O mie și una de nopți — Volumul 14
1 h 47 min de ascultat

Se povestește, printre câte se povestesc, o, mult-norocitule sultan, că trăia în cetatea cea binecuvântată, Cairo, un cavaf care avea o fire minunată și vrednică de toate prețuirile. Și își ținea viața cârpocind papucii bătrâni. Îl chema Maruf și fusese blagoslovit de către Allah cel Atoatedătătorul – preaslăvit fie El în toată împrejurarea! – cu o afurisită de muiere fiartă în păcură și în smoală și pe care o chema Fattumah. Da vecinii o porecliseră „Baligă încinsă”, căci chiar că era ca un ir împuțit pe inima papucarului, soțul ei și ca o ciumă neagră în ochii celor din preajmă-i. Și otrava aceea chiar că se prilejea și răsprilejea de bunătatea și de supușenia bărbatului ei; și îl ocăra și îl afurisea de o mie de ori pe zi și nu-i da pic de tihnă toată noaptea. Și amărâtului ajunsese să-i fie frică de răutatea ei și să tremure de certurile ei, întrucât era om liniștit, cuminte, simțitor și cu grijă față de gura lumii, măcar că era sărac și de stare umilă. Și își făcuse obiceiul, spre a scăpa de tocăneală și de țipete, să-și prăpădească tot ce câștiga ca să plătească toate târguielile pe care le făcea soția sa, făptura aceea aprigă și rea și arțăgoasă. Și, dacă i se întâmpla să aibă ghinionul de-a nu câștiga îndeajuns în vreo zi, îi vuiau urechile de țipete și capul de potopuri înfricoșate, toată noaptea, fără tihnă, nici odihnă. Și îl făcea să-și treacă astfel niște nopți mai negre decât chiar cartea triștei lui. Și acelei muieri anume i se potrivea spusa poetului:

Of, câte nopți fără nădejde-mi trec Lângă soția mea, beleaua hâdă! Oare pentru ce, minte de zevzec, În noaptea nunții mele mohorâtă, Nu i-oi fi dat o cupă de otravă Să scap pe veci de chin și de gâlceavă?

Or, printre multe alte necazuri îndurate de acel Iov al răbdării.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizecea noapte urmă:

Or, printre multe alte necazuri îndurate de acel Iov al răbdării, iacătă ce i se întâmplă:

Soția lui veni, într-adevăr, la el într-o zi – Allah alunge de la noi asemenea zile! – și îi spuse:

— O, Maruf, vreau ca deseară, când ai să te întorci acasă, să-mi aduci o bucată de kenafa unsă cu miere de albine.

Și Maruf, săracul de el, răspunse:

— O, fiică a socrului meu, dacă Preadarnicul Allah o binevoi să mă ajute a câștiga banii trebuitori pentru cumpărarea acelei kenafale cu miere de albine, de bună seamă că am să ți-o cumpăr, pe capul și pe ochii mei! Că astăzi, pe Prorocul – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – nu am dobândit încă nici o amărâtă de para. Ci Allah este darnic și are să ne dea lesne lucrurile anevoioase.

Iar harpia strigă:

— Ce-mi trăncănești tu despre mila lui Allah întru hatârul tău? Au tu socotești că am să stau să aștept, pentru a-mi împlini pofta de kenafaua aceea, până ce îndurarea cerească ți-o veni ori nu ți-o veni? Ba, pe viața mea, felul tău de a vorbi nu-mi este deloc pe plac. Ori de câștigi, ori de nu câștigi ceva pe ziua ta de muncă, mie să-mi aduci o uncie de kenafa unsă cu miere de albine; și, orice-ar fi, nu am să îngădui a lăsa să mi se întoarcă neîmplinită vreo poftă de-a mea! Și dacă, spre pacostea ta, ai să te întorci deseară acasă fără sarailie, am să-ți fac noaptea asupra capului tău tot atâta de neagră ca ursita care te-a dat pe mâinile mele.

Și nenorocitul de Maruf oftă:

— Allah este îndurător și darnic, și numai la El îmi este tot ajutorul!

Și amărâtul de el plecă de acasă, iar necazul și ciuda îi năboiau prin pielea de pe frunte.

Și se duse să-și deschidă prăvălia din sukul cavafilor, și, ridicându-și mâinile spre cer, rosti: „Mă rog, ție, Doamne, să mă ajuți a câștiga preț de o uncie din kenafaua aceea și să mă aperi la noapte de răutatea afurisitei mele de muieri!” Da degeaba așteptă el mult și bine în hardughia lui de prăvălie, că nimeni nu veni să-i aducă de lucru; și-așa că, la sfârșitul zilei, nu câștigase nici baremi atâta cât să cumpere pâinea pentru cină. Atunci, cu inima strânsă și plină de spaimă pentru ceea ce îl aștepta din partea nevesti-sii, își închise prăvălia și își luă trist drumul spre casă.

Or, străbătând sukurile, trecu chiar pe dinaintea prăvăliei unui plăcintar, neguțător de kenafale și de alte zumaricale, care îl cunoștea și căruia îi cârpise cândva imineii. Iar plăcintarul îl văzu pe Maruf cum mergea cu capul cufundat în deznădejde și cu grumazul încovoiat ca sub povara unei dureri grele. Și îl strigă pe nume și văzu atunci că ochii lui Maruf erau plini de lacrimi, și că era galben și jalnic la chip. Și îi zise:

— O, meștere Maruf, de ce plângi? Și care-i pricina mâhnirii tale? Hai, intră colea să te odihnești și să-mi povestești ce necaz te-a lovit!

Iar Maruf se apropie de tejgheaua cea frumoasă a plăcintarului și, după salamalecuri, îi spuse:

— Nu este mântuire decât întru Allah Milosârdnicul! Ursita mă bate și nu-mi dă nici măcar pâinea pentru cină.

Și cum plăcintarul stăruia să capete amănunte mai multe, Maruf îi istorisi despre dorința nevesti-sii și despre neputința lui, din lipsă de orice câștig pe ziua aceea, de a cumpăra nu numai sarailia cu pricina, da nici baremi o coajă de pâine.

Când auzi vorbele lui Maruf, plăcintarul râse cu bunătate și zise:

— O, meștere Maruf, poți tu măcar să-mi spui câte uncii de kenafa vrea fiica socrului tău să-i duci?

Maruf răspunse:

— Cinci uncii poate că i-ar ajunge.

Plăcintarul urmă:

— Nu e mult. Am să te îndatorez eu cu cinci uncii de sarailie și ai să mi le plătești atunci când mila Atoateîmpărțitorului are să coboare și în talgerul tău.

Și tăie din tava cea mare, în care kenafaua înota în unt și în miere, o bucată strașnică, ce cântărea cu mult peste cinci uncii și i-o dete lui Maruf, spunându-i:

— Sarailia aceasta unsă este o bunătate vrednică de-a fi așternută pe tablaua unui sultan. Da se cade să-ți spun că nu este îndulcită cu miere de albine, ci cu miere de trestie de zahăr; întrucât este cu mult mai gustoasă așa.

Iar Maruf, care nu cunoștea, bietul de el, osebirea dintre mierea de albine și mierea de trestie de zahăr, răspunse:

— Este primită din mâna dărniciei tale.

Și dete să-i sărute mâna plăcintarului, care se apără iute și care îi spuse, pe deasupra:

— Kenafaua este numai pentru fiica socrului tău anume; ci tu, o, Maruf, nu vei avea astfel nimica de cinat. Ține, ia pâinea și brânza aceasta, binefacere de la Allah și să nu-mi mulțumești deloc, căci nu sunt decât mijlocitorul.

Și îi dete lui Maruf, odată cu sarailia cea minunată, o pâine proaspătă și pufoasă și aromitoare și o roată de brânză albă învelită în frunze de smochin. Iar Maruf, care în toată viața lui nu avusese atâtea bunuri deodată, nu mai știa ce să facă spre a-i mulțumi plăcintarului cel milos, și, până la urmă, plecă înălțându-și ochii la cer spre a-l lua de martor al îndatorinței lui față de binefăcătorul său.

Și ajunse acasă, încărcat cu kenafaua, cu pâinea cea frumoasă și cu bucata de brânză albă. Și, de cum intră, nevastă-sa țipă la el cu un glas acru și oțărât:

— Ei, ai adus sarailia?

El răspunse:

— Allah e darnic. Iacăt-o.

Și-i puse dinainte farfuria pe care i-o împrumutase plăcintarul și pe care se lăfăia, în toată frumusețea ei de zumarica aleasă, kenafaua cea grasă, care se topea în gură.

Ci afurisita nici nu-și aruncă bine ochii înspre farfurie, că și scoase un țipăt ascuțit de mânie, lovindu-se peste obraji și zise:

— Bătu-l-ar Allah pe Cel-gonit-cu-pietre! Nu ți-am spus să-mi aduci o sarailie făcută cu miere de albine? Și ia uite cum, anume ca să mă înfrunți, îmi aduci ceva gătit cu miere de trestie de zahăr! Socoteai cumva că ai să izbutești să mă înșeli și că n-aș băga de seamă vicleșugul? A, ticăloase, vrei să mă ucizi de pofta neîmplinită!

Și bietul Maruf, doborât de toată mânia aceea, la care de data aceasta nici cu gândul nu gândise, îngăimă niște iertăciuni cu un glas tremurat și spuse:

— O, fiică de oameni de treabă, kenafaua aceasta nu am cumpărat-o, ci plăcintarului cutare, pe care Allah l-a dăruit cu o inimă bună, i s-a făcut milă de starea mea și mi-a dat-o pe veresie, fără a-mi hotărî sorocul de plată.

Ci harpia cea de spaimă strigă:

— Tot ce îngaimi tu acolo nu sunt decât vorbe goale, iar eu nu-ți dau nici o crezare. Na! Ține-ți kenafaua cu miere de trestie de zahăr! Eu nu mănânc așa ceva!

Și, rostind acestea, îi aruncă în cap farfuria cu kenafa, plină cum era și adăugă:

— Scoală-te acuma, o, mișelule și du-te să-mi aduci una scăldată în miere de albine!

Și, adăugând fapta la vorbă, îi plesni peste gură un dos de labă atâta de amarnic, că-i și rupse un dinte din față, iar sângele începu să-i curgă pe barbă și pe piept.

La năprăsnicia aceasta de la urmă, bietul Maruf, scos din papuci și pierzându-și răbdarea, avu o mișcare repezită, care o lovi pe harpie ușor în obraz. Și harpia, stârnită și mai cumplit de lovitura nevinovată a celui oropsit de ea, se repezi asupra-i și îl înșfăcă de barbă cu amândouă mâinile și se agăță cu toată greutatea ei de părul din barba aceea, țipând din toate beregățile: „Ajutor, o, musulmanilor! Săriți că mă omoară!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și una noapte urmă:

Și harpia, stârnită și mai cumplit de lovitura nevinovată a celui oropsit de ea, se repezi asupra-i și îl înșfăcă de barbă cu amândouă mâinile și se agăță cu toată greutatea ei de părul din barba aceea, țipând din toate beregățile: „Ajutor, o, musulmanilor! Săriți că mă omoară!”

Și la țipetele vipiei deteră fuga vecinii și săriră să-i despartă și de-abia izbutiră să scoată barba nenorocitului de Maruf din mâinile încleștate ale afurisitei lui de soții. Și văzură fața lui Maruf plină de sânge, barba năclăită și dintele rupt, fără a mai pune la socoteală și părul din barbă, pe care i-l smulsese muierea mâniată. Și, cunoscând încă de multă vreme purtarea ei ticăloasă față de bietul om, și-apoi văzând și dovezile care arătau apriat că Maruf era încă o dată mucenicul afurisitei, o mustrară și îi ținură niște dăscăleli cuminți, care ar fi copleșit-o de rușine și ar fi adus-o la calea cea dreaptă pe oricare alta decât ea. Și, după ce o certară așa, adăugară:

— Noi toți mâncăm, de obicei, cu poftă kenafaua făcută cu miere de trestie de zahăr și o găsim cu mult mai bună decât pe cea făcută cu miere de albine! Care-i, așadar, nelegiuirea săvârșită de bietul tău soț, ca să i se cuvină toate răutățile amarnice pe care i le faci, precum ruperea dintelui și smulgerea bărbii?

Și o alimăniră cu toții și plecară în calea lor.

Or, de cum plecară, harpia cea cumplită se întoarse înspre Maruf, care, cât durase vânzoleala, șezuse tăcut în colțul său și îi zise, cu un glas șoptit și tot pe-atâta de plin de ură:

— A, va să zică așa îi asmuți asupra mea pe vecini? Prea bine. Numai că ai să vezi tu ce-ai să pățești.

Și se duse să șadă jos, mai încolo, uitându-se la el cu niște ochi de tigroaică și chibzuind împotrivă-i niște socoteli negre.

Iar Maruf, care chiar că se căia de mișcarea lui nestăpânită, nu știa ce să mai facă spre a o potoli. Și se hotărî să strângă sarailia care zăcea pe podea în mijlocul țăndărilor de farfurie, și, după ce o curăți, i-o întinse sfios nevesti-sii, spunându-i:

— Pe viața ta, o, fiică a socrului meu, mănâncă măcar oleacă din kenafaua aceasta și mâine, de-o vrea Allah, am să-ți aduc alta.

Ci ea îl împinse cât colo cu o lovitură de picior, țipând la el:

— Du-te de-aici cu kenafaua ta, o, câine de potlogar! Gândești că am să mă ating de ceea ce îți aduce meseria de codoș de plăcintari? Inșallah! Mâine am să izbutesc eu să-ți înfund lungimea în lățime.

Atunci, nefericitul, repezit astfel în ultima lui încercare de împăcare, se gândi măcar să-și potolească foamea ce-l chinuia încă de dimineață, dat fiind că nu mâncase nimic toată ziua. Și își zise: „De vreme ce ea nu vrea să mănânce kenafaua aceasta minunată, binevoiesc s-o mănânc eu.” Și șezu jos dinaintea farfuriei și începu să mănânce bunătatea cea aromitoare, care îi gâdila dulce gâtlejul. Pe urmă trecu la pâinea cea pufoasă și la roata de brânză și nu mai lăsă din ele o firimitură pe tablă. Iacă-așa! Iar nevastă-sa se uita cu niște vipii de ochi la ce face el și nu mai contenea să-i tot ureze, la fiecare îmbucătură: „Stați-ar în gât și îneca-te-ar!”, ori încă: „Dare-ar Allah să ți se preschimbe în otravă de foc și să-ți ardă mațele!” și alte asemenea blagoslovenii. Ci Maruf, flămând, mânca înainte cu sârg, fără a sufla o vorbă; lucru care, până la urmă, aduse la nebunie mânia nevesti-sii, care se sculă deodată ca o îndrăcită și, aruncându-i în cap tot ce-i cădea în mână, se duse să se culce, ocărându-l și în somn, până dimineața.

Și Maruf, după noaptea pătimită, se sculă de cu vreme; și, îmbrăcându-se în grabă, plecă la prăvălia lui, cu nădejdea că soarta are să-l ajute în ziua aceea. Și iacătă că după câteva ceasuri doi oameni de la agie veniră să-l zeberească, la porunca dată de cadiu și îl târâră de-a lungul sukurilor, cu mâinile legate la spate, până la judecătorie. Și Maruf, spre marea lui înmărmurire, o găsi acolo, dinaintea cadiului, pe soția sa, care sta cu mâinile înfășurate în cârpe, cu capu-nvăluit într-un ștergar mânjit de sânge și ținând în degete un dinte rupt. Și cadiul, de cum îl zări pe înfricoșatul de cârpaci, țipă la el:

— Ia vino-ncoace! Au ție nu ți-e teamă de Allah preaînaltul când o faci să îndure atâtea năprasne grele pe această biată muieruță, soția ta, fiica socrului tău și îi zdrobești cu atâta cruzime mâna și dinții?

Iar Maruf, în spaima lui, ar fi dorit să vadă pământul cum se cască și îl înghite; și lăsă capu-n jos încurcat și păstră tăcere. Întrucât, în jindul lui după liniște și în dorul lui de a-și păstra cinstea nesmintită și obrazul soției sale curat, nu vroi s-o înfunde pe blestemată și s-o învinuiască și să-i dea în vileag ticăloșiile, chemându-i, la nevoie, ca martori, pe toți vecinii. Iar cadiul, încredințat că tăcerea era dovada vinovăției lui Maruf, porunci slujbașilor însărcinați cu îndeplinirea osândelor să-l întoarcă și să-i alduiască la tălpi o sută de lovituri de vergi. Ceea ce se îndeplini pe dată, dinaintea afurisitei care se înfiora de mulțumire în sinea ei.

Iar Maruf, la ieșirea de la judecătorie, de-abia mai putea să se târască. Și, întrucât de-acuma și-ar fi dorit mai degrabă să moară de moarte cruntată decât să se mai întoarcă în casa lui și să-i mai vadă afurisitei chipul, căută o casă năruită, care se afla pe malurile Nilului și așteptă acolo, potopit de lipsuri și de nevoi, să se vindece de loviturile care îi umflaseră picioarele. Și când putu, într-un sfârșit, să se ridice, se tocmi corăbier pe puntea unei dahabia ce cobora pe Nil. Și când ajunse la Damietta, plecă pe o catargă, năimindu-se drept cârpaci de pânze și își încredință triștea Stăpânului triștelor.

Or, după mai multe săptămâni de plutire, catarga fu potopită de o furtună amarnică și se scufundă și ea și tot ce se afla pe ea, în adâncul mării. Și toată lumea se înecă și muri. Dar nu și Maruf. Întrucât Allah Preaînaltul îl mântui și îl scăpă de la înec aducându-i sub mână o bucată de lemn, frântă din catargul cel mare. Și Maruf se agăță de lemn și izbuti să se suie călare pe el, ca urmare a unor trude nemaipomenite, de care îl făcură în stare primejdia și dragostea de sufletul său, care este lucru scump. Și începu atunci să bată apa cu picioarele, ca și cum ar fi bătut-o cu niște vâsle, pe când valurile se jucau cu el și îl răsturnau ba la dreapta, ba la stânga. Și rămase să lupte așa cu noianul de ape vreme de o zi și o noapte. După care vântul și zbaterea valurilor îl duseră până la țărmul unei țări unde se înălța o cetate cu case bine zidite.

Și rămase dintru-ntâi întins pe țărm, nemișcat și ca fără de simțire. Și nu zăbovi să adoarmă într-un somn adânc. Iar când se trezi, văzu aplecat deasupra-i un om îmbrăcat strălucit, dindărătul căruia ședeau doi robi cu brațele încrucișate. Și omul cel bogat se uita la Maruf cu o luare-aminte osebită. Și când îl văzu, într-un sfârșit, că se trezește, strigă:

— Mărire lui Allah, o, străinule! Grăbește de-mi spune din ce țară ești și din care cetate, căci îmi pare a cunoaște, după ce ți-a mai rămas pe spinare din hainele tale, că ai fi din țara Egiptului.

Iar Maruf răspunse:

— Adevărat este, o, doamne al meu, sunt un locuitor dintre locuitorii din țara Egiptului, iar cetatea Cairo este cetatea în care m-am născut și în care am sălășluit.

Și omul cel bogat îl întrebă, cu un glas tulburat:

— Și ți-ar fi cu supărare dacă te-aș întreba pe ce uliță din Cairo locuiai?

El răspunse:

— Pe Ulița Roșie, o, stăpâne al meu.

El întrebă:

— Și ce oameni cunoști de pe ulița aceea? Și ce meserie ai, o, fratele meu?

El răspunse:

— Ca meserie și ca isnaf, o, stăpâne al meu, sunt cavaf, peticar de încălțări rupte. Cât despre oamenii pe care îi cunosc, apoi aceia sunt niște oameni de rând, de teapa mea, de altmintrelea cinstiți și vrednici. Și, dacă vrei să ți-i spun pe nume, iacătă vreo câțiva.

Și îi înșirui numele mai multor inși pe care îi cunoștea și care locuiau pe Ulița Roșie. Iar omul cel bogat, al cărui chip se lumina de bucurie pe măsură ce se desfășura între ei taifasul acela, întrebă:

— Și îl cunoști cumva, o, fratele meu, pe șeicul Ahmad, neguțătorul de mirodenii?

El răspunse:

— Lungească-i Allah zilele! Este vecin cu mine, zid în zid.

El întrebă:

— O duce bine?

El răspunse:

— Slavă lui Allah, o duce bine!

El întrebă:

— Câți copii are acum?

El răspunse:

— Tot trei. Țină-i-i Allah! Sunt Mustafa, Mohammad și Ali.

El întrebă:

— Ce fac ei?

El spuse:

— Mustafa, cel mai mare, este dascăl de școală într-o madrassah. Este învățat vestit, știe pe dinafară toată Cartea cea Sfântă și poate s-o spună în șapte feluri osebite. Cel de al doilea, Mohammad, este neguțător de mirozii, bacal, ca și tatăl lui, care i-a deschis o dugheană alături de a sa, spre a-i prăznui nașterea unui copil ce i s-a născut. Cât despre cel mai mic, Ali, potopească-l Allah cu toate darurile sale cele mai alese! Era prietenul meu din pruncie și ne petreceam zilele jucându-ne laolaltă și făcând o grămadă de șotii trecătorilor. Ci, într-o zi, prietenul meu, Ali, făcu ce făcu cu un copil de copht, fiu de nazareean, care se duse să plângă la părinții lui că fusese ugilit în chipul cel mai rău și siluit. Iar prietenul meu, Ali, ca să scape de răzbunul nazareenilor, luă fuga și pieri. Și nimenea nu l-a mai văzut, măcar că au și trecut douăzeci de ani de la povestea aceea. Țină-l Allah și depărteze de la el toată răutatea și necazul!

La vorbele acestea, bogătanul își aruncă deodată brațele în jurul gâtului lui Maruf și îl strânse la piept, plângând și îi spuse:

— Slăvit fie Allah, carele îi adună la un loc pe prieteni. Eu sunt Ali, tovarășul tău din copilărie, o, Maruf! Sunt fiul șeicului Ahmad, bacalul de pe Ulița Roșie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și doua noapte urmă:

Slăvit fie Allah, carele îi adună la un loc pe prieteni. Eu sunt Ali, tovarășul tău din copilărie, o, Maruf! Sunt fiul șeicului Ahmad, bacalul de pe Ulița Roșie.

Și după dovezile cele mai vii de bucurie și dintr-o parte și din cealaltă, îl rugă să-i istorisească cum de ajunsese pe țărmul acela. Și după ce află că Maruf șezuse o zi și o noapte fără de hrană, îl pofti să se suie la spatele său pe catâr și îl duse acasă la el, într-un sărai strălucit. Și îl omeni împărătește. Și numai a doua zi, măcar că tare ar fi avut chef să mai stea la taclale, veni iar la Maruf și putu, într-un sfârșit, să tăifăsuiască pe îndelete cu el. Și află astfel toate necazurile câte le pătimise bietul Maruf, din ziua când se însurase cu soția lui cea afurisită și cum hotărâse mai degrabă să-și lase și dugheana și țara decât să mai rămână pradă răutăților acelei harpii. Și află, tot așa, ce bătaie căpătase la tălpi, și cum se scufundase corabia cu el, și cum era să moară înecat. Și, la rându-i, Maruf află de la prietenul său Ali că cetatea în care se aflau acuma era cetatea Khaiitan, cetatea de scaun a Sohatanului. Și mai află că Allah îl ajutase pe prietenul său, Ali, la treburile de alișvelișuri și îl făcuse negustorul cel mai bogat și navapul cel mai proslăvit din cetatea Khaiitan.

Pe urmă, după ce își deșertară în tihnă inimile, neguțătorul cel bogat, Ali, îi spuse prietenului său:

— O, Maruf, fratele meu, să știi că bogățiile care mi-au venit de la Atoatedătătorul nu sunt decât un zălog al Atoatedătătorului în mâinile mele. Or, cum aș putea să folosesc mai bine zălogul acesta decât încredințându-ți o bună parte din el, pentru ca tu s-o faci să rodească?

Și, de început, îi dete o pungă de o mie de dinari de aur și meremetisi să fie îmbrăcat cu haine falnice, după care adăugă:

— Mâine de dimineață ai să încaleci pe catârul meu cel mai frumos și ai să te duci la suk, unde ai să mă vezi stând în mijlocul negustorilor celor mai grași. Iar eu, la sosirea ta, am să mă scol spre a-ți ieși înainte și am să mă învârtesc împrejurul tău și am să apuc de frâiele catârului tău și am să-ți sărut mâinile, arătându-ți toate dovezile de cinstire și de laudă cu putință. Iar purtarea aceasta din partea mea are să-ți aducă pe dată o mare prețuire. Și am să orânduiesc să ți se lase slobodă o prăvălie nemăsurată, după ce mă voi îngriji să pun a fi umplută cu mărfuri. Și am să te duc apoi să-i cunoști pe navapi și pe toți negustorii cei mari din cetate. Și daravelile tale negustorești, cu ajutorul lui Allah, au să rodească, iar tu, departe de fiica cea afurisită a socrului tău, ai să fii până peste poate de mulțumit și de bine chivernisit.

Iar Maruf, neputând să găsească destule vorbe spre a-i mărturisi prietenului său toată îndatorința, se plecă să-i sărute pulpana caftanului. Ci mărinimosul de Ali se feri repede și îl sărută pe Maruf între ochi, și șezu cu el să tăifăsuiască mai departe, ba despre una, ba despre alta, din trecutul lor de copii, până când veni ceasul somnului.

Și, a doua zi, Maruf, îmbrăcat falnic și având întru totul înfățișarea unui negustor bogat de pe alte meleaguri, încălecă pe un catâr minunat, de culoarea sturzului, strălucit înfotăzat și se duse în suk la ceasul hotărât. Și între el și prietenul său Ali se petrecu aidoma prefăcătoria ce fusese pusă la cale. Și toți negustorii rămaseră năpădiți de minunare și de cinstire față de noul venit, mai cu seamă când îl văzură pe negustorul cel mare, Ali, cum îi săruta mâna și cum îl sprijinea să coboare de pe catâr și când îl văzură chiar pe Maruf cum se așeza cu măreție și domol în jețul pe care i-l pregătise de mai înainte prietenul său, Ali, pe prispa prăvăliei celei noi. Și toți veniră să-l întrebe pe Ali în șoaptă, zicându-i:

— De bună seamă că prietenul tău este un negustor mare!

Iar Ali se uită la ei cu milă și răspunse:

— Ya Allah, negustor mare spuneți? Păi acesta-i unul dintre cei mai de frunte negustori de pe pământ și are în lumea întreagă atâtea prăvălii și capanuri câte nici focul n-ar putea să le mistuie. Și până și eu nu sunt față de el decât un mămular de rând. Iar sameșii săi și vânzătorii săi și haznadarii săi sunt o puzderie prin toate cetățile de pe pământ, de la Egipt și de la Yemen până la Ind și până la fruntariile cele mai depărtate ale țării Chitaiului. A, o să vedeți voi ce om este când are să vă fie dat a-l cunoaște mai de aproape!

Și, după încredințările acestea, făcute cu glasul celui mai neclătinat adevăr și cu tâlcul cel mai pătruns, negustorii își făcură cea mai strălucită părere despre Maruf. Și veniră la el să-i închine salamalecurile și temenelile, și urările lor de bună-venire. Și ținură cu cinste să-l poftească toți la cină, unii după alții, pe când el zâmbea cu un chip binevoitor și cerându-și iertăciune că nu poate să primească, dat fiind că era mai întâi mosafirul negustorului Ali, prietenul său. Iar starostele negustorilor veni la el la prăvălie în ospeție, lucru întru totul străin de datina care cere ca noul venit să se ducă el mai întâi în ospeție; și nu pregetă a-l înștiința despre prețul la care se vând mărfurile și despre feluritele bunuri ale țării. Și-apoi, spre a-i arăta că stă gata întru totul a-i fi de folos și a-i înlesni alișverișul mărfurilor pe care le adusese de prin țările cele depărtate, îi zise:

— O, stăpâne al meu, fără de îndoială că vei fi având multe viguri de atlazuri galbene? Întrucât aici se caută cel mai abitir atlazurile galbene.

Iar Maruf, fără a șovăi, răspunse:

— Atlazuri galbene? Păi cu toptanul!

Și starostele întrebă:

— Da bogasiuri roșii ca sângele de gazelă, ai cumva mai multe?

Și Maruf, cu deplină încredințare, răspunse:

— A, în ce privește bogasiul cel roșu ca sângele de gazelă este prea destul. Întrucât printre vigurile mele se află asemenea marfă, de soiul cel mai ales.

Și la toate întrebările asemănătoare, Maruf răspundea mereu:

— Cu toptanul!

Iar starostele îl întrebă atunci cu sfială:

— Ai binevoi, o, stăpâne al meu, să ne arăți câteva soiuri?

Iar Maruf, fără a se da bătut de încurcătură, răspunse cu înțelegere:

— Păi de bună seamă, păi de bună seamă!

Și îi lămuri, pe staroste și pe negustorii strânși roată împrejur, că așteaptă sosirea, peste câteva zile, a unei ditamai caravane de o mie de cămile încărcate cu boccele de mărfuri de toate culorile și de toate soiurile. Iar adunarea se miră cu mirare mare și se minună la vestea apropiatei sosiri a acelei caravane de pomină.

Ci minunarea lor nu ajunse până peste poate, dincolo de orice putință de a o zugrăvi, decât atunci când fură martori la întâmplarea următoare. Întrucât iată că, pe când ședeau ei așa de vorbă, căscând ochii uluiți la vestea sosirii caravanei, un cerșetor se apropie de locul unde se aflau și întinse mâna la fiecare, rând pe rând. Și unii îl miluiseră cu o para, alții cu o jumătate de para, iar cei mai mulți se mulțumiră, fără a-i da nimic, să răspundă numai: „Miluiască-te Allah!”

Iar Maruf, când cerșetorul veni și la el, scoase un pumn plin cu dinari de aur și-i puse în mâna cerșetorului, tot atâta de firesc ca și cum i-ar fi dăruit un bănuț de aramă. Iar dumirirea negustorilor fu atâta de mare, încât o tăcere adâncă se așternu peste toată adunarea lor, iar mintea li se aburi și priceperea li se năuci. Și gândiră: „Ya Allah, bogat mai trebuie să fie omul acesta, dacă se arată atâta de darnic!” Și așa dobândi Maruf într-o clipită o mare lefterie și o faimă de mirare despre bogăția și despre filotimia lui.

Și zvonul despre mărinimia lui și despre purtările lui strălucite ajunse până la urechile sultanului cetății, care porunci numaidecât să vină vizirul său și îi zise:

— O, vizirule, are să sosească la noi o caravană încărcată cu bogății nemăsurate și care sunt ale unui strălucit neguțător venetic. Or, n-aș vrea ca negustorii din suk, pungași ăia, care și-așa sunt cam prea bogați, să pună mâna pe chilipirul unei caravane precum aceea. Și-așa că ar fi mai bine să mă bucur eu de prilej, dimpreună cu soția mea, stăpâna ta și cu domnița, fiica mea.

Iar vizirul, care era un om plin de chibzuință și de socotință, îi răspunse sultanului:

— Nu stă nimica împotrivă. Dar nu socotești, o, doamne al vremilor, că mai întâi s-ar cuveni a aștepta sosirea caravanei și numai apoi a lua hotărârile de trebuință?

Ci sultanul se burzului și grăi:

— Ce, te-ai smintit? Și-apoi de când se ia carnea de la măcelar după ce au înfulecat-o câinii? Mai degrabă dă zor și rânduiește să vină dinaintea mea neguțătorul acela străin și bogat, ca să mă înțeleg cu el.

Iar vizirul fu nevoit, în pofida nasului său, să ducă la îndeplinire porunca sultanului.

Și când Maruf sosi dinaintea sultanului, se temeni adânc și sărută pământul dintre mâinile aceluia și îi închină o urare gingașă. Iar sultanul se minună de vorbirea lui aleasă și de purtările lui alese și îi puse un șir de întrebări despre negustoriile și despre bogățiile lui. Iar Maruf se mulțumea să răspundă, zâmbind:

— Stăpânul nostru, sultanul, are să vadă și are să fie mulțumit, atunci când caravana are să sosească.

Iar sultanul se încredință, precum toți ceilalți; și, vrând să vadă până unde mergea întinderea priceperii lui Maruf, îi arătă un mărgăritar de o grosime și de o strălucire uluitoare, care prețuia pe puțin o mie de dinari, și îi zise:

— Da în agarlâcurile de pe caravana ta ai cumva și mărgăritare de soiul acesta?

Iar Maruf luă mărgăritarul, îl cântări cu un ochi zeflemitor și îl aruncă la pământ ca pe un lucru fără de preț; și, izbindu-l cu călcâiul, din toată puterea lui, îl sfărâmă liniștit. Iar sultanul, înmărmurit, strigă:

— Ce faci, bre, omule? Ai zdrobit un mărgăritar de o mie de dinari!

Și Maruf, zâmbind, răspunse:

— Da, de bună seamă, cam atâta prețuia! Ci eu am saci și saci plini cu mărgăritare nemăsurat mai mari și mai frumoase decât acesta, în agarlâcurile de pe caravana mea.

Iar minunarea și lăcomia sultanului sporiră și mai mult la vorbele acestea; și gândea: „Hotărât! Trebuie să-l iau de soț pentru fata mea pe bărbatul acesta de-a mirările!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și treia noapte urmă:

„Hotărât! Trebuie să-l iau de soț pentru fata mea pe bărbatul acesta de-a mirările!”

Și sultanul se întoarse înspre Maruf și îi zise:

— O, preacinstitule și prealuminatule emir, vrei să primești de la mine, ca dar, cu prilejul sosirii tale în țara noastră, pe singura mea fată, slujnica ta? Și aș lega-o cu tine prin legăturile căsătoriei, iar tu ai domni peste împărăție, după moartea mea!

Iar Maruf, așezat și chibzuit, răspunse cu un glas plin de bună-cuviință:

— Darul sultanului îl cinstește pe robul care se află dinaintea sa. Ci nu socoți, o, doamne al meu, că ar fi mai bine să așteptăm, pentru sărbătorirea nunții, ca mai întâi să sosească aici caravana mea cea mare? Întrucât zestrea unei domnițe, cum este fiica ta, cere din parte-mi cheltuieli mari, pe care nu sunt în stare să le fac la ceasul de-acum. Că va trebui, iacătă, să-ți plătesc, ca danie pentru domniță, ție, părintele ei, pe puțin o sută de mii de pungi de câte o mie de dinari fiecare. Apoi va trebui să împart o mie de pungi de câte o mie de dinari săracilor și milogilor, în noaptea nunții; și alte o mie de pungi celor care vor purta darurile; și o mie de pungi pentru întocmirea ospețelor. Pe deasupra, va trebui să dau ca dar câte o salbă de o sută de mărgăritare mari la fiecare dintre hanâmele din harem și să fac plocon ție și soacrei mele, sultana, o sumedenie de giuvaieruri și de nestemate. Or, toate acestea, o, doamne al vremilor, nu se pot face chibzuit decât după sosirea caravanei mele.

Iar sultanul, mai uluit ca oricând de toată acea înșiruire vrăjită și încredințat până în adâncul sufletului de chibzuință, de gingășia simțămintelor și de buna-cuviință a lui Maruf, strigă:

— Nu, pe Allah! Eu însumi am să iau pe seama mea toate cheltuielile nunții. Iar în ce privește avutul fetei mele, ai să mi-l plătești când are să vină caravana. Ci țin neabătut să te însori cu fata mea cât mai curând cu putință. Și poți să iei din vistieria domnească toți banii de care vei avea trebuință. Și să nu-ți faci nici o grijă în privința aceasta, întrucât tot ceea ce este al meu este și al tău.

Și, pe clipă pe dată, îl chemă pe vizir și îi spuse:

— Du-te, o, vizirule și spune-i șeicului al-islam să vină să vorbesc cu el. Căci vreau să întocmesc chiar astăzi senetul de căsătorie dintre emirul Maruf și fiica mea.

Iar vizirul, auzind vorbele sultanului, lăsă capu-n jos cu o înfățișare tare stânjenită. Și, văzând că sultanul nu mai avea răbdare, se duse lângă el și îi spuse în șoaptă:

— O, doamne al vremilor, omul acesta nu-mi place, iar chipul lui nu-mi spune nimic bun. Pe viața ta, până a-i da fata de nevastă, așteaptă baremi să căpătăm oarecare dovezi în privința caravanei lui. Căci, până acum nu avem decât vorbe peste vorbe! Or, o domniță ca fiica ta, o, Măria Ta, prețuiește în terezie mai mult decât ceea ce ține în mâna lui omul acesta străin.

Da sultanul, auzind asemenea vorbe, văzu lumea cum se întunecă dinaintea feței lui, și răcni la vizir:

— O, viclean mișel care îl urăști pe stăpânul tău, nu vorbești așa, căutând a mă abate de la această căsătorie, decât numai pentru că dorești să te însori tu cu fata mea. Da asta-i departe de nasul tău! Așa că oprește-te de-a mai încerca să arunci șovăiala și bănuiala în cugetul meu în privința acestui om strălucit și bogat, cu suflet înalt și cu purtări alese. Că de unde nu, în mânia mea pe vicleșugurile tale, pun să ți se petreacă lungimea prin lățime.

Și adăugă, tare stârnit:

— Ori poate că vrei ca fiică-mea să-mi rămână pe vatră, bătrână și necăutată de pețitori? Aș mai putea eu să găsesc vreodată un ginere cum este acesta, desăvârșit din toate privințele și mărinimos și chibzuit și mândru și care, fără de nici o îndoială, are s-o îndrăgească pe fata mea și are să-i dăruiască lucruri minunate și are să ne îmbogățească pe toți, de la cel mai mare până la cel mai mic? Hai, uști de-aci și du-te să-l aduci pe șeicul al-islam!

Și vizirul, cu nasul alungit până la picioare, plecă să-l cheme pe șeicul al-islam, care veni numaidecât la sărai și se înfățișă dinaintea sultanului. Și ticlui, pe loc, senetul de căsătorie.

Și întreaga cetate fu împodobită și luminată, la porunca sultanului. Și pretutindeni nu mai fu decât chef și zaiafet. Iar Maruf, cavaful, amărâtul care văzuse moartea cea neagră și moartea cea roșie și care gustase din toate năpastele, șezu pe un jeț, în curtea saraiului. Și un potop de panglicari, de măscărici și de pehlivani zănatici se înfățișară dinainte-i spre a-l înveseli pe el și spre a-i înveseli pe sultan și pe mai-marii de la sărai. Și își desfășurară toată iscusința și toate harurile. Iar Maruf puse să i se aducă, de către chiar vizirul, saci după saci cu aur și începu să ia dinarii și să-i arunce cu pumnii la toată gloata care bătea din darabane, dănțuia și chiuia. Iar vizirul, crăpând de ciudă, nu avea o clipă de tihnă, tot ostenind să aducă fără contenire alți și alți saci cu galbeni.

Iar petrecerile și ospețele și veselirile ținură vreme de trei zile și trei nopți; iar cea de a patra zi, seara, fu ziua nuntirii și a împreunării. Și alaiul miresei era de o strălucire fără de asemuire, întrucât așa vroise sultanul; și fiecare hanâmă, la trecerea domniței, o încărca cu daruri, pe care le strângeau, pe măsură ce veneau, însoțitoarele ei. Și-așa fu dusă până la odaia de nuntă, pe când Maruf, la rându-i, își zicea: „Prăpăd peste prăpăd peste prăpăd! Ce-o fi o fi! Puțin îmi pasă! Așa a vrut soarta. N-ai cum să scapi de ce ți-e dat. Fiecare își poartă triștea legată de gât! Toate astea ți-au fost scrise la cartea ursitei, o, cârpaciule de iminei rupți, o, bătutule de nevastă, o, Maruf, o, mangositule!”

Și-așa că, atunci când toată lumea plecă și când Maruf se văzu singur de față cu tânăra domniță, soția lui, culcată galeș sub pologul de mătasă, șezu jos pe podea și, frângându-și mâinile, păru prada unei deznădejdi năprasnice. Și cum sta așa mai departe, fără a da vreun semn de clintire, fata scoase capul de sub polog.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și patra noapte urmă:

Fata scoase capul de sub polog și îl întrebă pe Maruf:

— O, doamne al meu mult-frumos, pentru ce stai așa, departe de mine, pradă tristeții?

Iar Maruf, scoțând un oftat, răspunse cu caznă:

— Nu este ajutor și nădejde decât întru Allah cel Atotputernic!

Iar ea îl întrebă tulburată:

— Pentru ce spui așa, o, stăpâne al meu? Mă găsești urâtă ori pocită, ori poate că ai o altă pricină de mâhnire? Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți! Vorbește și nu-mi ascunde nimic, a sidi.

Și Maruf, mai scoțând un oftat, răspunse:

— Toate astea, vezi tu, sunt din vina tatălui tău!

Și ea întrebă:

— Astea, care? Și ce vină a săvârșit tatăl meu?

El spuse:

— Ce? Păi tu n-ai văzut ce zgârcit m-am dovedit, de-o zgârcenie ticăloasă, față de tine și față de hanâmele de la sărai? Of, părintele tău s-a făcut tare vinovat că nu mi-a îngăduit să aștept mai întâi sosirea caravanei, până să mă însoare! Că atunci ți-aș fi dăruit niște salbe cu câte cinci sau șase șiruri de mărgele mari cât ouăle de porumbel și niște rochii frumoase, care nu-și află seamăn pe la fetele de sultan și niște giuvaieruri nu tocmai nevrednice de stepena ta. Pe deasupra, aș fi putut să arăt o mână nu chiar atâta de goală rudelor și musafirilor tăi. Da iacătă! Tatăl tău m-a pus la mare încurcătură cu gândul lui de a face lucrurile prea cu zorul; și-așa că a săvârșit față de mine o faptă asemenea cu aceea pe care o săvârșește cel ce dă foc la o iarbă verde.

Ci fata îi spuse:

— Pe viața ta, nu-ți mai face asemenea griji pentru niște fleacuri și nu te mai necăji. Mai bine scoală-te, aruncă-ți hainele de pe tine și vino degrabă lângă mine, să ne bucurăm amândoi. Și lasă-le-ncolo toate gândurile alea despre daruri și alte nevoi care nu au nimic cu ce urmează să facem noi în noaptea aceasta. Cât despre caravană și despre bogății, n-am nici habar. Ceea ce îți cer, o, viteazule, este mult mai lesne și mai de zahăr! Cutează, așadar!

Iar Maruf răspunse:

— Haide, dar!

Și, grăind așa, se dezbrăcă repede și dete fuga, țopăind, înspre domnița de sub polog. Și se întinse lângă copila aceea dulce, gândind: „Păi eu sunt Maruf, păi chiar eu sunt, cârpaciul de iminei de odinioară, de pe Ulița Roșie, din Cairo! Cine-am fost și cine sunt?” Și cu asta avu loc dulcea împreunare de brațe tremurătoare și de mâini vorbitoare. Și lupta se încinse. Și Maruf puse mâna pe genunchii fetei și-i cuprinse, iar fata se și rândui numaidecât și i se ghemui la sân, cuprinzându-l de gât. Și buza grăia surorii ei pe limba sa; și veni și clipita care îi făcu pe copil să-și uite și tatăl și mama și ursita. Și se strânseră la piept, în așa fel încât să-și mărturisească de-a dreptul mierea toată. Iar Maruf deodată îndemnă la goană, ca într-o hârjoană, strigând cu vorba celor făloși: „Haide, o, taică de pupăcioși!” Și nădi fără de zăbovire ceea ce era de nădire; și, bucurând copila, aprinse feștila și cu drag băgă ața în ac, și lăsă acul să lunece lin în focul care trosnea din plin, îngânând toate tereremurile, cumu-i din toate vremurile, pe când ochiu-i grăia: „Strălucește!”, iar limba grăia: „Gungurește!” iar dinții grăiau: „Mușcă!”, iar mâna dreaptă grăia: „Împușcă”, iar mâna stângă grăia: „Jefuiește!”, iar buzele grăiau: „Pârjolește! O, fată mult-minunată, o, mărgăritar în scoică de jar, bucură-te mereu de-atâta plăcere de miere, o, mult-iubito de-ai tăi și de sufletul meu!” Și, grăind așa, mândra cetate fu spartă în cele patru unghiuri fermecate și se dezlănțui vie năprasnica bătălie, fără vânătăi, fără boțituri, fără rupturi, pârâituri și julituri, fără murmur, fără dureri, fără cusur, fără vătămături și totul fu împlinit cu pricepere isteață și într-o goană măreață! Or, mărire Stăpânului făpturilor tuturor, carele a făcut-o pe fată minunată și coaptă pentru sfânta faptă și carele a dăruit tânărului flăcău pentru ceea ce nu e rău voinicia și bărbăția zămislirii pe pământ a neamurilor care se trag din cei care sunt!

Și-așa că, întru sfârșit, după o noapte întreagă petrecută fericit în desfătări și-n îmbrățișări, Maruf se hotărî liniștit să se scoale spre a se duce la hammam, însoțit de suspinele mulțumite și de părerile de rău ale copilei vrăjite. Și după ce se scaldă frumos și se îmbrăcă cu un caftan arătos, se duse la divan și șezu de-a dreapta strălucitului sultan, socrul său, tatăl soției sale, spre a primi temenelile și urările emirilor și mai-mărimilor. Și cu de la sine putere, îl chemă pe vizir, vrăjmașul său și îi porunci să împartă caftane falnice la toți cei de față și să le facă daruri nemăsurate, atât emirilor și soțiilor emirilor, cât și dregătorilor de la sărai și soțiilor dregătorilor și străjerilor și soțiilor lor și hadâmbilor, mari și mici, tineri ori bătrâni. Pe deasupra, îl puse să aducă niște saci cu dinari și începu să ia din ei aurul cu pumnul și să-l împartă pe la toți câți îl doreau. Și așa că toată lumea îl binecuvântă și îl îndrăgi și îi făcu urări de belșug și de viață lungă. Și se scurseră astfel douăzeci de zile, folosite de Maruf spre a face daruri nemăsurate ziua și spre a se hârjoni în voia lui noaptea, cu domnița, soția sa, care se îndrăgostise pătimaș de el.

Or, la capătul celor douăzeci de zile, în răspasul cărora nu veni nici o știre despre caravana lui Maruf, risipele și smintelile sale fuseseră duse atâta de departe, încât într-o dimineață vistieria fu lefterită pe deplin, iar când se deschiseră haznalele cu saci, vizirul văzu că erau goale de tot și că nu se mai afla în ele nimica de scos. Atunci, năucit până peste poate și plin în sufletul său de mânie înfundată, se duse să se înfățișeze dinaintea sultanului și să-i spună:

— Depărteze Allah de la noi veștile cele ticăloase, o, Măria Ta! Ci sunt dator să-ți spun, ca să nu stârnesc, prin tăcerea mea, certarea ta îndreptățită, că visteria domnească este zviduită cu totul, iar caravana cea minunată a emirului Maruf, ginerele tău, încă nu s-a ivit spre a umple la loc sacii goi.

Iar sultanul, la cuvintele acestea, se cam îngrijoră oarecum și zise:

— Da, pe Allah! Este adevărat, caravana a cam zăbovit oleacă. Da are să sosească, inșallah!

Iar vizirul zâmbi a râde și grăi:

— Încarce-te Allah cu milele sale, o, stăpâne al meu și sporească-ți zilele! Ci am căzut în cele mai rele belele de când cu venirea în țara noastră a emirului Maruf! Și, în starea de acum a lucrurilor, nu văd nici o poartă de ieșire pentru noi. Căci, pe de-o parte, vistieria este goală, și, pe de alta, fiica ta a ajuns soția acelui venetic, acelui necunoscut! Ocrotească-ne Allah de Cel-Viclean, de procletul, de bătutul cu pietre! Starea noastră este o stare tare rea!

Iar sultanul, care și începuse să se tulbure și să se îngrijoreze, răspunse:

— Vorbele tale mă sâcâie și apasă greu pe cugetul meu. În loc să trăncănești așa, ai face mult mai bine să-mi arăți calea de îndreptare a lucrurilor și mai cu seamă să-mi dovedești că ginerele meu, emirul Maruf, este un mangosit și un mincinos.

Și vizirul răspunse:

— Drept spui, o, Măria Ta și gândul acesta este un gând minunat. Trebuie să dovedești, până a osândi. Or, ca să ajungem la adevăr, nu avem pe nimeni care ar putea să ne fie de un ajutor mai prețios decât domnița, fiica ta. Căci nimenea nu este mai aproape de taina unui soț decât soția lui. Trimite, dară, să vină aici, ca să pot s-o iscodesc de după perdeaua care are să ne despartă și să mă dumiresc astfel în privința care ne frământă.

Iar sultanul răspunse:

— Nu stă nimica împotrivă. Și, pe viața capului meu! Dacă are să ni se dovedească cum că ginerele meu m-a înșelat, am să-l fac să moară de moartea cea mai rea și am să-l fac să guste sfârșitul cel mai greu.

Și numaidecât trimise la domniță, să fie rugată a pofti dinaintea lui în sala de taifas. Și porunci să se ridice între ea și vizir o perdea mare, pe după care domnița șezu jos. Și toate astea fură spuse, ticluite și îndeplinite în răstimpul unei lipse de acasă a lui Maruf.

Și-așa că vizirul, după ce cugetă la întrebările de pus și după ce își chibzui bine socotelile, îi spuse sultanului că el e gata. Și, la rându-i, domnița, de după perdea, îi spuse tatălui ei:

— Iacătă-mă, o, părintele meu. Ce dorești de la mine?

El răspunse:

— Să stai de vorbă cu vizirul.

Iar ea îl întrebă atunci pe vizir:

— Ei, tu, vizirule, ce vrei?

El spuse:

— O, stăpâna mea, trebuie să știi că vistieria domnească este goală de tot, de pe urma cheltuielilor și a risipelor emirului Maruf, soțul tău. Pe deasupra, despre caravana cea uluitoare, de care de-atâtea ori ne-a tot pomenit că are să sosească, nu ne-a dat nici o știre. Încât sultanul, tatăl tău, îngrijorat de starea lucrurilor, a socotit că numai tu ai putea să ne luminezi, spunându-ne ce crezi despre soțul tău și ce părere a stârnit în mintea ta și ce bănuieli ai simțit față de el, de-a lungul celor douăzeci de nopți pe care le-a petrecut cu tine.

La vorbele vizirului, domnița răspunse de după perdea:

— Coperească-l Allah cu milele sale pe fiul socrului meu, emirul Maruf! Ce cred eu despre el? Păi, pe viața mea! Nimic decât de bine. Nu se află pe pământ miez de zumarica vrednică de asemuit cu a lui, ca dulceață, ca gust și ca desfătare. De când sunt soția sa, m-am îngrășat și m-am făcut frumoasă, și toată lumea, minunată de înfățișarea mea voioasă, rostește când trec: „Apere-o Allah de deochi și fereasc-o de pizmași și de zavistioși!” Ah, fiul socrului meu, Maruf, este o alifie de desfătări, el e bucuria mea, iar eu sunt bucuria lui. Allah să ne lase pe unul altuia!

Iar sultanul, auzind acestea, se întoarse înspre vizirul său, care își lungise nasul și îi zise:

— Iaca vezi? Ce ți-am spus eu? Ginerele meu, Maruf, este un om minunat, iar ție, pentru prepunerile tale, ți s-ar cuveni a pune să fii tras în țeapă!

Ci vizirul, întorcându-se înspre perdea, întrebă iar:

— Da caravana, o, stăpână a mea, da caravana care nu mai vine?

Ea răspunse:

— Și ce mă privește caravana pe mine? Ori de sosește, ori de nu sosește, oare fericirea mea are să sporească sau are să se micșoreze?

Și vizirul zise:

— Da cine are să-ți mai dea să mănânci, acuma când haznalele vistieriei sunt goale? Și cine are să mai plătească cheltuielile emirului Maruf?

Ea răspunse:

— Allah e darnic și nu-i lasă nevoii pe drept-credincioșii săi.

Iar sultanul îi spuse vizirului:

— Fiică-mea are dreptate. Taci!

Pe urmă îi spuse domniței:

— Încearcă, totuși, o, dulceață a tatălui tău, să afli de la fiul socrului tău, emirul Maruf, cam pe când socoate că are să-i ajungă aici caravana. Aș vrea să știu numai spre a ne chivernisi cheltuielile și spre a vedea dacă nu e de trebuință să punem niște biruri noi, care să poată coperi golul din haznalele noastre.

Și domnița răspunse:

— Ascult și mă supun! Copiii datoresc ascultare și cinstire părinților lor. Chiar în seara aceasta am să-l întreb pe emirul Maruf și am să-ți dau de știre despre ceea ce are să-mi spună.

Și-așa că, la căderea nopții, când domnița, ca de obicei, fu gata să se tolănească lângă Maruf, iar el se tolăni lângă ea, îi puse mâna la stinghie spre a-l întreba și, mai dulce ca mierea și alintăcioasă și răsfățată și drăgăstoasă și pisicoasă ca toate femeile care au vreun lucru de râvnit și de dobândit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și cincea noapte urmă:

Și-așa că, la căderea nopții, când domnița, ca de obicei, fu gata să se tolănească lângă Maruf, iar el se tolăni lângă ea, îi puse mâna la stinghie spre a-l întreba și, mai dulce ca mierea și alintăcioasă și răsfățată și drăgăstoasă și pisicoasă ca toate femeile care au vreun lucru de râvnit și de dobândit, îi zise:

— O, lumină a ochilor mei, o, poamă a lăuntrurilor mele, o, sâmbure al inimii mele și viață și desfăt ale sufletului meu, văpăile dragostei mi-au cuprins pieptul tot. Și sunt gata a-mi jertfi și viața pentru tine și să împart soarta mea cu a ta, oricare ar fi ea. Ci, pe viața mea asupră-ți! Să nu ții nimica ascuns față de fata socrului tău. Spune-mi, dar, mă rog ție, spre a o păstra în cea mai adâncă taină a inimii mele, pentru care pricină caravana aceea mare, de care pomenesc mereu tatăl meu și vizirul său, nu a sosit încă? Iar dacă ai vreun necaz ori vreun rău în privința aceasta, spune-mi mie, cu toată inima și am să mă străduiesc să găsesc vreo cale de a abate orice supărare de dinaintea liniștii tale.

Și, vorbind așa, îl sărută și îl strânse la pieptul ei și se topi în brațele lui. Iar Maruf se porni deodată pe un râs cu hohote și răspunse:

— O, dulceața mea, pentru ce faci atâtea ocolișuri ca să mă întrebi un lucru atâta de ușor? Că eu sunt gata, fără de nici o împotrivire, să-ți povestesc tot adevărul și să nu-ți ascund nimic.

Și tăcu o clipită spre-a înghiți în sec, apoi urmă:

— Află, într-adevăr, o, dulceața mea, că eu nu sunt nici negustor, nici stăpân de caravane, nici domn peste vreo avere ori alte asemenea pacoste. Întrucât, în țara mea, nu eram decât un biet cavaf cârpaci, însurat cu o ciumă de muiere numită Fattumah Baligă-încinsă, o otravă pe inima mea și o urgie pe ochii mei. Și mi s-a întâmplat cu ea cutare și cutare lucru.

Și începu să-i istorisească domniței toată povestea cu soția lui de la Cairo și tot ce i s-a mai întâmplat ca urmare a pățaniei cu kenafaua cu miere de albine. Și nu-i ascunse nimic și nu sări peste nici un amănunt din toate câte i se întâmplaseră din ceasul acela până la prăbușirea în apele mării și la întâlnirea cu prietenul său din copilărie, mărinimosul negustor Ali. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem și noi încă o dată.

Când auzi povestea acestei istorii a lui Maruf, domnița se porni pe un râs, de se prăbuși pe spate. Iar Maruf începu și el să râdă la fel și spuse:

— Toate ursitele de la Allah izvorăsc. Iar tu ai fost scrisă la ursita mea, o, stăpână a mea.

Iar ea îi spuse:

— Hotărât, o, Maruf, ești mare meșter în coțcării și nimeni nu-ți poate fi asemuit ca viclenie, ca isteciune, ca gingășie și ca bucurie. Da ce are să spună tatăl meu și ce are să spună mai cu seamă vizirul său, vrăjmașul tău, dacă au să afle adevărul despre povestea ta și despre născocirea cu caravana? De bună seamă că au să te dea morții; iar eu, de durere, aș muri alături de tine. Așa că ar fi mai bine, până una alta, să fugi de la sărai și să te afunzi în vreo țară depărtată, unde să aștepți până am să găsesc vreun chip de-a orândui lucrurile și de a lămuri ceea ce este de nelămurit.

Și adăugă:

— Ia, așadar, acești cincizeci de mii de dinari pe care îi am, sari pe cal și du-te să trăiești în vreun loc ascuns, dându-mi de știre despre adăpostul tău, ca să pot, în fiecare zi, să-ți trimit un sol care să-ți aducă vești de la mine și care să-mi aducă vești de la tine. Și iacă aceasta este, o, iubitul meu, cea mai bună hotărâre pe care o avem de luat în această împrejurare.

Iar Maruf răspunse:

— Mă încredințez ție, o, stăpâna mea și mă pun sub ocrotirea ta.

Iar ea îl sărută și făcu cu el treaba obișnuită, până la nămiez de noapte.

Atunci îi spuse să se scoale, îl îmbrăcă în niște haine de mameluc și îi dete calul cel mai bun din grajdurile tatălui ei. Iar Maruf ieși din cetate, străvestit în mameluc de-al sultanului și plecă în calea sa. Și, deocamdată, iată asta fu cu el. Ci în ceea ce îi privește pe domniță, pe sultan, pe vizir și caravana cea de nevăzut, iacătă.

A doua zi, dis-de-dimineață, sultanul veni și șezu în sala de taifasuri, avându-l alături pe vizirul său. Și trimise să fie chemată domnița, ca să afle de la ea despre cele ce o sfătuiseră să afle. Și, ca și în ajun, domnița veni să stea în dosul perdelei, care o despărțea de bărbați și întrebă:

— Ce este, o, părinte al meu?

El întrebă:

— Ei bine, fata mea, ce ai aflat și ce ai a ne spune?

Iar ea răspunse:

— Ce am a spune, o, părintele meu? Uf, Allah să-l bată pe Cel-Viclean, pe izgonitul-cu-pietre! Și, totodată, afurisească-i pe clevetitori și întuneca-i-ar chipul de catran al vizirului tău, care a vrut să ne împăcureze chipurile, mie și soțului meu, emirul Maruf!

Și sultanul întrebă:

— Da cum așa? Și pentru ce?

Ea spuse:

— Cum este cu putință, pe Allah, să-i dai crezare omului acesta pizmătareț, care a pus la cale totul pentru a-l ponegri la cugetul tău pe fiul socrului meu?

Și tăcu o clipă, ca sugrumată de năduf și adăugă:

— Află, dar, o, părintele meu, că nu se află pe fața pământului un om atâta de cinstit, atâta de drept și atâta de curat ca emirul Maruf – coperi-l-ar Allah cu milele sale! Iacătă ce s-a întâmplat, din ceasul când ne-am despărțit. La căderea nopții, în clipita când soțul meu mult-iubit a intrat în iatacul meu, iată că hadâmbul pe care îl am în slujba mea ceru să ne vorbească pentru o știre ce nu îngăduia amânare. Și fu lăsat să intre; și ținea în mână o scrisoare. Și ne spuse că scrisoarea aceea tocmai îi fusese înmânată de către zece mameluci străini, bogat îmbrăcați, care cereau să vorbească cu stăpânul lor, Maruf. Iar soțul meu desfăcu scrisoarea și o citi; pe urmă mi-o dete mie, și o citii și eu. Or, scrisoarea era de la chiar căpetenia acelei caravane pe care voi o așteptați cu atâta nerăbdare. Și căpetenia caravanei, care are sub poruncile lui, pentru a însoți alaiul, cinci sute de mameluci tineri, asemenea cu cei zece care așteptau la poartă, arăta, în scrisoare, că, pe când drumețeau, avuseseră o întâlnire păcătoasă cu un buluc de beduini hoți, prădători la drumul mare, care vruseseră să le taie calea. De-aci, întâia pricină a zăbovirii caravanei. Și mai arăta că, după ce biruise bulucul, fuseseră loviți, noaptea, la câteva zile mai târziu, de altă ceată de beduini, mult mai mare și mai bine înarmată. Și urmase o luptă sângeroasă, în care, din păcate, caravana pierduse cincizeci de mameluci, uciși, două sute de cămile și patru sute de boccealâcuri cu mărfuri scumpe. La acea știre păguboasă, soțul meu, departe de a se lăsa tulburat, rupse scrisoarea, zâmbind, fără ca baremi să mai ceară vreo lămurire de la cei zece robi care așteptau la poartă și îmi spuse: „Ce sunt acele patru sute de agarlâcuri și acele două sute de cămile pierdute? De-abia dacă înseamnă o pierdere de nouă sute de mii de dinari de aur. Chiar că nu se cade să mai vorbim de ele, și mai ales să-ți faci tu vreo grijă, dulceața mea. Singura supărare care se trage de-aci pentru noi este că sunt nevoit să lipsesc vreo câteva zile, spre a mă duce să zoresc sosirea caravanei.” Și se sculă, râzând și mă strânse la pieptul său și își luă rămas-bun de la mine, pe când eu vărsam lacrimile despărțirii. Și coborî, sfătuindu-mă iar să-mi liniștesc inima și să-mi înseninez ochii. Iar eu, văzând cum se duce sâmburele inimii mele, mă plecai pe fereastra care dă înspre curte și îl văzui pe mult-dragul meu cum sta de vorbă cu cei zece tineri mameluci, frumoși ca niște lune, care aduseseră scrisoarea. Și sări pe cal și ieși în fruntea lor din sărai, spre a se duce să grăbească sosirea caravanei.

Și, vorbind astfel, tânăra domniță își trase cu zgomot nasul, cum face cineva care ar fi plâns din pricina despărțirii și adăugă cu un glas dintr-odată supărat:

— Ei, tată, ce s-ar fi întâmplat, ia spune-mi, dacă aș fi făcut necuviința de a-i vorbi soțului meu, așa cum mă povățuiseși tu să fac, stârnit cum ai fost de vizirul tău de păcură? Da, ce s-ar fi întâmplat? Soțul meu m-ar fi măsurat de aci încolo cu ochiul silei și al neîncrederii și nu m-ar mai fi iubit, ba chiar m-ar fi urât și pe bună dreptate, într-adevăr! Și toate astea din pricina prepunerilor mișele și a bănuielilor ponegritoare ale vizirului tău, barba aceea a prăpădului!

Și, vorbind astfel, domnița se ridică, în dosul perdelei și plecă, făcând zarvă mare și vădindu-și supărarea. Iar sultanul se întoarse înspre vizir și țipă:

— A, pui de cățea, vezi ce pățim din pricina ta? Pe Allah! Nu știu ce mă mai ține să nu-ți petrec lungimea prin lățime. Da mai dă tu sfat încă o dată să se arunce îndoiala asupra ginerelui meu, Maruf, și-ai să vezi ce te așteaptă!

Și îi aruncă o privire poncișă și puse capăt divanului. Și-atâta cu ei!

Ci în ceea ce îl privește pe Maruf, iacătă.

După ce ieși din cetatea Kaiitanului, care era cetatea de scaun a sultanului, tatăl domniței și după ce călători prin câmpurile pustii vreme de câteva ceasuri, începu să simtă că o osteneală grea îl deșela, dat fiindcă el nu era deprins să călărească pe cai domnești și că meseria lui de cavaf nu-l menise nicidecum să fie într-o zi călărețul fălos care era acum. Și, pe deasupra, nu mai contenea să fie îngrijat de urmările poveștii lui; și începea să-i pară amarnic de rău că îi istorisise domniței adevărul. Și își zicea: „Iacătă că ai ajuns acuma să rătăcești pe drumuri, în loc să te desfeți în brațele soției tale celei ca untul, care cu alinturile ei te făcuse s-o uiți pe afurisita de Balegă-încinsă din Cairo.”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și șasea noapte urmă:

„Iacătă că acuma ai ajuns să rătăcești pe drumuri, în loc să te desfeți în brațele soției tale celei ca untul, care cu alinturile ei te făcuse s-o uiți pe afurisita de Balegă-încinsă din Cairo.”

Și, gândindu-se la toți îndrăgostiții din alte vremi, cărora despărțirea le arsese inimile, îl prinse mila de starea lui și începu să plângă cu lacrimi de foc, rostind stihuri deznădăjduite despre despărțire. Și, gemând așa și vărsându-și durerea de îndrăgostit în ofurile stihurilor asemănătoare cu jalea lui, ajunse, după răsăritul soarelui, lângă un sătuc. Și zări într-un câmp un felah care ara cu un plug la care erau înjugați doi boi. Și cum, în graba lui de a fugi din sărai și din cetate, uitase să-și ia merinde pentru la drum, îl chinuiau și foamea și setea; și se duse la felah și îi dete binețe, grăind:

— Salamalecul fie asupră-ți, o, șeicule!

Iar felahul îi răspunse la binețe, rostind:

— Și asupră-ți fie salamalecul, mila și binecuvântările lui Allah! Tu, fără de îndoială, o, stăpâne al meu, ești un mameluc dintre mamelucii sultanului!

Iar Maruf răspunse:

— Da.

Iar felahul zise:

— Fii binevenit, o, chip de lapte și fă-mi cinstea de a descăleca lângă mine și de a primi să-mi fii oaspe.

Iar Maruf, care văzu îndată că avea de a face cu un om darnic, repezi o aruncătură de ochi înspre amărâta de așezare din preajmă și luă seama că nu cuprindea nimic cu ceea ce și-ar fi putut cineva stâmpăra foamea ori setea.

Și îi spuse felahului:

— O, fratele meu, nu văd nimic la casa ta, ce-ai putea să-i dai unui oaspete flămând ca mine. Cum ai să faci, așadar, dacă aș primi poftirea ta?

Și felahul răspunse:

— Binele lui Allah nu ne lipsește; se găsește din plin. Dă-te numai jos de pe cal, o, stăpâne al meu și lasă-mă să te îngrijesc și să te ospețesc în numele lui Allah. Satul este colea aproape, iar eu am să dau o fugă repede, cu toată iuțeala picioarelor mele și am să-ți aduc de acolo ceea ce îți trebuie spre a-ți potoli foamea și a te simți mulțumit. Și nu am să preget nici să-ți aduc niște nutreț și niște grăunțe pentru hrana calului.

Iar Maruf, cuprins de gânduri cinstite și nevroind să-l stânjenească pe omul acela sărac și să-l smulgă de la munca lui, îi răspunse:

— Păi, dacă satul este colea aproape, o, fratele meu, mult mai iute aș da eu o fugă călare până acolo și aș cumpăra din suk tot ce trebuie, pentru mine și pentru cal.

Ci felahul, care nu se putea îndura, în bunătatea lui înnăscută, să lase să plece așa, fără a-i da găzduire, un străin de pe drumurile lui Allah, i-o întoarse:

— Despre ce suk vorbești, o, stăpâne al meu? Ori un pârlit de sătuc ca al nostru, unde casele sunt zidite din balegă de vacă, are vreun suk ori fie ce-o fi care, mai de aproape ori mai de departe, să semene cu un suk? Noi nu avem nici un soi de daraveli de vânzare ori de cumpărare; și fiecare trăiește din puținul pe care îl are. Mă rog, așadar, ție, pe Allah și pe Prorocul cel binecuvântat, să descaleci colea, spre a mă îndatora și spre a face o bucurie cugetului și inimii mele. Și mă duc repede în sat și mă întorc și mai repede.

Atunci Maruf, văzând că nu poate să nu primească poftirea acelui felah sărac fără a-l mâhni și a-l îndurera, se dete jos de pe cal și se duse să șadă la intrarea în bordeiul de balegă uscată, pe când felahul, numaidecât, slobozindu-și picioarele în vânt spre sat, nu zăbovi a pieri în depărtare.

Și, așteptându-l să se întoarcă cu merindea, Maruf începu să cugete și să-și spună: „Iacătă-mă că sunt pricină de griji și de necazuri pentru sărmanul acesta, cu care mă asemuiam atâta de mult pe vremea când nu eram decât un amărât de cavaf cârpaci! Ci, pe Allah! Am să îndrept pe cât îmi stă în putință paguba pe care i-o pricinuiesc lăsându-l să-și părăsească așa munca. Și, dintru-ntâi, am să mă străduiesc, pe ogor, să ar în locul lui și să-l ajut să-și dobândească astfel îndărăt vremea pe care o irosește pentru mine.”

Și se sculă, pe clipă pe dată, și, îmbrăcat în hainele lui daurite de mameluc împărătesc, puse mâna pe plug și îndemnă perechea de boi de-a lungul brazdei începute. Da nici nu apucase bine să facă boii să meargă câțiva pași, că râmocul plugului se și opri deodată, cu un scrâșnet ciudat, înțepenit în ceva ce îi sta în cale; și boii, opintiți în jug, se poticniră pe picioarele lor de dinainte. Iar Maruf, dându-le gură, îndemnă vitele să se ridice și le biciui aprig, ca să biruie împotrivirea. Ci, cu toată opintirea amarnică, pe care boii o încercară, plugul nu se clinti nici cât de-un deget și rămase pironit în glie ca întru așteptarea Zilei Judecății ce va să vie.

Atunci Maruf se hotărî să cerceteze cam ce treabă putea să fie. Și, după ce dete pământul la o parte, văzu că brăzdarul plugului se înfipsese cu vârful într-o toartă strașnică de aramă roșie înțepenită într-o lespede de marmură, aproape de fața arăturii.

Și îl împinse ispita să se apuce să încerce a mișca și a ridica lespedea aceea de marmură. Și, după câteva încercări, izbuti până la urmă s-o clintească și s-o facă să alunece într-o parte. Și zări, sub ea, o scară ce ducea, pe niște trepte de marmură, într-o hrubă de sub pământ, pătrată și mare cât un hammam. Și Maruf, rostind bismillahul, coborî în hrubă și văzu că era alcătuită din patru săli în șir. Și cea dintâi dintre săli era plină cu galbeni, de la podea până sus la tavan; iar cea de a doua era plină cu mărgăritare, cu smaralde și cu mărgeanuri roșii, tot așa, de la podea până la tavan; iar cea de a treia, cu balașuri, rubine, peruzele, olmazuri și nestemate de toate culorile; da cea de a patra, care era cea mai largă și cea mai bine întocmită, nu cuprindea nimic altceva decât un pilastru din lemn de abanos, pe care sta un sipețel mititel de cleștar, nu mai mare decât o lămâie.

Și Maruf se miră cu mare mirare de cele ce vedea, și se bucură de comoară. Da ceea ce îl ispitea cel mai mult era sipețelul cel mărunțel de cleștar, singurul lucru ce se vedea în acea a patra sală, atâta de mare, de sub pământ, încât, neputând să-și înfrâne îndemnurile sufletului, întinse mâna înspre flecuștețul acela, care îi atrăgea privirile nemăsurat mai mult decât toate minunățiile din comoară; și, apucându-l, îl deschise. Și găsi în el un inel de aur, împodobit cu o boabă de cornalină, pe care erau săpate, cu niște slove până peste poate de gingașe și semănând cu piciorușele de furnică, niște scrieri talismanice. Și Maruf, cu o mișcare firească, își petrecu inelul pe deget și îl potrivi frecându-l.

Și pe dată ieși un glas puternic din nestemata inelului, care grăi:

— La poruncile tale! La poruncile tale! Spune! Vrei să dărâm ori să zidesc, să omor niscaiva sultani și niscaiva sultane, ori să ți-i aduc aici? Să fac să răsară din pământ o cetate întreagă, ori să nimicesc o țară întreagă? Să acopăr cu flori un meleag, ori să-l pustiesc? Să șterg de pe fața lumii un munte, ori să sec o mare? Spune, dorește, poruncește! Da fie-ți milă, nu mă freca atâta de amarnic, o, stăpâne al meu! Sunt robul tău, din voia Stăpânului ginnilor, izvoditorul zilei și al nopții!

Și Maruf, care dintru-ntâi nu-și dăduse bine seama de unde ieșea glasul, luă aminte până la urmă că ieșea din chiar bobița de pe inelul pe care și-l pusese pe deget și spuse celui ce se afla în cornalină:

— O, făptură a Stăpânului meu, cine ești?

Iar glasul din cornalină răspunse:

— Sunt ginnul Părintele Norocului, robul inelului acestuia. Și împlinesc fără cârtire poruncile oricui va fi ajuns stăpân pe inel. Și nimic nu îmi este cu neputință, întrucât sunt baș-căpetenie peste șaptezeci și două de seminții de ginni, de efriți, de șeitani, de auni și de marezi. Și fiecare seminție este alcătuită din douăsprezece mii de voinici năprasnici, mai tari ca elefanții și mai sprinteni ca argintul-viu. Ci, precum ți-am spus, o, stăpâne al meu, sunt, la rându-mi, supus al acestui inel; și oricât de mare ar fi puterea mea, ascult de cine stăpânește inelul, ca un copil de mama lui. Da îngăduie-mi să te vestesc că dacă, din nenorocire, ai să freci de două ori la rând nestemata, în loc de o dată, ai să mă faci să mă mistui în pojarul numelor cumplite, care sunt săpate pe inel. Și ai să ne pierzi pe totdeauna și pe mine și pe el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și șaptea noapte urmă:

Da îngăduie-mi să te vestesc că dacă, din nenorocire, ai să freci de două ori la rând nestemata, în loc de o dată, ai să mă faci să mă mistui în pojarul numelor cumplite care sunt săpate pe inel. Și ai să ne pierzi pe totdeauna și pe mine și pe el.

Și Maruf, auzind acestea, îi răspunse efritului din cornalină:

— O, strălucitule și preaputernicule Taică al Norocului, să știi că mi-am țintuit vorbele tale în locul cel mai temeinic al ținerii mele de minte. Ci, pentru început, poți tu să-mi spui cine te-a închis în cornalină și cine te-a supus puterii stăpânului inelului?

Iar ginnul răspunse din lăuntrul nestematei:

— Află, a sidi, că locul unde ne aflăm este vistieria cea din străvechime a lui Ședad, fiul lui Aad, ziditorul cetății celei vestite, acuma în năruire, Iram-cea-cu-Pilaștri. Or, eu, pe vremea vieții lui, eram rob al sultanului Ședad. Iar tu ești stăpân chiar pe inelul său, pe care l-ai găsit în cleștarul în care fusese închis pe vremuri!

Și cârpaciul de încălțări de altădată de pe Ulița Roșie din Cairo, ajuns acuma, datorită stăpânirii acelui inel, moștenitorul drept al neamului lui Nemrod și al acelui viteaz și falnic Ședad, care trăise vârsta a șapte vulturi, vroi să încerce, fără de zăbavă, puterile vrăjite închise în nestemată. Și îi spuse celui din cornalină:

— O, rob al inelului, ai putea tu să faci să iasă din sălile acestea de sub pământ și să duci deasupra, la lumină, comoara închisă aici?

Și glasul Părintelui Norocului răspunse:

— Păi fără de îndoială! Iar lucrul acesta îmi este chiar cel mai ușor!

Și Maruf îi zise:

— Dacă-i așa, îți cer să dai zor a scoate toate bogățiile și minunățiile câte sunt aci, fără a lăsa nimic celor ce ar putea să mai vină după mine, nici măcar urma.

Și glasul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă strigă:

— Hei, băieți!

Și pe dată Maruf văzu cum se ivesc dinainte-i doisprezece băieți de o frumusețe mare, purtând pe capete niște coșuri nemăsurate. Și, după ce sărutară pământul dintre mâinile lui Maruf fermecat, se ridicară iar și, într-o clipire de ochi, duseră afară, în câteva poveri, toate comorile cuprinse în cele trei săli de sub pământ. Și, după ce își isprăviră treaba, veniră iar să-și aștearnă temenelile la picioarele lui Maruf, tot mai vrăjit și pieriră precum se iviseră.

Maruf atunci, până peste poate de mulțumit, se întoarse înspre cel ce sălășluia în cornalină și îi spuse:

— Este desăvârșit. Ci aș vrea acuma niște lăzi, niște catâri cu catârgiii lor și niște cămile cu cămilarii lor, pentru a duce aceste comori în Kaiitan, cetatea de scaun a împărăției Sohatan.

Și robul închis în nestemată răspunse:

— La poruncile tale! Nimic nu este mai lesne de rostuit.

Și dete un strigăt mare și, tot atunci, catâri și catârgii, cămile și cămilari, lăzi și coșuri și mameluci îmbrăcați falnic, frumoși ca niște lune, se iviră dinaintea lui Maruf, câte șase sute din fiecare soi. Și, într-un răspas mai scurt decât ți-ar trebui ca să închizi un ochi și să-l deschizi iar, încărcară pe vite lăzile și coșurile, umplute mai întâi cu aur și cu giuvaieruri și se rânduiră în șir frumos. Iar tinerii mameluci săriră pe caii lor mândri și împresurară, înșiruiți din loc în loc, caravana.

Iar cavaful de odinioară îi spuse atunci slujitorului inelului:

— O, Taică al Norocului, doresc de la tine acuma o mie de alte vite, încărcate cu mătăsuri și cu atlazuri aurite și cu alte mărfuri scumpe de la Siria, de la Egipt, de la Grecia, de la Persia, de la Ind și de la Chitai.

Iar ginnul răspunse cu ascultare și cu supunere. Și pe dată cele o mie de cămile încărcate cu lucrurile pomenite, se iviră dinaintea lui Maruf și se duseră să se rânduiască singure, în șir frumos, la urma alaiului, străjuite, ca și suratele lor, de alți mameluci tineri, îmbrăcați falnic, și călări ca și frații lor. Iar Maruf fu mulțumit și îi spuse celui ce sălășluia în inel:

— Acuma, până a pleca, vreau să mănânc. Ridică-mi, dar, un cort de mătasă, și adu-mi niște tăvi cu mâncăruri bune și cu băuturi reci.

Și totul fu îndeplinit pe loc.

Iar Maruf intră în cort și șezu dinaintea tăvilor, chiar în clipita când felahul cel bun se întorcea din cătun. Și, bietul de el, venea aducând pe cap un blid plin cu linte prăjită în ulei, sub brațul stâng niște pâine neagră și niște ceapă, iar sub brațul drept o traistă plină cu ovăz pentru cal. Și văzu, dinaintea casei sale, caravana cea vrăjită și cortul de mătase în care ședea Maruf înconjurat de robii zoriți, care îl slujeau, pe când alți robi stăteau în spatele lui, cu brațele încrucișate pe piept. Și rămase tulburat până peste poate și gândi: „De bună seamă că sultanul, care l-o fi trimis înaintea sa pe mamelucul cel dintâi, pe care l-am văzut, a sosit aici în lipsa mea! Ce păcat că nu m-am gândit să tai cele două găini ale mele și să i le fi gătit cu unt de vacă!” Și se hotărî pe dată să facă așa, măcar că zăbovise și se repezi după cele două găini să le taie și să le dea sultanului, fripte în unt de vacă, numaidecât.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și opta noapte urmă:

Și se repezi după cele două găini să le taie și să le dea sultanului, fripte în unt de vacă, numaidecât.

Da Maruf îl zări și îl strigă. Și le spuse totodată robilor care îl slujeau:

— Aduceți-l la mine!

Iar ei deteră fuga după el și îl aduseră pe sus în cort, cu blidul lui cu linte, cu cepele, cu pâinea cea neagră și cu traista lui cu ovăz. Și Maruf se ridică în cinstea lui, îl îmbrățișă și îi zise:

— Ce aduci acolo, o, fratele meu întru sărăcie?

Și felahul cel sărac se miră cu mare mirare că i se vorbește cu atâta dragoste de către un om cu atâta greutate și că îl aude grăind cu glasul acela și că îi spune „frate întru sărăcie.” Și își zise: „Dacă acesta este un sărăcan, atunci eu ce mai sunt?” Și îi răspunse:

— Îți aduc merindea ospeției, o, stăpâne al meu și tainul calului tău. Ci mă rog ție să ierți neștiința mea. Căci, de-aș fi știut că ești sultanul, nu aș fi șovăit să jertfesc în cinstea ta cele două găini pe care le am și să ți le frig în unt de vacă. Ci sărăcia îl face pe om orb și îl văduvește de toată isteciunea.

Și lăsă capu-n jos, peste măsură de rușinat și de fâstâcit. Iar Maruf, la vorbele sale, aducându-și aminte de starea lui de odinioară, de pe când trăia într-o ticăloșie asemenea, ori chiar și mai rea ca a felahului acela sărman, începu să plângă. Și lacrimile-i curgeau șuvoi printre firele bărbii și cădeau în farfurie. Și îi spuse felahului:

— O, fratele meu, liniștește-ți inima. Eu nu sunt nicidecum sultanul, ci numai ginerele lui. Și, în urma unor încurcături pe care le-am avut între noi, am plecat de la sărai. Ci îmi trimite acuma toți robii aceștia și toate aceste daruri, spre a-mi dovedi că vrea să se împace cu mine. Cât despre tine, fratele meu, care ai vrut să mă omenești fără a ști cine sunt, cu atâta bunătate, află că nu ai semănat într-un pământ uscat.

Și îl sili pe felah să șadă de-a dreapta lui și îi spuse:

— În ciuda tuturor bunătățurilor pe care le vezi în farfuriile acestea, mă jur pe Allah că nu vreau să mănânc decât din blidul tău de linte și că nu am să mă ating de nimic altceva decât de pâinea aceasta și de cepele acestea.

Și le porunci robilor să dea mâncărurile cele scumpe felahului; și, la rându-i, nu mâncă decât lintea din blid, pâinea cea neagră și cepele. Și se lumină și se bucură privind uimirea bietului felah la vederea atâtor bunătățuri a căror mireasmă sătura mințile, și a atâtor bucate care vrăjeau privirile.

Și, după ce isprăvi de mâncat, mulțumi Atoatedătătorului pentru binefacerile sale; iar Maruf se ridică și, luându-l pe felah de mână, îl duse afară din cort, înspre caravană. Și îl sili să-și aleagă, din fiecare soi de marfă și de agarlâc, câte o pereche de cămile și câte o pereche de catâri. Pe urmă îi spuse:

— Astea intră în stăpânirea ta, o, fratele meu. Și îți mai las, pe deasupra și cortul acesta, cu tot ce se află în el.

Și, fără a vroi să-i asculte nici împotrivirile, nici mărturiile de mulțumire, își luă rămas-bun de la el, sărutându-l încă o dată, încălecă pe cal, trecu în fruntea caravanei și, trimițând înainte-i la cetate un sol mai iute ca fulgerul, însărcinat să-i ducă veste sultanului despre sosirea sa, porni la drum.

Or, solul lui Maruf ajunse la sărai în clipita când vizirul tocmai îi spunea sultanului:

— Scutură-te de greșala ta, o, stăpâne al meu și nu da crezământ spuselor domniței, fiica ta, despre plecarea soțului ei. Întrucât, pe viața capului tău! Emirul Maruf a plecat de aici ca fugar, de frica dreptei tale mânii și nicidecum spre a se duce să zorească sosirea unei caravane care nu se află. Pe sfintele zile ale vieții tale, omul acela nu este decât un mincinos, un viclean și un pezevenghi!

Și când sultanul, pe jumătate încredințat de vorbele vizirului, taman deschidea gura spre a da răspunsul cuvenit, solul intră și, după ce se temeni, îi vesti sosirea lui Maruf, spunând:

— O, doamne al vremilor, vin la tine ca vestitor. Și îți aduc vestea cea bună a sosirii, pe urma mea, a stăpânului meu, emirul preaputernic și mult-darnic, viteazul fără de seamăn, Maruf, ginerele tău, care este în fruntea unei caravane ce n-a putut să meargă la fel de iute ca mine, din pricina averilor grele cu care e încărcată.

Și, grăind așa, mamelucul cel tânăr sărută iar pământul dintre mâinile sultanului și plecă precum venise.

Atunci sultanul, peste măsură de bucuros, da mâniat pe vizirul său, se întoarse înspre el și-i zise:

— Cătrăni-ți-ar Allah obrazul și făcea-ți-l-ar tot atâta de întunecat pe cât ți-e și mintea! Și bătu-ți-ar barba aceea, o, vicleanule și încredința-te-ar de minciună și de vicleșug, așa cum ai să fii încredințat, într-un sfârșit, de strălucirea și de puternicia ginerelui meu cel iubit!

Și vizirul, încremenit și vântuit de orice cuget, se aruncă la picioarele stăpânului său, fără a mai avea putere să răspundă baremi o vorbă. Iar sultanul îl lăsă așa și ieși să dea poruncă să se împodobească și să se gătească toată cetatea și să se orânduiască totul spre a ieși, cu mare saltanat, înaintea ginerelui său.

După care se duse la iatacul copilei sale și îi împărtăși vestea cea fericită. Și domnița, când îl auzi pe tatăl său că vorbește despre venirea soțului ei în fruntea unei caravane pe care gândea că ea însăși a născocit-o bucată cu bucată, rămase până peste poate de uluită și de minunată. Și nu mai știa ce să creadă, ce să spună ori ce să răspundă; și se întreba dacă nu cumva soțul ei își bate joc încă o dată de sultan, ori dacă nu cumva a voit, în noaptea când îi istorisise povestea sa, să-și râdă de ea, ori poate că numai s-o pună la încercare, ca să vadă dacă ea are o dragoste adevărată față de el. Și, orice-ar fi fost, gândi că mai degrabă să păstreze numai pentru ea îndoielile și nedumeririle, așteptând să vadă cum stă treaba. Și se mărgini să-i arate părintelui ei un chip înflorit de mulțumire. Iar sultanul ieși de la ea și trecu în fruntea alaiului care porni în calea lui Maruf.

Da cel care fu cel mai uluit dintre toți, și cel mai năucit, fu, fără de tăgadă, strălucitul negustor Ali, tovarășul de copilărie al lui Maruf, care știa, mai bine decât oricine, ce temei aveau bogățiile lui Maruf, încât, când văzu împodobeala cetății și pregătirile de sărbătoare și alaiul domnesc care ieșea din cetate, îi opri pe trecători ca să-i întrebe despre pricina acelei frământări. Iar ei îi răspunseră:

— Ce, nu știi? Păi ginerele sultanului, emirul Maruf, se întoarce în fruntea unei caravane falnice!

Iar prietenul lui Maruf își plesni mâinile una de alta și își zise: „Cam ce-o mai fi și cu pehlivănia aceasta nouă a cavafului? Pe Allah! Au de când munca de cârpaci de pingele o fi putut să-l ridice pe prietenul meu, Maruf, stăpân și căpetenie de caravane? Da mare e Allah!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaizeci și noua noapte urmă:

Iar prietenul lui Maruf își plesni mâinile una de alta și își zise: „Cam ce-o mai fi și cu pehlivănia aceasta nouă a cavafului? Pe Allah! Au de când munca de cârpaci de pingele o fi putut să-l ridice pe prietenul meu, Maruf, stăpân și căpetenie de caravane? Da mare e Allah! Și mântuiască-i el cinstea, și ferească-l de rușinea obștească!” Și rămase acolo, așteptând, ca și ceilalți, sosirea caravanei.

Și în curând alaiul își făcu intrarea în cetate. Și Maruf călărea în frunte, mai strălucitor de o mie de ori decât sultanul și măreț și falnic, de să facă să plesnească fierea în porcii-de-câine. Iar în urma lui venea caravana cea nesfârșită, străjuită de mamelucii cei mândri, îmbrăcați în atlazuri minunate. Și toate astea erau atâta de frumoase și de uluitoare, că nimeni nu-și amintea să mai fi văzut ori să mai fi auzit pomenindu-se despre ceva asemenea. Iar negustorul Ali îl văzu și el pe Maruf în starea aceea nemaipomenită și își zise: „Iaca na! Pesemne că a pus ceva la cale cu domnița, soția sa, ca să-și râdă de sultan.” Și se apropie de Maruf și izbuti să ajungă lângă el, prin toată vâlva care îl împresura și îi spuse, da în așa chip, încât să nu fie auzit decât numai de el:

— Fii binevenit, o, șeicule al pușlamalelor norocite și cel mai iscusit dintre pezevenghi! Ce vrea să zică toate astea? Ci, pe Allah, ți se și cuvin toate hatârurile și tot huzurul la care ai ajuns, o, prietene al meu. Hai, fii fericit și veselește-te! Iar Allah să-ți sporească pișicherlâcurile și pungășiile!

Și Maruf începu să râdă de vorbele prietenului său și își dete întâlnire cu el pe-a doua zi.

Și, cu asta, Maruf ajunse la sărai, alături de sultan și se sui să șadă, în slava lui, pe un jeț domnesc așezat în sala cea mare de primire. Și porunci să se înceapă cu ducerea în vistieria sultanului a lăzilor umplute cu aur, cu giuvaieruri, cu mărgăritare și cu nestemate, să se umple cu acele minunății toți sacii din haznale și să i se aducă apoi tot ce mai rămăsese, adică boccealâcurile cu atlazurile cele scumpe și cu mătăsăria. Și i se îndepliniră întocmai poruncile. Și puse să se desfacă în fața lui lăzile și boccealâcurile, una câte una și începu să împartă, cu mâinile amândouă, mai-marilor de la saraiul împărătesc și soțiilor lor, atlazurile cele minunate, mărgăritare și nestemate și să facă daruri mari mădularelor divanului împărătesc, negustorilor pe care îi cunoștea, săracilor și prostimii. Și, în pofida mustrărilor sultanului, care vedea lucrurile acelea scumpe cum pier ca apa prin ciur, Maruf nu se ridică până ce nu împărți tot agarlâcul caravanei. Căci darul cel mai mic pe care îl dăruia era un pumn sau doi de aur, de smaralde, de mărgăritare ori de rubine. Și le zvârlea cu amândouă mâinile, pe când sultanul suferea amarnic și se strâmba de durere, strigând de fiecare dată:

— Destul, o, fiul meu, destul! Nu are să ne mai rămână nimic.

Da Maruf, zâmbind, răspundea de fiecare dată:

— Pe viața ta! Să nu-ți faci frică de una ca asta. Căci ceea ce am eu este de neisprăvit.

Estimp, vizirul veni să-l vestească pe sultan că haznalele din vistierie erau pline cu vârf acuma și că nu se mai putea pune nimic în ele. Și sultanul îi spuse:

— Bine. Caută altă sală și umple-o ca și pe cealaltă!

Iar Maruf, fără să se uite la el, îi zise:

— Poți!

Și adăugă:

— Și ai să umpli și-a treia sală, apoi pe-a patra. Și, dacă sultanul nu se împotrivește, aș putea să umplu la fel toate sălile saraiului cu asemenea lucruri care pentru mine nu au nici un preț.

Iar sultanul nu mai știa dacă toate astea se petreceau în vis ori aievea. Și era uluit până peste marginile uluirii. Iar vizirul ieși spre a se duce să mai umple alte vreo două-trei săli cu bogățiile aduse de Maruf.

Iar Maruf, de îndată ce acestea toate se sfârșiră, și după ce dovedi astfel că îndeplinise tot ceea ce făgăduise, ba chiar cu asupra de măsură, dete zor să pună capăt divanului de filotimie și să se ducă la tânăra lui soție. Iar domnița, de cum îl văzu, veni la el, cu ochii plini de bucurie și îi sărută mâna și îi zise:

— Fără de îndoială, o, fiu al socrului meu, ai vrut să te veselești pe seama mea și să-ți râzi de mine, ori poate ca să-mi pui dragostea la încercare, istorisindu-mi povestea despre sărăcia ta de altădată și despre necazurile tale cu soția ta, afurisita de Fattumah Baligă-încinsă. Da mulțumesc lui Allah că nu m-a lăsat să mă port față de tine, o, stăpâne al meu, altminteri de cum am făcut.

Și Maruf o sărută, îi dete răspunsul de cuviință și îi dărui o haină fără de asemuire, și o salbă închisă cu zece șiruri de câte patruzeci de mărgăritare fără pereche, mari cât ouăle de porumbel și niște brățări și niște lănțuguri făurite de vrăjitori. Și domnița, văzând toate acele lucruri frumoase, simți o bucurie mare și strigă:

— Hotărât! Am să păstrez rochia aceasta frumoasă și podoabele acestea numai pentru zile de sărbătoare.

Iar Maruf zâmbi și îi spuse:

— O, dulceața mea, nu te îngrija de asta! În fiece zi am să-ți dăruiesc alte rochii și alte podoabe, câtă vreme dulapurile tale n-au să dea pe dinafară și câtă vreme lăzile tale nu vor fi pline până-n buză.

Și, cu asta, făcură treaba lor, obișnuită, până dimineața.

Or, încă nici nu ieșiseră de sub polog, când auziră glasul sultanului care cerea să intre. Și Maruf se repezi să-i deschidă și îl văzu tulburat și galben la față și speriat la chip. Și îl pofti cu grijă să intre și să șadă pe divan; și domnița se sculă, cu totul tulburată de acea sosire neașteptată și de înfățișarea părintelui ei și dete zor să-l stropească cu apă de trandafiri spre a-i potoli starea și a-l face să-și capete iar darul vorbirii. Și când el, într-un sfârșit, putu să grăiască, îi spuse lui Maruf:

— O, fiul meu, sunt, ah, aducător de știri rele! Da se cade să ți le spun, ca să fii prevestit de năpasta care te paște. Uf, se cade ori nu se cade?

Și Maruf răspunse:

— Se cade, de bună seamă!

Și sultanul spuse:

— Eh, află, o, copile al meu, că slugile mele și străjerii mei, până peste poate de uluiți, au venit să-mi dea de știre, acum o clipită, că cei două mii de mameluci ai tăi, chervanagiii, cămilarii și catârgii au pierit as'noapte, fără ca să știe cineva pe ce cale au plecat și fără să lase nici cea mai mică urmă de drumul lor. O pasăre care își ia zborul de pe o creangă lasă o urmă mai mult decât n-a lăsat toată chervanaua aceea pe drumurile noastre. Or, cum pierderea asta este o pierdere fără de leac pentru tine, am fost atâta de năucit, că și-acuma sunt tot buimăcit.

Iar Maruf, auzind vorbele sultanului, începu să râdă și răspunse:

— O, socrule, liniștește-ți cugetul. Căci pierderea sau pieirea chervanagiilor mei și a vitelor mele nu are mai multă însemnătate pentru mine decât pierderea unui strop de apă din mare. Întrucât, astăzi, ca și mâine și ca și poimâine și ca și în celelalte zile, voi putea, numai dorindu-mi, să am mai mulți chervanagii și mai multe vite de povară, cu încărcătura lor cu tot, cât nici n-ar putea să încapă în toată cetatea Khaiitanului. Poți, dar, să-ți liniștești sufletul, să te înseninezi la față și să ne lași acuma să ne sculăm ca să ne ducem la hammamul de dimineață.

Și sultanul, mai năucit decât fusese el vreodată, ieși de la Maruf și se duse să-și cheme vizirul și să-i povestească tot ce se petrecuse și să-i spună:

— Ei, de data aceasta pricepi ceva despre puterea de nepriceput a ginerelui meu?

Iar vizirul, care nu uitase umilirile îndurate de când Maruf se ivise în calea lui, își zise: „Iacătă prilejul de a mă răzbuna pe blestematul acela!” Și îi spuse sultanului cu un glas supus:

— O, doamne al vremilor, sfatul meu nu poate să fie de nici o luminare. Da, întrucât mi-l ceri, nu voi spune decât că singura cale pentru tine de a ști întru cât să te întemeiezi pe puternicia cea tainică a ginerelui tău, emirul Maruf, este de a te aduna cu el la un pahar și de a-l îmbăta. Și când aburul băuturii are să-i facă mințile să dănțuiască, tu să-l iscodești cu iscusință despre averea lui; iar el are să-ți răspundă, de bună seamă, fără a-ți ascunde nimica din ce e adevărat.

Și sultanul spuse:

— Acesta-i un gând minunat, o, vizirule și am să-l pun în faptă chiar în astă seară.

Și-așa când veni seara, sultanul se adună cu ginerele său Maruf și cu vizirul, dinaintea tablalelor cu băuturi.

Și pocalele începură să se vânture. Și beregata lui Maruf fu un urcior fără fund. Și starea lui ajunse o stare jalnică. Și limba începu să i se vântuie ca aripile unei mori de vânt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaptezecea noapte urmă:

Și beregata lui Maruf fu un urcior fără fund. Și starea lui ajunse o stare jalnică. Și limba începu să i se vântuie ca aripile unei mori de vânt. Și când nu mai știu să-și osebească mâna dreaptă de mâna stângă, sultanul, tatăl soției lui, îi spuse:

— Chiar că, o, ginere al nostru, tu nu mi-ai povestit niciodată întâmplările din viața ta, care trebuie să fi fost o viață minunată și nemaipomenită. Și tare aș avea poftă să ascult, în seara aceasta, cum îmi istorisești pățaniile tale uluitoare.

Și Maruf, care era fără de nici un tertip la sufletul său și fără de nici un vicleșug, se lăsă ispitit, în beția lui, ca toți oamenii beți, cărora le place lăudăroșenia, să istorisească sultanului și vizirului toată povestea, de la început până la sfârșit, începând din ceasul când, biet potlogar de iminei, se însurase cu afurisita din Cairo, până în ziua când găsise comoara și inelul cel vrăjit în ogorul felahului cel sărac. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.

Iar sultanul și vizirul, la povestirea acelei istorii pe care erau departe de-a și-o fi închipuit atâta de năucitoare, se uitară unul la altul, mușcându-și pumnii. Iar vizirul îi spuse lui Maruf:

— O, stăpâne al meu, arată-ne o clipită inelul care are atâta putere vrăjită.

Și Maruf, ca un smintit văduvit de minte, scoase de pe deget inelul și i-l puse vizirului dinainte, zicând:

— Iacătă-l! În cornalina lui se află prietenul meu, efritul Părintele Norocului.

Și vizirul, cu ochii învăpăiați, luă inelul și frecă nestemata, cum îi dezvăluise Maruf.

Și pe dată glasul ieși din cornalină, grăind:

— Iacătă-mă! Iacătă-mă! Dă poruncă și mă supun! Vrei să năruiești o împărăție, să zidești o cetate de scaun sau să omori un sultan?

Și vizirul răspunse:

— O, slujitor al inelului, îți poruncesc să-l înșfaci pe codoșul ăsta de sultan, dimpreună cu ginerele său, Maruf, pezevenghiul și să-i arunci în vreo pustie fără apă, ca să moară acolo de sete și de lipsuri.

Și, pe clipă, sultanul și Maruf fură înhățați ca un fir de pai și duși într-o pustie sălbatică, cu totul și cu totul înfricoșată, care era pustia setei și a foamei, locuită de moartea cea cruntată și de deznădejde. Și-așa cu ei!

Cât despre vizir, dete zor să strângă divanul și să le arate dregătorilor, emirilor și mai-marilor că fericirea supușilor și liniștea țării ceruseră ca sultanul și ginerele său, Maruf, un înșelător de cea mai mișelească teapă, să fie surghiuniți departe și că el, vizirul, a fost căftănit domn peste împărăție. Și adăugă:

— Și-apoi, dacă șovăiți cumva să vă supuneți la noua rânduire a treburilor și să mă primiți de stăpân legiuit al vostru, vă trimit într-o clipită, în temeiul puterii mele de acum, să vă întâlniți cu stăpânul vostru de mai înainte și cu codoșul lui de ginere în colțul cel mai sălbatic din pustia setei și a morții cruntate.

Și-i puse astfel să i se închine cu jurământ pe toți cei de față, în ciuda nasului lor și căftăni pe cine căftăni și mazili pe cine mazili. După care trimise vorbă domniței: „Gătește-te să mă primești, întrucât am mare poftă de tine.” Iar domnița care aflase, ca și toți ceilalți, întâmplările cele proaspete, îi trimise răspuns prin hadâmb: „De bună seamă! Te primesc cu drag, da acuma am beleaua cea de fiecare lună, care este firească la femei și la fete. Da de cum am să fiu curată de orice necurăție, am să te primesc.”

Ci vizirul îi spuse: „Eu nu vreau nici o zăbavă și habar n-am nici de beleaua de fiecare lună, nici de beleaua de fiecare an. Și doresc să te văd acuma, năpristan.” Atunci ea îi răspunse: „Bine! Vino, peste un ceas, la mine.”

Și domnița se îmbrăcă pe cât mai strălucit cu putință și se împodobi și se parfumă. Și când, după un ceas de vreme, vizirul tatălui ei intră în iatac, îl întâmpină cu un chip mulțumit și bucuros și îi spuse cu drag:

— Câtă cinste pe mine! Și ce noapte de bucurie are să fie noaptea ce va să vie!

Și se uită la el cu niște ochi care topiră cu totul inima vicleanului. Și, cum o zorea să se dezbrace, ea începu să-și scoată hainele, da tot numai cu codeli, cu fandoseli și cu marghioleli. Și deodată, scoțând un țipăt, speriată, sări îndărăt, acoperindu-și obrazul. Iar vizirul, nedumerit, o întrebă:

— Ce ai, o, stăpâna mea! Și pentru ce țipătul acesta de spaimă și obrazul acesta acoperit deodată?

Iar ea îi răspunse, învăluindu-se mereu:

— Ce, tu nu vezi?

Și el răspunse:

— Nu, pe Allah! Ce este? Nu văd nimic!

Ea spuse:

— O, ce rușine pe mine! O, ce necinstire! Pentru ce vrei să mă arăți goală privirilor acelui om străin, cu care ai venit?

Și vizirul, după ce se uită ba la dreapta, ba la stânga, îi răspunse:

— Ce om cu care am venit? Și unde este?

Ea spuse:

— Colo, în buburuza de cornalină de pe inelul pe care îl ai pe deget!

Și vizirul răspunse:

— Pe Allah! Așa este. Nu m-am gândit la asta. Ci, a setti, acesta nu este un fiu de Adam, o făptură omenească. Este un efrit, slujitorul inelului!

Iar domnița, plină de spaimă, strigă, afundându-și capul sub perne:

— Un efrit, of, păcatele mele! Mi-e tare spaimă de efriți! Ah, fie-ți milă, du-l de aici! Mi-e teamă și mi-e rușine de el!

Și vizirul, ca s-o liniștească și ca să ajungă, într-un sfârșit, la ceea ce râvnea de la ea, își scoase de pe deget inelul vrăjit și îl ascunse sub perna de pe pat. Pe urmă se apropie de domniță, până peste poate de înfierbântat.

Iar domnița îl lăsă să se apropie și deodată îi repezi o izbitură de picior atâta de năprasnică, drept în burtă, că îl și trânti cu spatele la pământ și cu capu-naintea picioarelor. Și, fără a pierde o clipită, înhăță inelul, frecă nestemata și îi grăi efritului din cornalină:

— Înșfacă-l repede pe mișel și aruncă-l în temnița din beciurile saraiului. Pe urmă du-te, fără de zăbavă și ia-i pe tatăl și pe soțul meu din pustia în care i-ai dus și să mi-i întorci aici teferi și fără vătămare, nezdruncinați și în bună stare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și una noapte urmă:

Pe urmă du-te, fără de zăbavă și ia-i pe tatăl și pe soțul meu din pustia în care i-ai dus și să mi-i întorci aici teferi și fără vătămare, nezdruncinați și în bună stare.

Și pe dată vizirul fu strâns cum se strânge o cârpă și fu aruncat în afundul temniței de sub sărai. Și, peste un răspas de vreme tare scurt, sultanul și Maruf se aflau în iatacul domniței, sultanul tare speriat, iar Maruf de-abia trezit din beție. Și domnița îi întâmpină cu o bucurie de nespus și începu mai dintru-întâi cu a le da să mănânce și să bea, dat fiind că goana aceea iute îi flămânzise și îi însetoșase. Și, estimp, le povesti cele ce se petrecuseră și cum îl întemnițase pe viclean. Și sultanul strigă:

— Acuma să-l tragem în țeapă și să-l ardem!

Iar Maruf spuse:

— Nu am nimica împotrivă.

Pe urmă se întoarse înspre soția sa și îi zise:

— Ci, o, dulceața mea, mai întâi dă-mi îndărăt inelul.

Iar domnița răspunse:

— A, asta nu! De vreme ce n-ai știut să-l păstrezi, am să-l păstrez eu de-acuma înainte, de teama ca nu cumva să te primejduiești a-l pierde iar, că ești fără luare-aminte.

Și Maruf zise:

— Bine! E drept!

Atunci porunciră să se pregătească țeapă, pe meidan, în fața porții de la sărai. Și, dinaintea norodului adunat, fu înfipt în ea vizirul. Și pe când scripetele scârțâia, fu aprins un rug mare la piciorul stâlpului. Și muri vicleanul, înțiglat și fript. Și gata cu el.

Iar sultanul împărți cu Maruf puterea domnească și îl meni ca singur moștenitor la slava lui împărătească. Iar inelul rămase de-atunci înainte pe degetul domniței care, mai isteață și mai cuminte decât soțul ei, îi purta de grija cea mai luătoare-aminte. Iar Maruf, în tovărășia ei, fu până peste poate de mulțumit și de voios.

Și iacătă că într-o noapte, tocmai când își isprăvise cu domnița treaba îndătinată, și când se întorsese în iatacul lui ca să doarmă, o femeie bătrână ieși dintr-odată de sub patul lui, cu mâna ridicată și amenințându-l. Și nici nu apucă Maruf să se uite bine la ea, că, după fălcile-i cumplite, după dinții cei lungi și după urâciunea-i neagră, o și cunoscu pe afurisita lui de nevastă, Fattumah Baligă-încinsă. Și nici n-apucă să bage bine de seamă toate astea, că și dobândi, una după alta, două scatoalce plesnite, care îi mai rupseră doi dinți din gură. Și muierea țipă la el:

— Unde-mi umbli, o, secătură? Și cum de ai cutezat să lași casa noastră din Cairo, fără să-mi spui și fără să-ți iei ziua-bună de la mine? A, pui de cățea, am pus mâna pe tine!

Și Maruf, până peste fire de înfricoșat, o luă deodată la fugă înspre iatacul domniței, țipând: „Ajutor! Sari, efritule din cornalină!” Și intră ca un smintit la domniță și se prăbuși la picioarele ei, pierit de spaimă. Și numaidecât, în odaia în care domnița îi da îngrijirile sale lui Maruf stropindu-l cu apă de trandafiri, dete năpusta vipia cumplită, ținând în mână o bâtă pe care o adusese cu ea din țara Egiptului. Și țipa: „Unde este fleandură ăla, plodul de târfă?” Iar domnița, văzând acel chip de păcură, avu vreme să frece cornalina și să dea o poruncă zorită efritului, Părintele Norocului. Și, pe clipă, năprasnica Fattumah, ca și cum ar fi fost prinsă de patruzeci de mâini, rămase țintuită locului, cu înfățișarea-i amarnică, pe care o avea când intrase.

Și Maruf, venindu-și în simțiri, o văzu pe soția lui de odinioară în starea aceea de neclintire. Și, scoțând un țipăt de spaimă, se prăbuși iarăși fără simțire. Iar domnița, pe care Allah o dăruise cu isteciune de minte, pricepu atunci că femeia care-i sta dinainte, cu înfățișarea aceea de amenințare neputincioasă, nu era alta decât harpia cea cumplită, Fattumah din Cairo, nevasta dintâi a lui Maruf, de pe vremea când era cavaf. Și nevoind să-l lase pe Maruf pradă răutăților pe care le-ar mai fi putut săvârși afurisita, frecă inelul și îi dete efritului din cornalină o altă poruncă; și pe dată harpia fu ridicată și dusă în grădină. Și fu legată, cu un lanț greu de fier, de un roșcov uriaș, cum sunt legați urșii nedomesticiți. Și rămase acolo, osândită să-și schimbe firea, ori să moară de moarte grea. Și iacă-așa cu ea.

Cât despre Maruf și soția lui, domnița, apoi aceștia trăiră de-atunci înainte în huzur desăvârșit, sporindu-și vița, vreme de ani și ani, până la sosirea Despărțitoarei celor ce se au dragi, Sfărâmătoarea fericirii, Ziditoarea de morminte, Moartea cea de neabătut.

Or, mărire celuia Singurul viu, a căruia suflare durează peste viață și peste moarte, pe tărâmul veșniciei, departe.

Pe urmă Șeherezada, în noaptea aceea, nesimțindu-se deloc toropită de osteneală și văzând că sultanul Șahriar era gata s-o mai asculte, începu povestea următoare, care este povestea cu un tânăr bogat, care a privit prin Bageacurile Științei și ale Istoriei.

SFÂRȘIT

0:00