În ceea ce mă privește, află, o, emire al drept-credincioșilor, că eu am intrat în viață ca dascăl de școală și aveam sub mâna mea optzeci de băieți. Iar pățania mea cu băieții aceia este de-a mirările.
Sunt dator să încep cu a-ți spune, o, doamne al meu, că eram aspru față de ei până peste marginile asprimii și crunt și neînduplecat, până într-atâta, încât chiar și în recreație le ceream să-și urmeze munca și nu le dam drumul acasă decât la vreme de un ceas după asfințitul soarelui. Și chiar și-atunci nu pregetam să-i priveghez, ținându-mă pe urmele lor prin sukuri și prin mahalale, spre a nu-i lăsa să se joace cu haimanalele care să-i fi stricat.
Or, tocmai asprimea aceea fu pricina ce trase asupra capului meu năpastele, precum ai să vezi, o, emire al drept-credincioșilor.
Într-adevăr, într-o bună zi, intrând în sala de cetire, la ceasul când toți școlarii mei erau strânși acolo, îi văzui deodată cum se ridică toți în picioare și cum se minunează într-un glas:
— O, învățătorule, ce galben ești astăzi la chip!
Iar eu rămăsei tare nedumerit; ci întrucât nu simțeam nici un rău lăuntric, ce-ar fi putut să-mi gălbenească chipul, nu fusei tulburat prea peste măsură de știrea aceea și începui lecția ca de obicei, strigând la copii:
— Începeți, o, pușlamalelor! Este ceasul de muncă!
Ci iacătă că școlarul priveghetor veni la mine cu o față tare îngrijorată și îmi zise:
— Pe Allah! O, învățătorule, ești tare galben la obraz astăzi și alunge Allah orice rău! Mai bine să țin eu lecția în locul tău astăzi, dacă ești bolnav rău.
Și, totodată, școlarii toți, cu chipurile pline de mare îngrijorare, se uitau la mine cu milă, de parcă stam să-mi și dau sufletul. Iar eu, până la urmă, mă simții tare tulburat și îmi zisei în sine-mi: „O, Cutare, pesemne că trebuie să-ți fie tare rău fără să-ți dai seama. Iar bolile cele mai rele sunt tocmai acelea ce intră în trup pe furiș, fără ca ivirea lor să se dea în vileag cu vreo greutate prea vădită.” Și mă ridicai pe clipă pe dată, încredințai clasa școlarului priveghetor și intrai în haremul meu, unde mă culcai iar, spunându-i soției mele:
— Pregătește-mi ceea ce se pregătește spre a mă doftorici de boala gălbenelii!
Și rostii acestea scoțând niște ofuri amarnice și gemând, de parcă chiar aș fi fost sub puterea tuturor ciumelor și a tuturor bolilor năprasnice.
Estimp, școlarul priveghetor bătu la ușă și ceru îngăduință să intre. Și îmi înmână optzeci de drahme, spunându-mi:
— O, învățătorule, școlarii tăi cei cuminți au pus mână de la mână spre a-ți face darul acesta, pentru ca dăscălița noastră să poată să te îngrijească în toată înlesnirea, fără a se gândi la cheltuială.
Iar eu mă simții tare înduioșat de purtarea învățăceilor mei și, spre a le arăta mulțumirea mea, le dădui o zi de vacanță, negândind că povestea are să mai fie ticluită și altă dată. Da cine poate să ghicească toată răutatea ce se ascunde în inima copiilor?
În ceea ce mă privește, îmi petrecui toată ziua în spaime, măcar că vederea banilor ce-mi veniseră într-un chip atâta de neașteptat îmi aducea oarecare mângâiere. Iar a doua zi școlarul priveghetor veni iar să mă vadă și, când mă zări, strigă:
— Izgonească Allah de la tine orice rău, o, dascăle al nostru! Da tu ești încă și mai galben astăzi decât ieri! Odihnește-te! Odihnește-te! Și nu te mai îngrija de nimic!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a opt sute șaptezeci și patra noapte urmă:
— Izgonească Allah de la tine orice rău, o, dascăle al nostru! Da tu ești încă și mai galben astăzi decât ieri! Odihnește-te! Odihnește-te! Și nu te mai îngrija de nimic!
Iar eu, tare tulburat de vorbele ticălosului de copil, îmi zisei în mine: „Îngrijește-te bine, o, dascăle, îngrijește-te bine, pe cheltuiala învățăceilor tăi!” Și cugetând așa, îi spusei monitorului:
— Ai să ții tu lecția, ca și cum aș fi eu acolo!
Și mă pornii să gem și să mă văicăresc de mila mea. Iar băiatul, lăsându-mă în starea aceea, dete fuga la ceilalți școlari ca să le spună cum stă treaba.
Iar starea aceea de lucruri dăinui o săptămână întreagă, după care privighetorul îmi mai aduse alte optzeci de drahme, spunându-mi:
— Iacătă obolul școlarilor tăi cei cuminți, pentru ca dăscălița noastră să poată să te îngrijească bine.
Iar eu mă simții încă și mai înduioșat decât întâia oară și zisei în sine-mi: „O, Cutare, boala ta este boală binecuvântată, într-adevăr, dacă îți aduce atâta bănet fără de trudă și fără de necaz și dacă, la urma urmei, nu te face să înduri nimic. Deie Allah s-o ții cât mai mult, spre folosul tău cel mai mare!”
Și din ceasul acela hotărâi să mă prefac cuprins de boală, încredințat în cele din urmă că lăuntrurile mele nu erau cu adevărat atinse și zicându-mi: „Niciodată lecțiile tale nu au să-ți aducă atâta cât boala de-acum.”
Și, începând din clipita aceea, fu rândul meu să-i fac pe ceilalți să creadă în ceea ce nu era. Și de fiecare dată când priveghetorul venea să mă vadă, îi spuneam:
— Am să mor de nemâncare, întrucât stomahul meu nu vrea să primească hrana!
Or, lucrul nu era deloc adevărat, întrucât niciodată nu mai mâncasem cu atâta poftă și nu-mi fusese mai bine.
Și trăii mai departe așa un răspas de vreme, până când un școlar intră peste mine taman în clipita în care mă pregăteam să mănânc un ou. Și cea dintâi mișcare a mea, când îl văzui, fu aceea de a ascunde oul în gură, de teamă că, găsindu-mă taman mâncând, să nu dibăcească adevărul și să-și dea seama de fățărnicia mea. Iar oul, care era fierbinte, mă făcea să îndur niște dureri de neîndurat. Iar afurisitul de copil, care fără de nici o îndoială că trebuia să fi priceput cum stă treaba, în loc să plece, stărui să se uite la mine cu o privire plină de milă și spunându-mi:
— O, învățătorule, ce umflat ești la obraz și ce rău trebuie să te doară! De bună seamă că acolo trebuie să fie un buboi.
Pe urmă, cum îmi ieșeau ochii din cap de-atâta chin și nu răspundeam nimic, îmi zise:
— Trebuie să-l spargem! Trebuie să-l spargem!
Și se repezi la mine, dând să-mi înfingă un ditamai acul în obraz. Ci eu atunci sării degrabă în picioare și o luai la fugă înspre bucătărie, unde scuipai oul, care îmi și arsese năprasnic obrazul. Și ca urmare a arsurii aceleia, o, emire al drept-credincioșilor, se îmboboti o umflătură de-adevăratelea în obrazul meu, de mă făcu să văd moartea roșie. Și trimisei după bărbier, care îmi crestă obrazul, ca să stoarcă bășica. Și în urma acelei tăieturi am rămas cu gura ruptă și strâmbă.
Și-așa a fost cu această ruptură și cu poceala gurii mele. Da în ceea ce privește ologirea mea, iacătă!
Când mă mai întremai oleacă de urmările arsurii, mă întorsei la școală, unde, mai abitir ca oricând, fusei aspru și crâncen față de școlarii mei, a căror răzmeriță trebuia curmată. Și când purtarea vreunuia dintre ei lăsa cât de cât de dorit, nu pregetam să-l pedepsesc cu bătaia cu varga. Așa că sfârșii prin a-i deprinde să mă cinstească până într-atâta, încât, dacă mi se întâmpla să strănut, își lăsau numaidecât cărțile și caietele, ridicându-se smirnă în picioare, cu mâinile încrucișate și se temeneau dinaintea mea până la pământ, strigându-mi într-un glas:
— Binecuvântarea! Binecuvântarea!
Iar eu răspundeam, cum se cuvine:
— Iar asupră-vă iertarea! Iar asupră-vă iertarea!
Și-i mai învățai, tot așa, o mulțime de alte lucruri, care de care mai de folos și tot pe atâta de pilduitoare. Căci nu voiam ca să se cheltuiască zadarnic banii pe care părinții mi-i dădeau pentru dăscălirea lor. Și nădăjduiam că astfel am să fac din ei oameni de treabă și neguțători de vază.
Or, într-o zi îi dusei la preumblare, în ziua menită preumblării, oleacă mai departe decât de obicei. Și dat fiind că umblasem cam mult, eram toți amarnic de însetați. Și cum tocmai ajunsesem la un puț, mă hotărâi să cobor spre a-mi stinge setea cu apa proaspătă din fântână și să scot, dacă voi putea și o găleată pentru școlari.
Și-așa, dat fiind că puțul nu avea frânghie, luai toate turbanele învățăceilor și, întocmind o frânghie îndeajuns de lungă, mă legai cu ea pe după mijloc și le poruncii școlarilor să mă coboare în fântână. Iar ei mă ascultară numaidecât. Și mă văzui atârnat la gura puțului. Iar ei mă coborâră cu grijă mare, de frică să nu mă lovesc de ghizduri cu capul. Și iacătă că trecerea de la căldură la răcoare și de la lumină la întuneric mă făcu să strănut! Și nu putui să-mi opresc strănutul. Iar învățăceii mei, fie fără de voie, fie din deprindere, fie din răutate, dădură toți deodată drumul coardei și, așa cum făceau la școală, își încrucișară brațele pe piept și strigară toți laolaltă:
— Binecuvântarea! Binecuvântarea!
Ci eu nu putui să le mai răspund, în împrejurarea aceea, dat fiind că mă prăbușeam greu în afundul puțului. Și cum apa nu era prea adâncă, nu mă înecai, da îmi frânsei picioarele amândouă și umărul, pe când școlarii, înspăimântați de fapta lor rea sau de necugetarea lor, nu știu bine, o luară la fugă slobozindu-și picioarele în vânt. Iar eu scoteam niște urlete de durere atâta de năprasnice, încât niște drumeți, abătându-se înspre partea aceea, mă traseră afară din puț. Și cum eram într-o stare jalnică, mă puseră pe un măgar și mă aduseră acasă, unde gogii vreme multă. Ci nu mă mai zviduii de betegelile mele. Și nu putui să mă mai apuc de meseria de dascăl de școală.
Și pentru aceea, o, emire al drept-credincioșilor, am fost nevoit să cerșesc, spre a-i ajuta să-și ție zilele femeia și copiii mei.
Și-așa ai putut să mă vezi tu și să mă miluiești atâta de darnic pe podul Bagdadului.
Și-aceasta-i povestea mea!
Și după ce dascălul de școală cel calicit și cu gura pocită sfârși de istorisit pricina ologirii și a beteșugurilor sale, Massrur spătarul îl ajută să se întoarcă la locul lui. Iar orbul care cerea să fie bătut pe pod veni pe pipăitele dinaintea califului și, la porunca ce i se dete, istorisi și el ceea ce avea de istorisit. Și spuse: