alungit până la picioare.
Iar fetele îi văzură îngrijorarea și necazul, iar cea mai mică, tinerica Zeina, îl întrebă:
— Pentru ce, o, părinte al meu, te văd atâta de galben la chip, iar lumea s-a înnegurat dinaintea feței tale?
Și el răspunse:
— O, fata mea, am în lăuntrurile ființei mele o năpastă, iar în piept, o apăsare!
Iar tânăra îi zise vânzătorului de boabe de năut, tatăl ei:
— Povestește-mi năpasta, o, taică, întrucât poate că în felul acesta are să ți se curme apăsarea și are să ți se ușureze pieptul!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute optzeci și noua noapte urmă:
Poate că în felul acesta are să ți se curme apăsarea și are să ți se ușureze pieptul!
Iar el îi povesti tot necazul, de la început până la sfârșit, fără a uita nici un amănunt. Ci nu este de nici o trebuință să-l mai spunem și noi încă o dată.
Când auzi povestea necazului tatălui său și când înțelese pricina supărării, a schimbării la chip și a apăsării din pieptul lui, se porni pe-un râs, da un râs, de era să leșine de râs. Pe urmă se întoarse înspre el și îi spuse:
— Așadar, numai atâta era, o, taică al meu? Pe Allah! Atuncea, fii fără de păs și fără de grijă și ține-te de povețele mele în necazul acesta! Și are să-i vie rândul și fiului sultanului, nimicură ăla, să-și muște degetele și să crape de ciudă. Iacă-așa!
Și chibzui o clipă și zise:
— În ceea ce privește porunca dintâi, nu ai decât să te duci la vecinul nostru, pescarul și să-l rogi să-ți vândă un năvod de-al lui. Și să-mi aduci năvodul acela și am să-ți fac o mantie pe care să ți-o pui pe trup, după ce ai să-ți lepezi toate hainele. Și, în felul acesta, ai să fii și gol și îmbrăcat totodată. Iar în ce privește cea de-a doua poruncă, nu ai decât, atunci când ai să te duci la palatul sultanului, să iei cu tine o ceapă. Și să te freci cu ea la ochi, încă din prag. Și ai să și plângi și ai să și râzi în aceeași clipită. Și, într-un sfârșit, în ce privește cea de-a treia poruncă, du-te, o, taică al meu, la vecinul nostru, asinarul și roagă-l să-ți dea împrumut mânzul lui de măgar fătat anul acesta. Și să iei măgărușul cu tine și, când ai să ajungi la fiul sultanului, neisprăvitul acela, să încaleci pe măgăruș și, întrucât picioarele tale au să atingă pământul, ai să mergi totodată pe picioarele tale, pe măsură ce măgărușul are să meargă sub tine. Și, în felul acesta, ai să fii și călare și pe jos totodată! Și-aceasta-i povața mea! Ci Allah este cel mai puternic și singur el este înțelept!
Când vânzătorul de boabe de năut, tatăl mintoasei Zeina, auzi vorbele acelea ale fetei sale, o sărută pe fată între ochi și îi spuse:
— O, fiică a tatălui tău și a mamei tale, o, Zeina, cine aduce pe lume fete ca tine acela nu mai moare! Slavă Aceluia carele ți-a pus atâta deșteptăciune și atâta minte în cap!
Și, pe clipă pe dată, lumea i se însenină dinaintea ochilor, grijile i se spulberară din inimă și pieptul i se umflă. Și mâncă oleacă și bău un ulcior cu apă și se duse să facă tot ce-l învățase fiică-sa.
Și-a doua zi, când totul fu gata, cum trebuia, neguțătorul de boabe de năut se duse la sărai și intră la fiul sultanului, cu chipul și cu înfățișarea cerute, îmbrăcat și gol totodată, râzând și plângând într-aceeași clipită, mergând pe jos și tot atunci călărind, pe când măgărușul speriat începuse să zbiere și să se vântuie în mijlocul sălii de primire.
La priveliștea aceea, fiul sultanului se mânie și se îmbufnă până peste fire și, neputând nicicum să-l pună pe neguțătorul de năut să îndure pedeapsa cu care îl probozise, dat fiind că omul îndeplinise poruncile ce i se dase, simți că-i plesnește bășica fierii din ficat. Și se jură în sineși că acum are să-și plătească asupra chiar a fetei și că are s-o nimicească fără de scăpare. Și îl izgoni pe neguțătorul de boabe de năut și începu să chibzuiască în ce fel să-și împlinească răutățile asupra fetei. Și-așa cu el!
Ci în ceea ce o privește pe tinerica de Zeina, cum era tare mintoasă și cum avea un ochi care vedea departe, iar nasul ei adulmeca mersul întâmplărilor, îi cam dete prin gând, din felul cum taică-său îi zugrăvise starea de furie a fiului sultanului, că afurisitul de băiat are să se ia de ea într-un chip primejdios. Și își zise: „Până a se lua el de noi, ia să ne luăm noi de el!” Și se sculă în picioare și se duse să caute un meșter de arme tare priceput în meseria lui și îi zise:
— Vreau să-mi întocmești, o, taică al mâinilor dibace, o platoșă toată numai din oțele, pe măsura mea și niște pulpare și niște brațare și un coif tot din oțel. Da-i numaidecât ca aceste lucruri să fie făcute în așa fel, încât la cea mai ușoară mișcare în mers și la cea mai ușoară atingere să scoată un zangăt ascuțit și un vuiet înfricoșător.
Iar meșterul răspunse că ascultă și că se supune și nu zăbovi mult până ce să-i făurească lucrurile cerute, întocmai așa precum fuseseră poruncile.
Or, când se lăsă noaptea, tinerica Zeina se străvesti cumplit îmbrăcând hainele de fier și luă în buzunar o pereche de foarfece și un brici de bărbierit și înșfacă în mână o furcă ascuțită și plecă la sărai, întrarmată astfel.
Și, când văzură de departe cum venea viteazul acela înfricoșător, străjerul de la poartă și paicii palatului o luară la fugă în toate părțile. Și, înlăuntrul saraiului, robii înspăimântați de vuietul asurzitor, pe care îl scoteau feluritele părți ale hainelor de fier și de înfățișarea cruntă a celui ce le purta și de țăpoiul pe care îl rotea pe sus, urmară pilda străjerului porții și a paicilor și deteră zor să se pitească fiecare, cu burta lipită de pământ, prin vreun ungher bine ferit. Și, în felul acesta, fata precupețului de boabe de năut, neîntâlnind nici o piedică și nici cea mai ușoară năzăreală de împotrivire, răzbătu fără de supărare până la odaia în care ședea, de obicei, licheluța aceea de fecior al sultanului.
Iar fiul sultanului, când auzi tot zăngănitul năprasnic și când văzu că intră peste el acela care îl stârnea, fu cuprins, la vederea lui, de o spaimă mare și gândea că are să vadă ivindu-se vreun efrit răpitor de suflete. Și îngălbeni de tot, începu să dârdâie și să clănțăne din dinți și se prăbuși pe podea, strigând:
— O, preaputernicule efrit răpitor de suflete, cruță-mă și Allah are să te cruțe!
Ci fata îi răspunse, luând un glas cumplit:
— Leagă-ți cleanța și fălcile, o, pușlamao, că de nu, îți înfig furca aceasta în ochi!
Iar băiatul, înfricoșat, strânse din buze și din fălci și nu cuteză nici să mai scoată vreo vorbă, nici să mai facă vreo mișcare. Iar fata precupețului de boabe de năut se duse la el, pe când băietanul sta așa pe podea, nemișcat și pierit; și, scoțând foarfecele și briciul de bărbierit, îi rase jumătate de mustăcioară și jumătate de barbă din partea stângă, jumătate de păr din partea dreaptă și amândouă sprâncenele. După care îl mânji pe față cu balegă de măgar și-i băgă o bucată în gură. Și, când sfârși, plecă așa cum venise, fără a cuteza cineva să i se ațină în cale. Și se întoarse fără de nici un necaz acasă, unde se dezbrăcă repede de hainele de sârmă și se culcă lângă surorile sale, ca să doarmă un somn bun până dimineața.
Și, în ziua aceea, ca de obicei, cele trei surori, după ce se spălară și se pieptănară și se dichisiră, plecară de-acasă spre a se duce la meșterița lor întru ale chindiselilor. Și, ca în toate diminețile, trecură pe sub fereastra fiului sultanului. Și îl văzură cum sta, după năravul lui, acolo la fereastră, ci cu fața și cu capul înfololite într-o basma, în așa chip, că numai ochii i se vedeau. Și tustrele, altmintrelea de cum le era felul obișnuit de-a se purta față de el, se uitară la fiul sultanului cu stăruință și cu marghioleli. Iar fiul sultanului își zise: „Nu știu, da socot că se cam dau pe brazdă! Poate că, datorită basmalei care îmi învăluie capul și fața, se face că ochii mi se arată mai frumoși!” Și strigă înspre ele:
— Hei, voi cele trei litere drepte ale alfabetului, o, puiandre ale inimii mele, salamaleikum asupra voastră, tustrele! Ce vă mai fac boabele de năut în dimineața aceasta?
Iar cea mai mică dintre cele trei surori, tinerica Zeina, săltă capul spre el și îi răspunse pentru surorile ei:
— Hei, uallah! Și asupra ta să fie salamalecul, o, chip înfofolit! Ce-ți mai fac în dimineața aceasta partea stângă a bărbii și mustățile și ce-ți mai face jumătatea cea dreaptă a capului și ce-ți mai fac sprâncenele și ți-a fost pe gust balega de măgar, o, drăguțule? Deie Allah să ai o mistuire plăcută la inima ta!
Și, după ce grăi acestea, o luă la fugă împreună cu surorile sale, chicotind de râs și făcând din depărtare înspre fiul sultanului niște semne de zeflemea și de batjocoră. Și-așa!
Și, când auzi și văzu toate astea, fiul sultanului pricepu, fără de vreo îndoială, că efritul de cu noapte nu fusese altul decât fata precupețului de boabe de năut. Și, mânios peste măsură, simțea cum fierea din beșica lui i se suie la nas și se jurui că ori are să-i vie de hac fetișcanei, ori moare. Și, ticluind un gând, așteptă un răstimp ca să-i crească la loc barba, mustățile, sprâncenele și părul, și-apoi porunci să vie dinainte-i precupețul de boabe de năut, tatăl potrivnicei cea tinerea; și precupețul își zise, mergând înspre saraiul împărătesc: „Cine știe, de data aceasta, ce belea mă mai așteaptă din partea pușlamalei aceleia?” Și ajunse cam nu prea înseninat dinaintea fiului sultanului, care îi spuse:
— Ia ascultă, bre! Vreau să mi-o dai de soție pe fata ta, cea de-a treia, de care sunt îndrăgostit amarnic! Și, de-ai să cutezi să nu vrei, are să-ți zboare căpățâna de pe grumaz!
Iar precupețul de boabe de năut răspunse:
— Nu stă împotrivă nimica! Ci fiul sultanului nostru îngăduiască-mi numai un răspas scurt de vreme, ca să mă duc s-o întreb și pe fata mea, înainte de a o mărita!
Iar el răspunse:
— Du-te și întreab-o, dar să știi bine că, dacă n-o să vrea, are să guste ca și tine moartea cea neagră!
Și năucitul de precupeț de boabe de năut se duse la fiică-sa și-i povesti cum stă treaba și spuse:
— O, fata mea, aceasta-i o năpastă de neabătut!
Ci copilandra începu să râdă și-i zise:
— Pe Allah! O, taică, nu-i în treaba aceasta nici un fel de năpastă și nici măcar mireasmă de năpastă. Întrucât căsătoria aceasta este o binecuvântare pentru mine și pentru tine și pentru surorile mele, fetele acestea. Iar eu îmi dau învoirea.
Și precupețul de boabe de năut se duse să ducă răspunsul fetei la fiul sultanului, care se înfioră de bucurie și de mulțumire. Și dete poruncă să se facă fără de zăbavă pregătirile de nuntă, care începură numaidecât. Și-așa cu el!
Ci în ceea ce o privește pe copilandră, apoi ea se duse să caute un cofetar priceput în meșteșugul de a face păpuși de zahăr și îi spuse:
— Vreau de la tine să-mi faci o păpușă toată de zahăr, care să fie de mărimea mea și să semene cu mine și să aibă culoarea mea, cu părul făcut din fire de zahăr și cu niște ochișori negri și cu o guriță și un năsuc drăgălașe și cu niște sprâncene lungi și subțirele, cu tot ce trebuie peste tot.
Și cofetarul, care avea niște degete foarte îndemânatice, îi ticlui o păpușă pe măsura și pe asemănarea ei, atât de bine lucrată, că nu-i lipsea decât graiul spre a fi o fiică de-a lui Adam.
Or, când veni noaptea de împreunare a nunții, fata, ajutată de surorile ei, care ajunseră domnițele sale de fală, își petrecu cămașa peste trupul păpușii, pe care o culcă în pat, în locul ei și coborî asupra-i pologul patului. Și le dete surorilor sale povețele de trebuință și se duse să se culce în odaie în dosul patului.
Și, când veni ceasul de împreunare, cele două fete, surorile mintoasei Zeina, ieșiră înaintea soțului și îl poftiră în odaia de nuntă. Și, după ce îi făcură urările de cuviință și îl dădăciră cum să se poarte cu sora lor, adăugară:
— Este gingașă și ți-o încredințăm! Și-i drăgălașă și dulce și nu o să ai a te plânge de ea!
Apoi își luară rămas-bun de la el și îl lăsară singur în odaie.
Și fiul sultanului, aducându-și aminte atunci toate jignirile câte îl făcuse să le îndure fata precupețului de boabe de năut și toate mâniile strânse în el împotriva ei și toate umilințele lui și toate batjocurile cu care îl năpădise, se apropie de copila pe care o socotea că e culcată sub polog și care îl aștepta nemișcată. Și își trase deodată sabia cea mare din teacă, și-i arse o izbitură din toate puterile lui, de-i zbură capul făcut țăndări în toate părțile. Iar una dintre bucăți îi intră în gura pe care o ținea deschisă, revărsând un potop de sudalme asupra celei căsăpite. Și simți gustul de zahăr și se minună cu minunare mare și strigă: „Pe viața mea! Iacătă că după ce m-a făcut, pe când era vie, să mănânc balega amară a măgarilor, mă face acuma, când a murit, să gust dulceața cea mai aleasă a cărnii ei.”
Și, încredințat că retezase capul unei făpturi atâta de dulci, își lăsă durerea să răbufnească și vru să-și spintece pântecele cu sabia ce-i slujise să țăndărească păpușa.
Ci deodată copilandra cea vie ieși din ascunzătoarea ei și, pe la spate, îl apucă de mână și îl sărută, spunându-i:
— Să ne iertăm, iar Allah are să ne ierte și El!
Iar fiul sultanului își uită toate necazurile când văzu zâmbetul fetișcanei celei dulci, pe care o jinduise atâta. Și o iertă, și-o iubi.
Și trăiră în spornicie, lăsând o puzderie de urmași.
Iar Șeherezada, nesimțindu-se deloc ostenită în noaptea aceea, îi mai povesti sultanului Șahriar povestea următoare, care-i povestea cu Dezlegătorul.