POVESTEA CU CARTEA MAGICĂ

Se povestește, în hronicile noroadelor și în cărțile din vremurile vechi – ci numai unul Allah știe trecutul tot și poate să vadă cele ce vin! – că într-o noapte ca toate nopțile califul, fiul califilor urmași drepți ai lui Abbas, Harun Al-Rașid, care domnea la Bagdad, s-a ridicat în patul său, pradă unei apăsări și așa, îmbrăcat în hainele sale de noapte, a poruncit să fie chemat la el Massrur, spătarul Măriei Sale, care s-a și înfățișat numaidecât dinainte-i. Și califul i-a zis:

— O, Massrur, noaptea aceasta este sugrumătoare și grea peste pieptul meu și doresc să-mi risipești posomorala.

Iar Massrur a răspuns:

— O, emire al drept-credincioșilor, scoală-te și haide să mergem pe terasă ca să privim cu ochii noștri pologul cerurilor presărat cu stele și să vedem cum se preumblă luna strălucită, în vreme ce înspre noi are să se ridice cântecul clipocitor al apelor și suspinele roților scârțâitoare ale puțurilor cu scripeți de la grădinile de zarzavat, cele despre care a spus poetul:

Fântâni cu scripeți jalnic suspinând, De lacrimi pline și de geamăt blând, V-asemuiți cu-ndrăgostiții, când, În ciuda vrăjii ce le arde-n gând și zi și noapte-și trec mereu oftând, Fără-a-i mai da și bucuriei rând.

Și tot poetul acela, o, emire al drept-credincioșilor, a spus, vorbind despre apa curgătoare:

Iubita mea e-o fată vrăjitoare, Ea mă adapă și tot ea îmi cântă, Ca o grădină fără asemănare: Izvoare-s ochii-i, cu privire blândă, Iar glasul ei e apa curgătoare.

Și Harun îl ascultă pe spătarul său și clătină din cap și zise:

— Nu de asta am chef în noaptea de-acum!

Și Massrur zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, se află în saraiul tău trei sute șaizeci de puiandre de toate culorile, asemenea cu tot atâtea lune și gazele și îmbrăcate în rochii frumoase ca niște flori. Scoală-te și hai să le prefirăm pe toate cu privirea, fără ca ele să ne vadă, fiecare în iatacul ei. Și ai să le asculți cântecele și ai să le vezi jocurile și ai să te uiți la zbengurile lor. Și atunci, sufletul tău are să se simțească îmbiat înspre vreuna dintre ele. Și ai s-o iei de soață, în noaptea aceasta și ea are să se dedea plăcerilor ei cu tine. Și avem să vedem noi atunci ce-o să mai rămână din posomorala ta!

Ci Harun spuse:

— O, Massrur, du-te de mi-l adu pe Giafar numaidecât!

Iar Massrur răspunse cu ascultare și cu supunere. Și se duse să-l caute pe Giafar acasă și îi spuse:

— Hai la emirul drept-credincioșilor!

Și Giafar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și se sculă pe clipă pe dată, se îmbrăcă și purcese cu Massrur la sărai. Și se înfățișă califului, care se afla tot în pat și sărută pământul dintre mâinile lui și zise:

— Deie Allah să nu fie pentru vreun lucru rău!

Iar Harun spuse:

— Nu este de nimic alta decât de bine, o, Giafar! Ci sunt cam mohorât în noaptea aceasta și chinuit, și apăsat. Și l-am trimis pe Massrur să-ți spună să vii aici ca să mă veselești și ca să-mi risipești urâtul.

Iar Giafar chibzui o clipită și răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, când sufletul nostru nu voiește să se veselească nici cu frumusețea cerului, nici cu cea a grădinilor, nici cu dulceața vântului, nici cu vederea florilor, nu mai rămâne decât un leac și anume cartea. Întrucât, o, emire al drept-credincioșilor, cea mai frumoasă grădină este tot un dulap cu cărți. Iar o preumblare printre luminile lui este cea mai dulce și cea mai vrăjită dintre preumblări! Scoală-te, așadar și haidem să căutăm vreo carte, la întâmplare, pe rafturile dulapurilor cu cărți!

Iar Harun răspunse:

— Drept grăiești, o, Giafar! Acesta-i leacul cel mai bun împotriva urâtului. Și deloc nu mă gândisem la el.

Și se sculă și, însoțit de Giafar și de Massrur, se duse în sala în care se aflau dulapurile cu cărți.

Iar Giafar și Massrur țineau fiecare câte o făclie și califul lua cărțile din dulapurile cele strălucite și din lăzile de lemn înmiresmat și le deschidea, și-apoi le închidea iarăși. Și cercetă așa multe lăzi și dulapuri și, până la urmă, puse mâna pe o carte tare veche, pe care o deschise la întâmplare. Și nimeri peste un lucru care pesemne că l-o fi ispitit strașnic, de vreme ce, în loc de-a lăsa cartea după o clipită, șezu jos și începu s-o cerceteze foaie cu foaie și să citească cu luare-aminte. Și iacătă că deodată începu să râdă de se prăvăli pe spate. Pe urmă luă iarăși cartea și își urmă citirea. Și iacătă că lacrimile începură să curgă din ochii lui; și începu să plângă de i se udă barba toată, iar lacrimile-i curgeau printre firele din barbă până pe cartea pe care o ținea pe genunchi. Pe urmă închise cartea, o puse în zăioaga ei și se ridică de plecare.

Iar Giafar, după ce îl văzuse pe calif plângând și râzând, nu se putu stăpâni să nu-i spună stăpânului său:

— O, emire al drept-credincioșilor și domn peste cele Două Lumi, cam care poate să fie pricina ce te-a făcut și să râzi și să plângi aproape tot într-aceeași clipită?

Iar califul, auzind întrebarea, se mânie până peste marginile mâniei și răcni la Giafar, cu un glas sugrumat:

— O, câine din câinii de barmakizi, de unde atâta neobrăzare din partea ta? Și ce te privește pe tine? Iacătă că îți iei nasul de a te dovedi supărător și îngâmfat și treci peste marginile rostului tău! Nu-ți mai rămâne acuma decât să-l mai și sfruntezi pe calif! Or, pe ochii mei! De vreme ce te bagi unde nu te privește, vreau ca povestea aceasta să aibă toate urmările pe care le cere. Îți poruncesc, așadar, să te duci să cauți pe careva care ar putea să-ți spună pentru ce am râs și am plâns la citirea acestei cărți și care să ghicească ce se află în scriptura aceasta, de la cea dintâi foaie până la cea din urmă. Și dacă nu ai să-l găsești pe insul acela, am să-ți tai capul și-am să-ți arăt eu atunci ce m-a făcut să râd și să plâng.

Când auzi vorbele acestea și când văzu mânia califului, Giafar spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, am săvârșit o greșeală. Iar greșeala este faptă de oameni de teapa mea, pe când iertarea este faptă a unora ce au sufletul ca acela al Măreției Tale.

Ci Harun răspunse:

— Nu! Și mă leg cu jurământ! Să te duci să-mi cauți pe careva care să-mi spună numaidecât tot ce cuprinde cartea asta! De nu, am să-ți tai capul pe clipă pe dată.

Și Giafar spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, Allah a zidit cerurile și lumile în șase zile, și, dacă ar fi vrut, le-ar fi zidit într-un ceas. Iar dacă nu a făcut așa, a fost spre a arăta făpturilor sale că, în toate lucrurile, chiar spre a făptui binele, trebuie să purcezi cu chibzuință și răbdare. Cu atât mai mult când este vorba de-a făptui ceva împotriva binelui, o, emire al drept-credincioșilor. Ci, dacă ții neabătut să mă duc să-l caut pe insul în stare să ghicească tot ce te-a făcut să râzi și să plângi, îngăduie robului tău măcar un răspas de trei zile!

Iar califul spuse:

— Dacă nu-mi aduci insul despre care e vorba, ai să pieri de moartea cea mai cruntă!

Iar Giafar răspunse:

— Mă duc în solia poruncită!

Și ieși numaidecât, schimbat la față, cu sufletul tremurând și cu inima plină de amar și de mâhnire.

Și se duse acasă, cu inima amară, mai întâi să-și ia bun-rămas de la tatăl său, Yahia și de la fratele său, El-Fadl și să plângă. Iar ei îi spuseră:

— Pentru ce te vedem în starea aceasta de tulburare și de mâhnire, o, Giafar?

Iar el le povesti tot ce se întâmplase între el și calif și îi înștiință despre porunca primită. Și adăugă:

— Cine se joacă cu un tăiș ascuțit se taie la mână; iar cine se luptă cu leul are să fie ucis. În ceea ce mă privește, nu se mai află loc pentru mine lângă calif; întrucât de-aci înainte șederea în preajma lui este cea mai mare dintre primejdii pentru mine, ca și pentru tine, o, părintele meu și ca și pentru tine, o, fratele meu! Așa că este mai bine să mă duc departe de ochii lui. Întrucât a-ți mântui viața este un lucru tare scump și niciodată nu e destul de cântărit la chiar prețul lui. Iar depărtarea este cea mai bună mântuire pentru gâturile noastre. Și-apoi, poetul a spus:

Tu viața-ți mântuie de tângă Și de prăpădul care vine, Iar casa las-o să se plângă Acelui ce-a zidit-o bine.

Iar la acestea, părintele său și fratele răspunseră:

— Nu pleca, o, Giafar, întrucât califul s-ar putea să te ierte!

Ci Giafar spuse:

— A făcut jurământ! Or, cum aș putea eu să găsesc pe cineva în stare să ghicească de la cea dintâi privire pricina ce l-a făcut pe calif să râdă și să plângă, precum și ce cuprinde, de la început până la sfârșit, afurisita aceea de carte?

Și Yahia răspunse, atunci:

— Drept grăiești, o, Giafar! Numai plecarea ta ne mai poate mântui capetele. Și cel mai bine ar fi să te duci la Damasc și să șezi acolo până ce prăvălișul sorții are să se sfârșească și are să ni se întoarcă norocul cel bun.

Iar Giafar întrebă:

— Și în lipsa mea ce are să se facă soția mea și haremul meu?

Iar Yahia spuse:

— Du-te și nu te mai îngriji de nimic. Acestea-s niște porți pe care tu nu mai ai răgazul să le descui. Du-te la Damasc, întrucât așa ți-a fost județul ursitei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și șasea noapte urmă:

Acestea-s niște porți pe care tu nu mai ai răgazul să le descui. Du-te la Damasc, întrucât așa ți-a fost județul ursitei.

Și Yahia adăugă:

— Cât despre ceea ce ar putea să se mai întâmple, după plecarea ta, Allah are să vegheze.

Ca urmare, Giafar vizirul își plecă urechea la vorbele părintelui său și, fără de amânare și zăbavă, luă la el o pungă în care se aflau o mie de dinari, își puse sileaful și jungherul, își luă rămas-bun de la tatăl său și de la fratele său, încălecă pe un catâr și, neînsoțit de nici un rob și de nici un slujitor, purcese la drum înspre Damasc. Și, de-a dreptul prin pustie, se tot duse și nu conteni să drumețească decât în cea de a zecea zi, când ajunse la câmpia cea verde a El-Marjului, care-i intrarea în Damascul cel desfătător.

Și văzu Minaretul Miresei cel frumos, care țâșnea din verdeața împrejmuitoare, îmbrăcat de la temelie până în vârf cu cahle daurii și grădinile cele scăldate de izvoare, unde se lăfăiau straturile de flori; și câmpiile cu mirți și dealurile cu albăstrele și șesurile cu leandri. Și se opri să se uite la toate acele mândreți, ascultând păsările ciripitoare de prin copaci. Și văzu că cetatea aceea era o cetate a cărei pereche nu fusese zămislită nicăieri pe fața pământului. Se uită la dreapta, se uită la stânga și, până la urmă, zări un om. Și se duse la omul acela și îi spuse:

— O, fratele meu, care-i numele acestei cetăți?

Iar omul răspunse:

— O, doamne al meu, cetatea, în vremurile de demult, se chema Jullag și despre ea grăiește poetul în stihurile acestea:

Jullag îmi e străvechiul nume și inimilor le sunt dragi prin mine râuri curg șirag, Și-n preajmă-mi, din afund de veac.

Grădină-a raiului pe lume, Cuib de minuni fără de preț, Damasc, cetate-a mea și steag, Chilim de vis, tărâm măreț, nimic nu-mi poate fi mai drag Decât prea-albii tăi pereți.

Mult prea frumoasele-ți terase Să fie binecuvântate și pururi fie-ți lăudate Prea-falnicele frumuseți De pe terasele-ți frumoase.

Iar omul care prociti stihurile adăugă:

— Se mai cheamă și Șam, altfel zis Grăunte-de-Frumusețe, dat fiind că ea este grăuntele frumuseții lui Dumnezeu pe pământ.

Iar Giafar simți o dulce înfiorare auzind lămuririle acestea. Și îi mulțumi omului și descălecă de pe catâr și îl luă de frâu spre a putea să meargă așa cu el printre case și geamii. Și, încetișor, se preumbla cercetând una după alta casele cele frumoase, pe dinaintea cărora trecea. Și, privind așa, zări, în fundul unei ulițe bine măturate și bine stropite, o casă falnică în mijlocul unei grădini mari. Iar în grădină văzu un cort de mătasă înflorată, împodobit cu chilimuri strălucite de Khorassan și cu perdele bogate și ticsit cu perne de mătasă, cu scaune și cu sofale. Iar un bărbat tânăr ședea jos, în mijlocul cortului, ca luna când răsare în cea de a paisprezecea zi a ei. Și era îmbrăcat ușor, neavând pe cap decât o basma, iar pe trup – numai o hăinuță de culoare trandafirie. Iar dinaintea lui ședeau cu luare-aminte o mulțime de inși și băuturi de toate felurile și de cele mai alese.

Iar Giafar se opri un răstimp să-și bucure ochii cu priveliștea aceea și se simți tare mulțumit de ceea ce vedea la bărbatul acela tânăr. Și, uitându-se mai cu luare-aminte, zări lângă bărbat o femeie tânără și frumoasă ca soarele pe un cer senin. Iar pe pieptul ei se afla o alăută, ca un copil în brațele mamei sale. Și cânta stihurile acestea:

Vai de acei ce inima și-o lasă În mâinile spre care doru-i poartă: Când vor dori s-o ia-ndârăt acasă, N-au să și-o mai găsească decât moartă.

Au dăruit-o mâinilor iubite atunci când și-au simțit-o-ndrăgostită -

Pentru că inimii îndrăgostite îi e robia dragostei menită.

Adânc din piept și-au smuls-o fără minte! Rostește tu, o, pasăre, mereu: „Din piept și-au smuls-o, neluând aminte Că are să le fie tare greu!”

Au omorât-o fără nici o vină, Iar mult-iubitu-acum își bate joc De cel ce cu iubire i se-nchină Și care arde-n dulcele ei foc.

Eu sunt acel ce caută iubirea, Eu sunt iubirea, fratele ei sunt; Eu, mistuit, îmi plâng nefericirea întruna suspinând și repetând: „Priviți-l pe cel ce iubirea crudă L-a veștejit! Chiar dacă neschimbat Rămase-n sineși, ca să-i facă-n ciudă Ei fără milă l-au înmormântat!”

Iar Giafar, auzind cuvintele și cântecul, simți o mulțumire nemărginită, iar lăuntrurile i se tulburară la mlădierile acelui glas și rosti: „Pe Allah! E frumos!” Ci copilandra și începuse iarăși, pe alt glas, cu alăuta pe genunchi, să cânte stihurile acestea:

Plin de aceste simțăminte, La dragoste să iei aminte: Nu e nimica uimitor Că te iubesc cu-atâta dor.

Spre tine mâna mi-o întind, Cerându-ți milă și șoptind, Cu umilință, să te-nduri, Să-mi dai surâsul dulcei guri!

Îmi trece chinuita viață Pierind sub ochiul tău de gheață. Ah, niciodată nu mi-ai dat Surâsul drag, mult așteptat.

De-atâta dor, plâns bob cu bob, Trăiesc pe lume ca un rob, Iar biata-mi inimă-i bolnavă De lacrimi negre de otravă.

Până ce cântarea acestor stihuri să se sfârșească, Giafar se apropiase de poartă tot mai mult, mânat de desfătarea pe care o simțea de a o auzi și de a o privi pe copilandra care cânta. Și, deodată, tânărul ce sta culcat sub cort îl zări, se ridică pe jumătate, chemă pe unul dintre robii săi cei mărunței și îi spuse:

— Îl vezi pe omul de colo, de la intrare, din fața noastră?

Iar copilandrul spuse:

— Da!

Iar tânărul bărbat spuse:

— Trebuie să fie vreun străin, întrucât văd asupra lui semnele drumețitului. Dă fuga de mi-l adu și ai grijă să nu-l superi.

Și băiatul răspunse:

— Cu bucurie și plăcere!

Și zori să se ducă la Giafar, care îl văzu venind; și băiețelul îi spuse:

— În numele lui Allah, o, doamne al meu, mă rog ție, aibi bunătatea de-a veni la stăpânul nostru.

Iar Giafar trecu poarta cu copilandrul și, ajungând dinaintea intrării în cort, își lăsă catârul pe seama robilor îndatoritori și trecu pragul. Iar stăpânul cel tânăr se și afla în picioare, întru cinstea sa; și veni înspre el, desfăcându-și larg mâinile și îl întâmpină cu niște urări de bun venit, de parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna, și, după ce mulțumi lui Allah pentru trimiterea oaspetelui, cântă:

O, oaspete al meu, bine-ai venit!

Sosirea ta ne-aduce bucurie și ne dă viață chipul tău vrăjit.

Pe chipul tău mă jur: simt cum învie inima-n piept, de cum te-am fost zorit -

Și aș muri, de-ar fi să pieri, vai mie!

Și, după ce cântă acestea în cinstea lui Giafar, îi zise:

— Placu-ți de-a sta, o, dulce doamne al meu! Și mărire lui Allah pentru fericita ta venire!

Și prociti rugăciunea pentru oaspetele de la Allah și își urmă astfel cântecul:

De-am fi avut vreun semn de înștiințare Despre venirea ta, pe sub picioare Am fi întins în calea ta, covor. Curatul sânge-al inimilor noastre Și catifeaua neagră-a ochilor. Căci mai presus ne ești, venit din astre, Decât ni-i pleoapa ce-o plecăm cu dor.

Și, după ce sfârși cântecul, se apropie de Giafar, îl sărută pe piept, îi preamări harurile și îi spuse:

— O, stăpâne al meu, ziua de azi este o zi fericită și, de n-ar fi și fost o sărbătoare, aș fi făcut-o eu, spre a da mulțumire lui Allah!

Iar robii se buluciră numaidecât dinaintea lor; și el le spuse:

— Aduceți-ne cele pregătite!

Iar ei aduseră tăvile cu mâncăruri, cu fripturi și cu toate celelalte lucruri minunate, iar tânărul îi spuse lui Giafar:

— O, doamne al meu, înțelepții spun: „Dacă ești poftit, îndestulează-ți sufletul cu ceea ce se află dinaintea ta.” Or, noi, dacă am fi știut că ai să ne luminezi astăzi cu sosirea ta, ți-am fi gătit însăși carnea noastră și ne-am fi junghiat și pruncii în cinstea ta.

Iar Giafar răspunse:

— Pun, așadar, mâna și am să mănânc până ce am să mă satur!

Iar tânărul începu să-i dea cu chiar mâna lui bucățile cele mai bune și să stea la taifas cu toată dragostea și cu toată plăcerea. Pe urmă fură aduse ibricul și ligheanul și i se spălară mâinile. După care tânărul stăpân îl pofti să treacă în sala de băuturi, unde îi spuse fetișcanei să cânte. Iar ea luă lăuta, îi potrivi strunele, o sprijini pe pieptul ei și, după ce murmură o clipită, cântă:

Iacătă-l, mândrul oaspe, a căruia venire De toți e-ntâmpinată cu drag și cu cinstire, Mai dulce ca nădejdea, măreț de strălucire.

Din plete-i se revarsă o negură curată, De care înșiși zorii, cu fața speriată și rușinați, sărmanii, nici nu se mai arată.

Iar când ursita-mi neagră era să mă omoare, Cerui oblăduința-i; și el, venind din zare, întoarse vieții-un suflet din moarte și pierzare.

Și iată-mă acuma sunt robul pe vecie Al Craiului Iubirii, iar dulcea mea robie îmi e pe totdeauna deplina bucurie.

Iar Giafar fu cuprins de o voioșie până peste poate, la fel cu voioșia tânărului, gazda sa. Ci tot nu contenea nicidecum a rămâne îngrijorat de năpasta lui cu califul. Iar îngrijorarea aceea era vădită pe chipul și în purtarea lui. Și nu rămase nevăzută ochilor tânărului, care pricepu limpede că Giafar era tulburat, înfricoșat, îngândurat și chinuit de ceva. Iar Giafar, la rându-i, pricepu că tânărul băgase de seamă starea sa și că, din bună-cuviință, se ferea să-l întrebe de pricina tulburării. Ci, până la urmă, tânărul îi zise:

— O, doamne al meu, ascultă ceea ce au spus înțelepții:

Nu-ți fie teamă și nu te-ntrista De cele câte-asupra noastră vin. Ia mai degrabă un pocal și bea Otrava sfântă a acestui vin Ce-alungă și necaz și voie-rea.

Nu vezi cum zugrăviră mâini de vis Caftanul băuturii-n flori frumoase, Cu crinul alb, cu dulcele narcis, Cu floarea de Neman, cu tiparoase, Pe vița viei scrise cu dichis?

Dacă te-apasă gânduri și tristețe, Tu leagănă-le-ncetișor și blând, Pentru ca-n somn adânc să se răsfețe La sânul băuturilor, cântând, Al florilor și-al fetelor iubețe.

Pe urmă îi spuse lui Giafar:

— Nu-ți chinui și nu-ți zbuciuma inima, o, stăpâne al meu.

Și îi zise fetișcanei:

— Cântă!

Iar ea cântă. Și Giafar, care se desfăta la acele cântece și era vrăjit de ele, spuse, într-un sfârșit:

— Să nu contenim a ne veseli, când cu cântecul, când cu vorba, până ce lumina zilei are să se curme și are să vină noaptea cu negurile ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și șaptea noapte urmă:

— Să nu contenim a ne veseli, când cu cântecul, când cu vorba, până ce lumina zilei are să se curme și are să vină noaptea cu negurile ei.

Și tânărul le porunci robilor să aducă niște cai. Iar ei se supuseră îndată; și îi aduseră oaspetelui stăpânului lor o iapă împărătească. Și amândoi săriră pe spinarea cailor și porniră să străbată Damascul și să se bucure de priveliștea sukurilor și a ulițelor, până ce ajunseră dinaintea unei case luminate strălucit și împodobite cu fanare de toate culorile; iar dinaintea unei porți se afla o lampă mare de aramă frumos lucrată, spânzurând de un lanț de aur. Iar în curtea casei erau niște chioșcuri înconjurate de cioplituri în piatră minunate și pline cu toate neamurile de păsări și cu toate soiurile de flori; iar în mijlocul tuturor acelor clădiri se afla o sală boltită, cu ferestrele de argint. Iar tânărul deschise ușa de la sala aceea. Iar sala se ivi ca o grădină a raiului, însuflețită de cântecele păsărilor și de miresmele florilor și de clipocitul izvoarelor. Și casa toată răsuna de feluritele graiuri ale acelor păsări și era căptușită numai cu mătasă și bine chivernisită cu perne de atlaz și cu pene de struț. Și se mai afla acolo, de asemenea, o grămadă nenumărată de tot soiul de lucruri rare și de minunății scumpe și era îmbălsămată de mireasma florilor și a poamelor; și adăpostea o sumedenie neînchipuită de bogății falnice, farfurii și tacâmuri din argint, cupe de preț, cățui pentru ars mirodenii și grămezi de ambră sură, de pulbere de aloe și de poame uscate. Într-un cuvânt, era ca locuința zugrăvită în stihul acesta al poetului:

Era o casă albă-ntr-o grădină și care strălucea ca o lumină Din toată măreția ei deplină.

Și, după ce Giafar șezu jos, tânărul îi spuse:

— Un potop de binecuvântări s-a coborât din cer asupra capului nostru, o, doamne și oaspete al meu, odată cu venirea ta!

Și îi mai spuse încă multe alte lucruri gingașe și îl întrebă, într-un sfârșit:

— Și care este pricina căreia îi datorăm cinstea sosirii tale în cetatea noastră? Aici găsești prieteni și bunăstare și toată dragostea!

Iar Giafar răspunse:

— Eu, o, stăpâne al meu, sunt oștean de meserie și poruncesc peste o ceată de oșteni. Iar de baștină sunt din cetatea Bassrei, de unde vin acuma. Iar pricina sosirii mele este că, neputând să-i plătesc califului haraciul pe care i-l datorez, am fost cuprins de spaimă pentru viața mea și am luat fuga cu capu-n pământ, de frică. Și nu m-am oprit din goană, prin câmpuri și prin pustiuri, până ce m-a adus la tine soarta.

Iar tânărul spuse:

— O, venire binecuvântată! Și care-i numele tău?

El răspunse:

— Numele meu este ca și al tău, o, doamne al meu.

Iar tânărul, auzind aceasta, zâmbi și spuse râzând:

— O, doamne al meu, așadar te numești Abu'l Hassan! Ci mă rog ție să nu mai ai nici o strângere de inimă și nici o tulburare în pieptul tău.

Și dete poruncă să fie aduse bucatele. Și li se aduseră niște tablale pline cu tot felul de bunătățuri alese și desfătătoare și mâncară și rămaseră mulțumiți. După care masa fu ridicată și se aduseră ibricul și ligheanul. Și se spălară pe mâini și se ridicară și se duseră în sala de băuturi, care era plină cu flori și cu poame într-un chip desăvârșit. Iar tânărul vorbi cu fetișcana în privința muzicii și a cântecului. Iar ea îi încântă pe amândoi și îi desfată cu desăvârșirea meșteșugului ei; și până și casa, cu ziduri cu tot, era tulburată și mișcată. Iar Giafar, în vâlvora înflăcărării sale, își scoase hainele și le azvârli cât colo, după ce le făcu bucățele. Iar tânărul îi spuse:

— Uallahi! Deie Allah ca sfâșierea hainelor să aibă drept urmare bucuria și nicidecum supărarea și necazul. Și alunge Atotputernicul amarul urâtului de la noi.

Pe urmă făcu semn unuia dintre robii lui, care numaidecât îi aduse lui Giafar niște haine noi, ce prețuiau o sută de dinari și îl ajută să se îmbrace. Iar tânărul îi spuse fetișcanei:

— Schimbă glasul alăutei!

Iar ea schimbă glasul și cântă stihurile acestea:

Privirea-mi pătimașă se pierde după el, Iar el nici nu ia seama la tristul meu măcel. Deci să-mi închei urarea și cântecul, strigând: „Iubirea-mi pentru tine nici crâncenul mormânt Nu are să mi-o stingă din inimă nicicând!”

Iar când se isprăvi și cântecul acesta, Giafar iarăși se despuie de haine chiuind. Și tânărul îi spuse:

— Fie ca Allah să-ți îmbuneze viața și facă el ca începutu-i să-i fie sfârșitul, iar sfârșitul să-i fie începutul!

Iar robii îl îmbrăcară pe Giafar iarăși cu haine noi, mai frumoase decât cele dintâi. Iar fetișcana nu mai rosti nimic vreme de un ceas, pe când cei doi ședeau la taifas. Pe urmă tânărul îi spuse lui Giafar:

— Ascultă, o, doamne al meu, ce a spus poetul despre țara în care, spre cinstea noastră, te-a adus ursita în ziua aceasta binecuvântată.

Și-i spuse fetișcanei:

— Cântă-ne vorbele poetului despre valea noastră, cea care în vremurile de demult se chema valea Rabwatului.

Și copila cântă:

O, dulce strălucire-a nopții noastre În valea-mbelșugatului Rabwat, Pe unde vântu-adie-n zări albastre Cu valuri de miresme-mbălsămat! E-o salbă împrejuru-i, sclipitoare: De pomi înalți, de ierburi unduind. Câmpiile-i chilimuri sunt, de floare, Cu păsări care ciripesc argint.

Livezile-i, când ne zăresc pe-aproape, Ne-mbie cu bogatul lor pomet. Iar noi, pe malul răcoroasei ape, Sorbim taclale-n cupe de poet.

Frumoasă este valea noastră scumpă și darnică-i, iar vântul șoptitor, Când pe poteci prin lunca noastră umblă, Ne-aduce numai daruri de la flori.

Când copila sfârși de cântat, Giafar, pentru cea de-a treia oară, se despuie de hainele sale. Iar tânărul stăpân se ridică și îl sărută pe frunte și porunci să fie îmbrăcat cu alt veșmânt. Căci tânărul acela, așa cum se va dovedi, era omul cel mai mărinimos și cel mai minunat de pe vremurile lui, iar dărnicia mâinii sale și înălțimea sufletului său erau pe puțin tot atât de mari ca și cele ale lui Hătim, căpetenia tribului Thay. Și tăifăsui cu el mai departe despre întâmplările zilelor și despre tâlcuri și despre snoave și despre izbânzile cele mai de seamă ale poeziei. Și îi zise:

— O, doamne al meu, nu îți împovăra mintea cu griji și cu îngândurări.

Iar Giafar îi spuse:

— O, stăpâne al meu, mi-am părăsit țara fără a avea răgaz nici să mănânc, nici să beau. Și am făcut-o cu gândul de a mă veseli și de a vedea lumea. Dar dacă Allah mi-o hărăzi să mă mai întorc vreodată în țara mea și dacă rudele mele și prietenii mei și vecinii mei au să mă cerceteze și au să mă iscodească, întrebându-mă unde am fost și ce am văzut, am să le spun binefacerile cu care m-ai cinstit și hatârurile pe care le-ai grămădit asupra capului meu, în cetatea Damascului, din țara Șamului. Și am să le spun ce am văzut aici și ce am văzut dincolo și am să le rostesc niște cuvântări tare frumoase și am să le dezvăluiesc niște lucruri pline de învățăminte despre toate cele cu câte are să mi se îmbogățească mintea pe lângă tine, în cetatea ta.

Iar tânărul răspunse:

— Mă adăpostesc întru Allah împotriva ispitei gândurilor de mândrie! Numai El este singur mare.

Și adăugă:

— Vei rămâne cu mine atâta cât vei voi, zece ani, ori mult, precum ți-o fi placul! Întrucât casa mea este casa ta, cu stăpânul ei și cu tot ce se află în ea.

Și, estimp, făcându-se noapte târzie, intrară hadâmbii și așternură pentru Giafar un pat gingaș în capătul sălii, la locul de cinste. Și mai așternură un pat, alături de cel al lui Giafar. Și plecară, după ce orânduiră și dichisiră totul precum se cuvine. Iar Giafar vizirul, văzând acestea, își zise în sine: „Pesemne că gazda mea este neînsurată! Și de aceea și-a pus patul lângă al meu. Socot că pot să arunc o întrebare.”

Și, ca urmare, cuteză să o întrebe pe gazda sa:

— O, stăpânul meu, ești holtei sau ești însurat?

Iar tânărul răspunse:

— Sunt însurat, o, doamne al meu!

Iar Giafar răspunse la aceasta:

— Pentru ce, dar, dacă ești însurat, vrei să dormi alături de mine, în loc să te duci la haremul tău și să te culci ca oamenii însurați?

Iar tânărul răspunse:

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, haremul, cu tot ce se află în el, nu are să-și ia zborul și voi avea mai târziu tot timpul să mă duc și acolo să mă culc. Ci acuma ar fi prea grosolan și urât din parte-mi și grozav de necioplit, și, vai, cât de rușinos! Să-l las singur, spre a mă duce să mă culc în haremul meu, pe un om ca tine, un musafir, un oaspete de la Allah! O atare faptă ar fi cu totul potrivnică bunei-cuviințe și datorințelor ospeției! Și, cu adevărat, o, stăpâne al meu, atâta timp cât șederea ta va binevoi să cinstească această casă, nu am să-mi odihnesc capul pe patul din haremul meu, nici nu am să mă culc în harem, câtă vreme nu se va rosti bun-rămasul între tine și mine, în ziua care îți va plăcea și pe care o vei alege, când ai să vrei să te întorci cu pace și tihnă în cetatea și în țara ta!

Iar Giafar își zise în sineși: „Asta-i o treabă de-a mirărilea, minunătoare până peste poate!” Și dormiră împreună în noaptea aceea.

Iar a doua zi, dis-de-dimineață, se sculară și se duseră la hammam, unde tânărul – căruia, de fapt, i se spunea Attaf-cel-Darnic – trimisese, pentru folosința oaspetelui său, un rând de haine falnice. Și, după ce se îmbăiară cum nu se poate mai desfătător, încălecară pe niște cai minunați, pe care îi găsiră gata înșăuați la poarta hammamului și porniră înspre mecet, ca să meargă să vadă Mormântul Sultanei și își petrecură toată ziua aceea prefirând cu gândul viețile oamenilor și morțile lor. Și tot așa făcură și mai apoi, în toate zilele, ducându-se să vadă când o piață, când alta și dormind noaptea cot la cot, în chipul mai înainte arătat, vreme de patru luni.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și opta noapte urmă:

Și tot așa făcură și mai apoi, în toate zilele, ducându-se să vadă când o piață, când alta și dormind noaptea cot la cot, în chipul mai înainte arătat, vreme de patru luni.

Or, la capătul acestui răstimp, Giafar își simți sufletul plin de tristețe și gândurile abătute; și, într-o bună zi, șezu jos și plânse. Iar Attaf-cel-Darnic, văzându-l că plânge, îl întrebă, spunându-i:

— Allah alunge de la tine mâhnirea și amarul, o, stăpâne al meu! Pentru ce te văd plângând? Și ce a putut să-ți pricinuiască mâhnirea aceasta? Dacă ți-e pieptul apăsat, pentru ce nu îmi dezvăluiești pricina ce-ți face inima grea și sufletul amar?

Iar Giafar răspunse:

— O, fratele meu, îmi simt pieptul apăsat până peste poate și mi-ar plăcea să umblu aiurea, pe ulițele Damascului și mi-ar plăcea tot așa să-mi potolesc gândurile cu vederea geamiei ommiazilor!

Și Attaf-cel-Darnic răspunse:

— Da cine, oare, ar putea să te oprească, o, fratele meu? Au nu mai ești slobod să te duci să te preumbli pe unde vrei și să-ți răcorești sufletul cum îți place, în așa fel ca pieptul să ți se ușureze și mintea să ți se însenineze și să ți se bucure? Într-adevăr, o, fratele meu, toate astea-s chiar nimic, chiar nimic!

Și Giafar se sculă să plece, când gazda îl opri spre a-i spune:

— O, doamne al meu, ai numai bunătatea de a răbda o clipă, pentru ca slugile noastre să-ți poată înșăua o iepșoară.

Ci Giafar răspunse:

— O, prietene, mi-ar plăcea mai mult să mă duc pe jos; întrucât omul care-i călare nu se mai poate bucura privind și luând seama împrejurul său; ci ceilalți oameni se bucură privindu-l și luând seama la el.

Iar Attaf-cel-Darnic îi spuse:

— Fie! Ci lasă-mă baremi să-ți dau o pungă cu dinari, spre a putea să faci niscaiva mile în calea ta și să împărți bani cu pumnul, aruncându-i mulțimii!

Și adăugă:

— Acuma, poți să te duci să te preumbli. Și deie Allah ca aceasta să-ți liniștească sufletul și să te ușureze și să te facă să te întorci la noi plin de voioșie și de mulțumire!

Ca urmare, Giafar luă de la preadarnica lui gazdă o pungă cu trei sute de dinari și ieși din casă, însoțit de urările prietenului său.

Și se îndreptă încetișor, cu gândurile la năpasta în care îl băgase califul și tare deznădăjduit de-a găsi vreo dezlegare, ori ca vreo întâmplare să-i îngăduiască a dovedi tâlcul, ori să găsească omul care l-ar putea dovedi și ajunse așa dinaintea geamiei celei falnice și sui cele treizeci de trepte de marmură de la ușa cea mare și își bucură ochii minunându-se de miroziile cele frumoase de farfuriu, de auriturile, de nestematele și de marmorele strălucite, care o împodobeau pe toate părțile și de havuzurile cele frumoase, în care curgea o apă atâta de curată, că nici nu se vedea. Și se înălță cu gândul la Allah și își făcu rugăciunea și ascultă predica și șezu acolo până la prânz, simțind o răcoreală mare cum îi cobora în suflet și îi liniștea inima. Pe urmă ieși din geamie și îi milui pe calicii de la ușă, rostind stihurile acestea:

Văzut-am frumusețile minune Strânse aci-n geamia din Jullag. Și pe pereți văzut-am ce tâlc spune Preasfântul frumuseților șirag.

Și-am înțeles, precum ca să se știe, Din toată sfânta frumusețe scrisă: Norodul, când se duce la geamie, Găsește ușa pururea deschisă.

Și, după ce plecă de la moscheea cea frumoasă, își urmă preumblarea prin mahalale și pe ulițe, privind și luând seama, până ce ajunse dinaintea unei case strălucite, cu înfățișare domnească, împodobită cu niște ferestre din argint chenăruite cu aur, care vrăjeau mintea și cu niște perdele de mătasă la fiecare fereastră. Și, în fața porții, se afla o laviță de marmură așternută cu un chilim. Și, cum se simțea cam ostenit de preumblarea sa, Giafar șezu jos pe laviță și începu să se gândească la sine, la starea lui, la întâmplările din vremea din urmă și la ce s-o fi putut întâmpla, în lipsa lui, la Bagdad.

Și, deodată, iacătă că la una dintre ferestre perdeaua se trase la o parte și o mână albă toată, urmată de stăpâna ei, se ivi cu o stropitoare micuță din aur. Și femeia aceea era ca luna plină, cu niște priviri pierzătoare de minți și cu un chip ce nu-și avea sor' pe lume. Și zăbovi o clipă să stropească florile din glastrele de la fereastră, niște flori de busuioc, de iasomie îngemănată, de garoafe și de micsandre. Iar mișcările ei erau numai gingășie, numai duioșie și frumusețe, pe când stropea cu mâna florile mirositoare. Iar Giafar, la vederea ei, își simți inima rănită de iubire. Și se ridică în picioare și se temeni până la pământ dinaintea ei. Iar tinerica, sfârșind de stropit florile, se uită pe uliță și îl zări pe Giafar cum sta plecat până la pământ. Și, dintru-ntâi, dete să închidă fereastra și să plece. Pe urmă se răzgândi și, aplecându-se peste pervaz, îi spuse lui Giafar:

— Casa aceasta este cumva casa ta?

Iar el răspunse:

— Nu, pe Allah! O, stăpâna mea, casa nu este casa mea, dar robul care se află la ușa ei este robul tău! Și așteaptă poruncile tale!

Iar ea spuse:

— Dacă această casă nu este a ta, atunci ce cauți aici și pentru ce nu pleci?

Iar el răspunse:

— Pentru că, ya setti, m-am oprit aici spre a ticlui în cinstea ta câteva stihuri!

Iar ea întrebă:

— Și cam ce ai putut să spui tu despre mine, în stihurile tale, bre omule?

Și numaidecât Giafar rosti imnul acesta, pe care îl ticlui acolo pe loc:

Ea se ivi-ntr-o rochie-alburie, Cu ochii-i și cu pleoapele-i minuni. Iar eu strigai: „Vino, minune vie, Numai cu graiul ochilor tăi buni Și fără-a mai rosti nici un cuvânt! Cu tine-aș fi eu fericit pe lume, Cu tine beat de fericire sunt. Slăvit să fie pururi Sfântul Nume, Acela care surâzând îți scrise cu trandafiri obrajii amândoi – El singur poate să ia niște vise Și chip aievea să le dea apoi! Albă îți este rochia, cum este Și mână-ți albă și precum deplină Îți este soarta, ca într-o poveste: Un alb în alb, lumină în lumină.”

Pe urmă, întrucât în pofida acestor stihuri ea tot voia să plece, Giafar strigă:

— Așteaptă, fie-ți milă, o, stăpâna mea! Iacătă alte stihuri pe care le-am alcătuit despre înfățișarea și despre gingășia ta!

Iar ea spuse:

— Și cam ce-ai putut să spui tu în privința mea?

Iar el rosti următoarele stihuri:

Îi vezi tu chipul falnic cum răsare Și, cu tot vălul care îl adumbră, E ca o lună luminând pe zare?

De strălucirea lui, preasfânta umbră A templelor în care e slăvită Se luminează toată-ntr-o clipită, Iar soarele, când o privește-n față, Zavistnic se întunecă și-ngheață.

Îngălbenește roșul trandafir Când îi zărește fruntea, de necaz; Iar mărul rumen pare tibișir Pe lângă-mbujoratul ei obraz.

Un muritor, dacă o vede-o dată, Rămâne pururi jertfă a iubirii, Arzând pe veșnicie, fără pată, În flăcările chinului simțirii.

Când tânăra femeie auzi stihurile acestea, îi spuse lui Giafar:

— Ai fost strălucit! Ci acestea-s niște vorbe mai mari decât tine!

Și îi aruncă o ocheadă care îl săgetă, închise fereastra și pieri grabnic. Iar vizirul Giafar șezu răbduriu pe laviță, nădăjduind și așteptând ca fereastra să se mai deschidă o dată și să-i îngăduie a mai arunca o privire asupra minunii abia zărite. Și ori de câte ori da să se ridice și să plece, patima îi spunea: „Stai!” Și nu conteni să tot facă așa până ce se lăsă seara. Atunci, se sculă, cu inima lulea și se întoarse acasă la Attaf-cel-Darnic. Și îl găsi pe Attaf așteptându-l chiar la intrarea casei, în prag și strigând, când îl văzu:

— O, doamne al meu, m-ai lăsat astăzi cum nici nu se poate mai amărât de lipsa ta! Iar gândurile mele erau cu tine, din pricina așteptării îndelungi și a zăbăvniciei întoarcerii tale.

Și se aruncă la pieptul lui și îl sărută între ochi. Ci Giafar nu răspunse nimic și sta pierit. Iar Attaf se uită la el și citi pe chipul lui multe vorbe, găsindu-l, într-adevăr, tare schimbat la față și galben și mohorât. Și îi zise:

— O, doamne al meu, te văd tulburat la chip și cu mintea aiurea!

Iar Giafar răspunse:

— O, doamne al meu, din clipa când m-am despărțit de tine și până acuma m-a chinuit o durere rea de cap, întrucât am dormit greu aș'noapte pe căpătâiul meu. Iar la geamie nu am priceput nimic din rugăciunile pe care le rosteau drept-credincioșii. Iar starea mea este jalnică și sănătatea mea-i mișelnică!

Atunci, Attaf-cel-Darnic își luă oaspetele de mână și îl duse în sala în care le plăcea lor, de obicei, să stea de vorbă. Iar robii aduseră tăvile cu mâncăruri pentru masa de seară. Ci Giafar nu putu să mănânce nimic și ridică mâna. Iar tânărul îl întrebă:

— Pentru ce, o, doamne al meu, ridici mâna și o depărtezi de la mâncare?

Iar el răspunse:

— Pentru că masa de aș'dimineață mi-a căzut greu și nu mai pot să cinez. Ci nu este nici o supărare din asta! Întrucât nădăjduiesc că un ceas de somn are să facă răul să treacă, iar mâine n-o să mai am nimic la stomah!

Ca urmare, Attaf porunci să se aștearnă patul lui Giafar, mai devreme ca de obicei, iar Giafar se întinse pe pat, cu gândurile tare clătinate. Și își trase învelitoarea peste el și începu să cugete la fetișcană, la frumusețea, la gingășia, la făptura, la alcătuirea ei fericită și la tot ceea ce Atoatedătătorul – preamărit fie El! – îi dăruise ca frumusețe, ca strălucire și ca desăvârșire. Și își uită de toate câte i se întâmplaseră în zilele trecutului său și de necazul cu califul și de porunca primită și de neamurile și de prietenii și de țara lui. Și așa era de amarnic zbuciumul gândurilor sale, încât se simți cuprins de amețeală, iar trupu-i fu năpădit de înfiorare. Și nu mai conteni să se tot sucească și să se tot răsucească, potopit de foc, în patul lui, până dimineața. Și era ca un ins pierdut pe marea dragostei.

Și, cum se făcuse ceasul la care, de obicei, se sculau, Attaf se sculă cel dintâi și se plecă asupra-i, și-i zise:

— Cum o duci cu sănătatea? Gândurile mele au stat toată noaptea plecate asupra ta. Și am văzut limpede că n-ai gustat din somn până la ziuă.

Iar Giafar răspunse:

— O, fratele meu, nu prea mi-e bine, nu am nici un chef.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a opt sute nouăzeci și noua noapte urmă:

— O, fratele meu, nu prea mi-e bine, nu am nici un chef.

Auzind vorbele acestea, Attaf-cel-Darnic, minunatul, fu cuprins de tulburare până peste marginile tulburării și trimise pe dată un rob alb să caute un doftor. Iar robul dete fuga să-și împlinească misia și nu zăbovi mult până ce să se întoarcă cu doftorul cel mai bun din Damasc și cel mai iscusit dintre doftorii de pe vremea lui.

Și doftorul, hakim de frunte, veni la Giafar, care sta întins pe pat, cu ochii pierduți și se uită la fața lui și îi zise:

— Nu te tulbura că mă vezi și darul sănătății să fie asupră-ți! Dă-mi mâna!

Și îi luă mâna și îi pipăi bătăile vinelor și văzu că tot lucrul era la locul lui, fără de nici o vătămătură, fără de nici o suferință și fără de nici o durere, iar bătăile inimii erau pline și opririle dintre bătăi erau opriri sănătoase. Și, după ce cercetă toate acestea, pricepu care este pricina răului și că bolnavul era bolnav de dragoste. Și nu voi, de față cu Attaf, să pomenească nimic despre ceea ce băgase de seamă la bolnav. Și, ca să facă lucrurile cu gingășie și fără multă zarvă, luă o bucată de hârtie și scrise pe ea leacul. Și puse încetișor hârtia sub capul lui Giafar, spunându-i:

— Leacul se află sub capul tău! Și ți-am hotărât o curățenie. Dacă o vei lua, vei fi vindecat.

Și, grăind astfel, hakimul își luă ziua-bună de la Giafar, spre a se duce să-i îngrijească pe ceilalți bolnavi ai săi, care erau mulți. Și Attaf îl însoți până la poartă, unde îl întrebă:

— O, hakimule, ce are?

Și hakimul răspunse:

— Lucrul se află pe hârtie.

Și plecă.

Iar Attaf se întoarse la oaspetele său și îl găsi sfârșind de citit poezia aceasta:

Într-o zi veni la mine Un hakim, mă luă de mână, Să-mi măsoare, cum se cere, Ale inimii bătăi. Eu strigai: „Ci lasă mâna, Că nu-n mână și nu-n vână, Ci în suflet arde focul Ce mă mistuie-n văpăi!”

El, atunci, îmi spuse iarăși: „Bea sirop de trandafir Mestecat cu suc de limbă Și nu spune nimănui!” Eu îi răspunsei: „Siropul Bine-l știu, e-un elixir Ce-l adun de pe obrajii Pentru care mă pierdui.

Ci de unde, o, hakime, Să găsesc eu suc de limbă? Și cum aș putea, hakime, Să mai potolesc vreodată jarul care-mi arde viața, Dorul care-n piept mă-nghimpă?” Și atunci, hakimu-mi spuse: „Ești îndrăgostit rău, iată!”

Eu îi spun: «Da!» El răspunde: „Nu-i decât un singur leac: Să aduci pricina boalei Lângă tine-aci-n iatac!”

Iar Attaf, care nu auzise stihurile și nu prinsese din ele decât versul de la urmă, fără a-l pricepe, șezu la capătul patului și îl întrebă pe oaspetele său ce-i spusese și ce îngrijiri îi hotărâse hakimul. Iar Giafar răspunse:

— O, fratele meu, mi-a scris o hârtie care se află colea sub pernă.

Iar Attaf scoase hârtia de sub pernă și o citi. Și găsi pe ea rândurile acestea, scrise de mâna hakimului: „În numele lui Allah cel Atoatevindecătorul, părintele leacurilor și al tămăduirilor!

Iată ce este de luat, cu ajutorul și cu binecuvântarea lui Allah!

Trei măsuri de înfățișare netulburată a iubitei, amestecate cu un dram de sfială și cu oleacă de teamă de-a nu fi pândit de către pizmași; apoi, trei măsuri de împreunare deplină, străluminată cu un bob de zăbavă și de depărtare; apoi, două dramuri de duioșie curată și de gingășie, fără amestec de tărâțe de despărțenie; să se facă un ir cu bob de tămâie de săruturi, cu care să se ungă dinții și mijlocul; câte două măsuri din fiecare fel; apoi, o sută de săruturi, pe cele două preafrumoase granate ce se cunosc, dintre care cincizeci trebuie să fie îndulcite, petrecându-le printre buze, urmând datina porumbeilor, iar cele douăzeci următoare după datina păsărelelor; apoi, două măsuri potrivite de mângâieri de Alep și de suspine de Irak; apoi, două oca de vârfuri de limbă, în gură și în afara gurii, de mestecat și de frământat bine; apoi, a se pune pe o plită trei drahme de boabe de Egipt, adăugându-se untură de cea bună și a se fierbe în apa dragostei și în siropul dorului, la un foc de lemn de plăceri, în ungherul patimii; după care să se strecoare totul printr-un divan cât mai moale și să se adauge două oca de sirop de gură și să se bea pe nemâncate, vreme de trei zile. Iar în cea de-a patra zi, să se ia ca masă de prânz o felioară din pepenele iubirii, cu lapte de migdală și cu zeamă de lămâie de jind; apoi, într-un sfârșit, să se ia trei măsuri de frământătura de coapse. Și să se încheie cu o baie, întru desăvârșirea zviduirii. Și salamaleikum!”

Când Attaf-cel-Darnic isprăvi de citit leacurile, nu se putu opri de a râde și de a-și bate palmele una de alta. Pe urmă se uită la Giafar și îi spuse:

— O, fratele meu, doctorul acesta este un doctor mare, iar priceperea lui este o pricepere mare. Iacătă că te-a găsit bolnav de iubire!

Și adăugă:

— Spune-mi, așadar, cine te-a fermecat și de cine te-ai îndrăgostit?

Giafar însă, cu capu-n jos, nu dete nici un răspuns și nu voi să rostească nici o vorbă. Iar Attaf se simți tare mâhnit de tăcerea pe care Giafar o păstra și o păstrase față de el și rămase tare necăjit de lipsa lui de încredere și îi spuse:

— O, fratele meu, au nu îmi ești tu mai mult decât prieten, au nu ești tu în casa mea așa cum e sufletul într-un trup? Iar între mine și tine au nu sunt, oare, patru luni petrecute întru prietenie, întru tovărășie, întru tăifăsuiala și întru dragoste curată? Pentru ce, dar, să-mi tăinuiești starea ta? În ceea ce mă privește, sunt tare întristat și înfricoșat că te văd singur, fără de călăuz, într-o treabă atâta de gingașă! Tu, într-adevăr, ești un străin, nu ești din cetatea aceasta de scaun, pe când eu sunt fiu al acestei cetăți și pot să te ajut cu folos și pot să-ți risipesc tulburarea și îngândurarea. Pe viața mea, peste care ești stăpân și pe pâinea și sarea care sunt între noi, mă rog ție să-mi dezvăluiești taina ta!

Și nu încetă să-i tot vorbească așa, până ce îl hotărî să se destăinuiască. Și Giafar săltă capul și-i spuse:

— Nu am să-ți tăinuiesc mai mult pricina tulburării mele, o, fratele meu! Și de-acuma înainte nu am să-i mai învinuiesc pe îndrăgostiții care sunt bolnavi de dor și de nerăbdare. Întrucât iacătă că mi s-a întâmplat o daravelă la care niciodată nu m-aș fi gândit că are să mi se întâmple, nu, niciodată! Și nu știu ce are să mi se tragă din asta, întrucât pățania mea este o pățanie atât de afurisită și de încurcată, încât ar putea să mă ducă la pierderea vieții.

Și îi povesti ce i se întâmplase; cum, după ce șezuse jos pe lavița de marmură, fereastra se deschisese dinaintea lui și cum o muierușcă se ivise, cea mai frumoasă de pe vremea ei, care își stropise grădina de la fereastră. Și adăugă:

— Acuma inima mea pătimașă se zbuciumă de dragoste pentru ea! A închis dintr-odată fereastra, după ce a repezit numai o aruncătură de ochi pe ulița unde mă aflam și a trântit-o atâta de repede, de parcă un străin ar fi văzut-o fără iașmac pe față. Și, din pricina prea-multului zbucium și a pojarului dragostei în care mă aflu pentru ea, iacătă-mă acum că nu mai sunt bun de nimic, nu mai sunt în stare nici să mănânc, nici să beau ceva; iar somnul mi-e măcinat de patima dorului după aceea care și-a așezat cuibul în inima mea.

Apoi adăugă:

— Și-aceasta-i pățania mea, o, Attaf, fratele meu și ți-am povestit tot ce mi s-a întâmplat, fără a-ți ascunde nimic.

Când mult-darnicul Attaf auzi spusele oaspetelui său și când le înțelese tot tâlcul, lăsă capu-n jos și chibzui vreme de un ceas. Întrucât din toate arătările și din toate semnele auzite și din zugrăvirea casei, a ferestrei și a uliței, pricepuse, fără putință de îndoială, că frumoasa cu pricina nu era alta decât chiar soția lui, fata lui socru-său, pe care o iubea și care și ea îl iubea și care locuia într-o casă aparte, cu slujnicele și roabele ei. Și își zise sieși: „O, Attaf, nu se află ajutor și putere decât numai întru Allah Preaînaltul și Atotputernicul! Și de la Allah venim și la El ne întoarcem!”

Iar mărinimia și strălucirea sufletului său se ridicară pe dată deasupra și gândi: „Nu am să fiu, în prietenia mea, asemenea aceluia care zidește pe nisip și pe apă, ci, pe Allah cel Atotmăreț! Am să-mi slujesc oaspetele cu sufletul și cu tot bunul meu.”

Și, chibzuind așa, se înturnă cu o față zâmbitoare și liniștită înspre oaspete și îi spuse:

— O, fratele meu, liniștește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, întrucât iau asupra capului meu de a face ca socotințele tale să răzbată la ținta înspre care năzuiești. Cunosc, într-adevăr, neamurile copilandrei despre care mi-ai vorbit și care de câteva zile este o femeie despărțită de soțul ei. Și am să mă duc, pe clipă pe dată, să mă îngrijesc de cele de cuviință. Iar tu, o, fratele meu, așteaptă în deplină liniște întoarcerea mea și ai să fii mulțumit.

Și îi mai spuse și alte vorbe spre a-l liniști, apoi plecă.

Și se duse la casa lui, în care trăia nevastă-sa, copilandra pe care o văzuse Giafar și intră în sala bărbaților, fără a-și schimba hainele și fără a spune o vorbă nimănui; și îl chemă pe unul dintre hadâmbii cei tineri și îi porunci:

— Du-te la socrul meu, părintele stăpânei tale și spune-i să vină aici!

Iar hadâmbuțul dete fuga la socru și îl aduse la stăpânul său.

Și Attaf se ridică în cinstea lui socru-său, spre a-l întâmpina și îl sărută și îl pofti să șadă și îi spuse:

— O, taică al meu, nu e nimic decât de bine! Află că, atunci când Allah își trimite binefacerile sale la slujitorii săi, le arată totodată și calea de urmat. Or, calea mea este găsită, întrucât inima mea înclină înspre Mecca și dorește să se ducă să vadă casa lui Allah și să sărute piatra cea neagră a Sfintei Kaabe, pe urmă să plece mai departe la El-Medinah, să vadă și mormântul Profetului – asupra-i fie rugăciunea, pacea, milele și binecuvântările! Și am hotărât să mă duc la locurile sfinte anul acesta, și să-mi fac hagialâcul la ele, ca să mă întorc hagiu desăvârșit. Pentru aceea, nu se cade să las în urma mea nici legături, nici angarale ori datorințe, nici nimic ce-ar putea să-mi apese cugetul, întrucât nici un om nu știe dacă mâine va mai fi sub prietenia ursitei sale. Și, drept aceea, o, taică al meu, te-am chemat spre a-ți înmâna semnul că mă despart de fiica ta, soția mea!

Când socrul preadarnicului Attaf, părintele soției sale, auzi vorbele acestea și înțelese că Attaf voia să se despărțească de soție, rămase până peste poate de tulburat și, dând în mintea lui alt tâlc dedesubturilor acelei hotărâri, spuse:

— O, Attaf, fiul meu, ce te silește a săvârși atare faptă? Dacă vrei să pleci, lăsând-o aici pe soția ta, oricât de lungă ți-ar fi lipsa și oricât răspas ar fi să te călătorești, soția ta nu ar avea de ce să-ți fie mai puțin soție și avere a ta și bun al tău! Că nimica nu te silește să te despărțești de ea, o, fiul meu!

Iar Attaf răspunse, pe când lacrimile îi curgeau din ochi:

— O, taică al meu, am făcut jurământ, iar ceea ce este scris trebuie să se întâmple!

Iar părintele tinerei neveste, înmărmurit de vorbele lui Attaf, simți jalea cum îi năpădește inima. Iar tânăra soție a lui Attaf, la știrea aceea, rămase ca moartă, iar starea ei fu o stare amarnică, iar sufletul i se cufundă în noapte, în amărăciune și în durere. Întrucât îl iubea din copilărie pe soțul ei, Attaf, care era fiul unchiului ei, iar dragostea sa pentru el era până peste poate.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă suta noapte urmă:

Întrucât îl iubea din copilărie pe soțul ei, Attaf, care era fiul unchiului ei, iar dragostea sa pentru el era până peste poate.

Iar Attaf, după ce îl înștiință pe socrul său de hotărârea luată, grăbi să se ducă la oaspete și să-i spună:

— O, fratele meu, m-am îngrijit de treaba cu tânăra cea despărțită de bărbatul ei și a vrut Allah să facă a izbândi mijlocirea mea. Bucură-te, așadar, întrucât acuma împerecherea ta cu ea are să fie lesnicioasă. Scoală-te și scutură-te de mâhnire și de mohorală.

Și Giafar se sculă îndată, iar mohorala i se topi și mâncă și bău cu poftă și îi mulțumi Ziditorului. Și atunci, Attaf îi spuse:

— Află acuma, o, fratele meu, că, pentru ca eu să pot mijloci încă și mai cu folos, nu trebuie ca tatăl iubitei tale, cu care am să mai vorbesc despre însurătoarea ta, să știe că ești un străin și să nu-mi spună: „O, Attaf, da de când își mărită părinții fetele cu bărbați străini, pe care nu îi cunosc?” Așa încât gândul meu este ca tatăl copilei să te cunoască într-un chip cât mai prielnic pentru tine. Și, drept aceea, am să poruncesc să se întindă pentru tine niște corturi la marginea cetății, cu niște chilimuri frumoase, cu perne, cu lucruri scumpe și cu cai. Iar tu să te duci, fără ca să știe cineva că ieși de aici, să te așezi în corturile acelea frumoase, care au să fie corturile tale de drumeție și să-ți faci o descălecare falnică în cetatea noastră. Iar eu, la rându-mi, o să am grijă a răspândi în toată cetatea zvonul că ești un om de vază de la Bagdad, ba chiar am să spun că ești însuși Giafar Al-Barmaki și că vii din partea emirului drept-credincioșilor ca să cunoști cetatea noastră! Iar valiul Damascului și cadiul și naipul, pe care chiar eu am să mă duc să-i înștiințez de sosirea vizirului Giafar, au să vină singuri în întâmpinarea ta și au să ți se închine cu salamalecurile lor și au să sărute pământul dintre mâinile tale. Iar tu atunci să le spui la fiecare vorbele ce se cade să se spună și să-i cinstești după cinurile lor. Și am să vin și eu la tine în cort, iar tu să ne spui nouă tuturora: „Am venit în cetatea voastră spre a-mi mai schimba priveliștea și spre a găsi o soție pe placul meu! Și, cum am auzit vorbindu-se despre frumusețea fetei emirului Amr, pe ea mi-ar plăcea s-o iau de soție!” Și atunci, o, fratele meu, nu are să se întâmple decât ceea ce jinduiești.

Așa îi grăi Attaf-cel-Darnic oaspetelui despre al cărui nume și despre a cărui stare nu avea habar și care nu era altul decât Giafar Al-Barmaki din cap până-n talpă. Și nu se purta în felul acesta față de el decât pentru că îi era oaspete și pentru că Giafar gustase din pâinea și din sarea găzduirii lui. Întrucât Attaf-cel-Darnic era împodobit cu un suflet mare și cu simțăminte dumnezeiești. Și nu s-a mai aflat vreodată pe pământ, până la el, om care să i se asemuie și nu are să se mai afle vreodată nici după el.

Iar Giafar, când auzi vorbele prietenului său, se ridică în picioare și luă mâna lui Attaf și dete s-o sărute; ci Attaf nu voi să-l lase, ci își trase mâna repede. Și Giafar, tăinuindu-și mai departe numele și cinul lui de mare vizir și de cap al barmakizilor și de cunună a lor, îi mulțumi gazdei sale cu toată căldura sufletului și își petrecu noaptea aceea cu el și se culcă într-un pat cu el. Iar a doua zi, de cu zori, se sculară amândoi și își făcură spălările și rostiră rugăciunea de dimineață. Pe urmă plecară împreună și Attaf îl însoți pe prietenul său afară din cetate.

După care Attaf porunci să se așeze corturile și să se rostuiască toate cele de trebuință și cai și cămile și catâri și mameluci și lăzi cu tot soiul de daruri de împărțit și sipete mari cu pungi de galbeni și de arginți. Și trimise toate astea afară din cetate, tainic și se duse iarăși la prietenul său și îl îmbrăcă într-o mantie de mare-vizir, strălucită întru totul și de mare preț. Și puse să i se întocmească în cortul cel de fală un jeț de mare vizir și îl pofti să șadă pe el. Și habar nu avea Attaf că acela ce avea să fie numit de aci înainte marele vizir Giafar era, într-adevăr, chiar Giafar, fiul lui Yahia barmakidul! Și, acestea fiind făcute și ticluite, trimise ca pristavi niște robi la naipul Damascului să-l vestească de sosirea lui Giafar, vizirul cel mare, trimis cu solie de către calif.

Și, de îndată ce naipul Damascului fu înștiințat despre acea venire, ieși din cetate, însoțit de mai-marii cetății de sub zabetul și de sub ocârmuirea sa și se duse în întâmpinarea vizirului Giafar și sărută pământul dintre mâinile sale și îi spuse:

— O, doamne al meu, pentru ce nu ne-ai dat de știre mai devreme despre binecuvântata ta venire, ca să ne fi fost cu putință a-ți orândui o primire vrednică de cinul tău?

Și Giafar răspunse:

— Nu era nicidecum de trebuință! Miluiască-te Allah și să te ocrotească și să-ți sporească sănătatea deplină; ci eu nu am venit aici decât cu gândul de a-mi schimba oleacă priveliștile și de a cunoaște cetatea voastră. Și, de altminteri, nu am să rămân aici decât puțină vreme, numai atât cât să pot a mă însura. Căci, cu adevărat, am auzit că emirul Amr are o fată de neam ales și doresc de la tine să tocmești treaba cu tatăl ei și să mi-o dobândești de la el de soție.

Iar naipul Damascului răspunse:

— Ascult și mă supun. Că soțul ei tocmai s-a despărțit de ea, întrucât dorește să se ducă la Hedjaz în hagialâc. Și, de îndată ce răstimpul cel legiuit al despărțirii are să se scurgă, nu are să mai fie nici o piedică pentru ca logodirea cu Luminăția Ta să-și capete locul.

Și își luă ziua bună de la Giafar și plecă, pe clipă pe dată, la părintele tinerei neveste, soția cea despărțită de mult-darnicul Attaf și îl pofti să vină la corturi și îi spuse că vizirul cel mare, Giafar, își mărturisise dorința de a-și sărbători căsătoria cu fiică-sa cea de viță aleasă. Iar emirul Amr nu putu să răspundă decât că ascultă și că se supune.

Atunci, Giafar dete porunca de a se aduce caftanele de fală și pungile cu aur și de a se împărți plocoanele. Și ceru să vină cadiul și martorii și, fără zăbavă, îi puse să scrie senetul de căsătorie. Și puse să se scrie, ca zestre și ca adiată pentru tânăra nevastă, zece lăzi cu scumpeturi și zece pungi cu aur. Și porunci să fie scoase darurile și cele mari și cele mici, și, cu filotimia lui de barmakid, puse să se împartă celor de față, bogați și săraci, pentru ca toată lumea să fie mulțumită. Și, după ce senetul fu scris pe o bucată de hârtie de mătasă, porunci să se aducă apă și zahăr și puse să se întindă dinaintea oaspeților mesele cu mâncăruri și cu bunătățuri. Și toată lumea mâncă și se spălă pe mâini. Pe urmă se aduseră dulcețurile și poamele și băuturile cele răcoritoare.

Și când totul se isprăvi și după ce senetul fu pecetluit, naipul Damascului îi spuse vizirului Giafar:

— Mă duc să orânduiesc o casă pentru șederea ta și pentru primirea soției tale!

Ci Giafar răspunse:

— Aceasta nu este cu putință. Mă aflu aici trimis în solie de emirul drept-credincioșilor și trebuie s-o iau cu mine pe soția mea la Bagdad, unde urmează a se face sărbătorile de nuntă, numai acolo.

Iar tatăl soției spuse:

— Ia-ți nevasta și ai să pleci când îți va plăcea.

Și Giafar răspunse:

— Nici așa nu se poate, întrucât mai întâi trebuie să pun să se facă hainele de mireasă ale fiicei tale, și, de îndată ce au să fie gata, am să plec, chiar în ziua aceea!

Și tatăl răspunse:

— Nu am nimica împotrivă!

Iar când hainele miresei fură gata și dacă toate lucrurile merseră cum trebuie, tatăl miresei porunci să fie adus palanchinul, iar fiica lui să se suie în el. Și alaiul luă calea înspre corturi, cu o mulțime de lume. Și, după bun-rămasurile și dintr-o parte și din cealaltă, se dete semnul de plecare. Și Giafar, pe calul său și soția, în palanchinul cel strălucit, luară drumul înspre Bagdad, cu o pohfală măreață și bine orânduită.

Și călătoriră o bucată de vreme. Și tocmai ajunseseră la locul ce se cheamă Tiniat el'Iqab, care se află la cale de o jumătate de zi de Damasc, când Giafar se uită în urma lui și zări departe, înspre Damasc, un călăreț ce venea după ei în goana calului. Și porunci numaidecât caravanei să se oprească, spre a putea să vadă cam ce treabă putea să fie. Iar când călărețul fu aproape de tot de ei, Giafar se uită la el și iacătă că era Attaf-cel-Darnic, care venea după ei strigând:

— Nu te opri, o, fratele meu!

Și se apropie de Giafar și îl sărută și îi spuse:

— O, doamne al meu, nu am avut pic de tihnă departe de tine. O, Abu'l-Hassan, fratele meu, ar fi fost mai bine pentru mine să nu te fi văzut și să nu te fi cunoscut niciodată, întrucât acuma nu mai pot să-ți îndur lipsa.

Și Giafar îi mulțumi și îi spuse:

— Nu am fost în stare să mă apăr împotriva tuturor binefacerilor cu care m-ai copleșit. Ci mă rog la Allah să înlesnească întâlnirea noastră cât mai curând și să nu ne mai despărțească niciodată. El este cel Atotputernic și El poate ceea ce vrea.

Pe urmă Giafar se dete jos de pe cal și porunci să se aștearnă un chilim de mătase și șezu alături de Attaf. Și li se aduse un cocoș fript, niște puiandri, niște zaharicale și alte bunătățuri. Și mâncară. Și li se aduseră poame uscate și curmale coapte. Pe urmă băură vreme de un ceas și încălecară iar pe caii lor. Și Giafar îi spuse lui Attaf:

— O, fratele meu, orice călător trebuie să plece înspre locul lui de plecare.

Iar Attaf îl strânse la piept și îl sărută între ochi și îi spuse:

— O, frate al meu, Abu'l Hassane, să nu curmi trimiterea scrisorilor tale către noi și să nu-ți alungești lipsa de lângă inima noastră. Și dă-mi știri, despre toate câte ți s-or întâmpla, așa fel încât să fie ca și cum aș fi lângă tine.

Și își mai spuseră și alte vorbe de rămas-bun și se despărțiră și fiecare plecă pe drumul său. Și iacă-așa cu Giafar, vizirul cel mare, de care prietenul său nici cu gândul nu gândea că ar fi chiar Giafar. Și-așa și cu Attaf-cel-Darnic!

Iar în ce o privește pe copilandra cea despărțită de bărbat, soția cea proaspătă a lui Giafar, iacătă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute una noapte urmă:

Iar în ce o privește pe copilandra cea despărțită de bărbat, soția cea proaspătă a lui Giafar, iacătă. Dacă pricepu că și cămilele și caravana se opriseră din mers, scoase capul de sub palanchin și îl văzu pe vărul ei, Attaf, așezat jos pe chilim lângă Giafar și cum ședeau amândoi mâncând și bând laolaltă și cum își luară pe urmă rămas-bun. Și ea își zise în sineși: „Pe Allah! Acela este vărul meu, Attaf, iar celălalt este bărbatul care m-a văzut la fereastră și peste care chiar îmi pare că am lăsat să curgă oleacă de apă, când îmi stropeam grădina de la fereastră. Și, fără nici o îndoială, este prieten cu verișorul meu. S-a îndrăgostit de mine și a zugrăvit casa mea; și atunci, dărnicia și mărinimia sufletului vărului meu au trecut peste orice; și s-a despărțit de mine pentru ca prietenul lui să mă ia de soție.” Și, cugetând astfel, începu să plângă singurică, în palanchin și să se căineze despre cele ce i se întâmplaseră, despre despărțenia de verișorul său, pe care îl iubea, de părinții și de rudele ei. Și își petrecu prin minte cine este ea acum și cine fusese. Și lacrimi fierbinți îi curgeau din ochi, în vreme ce spunea stihurile acestea:

Plâng când îmi amintesc de-aceste locuri Pe care-n suflet pururi le dezmierd. Plâng frumuseți și bucurii și jocuri, Pe care pe vecie-acum le pierd. Nu-l osândiți, oh, pe cel ce iubește Și care din iubire-nebunește!

Aceste locuri și aceste piețe Cuprind tot ce pe lume am mai drag. Mărire celui ce cu frumusețe Le-a-mpodobit pe toate, de la prag.

Păstreze-Allah acele zile sfinte pe care le-am trăit aici cu voi, O, scumpi prieteni! Și mă rog fierbinte să mă întoarcă iarăși înapoi.

Iar când sfârși de rostit stihurile, plânse și se jelui și iarăși spuse:

Mă mir cum fără voi mai pot trăi, Sub viforul atâtor vijelii. Of, prea-iubiții mei care vă las, Până la cel din urmă-al vieți-mi ceas Cu voi are să-mi fie pururea, Plină de dorul vostru, inima.

După care iar plânse și suspină și nu se putu opri a-și aminti și stihurile acestea:

O, voi, cei căror sufletul v-am dat, Întoarceți-vă iarăși lângă mine. Din suflet să vă smulg am încercat, Ci nu am izbutit și greu îmi vine.

Cu milă se cuvine să privești La jertfa unei vieți care se curmă și până-n ceasul morții pământești Spre tine-și mână dorul cel din urmă.

O, nu mă minunez că v-am pierdut: M-aș minuna numai dacă vreodată Ursita întru care m-am născut Ar fi să-i fie altuia-nchinată.

Și-atâta cu ea! Ci în ceea ce îl privește pe vizirul cel mare, Giafar, iacătă. De îndată ce caravana porni iarăși la drum, veni lângă palanchin și îi spuse celei proaspăt măritate:

— O, stăpână a palanchinului, ne-ai omorât!

Ci, la vorbele acestea, ea se uită la el cu dulceață și cu sfiiciune și răspunse:

— Nu se cade să-ți vorbesc, întrucât sunt verișoara-soție a prietenului și a tovarășului tău, Attaf, emirul mărinimiei și al dărniciei față de prieteni. Dacă pâlpâie în tine cel mai mărunt simțământ omenesc, s-ar cădea să faci și tu pentru el ceea ce el, în mărinimia lui, a făcut pentru tine!

Când auzi vorbele acestea, Giafar rămase tare tulburat în sufletul său; ci, pricepând cât de plină de măreție era acea împrejurare, îi spuse tinerei soții:

— O, tu, oare, chiar îi ești verișoara-soție?

Iar ea spuse:

— Da! Tu m-ai văzut la fereastră în cutare zi, când s-a întâmplat cutare și cutare lucru și când inima ți s-a aprins după mine. Și i-ai povestit lui. Iar el s-a despărțit de mine. Și, așteptând să treacă răstimpul legiuit, a pregătit toate câte îmi pricinuiesc atâta mâhnire acuma.

Și, dacă te-am lămurit cum stau lucrurile, nu-ți mai rămâne acum decât să te porți ca un om.

Când auzi vorbele acestea, Giafar se porni să suspine amarnic, spunând:

— De la Allah venim și la el ne întoarcem. O, tu, iacătă că acuma îmi ești poprită și ai rămas în mâinile mele ca un zălog sfânt, până ce ai să te întorci la locul pe care vei binevoi să-l arăți.

Pe urmă spuse uneia dintre slugile lui:

— Te însărcinez cu paza stăpânei tale.

Și călătoriră așa mai departe, zi și noapte; și-atâta cu ei!

Ci în ceea ce îl privește pe califul Harun Al-Rașid, iacătă. Îndată după plecarea lui Giafar, se simți amărât și plin de mâhnire din pricina lipsei lui. Și fu cuprins de o mare nerăbdare și tulburat de dorul de a-l vedea iar. Și se căi de porunca peste putință de împlinit, la care îl osândise pe vizir, nevoindu-l astfel să rătăcească prin pustiuri și sihăstrii ca un pribeag și silindu-l, la ananghia aceea, să-și părăsească locurile de baștină. Și trimise crainici în toate părțile să-l caute. Ci nu putu să capete nici o știre despre el și rămase tare necăjit că nu-l mai avea alături. Și așa că îi ducea dorul și îl aștepta.

Or, când Giafar cu caravana lui ajunse aproape de Bagdad, califul fu înștiințat despre aceasta și se bucură în sufletul său și își simți inima cum i se ușurează și pieptul cum i se înfiorează. Și ieși întru întâmpinarea lui, și, de îndată ce ajunse lângă el, îl sărută și îl strânse la piept. Și se întoarseră împreună la sărai, iar emirul drept-credincioșilor îl pofti pe vizirul său să-i stea alături și îi zise:

— Acuma, istorisește-mi povestea ta din clipa când ai ieșit din saraiul acesta și tot ce ți s-a întâmplat în răstimpul cât ai lipsit.

Și Giafar îi istorisi toate câte i se întâmplaseră, din clipa plecării sale până în clipa întoarcerii. Ci nu este de nici un folos să le mai spunem și noi încă o dată. Iar califul fu cuprins de o minunare mare și zise:

— Uallahi! Mi-ai pricinuit multă mâhnire cu lipsa ta. Ci acuma tare aș dori să-l cunosc pe prietenul tău! Iar în ceea ce o privește pe copilandra din palanchin, socotința mea este că se cade să te despărțești numaidecât de ea și s-o pornești pe drumul de întoarcere, însoțită de o slugă de credință. Întrucât dacă tovarășul tău are să vadă în tine un vrăjmaș, are să ne fie și nouă un vrăjmaș; iar dacă va găsi în tine un prieten, are să ne fie și nouă tot prieten. Și avem să-l poftim să vină în mijlocul nostru și avem să-l vedem și are să ne facă bucurie a-l aștepta și avem să ne petrecem vremea cu el în voioșie. Un atare om nu este de lepădat, iar de la mărinimia lui avem să tragem o pildă mare și multe alte lucruri folositoare.

Și Giafar răspunse:

— A asculta înseamnă a ne supune.

Și porunci să se orânduiască pentru copila cu pricina o casă tare frumoasă, într-o grădină plăcută și puse la poruncile ei un șir întreg de robi și de slugi. Și îi trimise încă chilimuri și farfuriuri și toate lucrurile celelalte de câte s-ar fi putut a avea trebuință. Ci nu se duse pe la ea și nu căută s-o vadă vreodată. Și în fiecare zi îi trimitea salamalecurile lui și vorbe liniștitoare în ceea ce privește întoarcerea sa acasă și întâlnirea cu vărul ei. Și îi hotărî o mie de dinari pe lună pentru cheltuielile ei de trai. Și-atâta cu Giafar și cu califul și cu copilandra din palanchin.

Ci în ceea ce îl privește pe Attaf, lucrurile luară cu totul altă întorsătură! Într-adevăr, de cum își luă bun-rămas de la Giafar și porni îndărăt pe drumul său, toți cei care erau zavistioși pe el se prilejuiră de întâmplare spre a-i vicleni pieirea în mintea naipului de la Damasc. Și îi spuseră naipului:

— O, doamne al nostru, au cum de nu-ți arunci ochii înspre Attaf? Ori tu nu știi că vizirul Giafar era prietenul lui? Și nu știi că Attaf a dat fuga după el, spre a-și lua rămas-bun, atunci când oamenii noștri s-au întors și că l-a însoțit până la Katifâ? Și nu știi că Giafar i-a spus atunci: „Nu ai trebuință de nimic ce ți-aș putea rostui, o, Attaf?” Și că Attaf i-a răspuns: „Da, am trebuință de ceva. Și anume de un firman al califului, prin care să fie mazilit naipul Damascului.” Și astea au fost spuse și făgăduite între ei. Și lucrul cel mai cuminte care îți rămâne de făcut este să-l poftești la tine la masa de dimineață, până a nu te pofti el la masa lui de seară, întrucât izbânda se caută în prilej, iar norocul nu îl ajută decât pe acela care cutează.

Și naipul Damascului răspunse:

— Bine ați grăit! Aduceți-l, așadar, la mine numaidecât.

Iar ei se duseră acasă la Attaf, care se odihnea liniștit, fără să aibă habar că cineva ar putea să țese ceva împotriva sa. Și se aruncară asupra-i, înarmați cu junghere și cu bâte, și-l bătură până îl umplură de sânge. Și îl târâră dinaintea naipului. Iar naipul porunci să-i fie prădată casa. Și robii lui și bunurile lui și toți ai lui trecură în mâinile afurisiților. Și Attaf întrebă:

— Care este nelegiuirea mea?

Iar ei răspunseră:

— O, față de catran! Au chiar atâta ești de neștiutor al județului lui Allah (preamărit fie El!), încât să-l viclenești pe naipul Damascului, domnul și părintele nostru și pe urmă să socoți că poți să dormi tihnit în casa ta?

Și i se dete poruncă gâdelui să-i taie capul pe clipă pe dată. Și gâdea îi rupse o bucată din mantie și îl legă la ochi. Și chiar apucase să ridice spada asupra gâtului lui Attaf, când unul dintre emirii ce se aflau de față la osândă se ridică și zise:

— O, naipule, nu te grăbi așa să poruncești a i se tăia acestui om capul. Căci graba este sfat de la Șeitan, iar zicala spune: „Numai acela ajunge la țintă care poartă răbdarea în inima sa, pe câtă vreme greșeala este fapta aceluia ce se grăbește.” Oprește-te, dar, de a te grăbi în ceea ce privește gâtul acestui om; întrucât s-ar putea ca aceia care au vorbit împotriva lui să nu fie decât niște mincinoși. Și nimenea nu este ocolit de zavistie. Așa că ai răbdare, întrucât s-ar putea să te căiești mai târziu că i-ai luat viața pe nedrept. Și cine știe ce are să se întâmple când vizirul Giafar are să audă năpasta pe care ai poruncit s-o îndure prietenul și tovarășul său! Și-atunci capul tău nu are să-ți mai stea în tihnă pe grumaz.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute doua noapte urmă:

Și-atunci capul tău nu are să-ți mai stea în tihnă pe grumaz.

Când auzi vorbele acestea, naipul Damascului se scutură de somnia lui și ridică mâna și opri spada ce amenința de-atâta de aproape viața lui Attaf. Și porunci ca Attaf să fie numai aruncat în temniță și legat cu lanțul de gât. Și îl târâră, în pofida țipetelor și a rugăminților lui, în temnița cetății și fu legat de gât cu lanțul, precum fusese poruncit. Și toate nopțile și toate zilele Attaf și le trecea plângând, luându-l de martor pe Allah și rugându-l să-l izbăvească de chinuri și de năpaste.

Și trăi astfel vreme de trei luni.

Or, într-o noapte, se trezi și se umili dinaintea lui Allah și făcu câțiva pași prin temnița lui, atâta cât îi îngăduia lungimea lanțului. Și văzu că era singur în temniță și că temnicerul, care în ajun îi adusese pâinea și apa, uitase să încuie ușa în urmă-i. Și de la ușa aceea întredeschisă venea o limbă de lumină. Iar Attaf, dacă văzu așa, își simți deodată vinele cum i se umflă de o putere până peste poate și, dintr-o zvâcnitură, rupse lanțul care îl lega. Și, pe dibuite, cu multă grijă, o luă la picior prin întortocheturile temniței adormite și, până la urmă, se pomeni dinaintea chiar a porții ce da înspre uliță. Și nu avu mult de scotocit până să găsească cheia, spânzurată într-un cui. Și, deschizând ușa, fără nici un zgomot, ieși în uliță și fugi în noapte. Iar negurile lui Allah îl ocrotiră până dimineața.

Și de îndată ce porțile cetății se deschiseră, ieși amestecându-se printre lume și grăbi pasul înspre Alep. Și, după o drumeție lungă, ajunse fără de necaz la cetatea Alepului și intră în geamia cea mare. Și acolo văzu o ceată de oameni străini, care se pregăteau vădit de plecare. Și îi întrebă unde se duc. Iar ei răspunseră:

— La Bagdad!

Și Attaf strigă pe dată:

— Merg și eu cu voi!

Iar ei spuseră:

— Trupurile noastre ale pământului sunt, ci zahereaua nu ne vine decât numai de la Allah!

Și plecară, cu Attaf între ei. Și, peste douăzeci de zile de drum, ajunseră la cetatea Kufa; și își urmară așa călătoria până ce ajunseră la Bagdad. Și Attaf văzu o cetate strașnic zidită și falnică și bogată în palate mărețe, care se înălțau până la cer și plină de grădini frumoase; și trăiau în ea deopotrivă și învățați și neștiutori și săraci și bogați și buni și răi. Și intră în cetate, învăluit în mantia lui de om sărac, pe cap cu un turban slinos și deșirat și cu o barbă nețesălată și cu niște plete tare lungi peste ochi. Și starea lui era jalnică. Și așa intră el pe ușa de la cea dintâi geamie din cale. Și nu mâncase de două zile. Și șezu jos într-un colț, să se odihnească și să cugete cu jale, când un cerșetor, din tagma cerșetorilor care milogesc pe la porțile lui Allah, intră în geamie și veni de șezu chiar dinaintea lui. Și puse jos de pe umeri un sac vechi, pe care îl avea în cârcă și îl deznodă și scoase o pâine, pe urmă un pui, pe urmă altă pâine, pe urmă niște plăcinte, pe urmă o portocală, pe urmă niște măsline, pe urmă niște gogoși cu curmale, pe urmă un castravete. Și flămândul de Attaf cu ochii vedea și cu nasul adulmeca. Iar cerșetorul începu să mănânce și Attaf să se uite la el, pe când cerșetorul își înfuleca tihnit prânzul, care părea chiar masa lui Issa, fiul Miriamei (asupra lor a amândurora fie pacea și binecuvântarea lui Allah!). Și Attaf, care nu numai că nu mâncase de două zile, da care de patru luni nu se mai săturase, își zise în sineși: „Pe Allah! Tare aș mai lua o îmbucătură din puicanul acela minunat și o bucată din pâinea aceea și baremi o felie din castravetele acela grozav.” Și dorința de pâine și de puișor și de castravete ardea atâta de tare în ochii lui, încât cerșetorul se uită la el. Și, de atâta foame năprasnică, Attaf nu se putu opri să nu plângă, iar cerșetorul dete din cap uitându-se la el și, după ce înghiți îmbucătura de minunăție, care îi umplea gura, prinse grai și spuse:

— Pentru ce, dar, o, taică al bărbilor slinoase, faci ca străinii și ca javrele cele hămesite, care cerșesc cu ochii bucățica pe care o mănâncă stăpânul lor? Pe ocrotirea lui Allah! De-ai vărsa tu atâtea lacrimi cât să umpli cu ele și Yaxartul și Bactrosul și Dajlahul și Eufratul și apa Bassrei și apa Antiohiei și Orontele și Nilul Egiptului și marea cea sărată și adâncurile tuturor mărilor, tot nu ți-aș da nici o bucată din ce mănânc. Da dacă vrei să mănânci pui alb și pâine caldă și miel fraged și toate zaharicalele și plăcintele lui Allah, nu ai decât să bați la poarta vizirului cel mare, Giafar, fiul lui Yahia barmakidul. Întrucât și el a primit la Damasc găzduire de la un om pe nume Attaf și întru amintirea și întru cinstirea aceluia își împarte și el acuma milele; și nici nu se mai scoală, nici nu se mai culcă fără a vorbi despre el.

Când auzi vorbele acestea ale cerșetorului cel cu sacul bine ticsit, Attaf își ridică ochii înspre cer și grăi: „O, tu, cel ale căror gânduri sunt de nepătruns, iacătă că îți reverși iarăși milele tale asupra slujitorului tău!” Și rosti stihurile acestea:

De-ndată ce-ți vezi trebile-ncurcate, Le lăsa-n plata Domnului-a-toate, Pe urmă șezi lângă necazul tău Și-alungă de la tine gândul rău.

După care se duse la un neguțător de hârtie și îi ceru să-i dea de milă o bucățică de hârtie și să-i împrumute un calam, numai cât să scrie câteva cuvinte. Și neguțătorul binevoi să-i dea ceea ce îi ceruse. Și Attaf scrise cele ce urmează: „Din partea fratelui tău, Attaf, pe care Allah îl știe! Cel ce stăpânește lumea să nu care cumva să se îngâmfe, întrucât într-o zi va fi doborât și va rămâne singur în țărână cu soarta lui cea amară. Dacă m-ai vedea, nu m-ai mai cunoaște, din pricina sărăciei și a ticăloșiei; căci potrivniciile vremilor, foamea, setea și un drum lung mi-au adus și trupul și sufletul în stare de sfârșeală. Și iacătă că, sosind aici, te găsesc iară. Și pacea fie cu tine!”

Pe urmă împături scrisoarea și dete calamul îndărăt stăpânului lui, mulțumind cu căldură. Și întrebă unde este casa lui Giafar. Și, după ce i se arătă unde este, Attaf se opri și șezu dinaintea porții, la oarecare depărtare. Iar străinii de la poartă îl văzură cum sta așa în picioare acolo și nerostind nici o vorbă. Și nici ei nu-i ziseră nimic. Și tocmai când începea să se simtă tare încurcat de șederea aceea, un hadâmb, îmbrăcat într-o mantie falnică și încins cu un brâu din aur, trecu pe lângă el. Și Attaf se duse la hadâmb și îi sărută mâna și îi spuse:

— O, doamne al meu, trimisul lui Allah! (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) a spus: „Mijlocitorul unei fapte bune este ca și acela care săvârșește fapta cea bună, iar acela care a făcut o faptă bună este din rândul preafericiților lui Allah în cer.”

Și hadâmbul întrebă:

— Și de ce ajutorință ai lipsă?

El spuse:

— Doresc de la bunătatea ta să duci hârtia aceasta stăpânului acestei case, spunându-i: „Fratele tău, Attaf, este la poartă.”

Când auzi asemenea vorbe, hadâmbul fu cuprins de o mânie mare și ochii îi ieșiră din cap și zbieră:

— O, mincinos sfruntat! Așa socoți tu că arată fratele vizirului Giafar?

Și, cu mâna în care ținea un toiag cu capătul din aur, îl plesni pe Attaf peste față. Și sângele lui Attaf țâșni din obraz și bietul de el căzu cât era de lung la pământ, întrucât osteneala, foamea și plânsetul îl slăbiseră până peste poate. Ci stă scris la Sfânta Carte: „Allah a pus simțământul bunătății în inima unor robi, întocmai cum a pus simțământul răutății în inima unor nerobi.”; drept aceea, un alt hadâmb, care văzuse de departe tot ceea ce se petrecuse, se duse la cel dintâi, plin de mânie și de supărare față de cele ce făcuse și de milă față de Attaf. Iar hadâmbul dintâi spuse:

— N-ai auzit că se dedea frate cu vizirul Giafar?

Iar cel de al doilea hadâmb îi răspunse:

— O, om al răutății și fiu al răutății și rob al răutății! O, blestematule! O, mișelule! Da ce, Giafar o fi vreun proroc de-ai noștri? Au nu e și el un câine de-al pământului ca și noi? Au nu toți oamenii sunt frați, dacă au ca tată și ca mamă pe Adam și pe Eva și n-a zis poetul:

Toți oamenii pe lume-s frați de-o seamă; Părinte li-e Adam, și Eva mamă.

Și osebirea nu se află, oare, numai în bunătatea mai multă ori mai puțină din inimi?

Și, după ce vorbi astfel, se aplecă asupra lui Attaf și îl ridică și îl ajută să șadă jos și îl șterse de sângele ce-i curgea pe față și îl spălă și îi scutură praful de pe haine și îl întrebă:

— O, fratele meu, ce dorești?

Și Attaf răspunse:

— Nu doresc decât ca hârtia aceasta să-i fie dusă lui Giafar și să-i fie dată în mână.

Iar slujitorul cel cu inimă miloasă luă hârtia din mâinile lui Attaf și intră în sala în care ședea vizirul cel mare, Giafar barmakidul, în mijlocul dregătorilor, al rudelor și al prietenilor săi, unii stându-i de-a dreapta, iar alții de-a stânga. Și toți beau și spuneau stihuri și se desfătau cu zvoana de alăute și cu cântările cele dulci. Iar Giafar vizirul, cu pocalul în mână, le spunea celor dimprejurul său:

— O, voi toți câți sunteți laolaltă, lipsa de dinaintea ochilor nu înseamnă și lipsa din inimă. Și nimica nu poate să mă oprească a nu mă gândi la fratele meu, Attaf și să vorbesc despre el. Acela-i omul cel mai strălucit al vremii și al anilor lui. Mi-a dăruit cai și robi tineri, albi și negri și fete tinere și haine frumoase și lucruri scumpe, atâtea cât să întocmească zestrea și adiata pentru soția mea. Și dacă nu s-ar fi purtat așa, eu hotărât că m-aș fi prăpădit și aș fi pierit fără de mântuire. Și a fost binefăcătorul meu, fără să știe cine sunt și a fost darnic fără nici un gând de câștig ori de vreun folos!

Când auzi vorbele acestea ale stăpânului său, slujitorul cel cu suflet bun se bucură în inima lui și păși înainte și își plecă gâtul și capul dinainte-i și îi înfățișă hârtia. Iar Giafar o luă și, citind-o, fu cuprins de o stare de tulburare ca un om care ar fi băut otravă. Și nu mai știu nici ce face, nici ce spune. Și căzu cât era de lung, drept cu fața pe podea, încă mai ținând în mână cupa de cleștar și hârtia. Și cupa se sparse într-o puzderie de bucățele și îl tăie la frunte, adânc. Și sângele începu să curgă, iar hârtia îi scăpă din mână.

Când slujitorul văzu toate astea, dete zor să-și sloboadă picioarele în vânt, din pricina spaimei de ce avea să urmeze. Iar prietenii vizirului Giafar îl ridicară pe stăpânul lor și îi opriră curgerea sângelui. Și strigară:

— Nu se află mântuire și putere decât întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Blestemații aceștia de slujitori sunt pururea bântuiți de firea lor cea rea: tulbură viața domnilor din palate și îi supără în ceasurile lor cele mai plăcute. Pe Allah! Acela care a scris hârtia aceasta chiar că ar trebui să fie târât la valiu, care să-i ardă o sută de ciomege și să-l arunce în temniță.

Și, ca urmare, robii vizirului ieșiră să-l caute pe cel care scrisese hârtia. Și Attaf curmă toată căutarea spunând:

— Eu sunt, o, stăpânii mei!

Iar ei îl înșfăcară și îl târâră dinaintea valiului și cerură să-i hotărască o sută de lovituri de ciomag. Și valiul așa făcu. Și, pe deasupra, porunci să se scrie pe lanțurile lui din temniță: „Pe viață.” Așa-i făcură lui Attaf-cel-Darnic! Și iarăși îl aruncară la popreală, unde șezu alte două luni și unde urmele i se pierdură și i se șterseră.

Și, după aceste două luni, se născu un copil la emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, care, cu prilejul acela, porunci să se împartă pomeni și să se facă daruri la toată lumea, iar întemnițații să fie sloboziți din temnițe și din popreliști. Iar printre cei ce fură scoși astfel din lanțuri se afla și Attaf-cel-Darnic.

Când se văzu slobozit de la opriș, slab, flămând, prăpădit și gol, Attaf își ridică privirile spre cer și strigă: „Preamărit să fii, Doamne, în toată împrejurarea!” Și oftă și zise: „Am îndurat toate acestea, din pricină, fără de îndoială, că oi fi săvârșit vreo greșeală cândva, întrucât Allah m-a fericit cu milele sale cele mai alese, iar eu i-am răspuns cu neascultare și cu răzvrătire. Ci mă rog lui fierbinte să mă ierte, întrucât mă cufundasem prea tare în stricăciune și în purtarea mea cea ticăloasă!” Pe urmă rosti stihurile acestea:

O, Doamne, muritorul săvârșește Ce nu se cade și ce nici gândește! E-un biet sărman, și-ntreaga viață ține Numai de sfânta milă de la tine.

Într-ale vieții patimi și plăceri, De sine-și uită și de ce-a fost ieri, Plin de prostie pururi va rămâne, Tu iartă-i lui greșalele, stăpâne!

Și mai vărsă câteva lacrimi și își zise în sineși: „Acuma ce să fac? Dacă plec înspre țara mea, slab cum sunt, am să mor înainte de-a ajunge acolo; iar de-aș avea norocul să ajung, nu aș avea nici o liniște pentru viața mea, din pricina naipului; iar dacă rămân aici, printre cerșetori, să cerșesc și eu, niciunul dintre ei nu are să mă îngăduiască în isnaful lor, întrucât nimenea nu mă cunoaște; și nu pot să-mi fiu pentru mine de nici un ajutor și de nici un folos.

Drept aceea, am să las grija sorții mele aceluia carele este stăpânul soartelor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treia noapte urmă:

Drept aceea, am să las grija sorții mele aceluia carele este stăpânul soartelor. Iacătă că totul s-a întors împotriva mea și totul este potrivnic așteptărilor mele. Și multă dreptate avea poetul atunci când spunea:

Am străbătut întreg pământul Din Răsărit până-n Apus și numai trudă și durere Aflai oriunde m-am fost dus.

Am cunoscut potop de oameni, Dar nicăierea n-am găsit Un om să-mi fie pe potrivă Și nici prieten nesmintit.

Și iarăși plânse și jeli: „O, Allah! Dă-mi virtutea răbdării!” După care se ridică și porni înspre o geamie, în care intră. Și șezu acolo până după-amiază. Iar foamea lui nu făcu alta decât să sporească; și Attaf zise: „Pe milosârdia și pe atotputernicia ta, mă jur că nu am să cer nimic de la nimeni altul afară de Tine!” Și șezu în geamie, fără a întinde mâna la nici un drept-credincios, până la căderea nopții. Și-atunci ieși, zicând: „Știu spusa profetului – asupra-i fie binecuvântarea și tihna lui Allah! – care zice: «Allah îți îngăduie să dormi în sfântul lăcaș, ci tu lasă lăcașul pentru închinătorii săi, căci sfântul lăcaș este pentru rugăciune și nu pentru dormit.»”

Și rătăci pe uliți o vreme, până ce, într-un sfârșit, ajunse la niște ziduri năruite, unde intră spre a-și trece noaptea și a dormi. Și, în beznă, se împiedică și căzu cu fața la pământ. Și simți că se prăbușise chiar peste lucrul de care se împiedecase. Și văzu că era trupul unui om ucis de curând. Iar cuțitul ucigașului se afla lângă el pe pământ.

Iar Attaf, când pricepu cum stă treaba, sări în sus cu zdrențele de pe el năclăite de sânge. Și șezu așa, împietrit, buimăcit și neștiind la ce să se îndemne, zicându-și: „Oare să stau ori să fug?” Și, pe când se afla în starea aceea, valiul și cu oamenii săi de la agie tocmai treceau pe dinaintea intrării de la ruină; și Attaf strigă:

— Veniți de vă uitați aici!

Iar ei intrară cu făcliile lor și găsiră trupul celui omorât și cuțitul lângă el și pe nenorocitul de Attaf în picioare, la capul celui omorât, cu zdrențele lui cruntate de sânge. Și răcniră la el:

— O, mișelule, tu l-ai ucis!

Iar Attaf nu dete nici un răspuns. Ei, atunci, se repeziră pe el, iar valiul le zise:

— Legați-l belci și aruncați-l în temniță, până ce avem să dăm seama despre întâmplarea aceasta marelui vizir, Giafar. Iar dacă Giafar are să poruncească moartea ucigașului, avem să-l dăm în seama călăului.

Și făcură precum spuseră.

Și-așa că a doua zi calemgiul de la agie puse în scris pentru Giafar toată întâmplarea, ticluită astfel: „Am intrat într-o ruină și am dat acolo peste un ins care îl omorâse pe altul. Iar noi l-am cercetat și el a mărturisit, cu tăcerea lui, că era făptașul omorului. Care sunt, dară, poruncile tale?” Iar vizirul porunci să-l dea morții. Și, ca urmare, îl scoaseră pe Attaf din temniță, îl târâră la locul unde se făceau spânzurătorile și tăierea capetelor, rupseră o fâșie din zdrențele lui și îl legară cu ea la ochi. Și îl deteră în seama gâdelui. Iar gâdea îl întrebă pe valiu:

— O, doamne al meu, să-i retez gâtul?

Și valiul răspunse:

— Kes!

Iar gâdele își roti paloșul cel ascuțit, care străluci și aruncă sclipiri în văzduh; și îl răsuci și îl și adusese înainte spre a-i zbura căpățâna lui Attaf, când un strigăt se auzi în spatele lui:

— Oprește-ți mâna!

Și era glasul vizirului cel mare, Giafar, care se întorcea dintr-o preumblare.

Iar valiul îi ieși înainte și sărută pământul dintre mâinile lui. Și Giafar îl întrebă:

— La ce s-a strâns aici atâta lume?

Și valiul răspunse:

— La osânda unui tânăr de la Damasc, cel pe care l-am găsit ieri în casa năruită și care, la toate întrebările noastre, de trei ori rostite, a răspuns cu tăcerea în privința insului de viță aleasă, pe care l-a ucis.

Și Giafar zise:

— Aha, un om a venit de la Damasc până aici ca să se bage într-o belea ca aceasta? Uallahi, iacătă un lucru peste putință!

Și porunci să fie adus osânditul dinaintea lui. Și când osânditul ajunse dinainte-i, Giafar nu îl cunoscu, întrucât înfățișarea lui Attaf se schimbase, iar chipul său cel frumos și toată fala strălucirii lui se topiseră de mult. Și Giafar îl întrebă:

— Din ce țară ești, o, tinere?

Iar el răspunse:

— Sunt un om din Damasc!

Și Giafar întrebă:

— Chiar din cetate, sau de prin satele învecinate?

Iar Attaf răspunse:

— Uallahi! O, doamne al meu, sunt chiar din cetatea Damascului, în care m-am născut.

Și Giafar întrebă:

— Nu cumva l-ai cunoscut, din întâmplare, pe un om vestit pentru mărinimia și pentru dărnicia inimii lui, pe care îl chema Attaf?

Iar osânditul la moarte răspunse:

— L-am cunoscut pe vremea când erai prieten cu el și ședeai la el, în cutare casă, pe cutare uliță, din cutare mahala, o, stăpâne al meu și când vă duceați amândoi să vă preumblați împreună prin grădini! L-am cunoscut atunci când te-ai însurat cu verișoara și soția lui! L-am cunoscut când v-ați luat rămas-bun pe drumul Bagdadului și când ați băut din aceeași cupă!

Și Giafar răspunse:

— Da! Tot ceea ce spui despre Attaf este adevărat! Da ce s-a întâmplat cu el după ce ne-am despărțit?

Și el răspunse:

— O, stăpâne al meu, a fost bătut de soartă; și i s-a întâmplat cutare și cutare și cutare lucru!

Și îi înșirui istorisirea a toate câte i se întâmplaseră, din ziua despărțirii lor, pe drumul ce ducea la Bagdad, până în clipa când gâdele era să-i reteze gâtul. Și spuse stihurile acestea:

M-a luat în gheare timpul Și m-a supus și-nfrânt, Pe când tu îți duci viața În slavă și în cânt.

Jur împrejuru-mi lupii Se strâng să mă sfâșie, Pe când tu, leul falnic, Stai plin de măreție.

Orice-nsetat din lume La ușa ta când bate, Tu îi alini durerea Și buzele-nsetate. E cu putință, oare, Ca eu să mor de sete, Când tu ești tuturora Izvor de zaiafete?

Și, după ce rosti stihurile acestea, strigă:

— O, Giafar, doamne al meu, te cunosc!

Și mai strigă:

— Eu sunt Attaf!

Iar Giafar, la rându-i, se ridică în picioare, dând un strigăt mare și se repezi în brațele lui Attaf. Și-atâta de mare fu bucuria lor, încât rămaseră ca amețiți o bucată de vreme. Și, când își veniră iarăși în fire, se sărutară și se întrebară unul pe altul despre toate câte li se întâmplaseră, de la început până la sfârșit. Și încă nu sfârșiseră ei de a-și face toate destăinuirile, când un strigăt mare se auzi; și se întoarseră și văzură că strigătul fusese scos de un șeic, care venea spunând:

— Nu este omenește ceea ce se petrece aici!

Și se uitară la el și văzură că șeicul acela era un bătrân cu o barbă cănită cu hennea și cu capul coperit de o basma albastră. Și Giafar, când îl văzu, îl pofti să vină la el și îl întrebă ce necaz îl aduce. Iar șeicul cel cu barba cănită strigă:

— Depărtați-l, o, oamenilor, pe nevinovatul de sub satâr! Întrucât omorul acela nu este săvârșit de el și el n-a ucis pe nimeni; iar leșul tânărului omorât nu este fapta lui și nu are nici un amestec în treaba aceasta! Întrucât ucigașul nu sunt decât chiar eu!

Și Giafar, vizirul, spuse:

— Atunci, tu l-ai omorât?

El răspunse:

— Da!

El întrebă:

— Și pentru ce l-ai ucis? Au nu ți-e pic de teamă de Allah, în inima ta, de ucizi așa un fiu de neam ales, un hașimit?

Iar șeicul răspunse:

— Tânărul pe care l-ați găsit mort era bunul meu și eu însumi l-am crescut. Și în fiecare zi căpăta bani de la mine pentru cheltuielile lui. Ci, în loc să-mi fie credincios, se ducea să petreacă ba cu unul, Șumușag, ba cu unul, Najiș, ba cu Ghazis, ba cu Ghubar, ba cu Ghușir, ba cu alți ticăloși; și își petrecea zilele cu ei, dându-mă uitării pe mine. Și, pe barba mea! Toți se lăudau că l-au avut, până și Odis măturătorul de gunoaie, până și Abu-Butran, papugiul. Iar ciuda mea nu făcea decât să sporească în fiece zi. Și degeaba l-am povățuit și degeaba m-am străduit să-l fac să-și schimbe purtările, că n-a ascultat de nici un sfat și de nici o dojană; până când, într-un sfârșit, alaltăieri seară, l-am prins cu numitul Șumușag, mățălarul; și, când l-am văzut așa, s-a înnegurat lumea dinaintea feței mele și, chiar în casa năruită în care l-am prins, acolo l-am și omorât! Și m-am dezlegat așa de toate chinurile câte mi-a pricinuit. Și asta-i povestea mea!

Pe urmă adăugă:

— Și am păstrat tăcere până astăzi. Da când am auzit că în locul făptașului avea să fie osândit un nevinovat, n-am mai putut să păstrez taina și am venit aici ca să-l scot pe nevinovat de sub secure! Și iacătă-mă dinaintea voastră: frângeți-mi grumazul și luați viață pentru viață! Da dați-i mai întâi drumul tânărului acestuia nevinovat, care nu are nici un amestec în treaba asta!

Iar Giafar, auzind vorbele șeicului, cugetă o clipă și zise:

— Pricina este îndoielnică! Și, la îndoială, nu ai alta de făcut decât să depărtezi mâna! O, șeicule, du-te în pacea lui Allah și să ți se ierte!

Și îi dete drumul.

După care îl luă pe Attaf de mână și îl strânse iarăși la piept și îl duse la hammam. Și, după ce prăpăditul de Attaf se învioră și se întremă, se duse cu Giafar la saraiul califului. Și intră la calif și sărută pământul dintre mâinile lui și zise:

— Attaf-cel-Darnic se află aici, o, emire al drept-credincioșilor! Acela care mi-a fost gazdă la Damasc, care m-a omenit cu atâta cinstire, cu atâta bunătate și cu atâta dărnicie și care m-a așezat mai presus decât chiar sufletul lui!

Și Al-Rașid spuse:

— Adu-l la mine numaidecât!

Și Giafar îl aduse așa cum era, slăbit, vlăguit și tremurând încă de tulburare. Ci Attaf tot nu se lăsă a nu-i închina califului temenelile și salamalecurile sale, în cel mai frumos chip și cu cele mai iscusite vorbe. Iar Al-Rașid suspină când îl văzu și spuse:

— În ce stare te văd, o, bietul de tine!

Iar Attaf plânse; și, la poftirea lui Al-Rașid, își istorisi toată povestea, de la început până la sfârșit. Și în vreme ce povestea, Al-Rașid plângea și suspina, la fel ca și Giafar, plin de mâhnire.

Și iacătă că, estimp, intră șeicul cel cu barba cănită, cel ce fusese iertat de către Giafar. Și califul, când îl văzu, începu să râdă.

Pe urmă îl rugă pe Attaf-cel-Darnic să șadă și îl puse să-și mai spună o dată povestea. Și când Attaf sfârși de istorisit, califul se uită la Giafar și îi zise:

— Ia spune-mi, o, Giafar, ce socoti să faci pentru fratele tău, Attaf?

Și el răspunse:

— Mai întâi, sângele meu este sângele lui, iar eu îi sunt rob. Apoi, țin gata, anume pentru el, niște lăzi în care se află trei milioane de dinari din aur; apoi, de tot atâtea milioane, am pregătit pentru el niște cai de soi ales, niște copilandri, niște robi albi și negri, niște fete din toate țările și tot felul de bunuri. Iar el are să șadă cu noi, ca să ne bucurăm de el.

Și adăugă:

— În ceea ce privește verișoara și soția sa, aceasta-i o treabă între mine și el!

Și califul pricepu că venise vremea să-i lase singuri pe cei doi prieteni; și le îngădui să plece. Și Giafar îl duse pe Attaf acasă și îi spuse:

— O, Attaf, fratele meu, află că fiica socrului tău este neatinsă și că nu i-am văzut chipul dezvelit, din ziua de când noi ne-am despărțit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute patra noapte urmă:

— O, Attaf, fratele meu, află că fiica socrului tău este neatinsă și că nu i-am văzut chipul dezvelit, din ziua de când noi ne-am despărțit. Și iacătă că m-am dezlegat și m-am despărțit de ea, lăsând-o ție; și am șters senetul de nuntă dintre mine și ea. Și îți dau îndărăt, tot în starea în care se află, zălogul cel scump, pe care l-ai pus în mâinile mele.

Și așa fu. Iar Attaf și verișoara sa se găsiră iarăși, cu aceeași dragoste și cu aceeași bucurie.

Iar în ceea ce îl privește pe naipul Damascului, care fusese izvorul tuturor necazurilor lui Attaf, califul își trimise caraliii să-l zeberească și să-l lege în lanțuri și să-l arunce în temniță. Și să-l lase acolo până la o nouă poruncă.

Iar Attaf petrecu la Bagdad câteva luni, în fericire desăvârșită, alături de verișoara lui și alături de Giafar, prietenul său și în tovărășia lui Al-Rașid. Și tare ar mai fi vrut să-și petreacă toată viața la Bagdad; ci îi veneau de la Damasc noian de scrisori din partea rudelor și a prietenilor săi, care îl rugau stăruitor să se întoarcă în țara lui; și socoti că era dator să facă așa. Și se duse să ceară buna învoire a califului, care îi dete îngăduința, da nu fără păreri de rău și nu fără suspine de prieten. Ci nu voi să-l lase să plece fără a-i da dovezi de bunăvoință. Așa încât îl căftăni valiu al Damascului și îl împodobi cu toate însemnele slujbei sale. Și porunci să fie însoțit de un alai de călăreți și de o caravană de catâri și de cămile, cu o sumedenie de poveri de daruri strălucite. Și așa fu dus cu pohfală până la Damasc.

Și toată cetatea Damascului fu luminată și împodobită, cu prilejul întoarcerii lui Attaf, cel mai mărinimos dintre fiii cetății. Întrucât Attaf era iubit și cinstit de tot norodul din toate stările și mai cu seamă de către cei săraci, care îi plânseseră mereu lipsa.

Ci, pentru naip, porunca de-a doua a califului ajunse întru privința lui osândindu-l la moarte, pentru nedreptățile ce săvârșise. Ci preabunul Attaf puse vorbă în apărarea sa pe lângă Al-Rașid, care atunci se mărgini a-i schimba osânda cu întemnițarea pe viață.

Cât despre Cartea cea magică, în care califul citise lucrurile acelea, ce-l făcuseră să râdă și să plângă totodată, nici nu se mai pomeni. Întrucât Al-Rașid, cu totul bucuros că-l avea iarăși alături pe vizirul său, Giafar, nu-și mai aduse aminte de niște lucruri trecute. Iar Giafar, care la rându-i nu izbutise deloc să tălmăcească ce cuprindea cartea, nici să găsească omul în stare a i-o tălmăci, se feri să mai aducă vorba despre atare treabă. Și, de altminteri, nu este de nici un folos să mai aflăm nici noi nimic, întrucât, de atunci încolo, toți trăiră în fericire și în prietenie netulburată și în toate huzururile vieții, până la sosirea Sfărâmătoarei de bucurii și Ziditoarei de morminte, cea care șade la porunca Stăpânului ursitelor, Singurul viu, Atotmilosârdnicul față de drept-credincioșii săi.

— Și asta este, o, mult-norocitule sultan, urmă Șeherezada, tot ceea ce ne-au lăsat povestitorii despre Attaf-cel-Darnic, care locuia la Damasc. Ci povestea lui nici nu se poate asemui, nici pe de aproape, nici pe departe, cu aceea pe care am de gând să ți-o povestesc, dacă nu cumva vorbele mele ți-au împovărat sufletul.

Iar Șahriar răspunse:

— Ce tot spui tu, o, Șeherezada? Povestea aceasta m-a umplut de învățăminte și m-a luminat și m-a făcut să cuget. Și iacătă-mă-s gata să te ascult, ca în ziua dintâi.

Atunci, Șeherezada spuse: