Află, dar, o, doamne al vremilor, că din mila cerească, pescarului și soției sale, mândrețea aceea, li se născu un băiețel. Iar părinții îi deteră acelui băiețel numele de Mohammad cel Destoinic, în amintirea înhorboțitului cel de-o zi care îi scăpase de la ananghie. Și copilul era frumos ca maică-sa.
Iar sultanul avea și el un copil, de-o seamă cu băiatul pescarului; da copilul sultanului era bătut de urâciune, iar la culoare era de culoarea fiilor de felahi.
Or, cei doi băieți umblau la aceeași școală, să învețe a citi și a scrie. Și când fiul sultanului, care era un trântor și un neisprăvit, îl vedea pe fiul pescarului, care era un sârguincios și un destoinic, îi zicea:
— Hei, fie-ți dimineața fericită, plod de pescar!
Și îi zicea așa spre a-l umili. Iar Mohammad cel Destoinic răspundea:
— Și ție fie-ți dimineața fericită, o, fiu de sultan, și albească-ți chipul cel negru ca pielea de iminei bătrâni!
Și cei doi băieți umblară așa laolaltă la scoală vreme de un an, dându-și mereu binețe în felul acesta. Și, până la urmă, fiul sultanului se duse îmbufnat să-i povestească lui tătâne-său necazul, spunându-i:
— Copilul pescarului, câinele acela, îmi întoarce în fiecare zi salamalecul zicându-mi: „Tu, cel cu fața neagră ca pielea de iminei bătrâni.”
Atunci sultanul se supără; ci, întrucât nu îndrăznea, din pricina trecutului, să-l pedepsească el însuși pe fiul pescarului, îl chemă pe șeicul dascăl al școlii și îi spuse:
— O, șeicule, dacă vei vroi să-l omori pe băiatul Mohammad, fiul pescarului, am să-ți dau un peșcheș bogat și am să-ți dăruiesc niște cadâne și niște roabe albe și frumoase.
Iar dascălul școlii se bucură și răspunse:
— La poruncile tale, o, doamne al vremilor! În fiece zi am să-l binecuvânt pe copil cu o ciomăgeală, până ce are să-și dea sufletul de-atâta binecuvântare!
Și-așa că, a doua zi, când Mohammad cel Destoinic se duse la școală să citească din Coran, dascălul le spuse școlarilor:
— Aduceți varga de pedepsit și așterneți-l pe fiul pescarului la pământ.
Iar școlarii, cum era obiceiul, îl înșfăcară pe Mohammad și îl întinseră la pământ și îi puseră picioarele în menghina de lemn. Iar dascălul școlii luă varga și începu să-l croiască pe băiat la tălpi, până ce țâșni sângele din ele și până ce pulpele și labele picioarelor se umflară de tot. Și îi spuse:
— Inșallah, mâine o luăm de la capăt, o, încăpățânatule!
Și băiatul, de cum îi deteră drumul din scula schingiuirilor, fugi de la școală, slobozindu-și picioarele în vânt. Și se duse la tatăl și la mama sa și le spuse:
— Iacătă! Șeicul m-a bătut de moarte, din pricina fiului sultanului. Eu nu mă mai duc la școală și am să mă fac pescar ca tata.
Iar taică-său îi spuse:
— Bine, fiule!
Și se ridică, și îi dete un năvod și un coș, și îi zise:
— Ține, iacătă-ți sculele de pescuit. Iar mâine du-te la pescuit, chiar dacă n-ai să agonisești decât atâta cât îți trebuie ca să trăiești.
Și-așa că, a doua zi, de cu zori, Mohammad băiatul se duse să arunce năvodul în mare. Da nu avu de prins în năvod decât un barbun, atâta tot. Și Mohammad strânse năvodul și își zise: „Am să prăjesc barbunul în chiar solzii lui și am să-l mănânc de prânz.” Se duse așadar să adune niște iarbă uscată și niște vreascuri, le aprinse și luă barbunul ca să-l frigă pe jar. Atunci barbunul deschise gura și începu să-i grăiască, spunându-i:
— Nu mă frige, a Mohammad! Eu sunt un sultan dintre sultanii din mare. Pune-mă îndărăt în apă așa cum eram, și am să-ți fiu de folos la vreo vreme rea, și am să-ți vin într-ajutor în zilele de ananghie!
Iar el zise:
— Bine.
Și puse îndărăt în apă barbunul. Și iacă-așa cu el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și doua noapte urmă:
Și puse îndărăt în apă barbunul. Și iacă-așa cu el. Da în ceea ce îl privește pe sultan, Măria Sa, peste două zile îl chemă pe dascălul de la școală și îl întrebă:
— L-ai omorât pe băiatul Mohammad, fiul pescarului?
Iar dascălul răspunse:
— I-am tras o bătaie bună chiar din ziua dintâi, până l-am făcut de-a leșinat. Atunci a fugit și nu s-a mai întors. Iar acuma este pescar ca și tată-său.
Și sultanul îl izgoni și-i zise:
— Sictir de-aci, o, pui de cățea! Fi-ți-ar taică-tău afurisit și mărita-ți-s-ar fie-ta cu un porc!
După care îl chemă pe vizir și îi spuse:
— Băiatul n-a murit. Ce să facem?
Iar vizirul îi răspunse sultanului:
— Am să-ți rostuiesc eu o cale pentru moartea lui!
Și sultanul îl întrebă:
— Cum ai să-i rostuiești moartea?
El răspunse:
— Știu o fată tare frumoasă, fiica sultanului din Țara Verde. Țara aceea se află departe de aici cale de șapte ani. Așa că avem să-l chemăm pe fiul pescarului, iar eu am să-i spun: „Sultanul, stăpânul nostru, are multă prețuire față de tine și se bizuie pe vitejia ta. Așa că trebuie să te duci în Țara Verde și s-o aduci de acolo pe fata sultanului acelei țări, întrucât stăpânul nostru sultanul vrea să se însoare cu ea, și nimeni afară de tine nu ar putea să i-o aducă.”
Și sultanul îi răspunse vizirului:
— E bine! Trimite după băiat!
Atunci vizirul porunci să fie adus flăcăiașul Mohammad, în pofida ciudei acestuia și îi zise:
— Stăpânul nostru sultanul dorește a te trimite să i-o aduci pe fata sultanului din Țara Verde.
Iar el răspunse:
— Da de când oi fi știind eu drumul înspre țara aceea?
Vizirul spuse:
— Trebuie.
Atunci băiatul plecă necăjit și se duse la maică-sa să-i povestească năpasta. Iar maică-sa îi spuse:
— Du-te și-ți plimbă necazul pe malul râului, aproape de locul unde se varsă râul în mare, și necazul are să ți se spulbere de la sine.
Și băiatul Mohammad se duse să se plimbe cu necazul său pe malul mării, aproape de gura râului.
Și, cum umbla așa în lung și în lat, necăjit, barbunul de odinioară ieși din mare și veni la el pe țărm, dându-i binețe. Și îi zise:
— Pentru ce ești necăjit, Mohammad Destoinicule?
El răspunse:
— Nu mă mai întreba! Căci lucrul este fără de izbăvire.
Iar peștele îi zise:
— Izbăvirea este în mâinile lui Allah. Grăiește.
El spuse:
— Gândește-te, o, barbunule, că vizirul cel de păcură mi-a zis: „Trebuie să te duci să ne-o cauți pe fata sultanului din Țara Verde.”
Și barbunul îi zise:
— Bine. Du-te la sultan și spune-i: „Am să mă duc să ți-o caut pe fata sultanului din Țara Verde. Da, pentru aceasta, trebuie ca tu să pui să mi se facă o dahabia de aur. Și trebuie ca aurul acela să fie luat din averea vizirului tău.”
Și băiatul Mohammad se duse să-i spună sultanului ceea ce îi spusese barbunul. Iar sultanul nu putu să facă altminteri decât să pună să i se meșterească dahabiaua de aur, din averea vizirului și în ciuda nasului aceluia. Iar vizirul era să moară de ciudă mocnită. Și Mohammad se sui în dahabiaua de aur și plecă pe râu în sus.
Iar barbunul, prietenul său, mergea înainte-i, arătându-i drumul și călăuzindu-l de-a lungul brațelor râului și al curgerilor de ape, până ce, într-un sfârșit, ajunse la Țara Verde. Și Mohammad cel Destoinic trimise un pristav în cetate ca să strige: „Tot omul, fie femeie, fie bărbat, fie copil, fie tânăr, fie bătrân, poate să coboare pe malul râului ca să se uite la dahabiaua de aur a lui Mohammad cel Destoinic, fiul pescarului.”
Atunci toți târgoveții din cetate, cu mic cu mare, bărbați și femei, veniră să se uite la dahabiaua de aur. Și șezură să se uite la ea opt zile în șir. Atunci fata sultanului nu mai putu nici ea să-și înfrâne ispita și ceru îngăduință de la tătâne-său, spunând:
— Vreau să mă duc și eu, ca toți ceilalți, să văd dahabiaua.
Atunci sultanul se învoi și, mai întâi, porunci să se dea de veste în toată cetatea că nimenea, nici bărbat, nici femeie, nu are îngăduință în ziua aceea să iasă din casă, nici să se preumble prin partea țărmului, întrucât domnița urma să se ducă să vadă dahabiaua.
Și-așa că fata sultanului se duse pe țărm să se uite la dahabiaua de aur. Și îl întrebă prin semne pe Destoinic dacă ar putea să intre și s-o vadă și pe dinlăuntru. Și după ce Mohammad îi făcu din cap și din ochi un semn care însemna „da”, fata se sui pe puntea dahabialei și începu s-o cerceteze. Atunci Mohammad cel Destoinic trase binișor priponul și țărușul, și dete drumul dahabialei și porni.
Or, când fata sultanului din Țara Verde își sfârși cercetarea și voi să iasă pe punte, ridică ochii și văzu dahabiaua plecată, destul de departe de-acuma de cetatea părintelui ei. Atunci îi spuse prietenului barbunului:
— Unde mă duci, Destoinicule?
El răspunse:
— Te duc la un sultan, ca să se însoare cu tine.
Ea îi spuse:
— Nu cumva, din întâmplare, sultanul o fi mai frumos decât tine, Destoinicule?
El răspunse:
— Nu știu. Ai să-l vezi numaidecât cu ochii tăi.
Atunci fata își scoase inelul de pe deget și îl aruncă în apa râului. Ci barbunul se afla acolo, luă inelul în gură și porni înainte, deschizându-le calea.
Pe urmă fata îi spuse Destoinicului:
— Eu nu am să mă mărit decât cu tine. Și vreau să fiu de bunăvoie a ta, chiar aici.
Iar flăcăul Mohammad îi spuse:
— Bine.
Și o luă, cu fecioria ei cu tot. Și se bucură de ea pe apă. Și, când ajunseră la capătul drumului, Mohammad, fiul pescarului, se duse la sultan și îi spuse:
— Iacătă-mă. Ți-am adus-o pe fata sultanului din Țara Verde. Da îți spune că nu are să iasă din dahabia decât dacă îi așterni pe pământ niște chilimuri de mătase verde, pe care să calce spre a veni la saraiul tău. Și tu ai să vezi atunci ce galeș umblă ea.
Iar sultanul îi zise:
— Bine.
Și puse să se cumpere, cu bani de-ai vizirului și spre ciuda nasului aceluia, toate chilimurile de mătasă verde câte se aflau în sukul de chilimuri și porunci să fie așternute pe jos până la dahabia.
Atunci domnița din Țara Verde ieși din dahabia și păși pe chilimurile de mătasă, îmbrăcată în verde și legănându-se de răpea mințile. Și sultanul o văzu, se minună de ea și se îndrăgosti de frumusețea ei. Iar după ce copila intră în sărai, el îi zise:
— Am să pun să se scrie chiar în seara aceasta senetul de căsătorie cu tine.
Iar copila îi spuse atunci:
— Bine. Da dacă vrei să te însori cu mine, adu-mi inelul care mi-a căzut de pe deget în apele râului. Și pe urmă avem să facem senetul și ai să te însori cu mine.
Or, inelul îl dăduse barbunul prietenului său, Mohammad cel Destoinic, fiul pescarului. Și-așa că sultanul îl chemă pe vizir și îi zise:
— Ascultă. Sultăniței i-a căzut inelul de pe deget în apele râului. Ce este acuma de făcut? Și cine poate să ni-l aducă?
Iar vizirul răspunse:
— Păi cine altul poate să ni-l aducă, de nu Mohammad, fiul pescarului, procletul și efritul?
Or, vizirul nu grăia astfel decât spre a-l face pe băiat să cadă într-o capcană fără de scăpare. Încât sultanul trimise după el în graba mare. Iar când băiatul veni, îi spuseră:
— E vorba de un inel care i-a căzut din deget sultăniței în apele râului. Și nimeni nu poate să-l aducă afară de tine.
El le răspunse:
— Bine. Na, iacătă inelul.
Iar sultanul luă inelul și se duse să i-l dea copilei din Țara Verde, și-i spuse:
— Ține, iacătă-ți inelul, și să facem în seara aceasta senetul de căsătorie!
Ea îi spuse:
— Bine. Da în țara mea, când o fată se mărită, este un obicei.
El îi zise:
— Bine. Spune-mi-l.
Ea zise:
— Se sapă un șanț de la casa mirelui până la mare, se umple șanțul cu lemne și cu vreascuri și i se dă foc. Iar mirele se aruncă în foc și merge prin el până la mare, unde se scaldă, spre a se duce apoi drept la mireasa lui. Și-așa, mirele se curăță în foc și în apă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și treia noapte urmă:
Și-așa, mirele se curăță în foc și în apă. Și-aceasta-i datina senetului de căsătorie în țara mea.
Atunci sultanul, care era îndrăgostit de preafrumoasa domniță, porunci să se sape șanțul cu pricina, puse să fie umplut cu lemne și cu vreascuri și chemă vizirul și îi zise:
— Mâine, pregătește-te să mergi acolo cu mine.
Și, a doua zi, când veni ceasul să se dea foc la șanțul cu lemne, vizirul îi spuse sultanului:
— Ar fi bine ca mai înainte să se arunce dintru-ntâi în focul acesta Mohammad, fiul pescarului, spre a vedea cum are să fie treaba. Dacă el are să iasă viu și nevătămat din foc, putem atunci să ne aruncăm în foc și noi.
Iar sultanul spuse:
— Bine.
Or, estimp, barbunul se suise în dahabia, la prietenul său, băiatul și îi spusese:
— Destoinicule, dacă sultanul are să te cheme la el și are să-ți spună: „Aruncă-te în focul acesta!” tu să nu te sperii, da să-ți astupi urechile și să rostești rugăciunea cea ocrotitoare de rău: „În numele lui Allah îndurătorul cel fără de margini și Milosârdnicul.” Pe urmă să te arunci hotărât în șanțul de foc.
Și-așa că sultanul porunci să se dea foc la butuci și la vreascuri. Și îl chemară pe Mohammad și îi spuseră:
— Aruncă-te în foc și mergi până la mare; căci tu poți, întrucât ești destoinic.
El le răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei! La poruncile voastre!
Și își astupă urechile și rosti în mintea lui rugăciunea bismillahului și intră hotărât în foc. Și ieși la partea dinspre mare, mai frumos decât fusese. Și toată lumea îl văzu și rămase uluită de frumusețea lui. Atunci vizirul îi spuse sultanului:
— Haide să intrăm și noi în foc, ca să ieșim frumoși ca fiul pescarului, procletul! Și cheamă-l și pe fiul tău, ca să se arunce în foc laolaltă cu noi și să se facă frumos cum o să ne facem noi.
Iar sultanul îl chemă pe fiu-său, cel care era urât și care avea un chip ca pingeaua de iminei vechi. Și se luară tustrei de mână și se aruncară, iacă-așa, în foc. Și se făcură un morman de cenușă.
Atunci Mohammad cel Destoinic, fiul pescarului, se duse la copilă, domnița fiică a sultanului din Țara Verde și făcu senetul de căsătorie cu ea și o luă de soție. Și se sui în scaunul de domnie al împărăției și fu domn și sultan. Și îi chemă pe lângă sine pe tatăl și pe mama lui. Și trăiră cu toții laolaltă în sărai, în deplină fericire și înțelegere, mulțumiți și înfloritori. Or, mărire lui Allah, stăpânul înfloririi, al mulțumirii, al fericirii și al bunei înțelegeri!