Se istorisește, o, doamne al vremurilor, în hrisoavele înțelepților de demult și în cărțile învățaților și se pomenește și în povești, că în cetatea Cairo, leagăn al snoavelor și al șotiilor, trăia un om cam tâmp la înfățișare, dar care ascundea sub învelișul acela de măscărici smintit o comoară fără seamăn de iscusință, de judecată, de deșteptăciune și de înțelepciune, fără a mai pune la socoteală și că, neîndoielnic, el era omul cel mai șugubăț, cel mai știutor și cel mai ghidici de pe vremile sale. Pe nume îl chema Goha, iar de meserie nu era chiar nimic nimica, măcar că din întâmplare îndeplinea slujba de propovăduitor pe la geamii.
Or, într-o zi, prietenii săi îi spuseră:
— O, Goha, au nu ți-e ție rușine să-ți treci viața în leneveală și să nu te slujești de cele zece degete ale mâinilor tale decât ca să ți le duci pline la gură? Și nu socoți că ar cam fi vremea să pui capăt vieții de haimanalâc și să te porți și tu la fel ca toată lumea?
Or, la acestea, Goha nu răspunse nimic. Da într-o zi prinse o barză mare și frumoasă, împodobită cu niște aripi falnice cu care putea să zboare până sus, în slava cerului și cu un cioc minunat, spaimă a păsăretului și cu două tulpini de crin drept picioare. Și, după ce o prinse, se sui pe terasa casei lui, de față aflându-se și cei care îl certaseră, și, cu un cuțit, îi tăie penele cele falnice ale aripilor și ciocul cel minunat și picioarele cele frumoase și atâta de subțiri, și, împingând-o în gol cu piciorul, îi zise: „Zboară! Zboară!” Iar prietenii, mâniați, țipară la el:
— Bătu-te-ar Allah, o, Goha! Pentru ce ai săvârșit asemenea nebunie?
Iar el le răspunse:
— Barza asta mă necăjea și îmi sta în ochi, întrucât nu era ca toate celelalte păsări. De-acuma am făcut-o să fie și ea la fel ca toată lumea.
Și, într-o altă zi, Goha le spuse celor din jurul său:
— O, musulmanilor, și voi toți câți vă aflați aici de față, au știți voi pentru ce Allah Preaînaltul și Darnicul – preamărit și preacinstit fie El! – n-a dat aripi nici cămilei, nici elefantului?
Iar ei se puseră pe râs și răspunseră:
— Nu, pe Allah, habar n-avem, o, Goha! Da tu, căruia nici o știință și nici o taină nu-ți este ascunsă, grăbește de ne spune, ca să aflăm și noi.
Și Goha le zise:
— Păi să vă spun. Nu le-a dat pentru că, dacă elefantul ori cămila ar avea aripi, s-ar lăsa cu toată greutatea lor pe florile din grădinile voastre și le-ar prăpădi.
Și, într-altă zi, un prieten de-al lui Goha veni să-i bată la ușă și să-i spună:
— O, Goha, în temeiul prieteniei noastre, împrumută-mi măgarul tău, întrucât am mare trebuință de el pentru un drum grabnic.
Iar Goha, care nu prea avea multă încredere în prietenul acela, îi spuse:
— Tare mi-ar plăcea să-ți împrumut măgarul, însă nu mai este aici, l-am vândut.
Or, chiar în clipita aceea, măgarul începu să zbiere din staul, iar omul îl auzi cum zbiera de zor și îi zise lui Goha:
— Măgarul tău se află acolo!
Goha atunci răspunse cu glas îmbufnat:
— Ei na, pe Allah! Iacătă acuma că dai crezare măgarului, da pe mine nu mă crezi! Du-te și să nu te mai văd!
Iar altă dată, vecinul lui Goha veni la el ca să-l poftească la o masă, spunându-i:
— Vino, o, Goha, să mănânci în casa mea.
Și Goha primi poftirea. Iar când se aflară amândoi așezați dinaintea tăvilor cu bucate, li se aduse o găină friptă. Și Goha, după mai multe încercări de-a rupe din ea cu dinții, până la urmă se lăsă păgubaș în ce privește găina aceea, care era o găină bătrână dintre găinile cele mai bătrâne și care avea o carne tare ca pingeaua; și se mărgini să soarbă oleacă din zeama în care fusese fiartă. După care se ridică, luă găina și, așezând-o înspre Mecca, se pregăti să-și facă rugăciunea asupra ei. Iar gazda, supărată foc, îi spuse:
— Ce vrei să faci, o, păcătosule? Și de când își fac musulmanii rugăciunile asupra găinilor?
Iar Goha răspunse:
— O, taică, îți faci năluci! Pasărea aceasta, asupra căreia vreau să-mi fac rugăciunea, nu este o pasăre! Pare numai a fi pasăre; întrucât, în fapt, este o sfântă femeie bătrână preschimbată în găină, ori poate că o fi vreun santon bătucit de ani. Întrucât a trecut prin foc și focul nu s-a atins de ea!
Altă dată plecase cu o caravană și merindele erau pe sponci, iar foamea chervangiilor era năprasnică. În ce-l privește pe Goha, atâta îl chinuiau pântecele, încât ar fi înfulecat și tainul cămilelor. Or, așadar, după ce toată lumea șezu jos, la cel dintâi popas, ca să mănânce, Goha se purtă cu atâta sfiiciune și chibzuință, încât îi minună pe tovarășii săi. Și cum ei îl tot îndemnau să-și ia pâinea și oul tare ce i se cuvenea pe bună dreptate, Goha răspunse:
— Nu, pe Allah! Mâncați voi și fiți mulțumiți; mie mi-ar fi peste putință să mănânc singur o pâine întreagă și un ou tare! Luați-vă, așadar, pâinea și oul tare care sunt partea voastră; pe urmă, dacă veți binevoi, mi-ați da și mie câte o jumătate din pâinea și din oul vostru; întrucât numai atâta încape în pântecele meu, care-i gingaș.
Și, într-o altă împrejurare, se duse la măcelar și îi zise:
— Astăzi am un praznic în casă! Așa că dă-mi bucata cea mai bună de carne dintr-o oaie grasă.
Și măcelarul scoase tot mușchiul de pe spinarea oii, care atârna destul de greu și i-l dete. Iar Goha luă mușchiul și-l duse nevesti-sii, spunând:
— Fă-ne din mușchiul acesta minunat niște frigărui cu ceapă. Și drege-le strașnic pe gustul meu.
Pe urmă plecă să dea o raită prin suk.
Or, soția se prilejui de lipsa lui Goha spre a găti în mare grabă mușchiul de oaie și a-l mânca pe tot cu fratele ei, fără a mai lăsa nimic. Iar atunci când se întoarse acasă, Goha simți mireasma ispititoare a frigăruilor prăjite și nările i se umflară și pântecele îi tresări. Da când se așeză dinaintea tablalei, nevasta îi aduse drept toată mâncarea o bucată de brânză grecească și o pâine mucegăită. Cât despre chebap, nici urmă. Și Goha, care nu se gândise decât la acel chebap, îi spuse nevesti-sii:
— O, fiică a socrului meu, da chebapul? Când ai să mi-l aduci?
Iar ea răspunse:
— Mila lui Allah fie asupra ta și asupra chebapului! Pisica noastră l-a înfulecat pe tot, în vreme ce mă dusesem la umblătoare.
Atunci Goha, fără a scoate o vorbă, se sculă și prinse pisica și o cântări în cântarul bucătăriei. Și văzu că pisica atârna cât și mușchiul de oaie pe care îl adusese. Și se întoarse înspre soția lui și îi zise:
— O, pui de cățea, o, nerușinato! Dacă pisica aceasta din brațele mele a înfulecat carnea, unde-i greutatea pisicii? Iar dacă ceea ce țin eu în brațe este pisica, unde este carnea?
Și, într-altă zi, soția lui, având treabă la bucătărie, i-l dete în seamă pe fiul lor, care era sugaci, născut de trei luni și îi spuse:
— O, taică al lui Abdallah, ține copilul și leagănă-l, până isprăvesc cu tigaia. Pe urmă îl iau eu iarăși.
Și Goha binevoi să-l ia pe copil în brațe, măcar că nu-i prea plăcea treaba asta. Or, taman atunci, copilul fu cuprins de nevoia de a se ușura și își dete drumul pe caftanul cel nou al lui taică-său. Iar Goha, până peste poate de necăjit, se grăbi să pună copilul jos pe podea; și, în mânia sa, începu să se ușureze și el la rându-i asupra lui. Iar nevastă-sa, văzându-l ce face, se repezi la el, țipând:
— O, chip de catran, ce faci pe copil?
Iar el îi răspunse:
— Da ce, ești oarbă? Nu vezi că numai mă ușurez pe el și nu cum aș face cu plodul unor străini? Întrucât, cu adevărat, de s-ar fi ușurat pe mine plodul unor străini, și nu chiar fiul meu, fără de nici o îndoială că mi-aș fi slobozit toate lăuntrurile în nasul lui.
Și, într-o seară, prietenii săi, aflându-se laolaltă, îi spuseră:
— Ya Și-Goha, tu, care te pricepi la științe și ești iscusit la astronomie, poți să ne spui ce se întâmplă cu luna care a trecut pătrarul ei cel de pe urmă?
Și Goha răspunse:
— Păi da pe voi ce v-or fi învățat dascălii la școală, o, tovarășilor? Pe Allah! Ori de câte ori luna ajunge la pătrarul ei din urmă este sfărâmată ca să se facă din ea stelele!
Și, într-altă zi, Goha se duse la unul dintre vecinii săi și îi zise:
— Vecinul se ajută cu vecinul. Împrumută-mi și mie cratița ta, că avem de gătit o căpățână de oaie acasă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și treia noapte urmă:
Împrumută-mi și mie cratița ta, că avem de gătit o căpățână de oaie acasă.
Și vecinul îi împrumută lui Goha cratița cerută. Și se găti în ea mâncarea care se găti. Și, a doua zi, Goha îi duse vecinului îndărăt cratița. Ci avu grijă să mai pună o cratiță în ea, ceva mai mică. Iar vecinul rămase tare nedumerit când își luă înapoi cratița, văzând ce plodise. Și îi zise lui Goha:
— Ya Și-Goha, da ce este cu crăticioara pe care o văd în cratița mea?
Iar Goha spuse:
— Nu știu, da aș zice că, pe cât se pare, cratița ta a fătat as'noapte.
Iar celălalt spuse:
— Allahu akbar! Asta-i o dobândă de la mila lui Allah, prin mijlocirea ta, o, chip de bună-vestire!
Și puse cratița și pe fiică-sa pe polița din bucătărie. Or, peste o vreme, Goha veni iarăși la vecin și îi zise:
— De nu m-aș sfii să nu te stânjenesc, o, vecine, ți-aș cere astăzi cratița și pe fiică-sa pentru niște treburi!
Iar celălalt răspunse:
— Cu tot dragul inimii, o, vecine.
Și îi dete cratița, cu cea mică înlăuntru. Iar Goha le luă și plecă. Și trecură mai multe zile, fără ca Goha să dea îndărăt ceea ce împrumutase. Iar vecinul se duse la el și îi zise:
— Ya Și-Goha, nu că n-aș avea încredere în tine, de bună seamă, ci-i trebuință astăzi în casă de lucrurile acelea.
Iar Goha întrebă:
— Care lucruri, o, vecine?
El spuse:
— Cratița pe care ți-am împrumutat-o și care a făcut pui!
Iar Goha răspunse:
— Aibă-o Allah întru mila sa! A murit.
Iar vecinul zise:
— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Cum, o, Goha? Cum poate să moară o cratiță?
Iar Goha spuse:
— Tot ce se naște moare! De la Allah venim și la El ne întoarcem!
Și, altă dată, un felah îi aduse ca plocon lui Goha o găină grasă. Iar Goha puse să fie gătită și îl pofti pe felah la masă. Și mâncară găina și rămaseră mulțumiți. Or, peste o bucată de vreme, un alt felah veni să bată la ușa lui Goha și ceru să fie găzduit. Iar Goha îi deschise ușa și îi zise:
— Fii binevenit, da cine ești?
Iar felahul răspunse:
— Sunt vecinul celui care ți-a adus în dar găina.
Goha zise:
— Pe capul și pe ochii mei.
Și îl găzdui cu toată prietenia și îi dete să mănânce, Și nu-l lăsă să ducă lipsă de nimic. Și omul plecă mulțumit. Și, peste câteva zile, un alt felah veni și bătu la ușă. Și Goha întrebă:
— Cine-i acolo?
Iar omul spuse:
— Sunt vecinul vecinului celui care ți-a dat în dar găina.
Și Goha spuse:
— Nu avem nimica împotrivă.
Și îl pofti să intre și să șadă dinaintea tablalei cu bucate. Ci, drept toată mâncarea și toată băutura, îi puse dinainte o cratiță cu apă caldă pe fața căreia sticleau vreo câteva picăturele de grăsime. Iar felahul, văzând că nu mai vine nimic altceva, întrebă:
— Ce este aceasta, o, preacinstită gazdă?
Și Goha răspunse:
— Aceasta? Păi este sora sorii apei în care a fost fiartă găina.
Și, într-o zi, prietenii lui Goha, vrând să se veselească pe seama lui, se vorbiră să-l poftească să meargă cu ei la hammam. Iar ei luaseră niște ouă, fără ca Goha să știe. Și, după ce ajunseră la hammam și după ce se dezbrăcară toți, intrară cu Goha în odaia cu aburi și spuseră:
— Acuma-i vremea! Fiecare dintre noi are să se ouă un ou.
Și adăugară:
— Acela care nu are să poată să se ouă, va avea de plătit prețul hammamului pentru toți ceilalți.
Și pe dată se lăsară toți pe vine, cârâind care mai de care, cum fac găinile. Și fiecare scoase la urmă un ou de sub el. Iar Goha, dacă văzu așa, își flutură deodată moștenirea ce o avea de la tătâne-său și, scoțând un strigăt de cocoș, se repezi la prietenii săi și se pregăti să-i calce. Și toți săriră cu mare zor, țipând la el:
— Ce vrei să faci, o, scârbavnicule?
Iar Goha răspunse:
— Păi voi nu pricepeți? Pe viața mea, iacătă colea dinaintea mea niște găini, și, aflându-mă numai eu cocoș printre ele, este de datoria mea să le calc!
La fel ni se mai povestește că Goha își făcuse obiceiul de a ieși în fiecare dimineață dinaintea ușii casei sale și de a-i face lui Allah următoarea rugă, zicând: „O, Mult-darnicule, îți cer o sută de dinari de aur, niciunul mai mult, niciunul mai puțin, întrucât taman de atâția am trebuință. Și de-a fi, ca urmare a mărinimiei tale, să treacă peste sută măcar cu un dinar, ori de-o fi, ca urmare a nevredniciei mele, să lipsească și numai un dinar din cei o sută pe care ți-i cer, nu am să primesc darul!”
Or, printre vecinii lui Goha era și un ovrei îmbogățit – bogăția ne vine de la Allah! – prin tot soiul de negustorii culpeșe – fir-ar el îngropat în focurile din cel de al cincilea iad! Și ovreiul acela îl auzea în fiecare zi pe Goha cum își făcea rugăciunea cu glas tare dinaintea ușii. Și gândi în sineși: „Pe viața lui Ibrahim și a lui Yacub! Am să fac încercarea cu aurul asupra lui Goha! Și-o să văd răzvedit cum are să iasă din încercare.” Și luă o pungă plină cu nouăzeci și nouă de dinari de aur nou-nouți și o aruncă de la fereastra lui la picioarele lui Goha, care își făcea rugăciunea obișnuită, stând în picioare dinaintea pragului casei sale. Și Goha ridică de jos punga, pe când bogătanul îl pândea spre a vedea cam cum are să meargă treaba. Și îl văzu pe Goha cum dezleagă băierile pungii, cum își golește dinarii în sân și cum îi numără unul câte unul. Pe urmă îl auzi pe Goha care, văzând că lipsește un dinar din cei o sută pe care îi ceruse, strigă ridicându-și mâinile înspre Atoateziditorul: „O, Preadarnicule, lăudat să fii pentru binefacerile tale și preamărit și proslăvit! Ci darul nu este întreg; și precum m-am juruit, nu pot să-l primesc așa cum este.” Și adăugă: „Drept care am să-l fericesc pe evreul acesta, vecinul meu, care-i om sărac, împovărat cu o casă grea și care-i o pildă de omenie”. Și, rostind acestea, luă punga și o aruncă în lăuntrul casei îmbogățitului. Pe urmă plecă în calea sa.
Dacă văzu și dacă auzi toate acestea, evreul rămase până peste poate de uimit și îi zise: „Pe coarnele cele luminoase ale lui Mussa! Vecinul nostru Goha este un om plin de neprihană și de bună-credință. Da eu tot nu mă pot rosti pe deplin în privința lui, decât dacă am să-i prubuluiesc și cea de a doua parte a spuselor.” Și-a doua zi luă punga, puse în ea o sută de dinari și încă unul și o aruncă la picioarele lui Goha, în vreme ce musulmanul își făcea rugăciunea obișnuită dinaintea porții. Și Goha, care cam știa de unde cădea punga, da care se prefăcea mai departe că ar crede în vreo minune a Celui Preaînalt, se aplecă și culese darul. Și, numărând pe neascuns gălbiorii, găsi că de data aceasta erau o sută și unul. Atunci, ridicând mâinile înspre cer, zise: „Ya Allah, dărnicia ta este fără de margini! Iacătă că mi-ai dăruit ce ți-am cerut cu toată credința, ba chiar ai binevoit să mergi până dincolo de dorința mea, dăruindu-mi mai mult decât nădăjduisem eu. Încât, ca să nu-ți încalc bunătatea, primesc darul tău așa cum este, măcar că în punga aceasta se află un dinar peste ceea ce îți cerusem!”
Și, grăind așa, puse punga la chimir și își mai cam îndemnă picioarele să pășească unul înaintea celuilalt.
Când ovreiul, care sta cu ochii holbați înspre uliță, îl văzu pe Goha cum își pune punga la brâu și cum pleacă liniștit, îngălbeni de tot la chip și, de mânie, își simți sufletul cum îi dă pe nas. Și se repezi afară din casă și dete fuga după Goha, strigându-i:
— Așteaptă, o, Goha, așteaptă!
Iar Goha se opri din drum și, întorcându-se înspre negustor, îl întrebă:
— Ce vrei, bre?
Acela răspunse:
— Punga! Dă-mi punga îndărăt!
Iar Goha zise:
— Să-ți dau punga cea cu o sută și unul de dinari pe care mi-a dăruit-o Allah? O, câine ce ești, nu cumva ți-or fi dospit azi-dimineață mințile în doască? Sau nu care cumva socoți că sunt dator să ți-o dau și pe aceasta, așa precum ți-am dat-o pe cea de ieri? Dacă-i așa, schimbă-ți gândul! Întrucât pe cea de acum o primesc, ca nu cumva să-l supăr pe Cel Preaînalt în mărinimia sa față de nevrednicul de mine. Știu că în pungă este un dinar mai mult, da treaba aceasta nu păgubește pe nimeni. Așa că ia-ți valea!
Și înșfacă un ciomag noduros și se făcu a-l lăsa să cadă cu toată greutatea pe capul negustorului. Iar amărâtul de urmaș al lui Yacub fu nevoit să se întoarcă acasă cu mâinile goale și cu nasul alungit pân' la picioare.
Și, într-altă zi, Și-Goha îl asculta în geamie pe khatebul care rostea predica. Și taman atunci khatebul le lămurea ascultătorilor o judecată de-a Pravilei celei sfinte, spunând: „O, drept-credincioșilor, să știți că dacă soțul își îndeplinește, la căderea serii, datoria de soț vrednic față de soția sa, va fi răsplătit de către Atoateîmpărțitorul ca pentru jertfa unei oi. Dar dacă împreunarea pravilnicească are loc la vremea zilei, i se va socoti soțului cât slobozirea unui rob. Iar dacă treaba se înfăptuiește la miez de noapte, răsplata are să fie cât aceea dobândită cu jertfa unei cămile!”
Or, întorcându-se acasă, Și-Goha îi spuse și soției sale vorbele acestea. Pe urmă se culcă lângă ea să doarmă. Ci femeia, simțindu-se cuprinsă de o mare ispită, îi spuse lui Goha:
— Ia scoală-te, bre bărbate, ca să dobândim răsplata jertfei unei oi.
Iar Goha zise:
— Prea bine.
Și făcu treaba și se culcă. Ci, pe la miez de noapte, puica de cățea își simți iarăși lăuntrurile gata de jertfă și îl trezi pe Goha, spunându-i:
— Haide, bre bărbate, să îndeplinim amândoi dobânda jertfei unei cămile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și patra noapte urmă:
Haide, bre bărbate, să îndeplinim amândoi dobânda jertfei unei cămile.
Iar Goha se deșteptă, gemând, și, cu ochii închiși pe jumătate, săvârși treaba. Și adormi la loc numaidecât. Ci, dis-de-dimineață, nevasta, năpădită iarăși de cucernicie, îl trezi din somn pe Goha, zicându-i:
— Repede, o, bărbate, scoală-te până nu răsare soarele, și hai să facem amândoi ceea ce ne va aduce de la Atoateîmpărțitorul prețul hotărât pentru slobozenia unui rob!
Ci, de data aceasta, Goha nu mai vroi să audă de nimic și răspunse:
— O, femeie, da ce robie-i mai rea decât aceea a unui bărbat care este silit să și-l jertfească pe chiar copilul său? Lasă-l, dară, pe copil părintelui său și slobozește-mă până una alta pe mine, care sunt rob la tine.
Și, într-altă zi, într-o altă geamie, Și-Goha îl asculta cu evlavie pe imamul care spunea: „O, drept-credincioșilor, voi, aceia care le ocoliți pe soțiile voastre, ca să vă țineți de cine știe ce nădrăgei, să știți că ori de câte ori un drept-credincios își îndeplinește cu soția lui datoria casnică, Allah îi ridică un chioșc în rai.”
Și Goha, întorcându-se acasă, îi spuse și nevesti-sii vorbele imamului, la taifasul lor, fără să le dea vreo luare-aminte. Da nevastă-sa, care nu lăsase să-i iasă pe-o ureche ceea ce-i intrase pe cealaltă, așteptă să se culce copiii, apoi îi spuse lui Goha:
— Ia hai să ridicăm un chioșc pe numele copiilor noștri!
Și Goha răspunse:
— Nu am nimica împotrivă.
Și învârti mistria zidarului în lada cu mortar. Pe urmă se culcă.
Ci, peste vreun ceas de vreme, soția cea cu ochi nesățioși îl trezi pe Goha și îi zise:
— Uitasem că avem o fată de măritat, și că trebuie să-și aibă și ea casa ei. Hai, dară, să-i zidim un chioșc.
Și Goha zise:
— Eh, uallahi! Hai să jertfim copilul pentru fată!
Și îl băgă pe copilul cu pricina în leagănul care îl cerea. Pe urmă se întinse suflând greu pe salteaua lui și adormi.
Da pe la nămiezi de noapte, soția îl trase de picior și mai ceru un chioșc, pentru mama ei. Ci Goha strigă:
— Bătu-i-ar Allah pe cerșetorii nesățioși! Au tu nu știi, o, femeie cu ochi năuci, că Allah are să-și curme dărnicia dacă avem să-l silim a ridica atâtea chioșcuri numai pentru noi?
Și își văzu de sforăit mai departe.
Și într-o zi ca toate zilele, o drept-credincioasă, dintre vecinele lui Și-Goha, scăpă un vânt tocmai când își făcea rugăciunea și cum nu mai pățise așa ceva, nu-și dădu seama dacă vântul cu pricina ieșise din ea, sau dacă nu cumva zgomotul auzit venise de la frecarea piciorului ei de dale, sau era vreun geamăt scos în timp ce se ruga, și, frământată de remușcări, se duse la Goha, pe care-l știa priceput la legi, și-i povesti pățania, cerându-i părerea.
Goha, în loc de răspuns, trase un vânt puternic, după care o întrebă pe drept-credincioasă:
— Așa a fost zgomotul, mătușă?
Iar bătrâna răspunse:
— Era ceva mai puternic!
Goha trase atunci un nou vânt, mai puternic decât primul și o întrebă iar:
— Era cam așa?
Și ea răspunse:
— Era și mai puternic.
Atunci Goha strigă:
— Nu, pe Allah! Ăla n-a fost un vânt, a fost o furtună! Du-te în pace, o, Mamă a Vânturilor, dacă nu, din cauza efortului, o să dau drumul unei plăcinte!
Și, într-o zi, înfricoșătorul cuceritor tătar Timur-Lenk, șchiopul cu picior de fier, ajunse lângă cetatea în care locuia Și-Goha.
Iar locuitorii cetății se adunară și, după ce rostiră o sumedenie de lafuri despre cum să facă spre a-l opri pe hanul tătarilor de-a le jefui cetatea, se învoiră a-l ruga pe Și-Goha să-i scoată dintr-o încurcătură atâta de cruntă. Și numaidecât Și-Goha ceru să se aducă toată muselina câtă se afla în sukuri, și își întocmi un turban mare cât o roată de car. Pe urmă încălecă pe măgar și ieși din cetate, să-l întâmpine pe Timur. Și când ajunse dinainte-i, tătarul luă seama la turbanul acela nemaipomenit și îi zise lui Goha:
— Ce-i cu turbanul acesta?
Iar Goha răspunse:
— O, stăpâne al lumii, este fesul meu de noapte și mă rog ție să mă ierți că am venit dinaintea ta cu tichia de noapte, da într-o clipită am să-mi pun fesul de zi care vine pe urmă, încărcat într-o căruță tocmită anume.
Atunci Timur-Lenk, speriat de fesul nemăsurat al locuitorilor de acolo, nu mai intră în cetate. Și, cuprins de dragoste față de Goha, îl opri la el și îl întrebă:
— Tu cine ești?
Iar Goha răspunse:
— Eu, așa cum mă vezi, sunt idolul pământului!
Iar Timur, care era de neam tătăresc, se afla înconjurat la ceasul acela de niște tineri, cei mai frumoși din norodul său și care aveau, precum le șade celor din neamul lor, niște ochi tare mici și înguști. Și îi zise lui Goha, arătându-i pe copiii aceia:
— Ei bine, o, idole al pământului, îi sunt pe plac copiii aceștia de colea? Iar frumusețea lor își are seamăn pe lume?
Iar Goha zise:
— Nu ți-o spun ca să te supăr, o, stăpâne al lumii, da găsesc că acești copii au ochii prea mici și, ca urmare, privirea lor este lipsită de gingășie.
Iar Timur zise:
— Asta-i altceva! Da, de vreme ce ești idolul pământului, fă-mi hatârul de-a le face ochii mai mari!
Iar Goha răspunse:
— O, doamne al meu, în ceea ce privește ochii feței, numai unul Allah poate să-i facă mai mari; iar în puterea mea, ca idol al pământului, nu stă decât să le fac mai mare ochiul pe care îl au sub cingătoare!
Iar Timur, auzind vorbele acestea, pricepu cu ce fel de soitariu avea de-a face și se veseli de răspunsul lui și îl ținu de-aci înainte pe lângă sine, ca măscărici obișnuit al lui.
Și, într-o zi, Timur, care nu era doar șchiop și avea un picior de fier, da mai era și chior și până peste poate de urât, tăifăsuia ba despre una, ba despre alta cu Goha. Și, estimp, bărbierul lui Timur veni și, după ce îl rase pe cap, îi puse înainte o oglindă ca să se privească în ea.
Și Goha începu să plângă și el cu amar și să scoată un potop de suspine printre gemete; și o ținu așa vreme de un ceas, ori de două, ori de trei. Încât Timur se oprise de mult din plâns, pe când Goha nu mai contenea să ofteze și să se văicărească. Iar Timur, nedumerit, îi zise:
— Ce ai? Eu, dacă am plâns, am plâns că m-am privit în oglinda bărbierului acestuia al pacostei și m-am văzut urât într-adevăr. Dar tu pentru care pricină verși atâtea lacrimi și tot gemi atâta de jalnic?
Iar Goha răspunse:
— Cu toată cinstirea pe care ți-o port, o, doamne al nostru, tu te-ai privit o clipită în oglindă și ți-a fost destul ca să plângi vreme de două ceasuri! Ce-i de mirare atunci că robul tău, care te vede toată ziua, plânge mai mult decât tine?
Iar Timur, la vorbele acestea, în loc să se supere, se puse pe-un râs de se răsturnă pe spate.
Și, într-altă zi, aflându-se la masă, Timur râgâia mereu drept în nasul lui Goha. Iar Goha se minună:
— Hei, o, doamne al meu, râgâiala-i faptă de rușine!
Atunci Timur, mirat, spuse:
— Râgâiala nu e socotită de rușine în țara noastră.
Iar Goha nu mai zise nimic; ci, pe la sfârșitul mesei, slobozi o vântuitură bolborosită.
Atunci Timur, burzuluit, strigă:
— O, pui de cățea, ce faci? Au nu ți-e rușine?
Iar Goha răspunse:
— O, stăpâne al meu, în țara noastră fapta aceasta nu e socotită ca rușinoasă. Și, întrucât știu că nu pricepi limba țării noastre, nu m-am simțit stânjenit!
Într-altă zi, într-o altă împrejurare, Goha ținea locul khatebului, într-o geamie dintr-un sat vecin. Și, după ce își sfârși predica, le spuse celor ce-l ascultau legănând din cap:
— O, musulmanilor, vântul din satul vostru este întocmai ca și cel din satul meu.
Iar ei întrebară:
— Cum așa?
El răspunse:
— Păi iată că mi-am pipăit țâncul cel de la tătâne-meu, și-l văd, ca și în satul meu, tot cuminte și așezat. Salamalecul fie cu voi! Am plecat!
Și, într-altă zi, Goha predica în geamie; și, în chip de încheiere, își ridică mâinile spre cer și rosti:
— Îți mulțumim și te proslăvim pentru milele tale, o, Allah Cel Adevărat și Atotputernic, pentru că nu ne-ai pus fundul în palmă!
Iar cei care îl ascultau, uimiți de proslăvirea aceea, îl întrebară:
— Ce vrei să spui cu această rugă ciudată, o, khatebule?
Iar Goha îi lămuri:
— Păi da, pe Allah! Că dacă Atoatedătătorul ne-ar fi făcut să avem fundul în palmă, ne-am fi mânjit pe nas de mai bine de-o sută de ori pe zi.
Și, altă dată, tot așa aflându-se în strană, luă cuvântul și rosti:
— O, musulmanilor, mărire lui Allah, carele nu ne-a pus dindărăt ceea ce ne-a fost pus dinainte!
Iar ei întrebară:
— Cum așa?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și cincea noapte urmă:
O, musulmanilor, mărire lui Allah, carele nu ne-a pus dindărăt ceea ce ne-a fost pus dinainte!
Iar ei întrebară:
— Cum așa?
El spuse:
— Întrucât dacă ceea ce avem dinainte ne-ar fi fost pusă dindărăt, fiecare am fi putut, fără de voie, să ajungem asemeni soților lui Loth, săvârșind ceea ce numai lui Loth i-a fost să-i fie menit.
Și, într-o zi, soția lui Goha, fiind singură și dezgolită de tot, se apucă să-și mângâie fericirea cu ardoare, zicând:
— O, comoara mea, de ce nu am eu două, sau trei, sau patru ca tine? Tu ești izvorul plăcerilor mele și îmi aduci și atâtea câștiguri.
Destinul a făcut ca Goha să sosească tocmai atunci acasă. Auzi acele cuvinte, și văzând la ce se referea soția lui când spunea acestea, își scoase și el moștenirea din pantaloni și, i se adresă plângând:
— O, târâtură, o, codoașă, câte nenorociri ai atras asupra capului meu! N-ai mai fi fost să fii!
Și, în altă zi, Goha pătrunse în via vecinului său și se apucă să mănânce strugurii ca o vulpe, băgând ciorchinii întregi în gură și scoțându-i fără nici un bob. Dar, iată că deodată apăru vecinul care, amenințându-l cu bastonul, strigă la el:
— Ce faci acolo, blestematule?
Și Goha îi răspunse:
— Mă durea burta, și am intrat aici ca să-mi desert pântecele.
Și celălalt îl întrebă:
— Dacă-i adevărat, unde este ce-ai făcut?
Goha se fâstâci pentru o clipă; dar, privind într-o parte și în alta, ca să găsească ceva cu care să se justifice, îi arătă stăpânului viei o balegă de măgar, spunându-i:
— Uite dovada!
Și omul îi zise:
— Taci, mincinosule! De când ai devenit măgar?
Goha își scoase pe dată zebbul, care era enorm și zise:
— De când Atoateîmpărțitorul m-a procopsit cu instrumentul ăsta nenorocit pe care-l vezi.
Și, într-o zi, pe când Goha se plimba pe malul râului, văzu o ceată de spălătorese care spălau rufe. Și, observându-l, spălătoresele se apropiară de el și-l învăluiră ca un roi de albine. Și, una dintre ele, ridicându-și fustele, lăsă să i se vadă dedesubturile. Goha, văzând-o, își întoarse capul, spunând:
— O, Protector al bunului simț, mă refugiez în tine!
Spălătoresele jignite, îi spuseră:
— Ce, tăntălăule? Nu știi cum se numește fericirea asta?
El răspunse:
— Ba, știu foarte bine, se numește Originea necazurilor mele!
Dar ele strigară:
— Nu-i adevărat! E Paradisul Săracului!
Atunci Goha ceru voie să se dea puțin deoparte, și-și înfășă odorul în turbanul său, ca într-un lințoliu și se întoarse spre spălătoresele care-l întrebară:
— Ce-i asta, o, Goha?
El zise:
— E un sărac mort care vrea să intre în paradisul de care vorbirăți.
Și ele se tăvăliră de râs. În același timp, observară ceva care atârna afară din lințoliu și care era punga enormă a lui Goha.
Și ele ziseră:
— Bine, dar ce-i aia care atârnă sub mort, ca două ouă de struț?
El răspunse:
— Sunt cei doi fii ai săracului, care au venit să-i viziteze mormântul!
Odată, Goha se duse în ospeție la sora soției lui. Iar cumnată-sa îi zise:
— Ya Și-Goha, sunt nevoită să plec la hammam. Mă rog ție să ai grijă de sugarul meu, în lipsa mea.
Și plecă. Atunci micuțul începu să scâncească și să se smiorcăie. Iar Goha, tare necăjit, se apucă să-l liniștească. Așa că scoase niște rahat-locum de-al său și i-l dete să-l molfăie; și sugaciul nu zăbovi să adoarmă. Iar când mama se întoarse și când îl văzu pe copil adormit, îi mulțumi din suflet lui Goha, care îi spuse:
— Pentru nimica, o, fiică a socrului meu! Întrucât dacă aș fi făcut și cu tine la fel și dacă ai fi gustat și tu din leacul meu de nesomnie, ai fi adormit cu capu-naintea picioarelor.
Și, altă dată, pe când Goha tocmai se ușura la poarta unei moschei retrase, întâmplător, apăru un om care venise să se roage în moschee. Îl văzu pe Goha, care era foarte atent la treaba respectivă. Cuprins de dezgust, scuipă pe pământ, provocator. Și, Goha, aruncându-și privirea către el, spuse:
— Mulțumește-i lui Allah! Că dacă n-aș fi avut în mână o treabă atât de grabnică, te-aș fi învățat eu să mai scuipi aici!
Și, altă dată, Goha ședea culcat în drum, în plin soare, într-o zi de arșiță, ținându-și în mână clironomia. Iar un trecător îi zise:
— Rușine să-ți fie, o, Goha! Ce faci acolo?
Iar Goha răspunse:
— Taci, bre și nu-mi sta în calea vântului! Nu vezi că-mi vântur plodul ca să-l răcoresc?
Și, în altă zi, veni careva să-l întrebe pe Goha, pentru un sfat pravilnicesc:
— Dacă imamul, în geamie, sloboade o vântuitură, ce trebuie să facă drept-credincioșii?
Iar Goha, fără a șovăi, răspunse:
— Păi e limpede ce trebuie să facă, trebuie să răspundă!
Și, într-o zi, Goha și nevastă-sa mergeau pe malul apei, la vremea de creștere a apelor. Și deodată, la un pas greșit, femeia alunecă și căzu în apă. Și cum șuvoiul apei era tare năvalnic, o luă și-o duse. Iar Goha nu pregetă să sară în apă, spre a o pescui pe nevastă-sa; da în loc să urmeze curgerea apei, porni să-și caute nevasta înspre izvor. Iar lumea care se afla de față băgă de seamă isprava și îi zise:
— Ce cauți, a Și-Goha?
El răspunse:
— Hei, pe Allah! O caut pe fiica socrului meu, a căzut în apă!
Iar ei răspunseră:
— Păi, o, Goha, șuvoiul trebuie s-o fi dus în jos și tu o cauți înspre susul apei!
El spuse:
— Ba deloc! Îmi cunosc eu nevasta mai bine decât voi! Are o fire atâta de potrivnică, încât sunt încredințat dintru început că a luat-o în susul apei!
Și, în altă zi, fu adus în fața lui Goha, pe când împlinea funcția de cadiu, un om și i se spuse:
— Omul acesta a fost prins în mijlocul străzii pe cale să-ncalece o pisică.
Și cum existau mai mulți martori, omul nu mai putu să tăgăduiască.
Și Goha îi zise:
— Hai, vorbește! Dacă-mi spui adevărul, vei dobândi mila lui Allah! Spune-mi ce ți-a venit să încaleci o pisică?
Și omul răspunse:
— Pe Allah! O, stăpâne al nostru, cadiule, am făcut ceea ce știi, la poarta plăcerii și am forțat poarta ținând labele bestiei în palmele mele și capul între genunchii mei! Și cum treaba a mers prima dată, am avut chef să mai fac încă o dată! Mărturisesc că am greșit, o, stăpâne, cadiule!
Dar Goha strigă:
— Minți, pui de cățea! Că eu am încercat de peste treizeci de ori să fac ce spui tu și n-am reușit niciodată!
Și puse să fie ciomăgit.
Într-o altă zi, pe când Goha se afla în ospeție la cadiul cetății, veniră doi pricinași și spuseră:
— O, doamne cadiule, casele noastre sunt atâta de apropiate, încât stau lipite una de alta. Or, în noaptea aceasta, un câine a venit și și-a lăsat murdăria între cele două uși ale noastre, taman la mijloc. Și am venit la tine ca să ne spui în seama cui se cade grija de a curăța treaba.
Iar cadiul se răsuci înspre Goha și îi zise cu glas zeflemitor:
— Las la județul tău grija cercetării acestei pricini și grija hotărârii.
Iar Goha se răsuci înspre cei doi împricinați și îi grăi unuia dintre ei:
— Ia să vedem, bre, isprava este întrucâtva mai aproape de ușa ta?
Acela răspunse:
— Ca să spun drept, treaba se află chiar la mijloc!
Iar Goha îl întrebă pe cel de al doilea:
— Așa este, ori mai degrabă treaba se află mai înspre partea ta?
Omul răspunse:
— Minciuna este un păcat! Treaba se află chiar la mijloc între noi doi, în uliță.
Atunci Goha, în chip de județ, spuse:
— Pricina-i lămurită! Grija aceasta nu vă privește nici pe unul, nici pe altul, ci pe acela ce are în seamă, ca slujbă a lui, curățenia ulițelor; și acela-i stăpânul nostru cadiul.
Și, într-o zi, copilul lui Goha, care avea pe atunci vreo patru anișori, se afla cu părintele său la niște vecini, la un praznic. Acolo i se arătă o pătlăgea vânătă, tare frumoasă și fu întrebat:
— Ce e asta?
Iar țâncul răspunse:
— Este un vițeluș care încă n-a făcut ochi!
Și toată lumea se puse pe râs, în vreme ce Goha strigă:
— Pe Allah! Nu eu l-am învățat una ca asta!
Și, în sfârșit, într-o altă zi, Goha, bântuit de niște doruri grele, scoase în vânt copilul de la tătâne-său. Or, din întâmplare, o albină veni și poposi pe creștetul său.
Iar Goha se umflă în piept, strigând.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și șasea noapte urmă:
Iar Goha se umflă în piept, strigând:
— Pe Allah! Tu știi ce este bun, o, muscă! Întrucât iacătă o floare vrednică de-a fi aleasă dintre toate florile spre a face miere!
— Și acestea-s, o, mult-norocitule sultan, urmă Șeherezada, numai câteva dintre multele zicale, vorbe, năzbâtii și parimii ale dascălului lafurilor și perdafurilor, mult-plăcutul și neuitatul Și-Goha – fie-i mila lui Allah asupra-i și mântuirea! Și rămâie-i pomenirea pururea vie până la Ziua de Apoi!
Iar sultanul Șahriar zise:
— Poznele astea ale lui Goha m-au făcut să-mi uit de grijile cele grele, Șeherezada!
Iar micuța Doniazada strigă:
— O, surioară, ce dulci și ce gustoase și ce proaspete sunt vorbele tale!
Iar Șeherezada zise:
— Da ce sunt acestea față de Povestea cu copilandra Vraja Inimilor, isprăvniceasa păsărilor!
Iar sultanul Șahriar strigă:
— Pe Allah! O, Șeherezada, cunosc și eu destule copilandre și am văzut încă și mai multe; da nu țin minte deloc un nume ca acela! Cine este, așadar, Vraja Inimilor și cum este ea isprăvniceasa păsărilor?
Iar Șeherezada spuse: