Află, o, doamne sultane al nostru, că mama robului tău știa o sumedenie de basme din vremurile de demult.
Și, printre multele basme pe care le-am auzit de la ea, mi l-a povestit într-o zi și pe acesta:
A fost odată, pe un meleag de pe lângă marea cea sărată, un pescar care era însurat cu o mândrețe de femeie. Și mândrețea aceea de femeie îl făcea fericit; iar el, tot așa, o făcea fericită. Și pescarul acela cobora în fiecare zi să pescuiască, și-apoi își vindea peștele, iar banii pe care îi căpăta ajungeau taman atâta cât să aibă ce mânca amândoi. Or, într-o zi, pescarul căzu bolnav și ziua aceea trecu fără nimic de mâncare. Încât, a doua zi dimineața, nevastă-sa îi zise:
— Păi bine, da tu n-ai să te duci nici astăzi la pescuit? Dacă nu te duci, cu ce-o să trăim? Ia hai, ridică-te oleacă; iar eu, dat fiind că tu ești slăbit, am să duc în locul tău năvodul de pescuit și coșul. Și-atunci, chiar dacă n-om prinde decât doi pești, o să-i vindem să avem ce să mâncăm deseară.
Iar pescarul zise:
— Bine!
Și se ridică, iar nevastă-sa luă coșul și năvodul, mergând în urma lui. Și ajunseră pe malul mării, într-un loc bogat în pești, sub zidurile saraiului sultanului.
Or, sultanul, în ziua aceea, tocmai ședea la fereastră și privea marea. Și o zări pe nevasta pescarului, mândrețea aceea și își aținti ochii asupra ei și într-o clipită se îndrăgosti de ea. Și pe dată îl chemă pe vizirul său cel mare și îi spuse:
— O, vizire al meu, tocmai am văzut-o pe nevasta pescarului de colo și m-am îndrăgostit cu patimă de ea, întrucât e o mândrețe și nu-și are pereche, nici pe de-aproape, nici pe departe, în saraiul meu.
Și vizirul răspunse:
— Treaba este gingașă, o, doamne al vremilor. Încât ce să facem?
Și sultanul răspunse:
— Nu încape șovăială: trebuie să pui străjile de la sărai să-l înșface pe pescar și să-l omoare. Eu, atunci, am să mă însor cu nevasta lui.
Iar vizirul, care era om chibzuit, îi spuse:
— Nu este cinstit să-l omorâm fără vreo vină din partea lui, că lumea are să vorbească de rău pe seama noastră. Are să spună, de pildă: „Sultanul l-a omorât pe pescar, pe săracul acela, din pricina unei femei.”
Și sultanul îi răspunse vizirului:
— Așa-i, uallahi! Da ce să fac ca să-mi împlinesc dorul cu mândrețea aceea fără de pereche?
Iar vizirul zise:
— Poți să-ți ajungi ținta pe căi legiuite. Știm cum că sala de taifas a saraiului este lungă de o sută de prăjini și lată de o sută de prăjini. Așa că avem să-i poruncim pescarului să vină în sală, iar eu am să-i spun: „Stăpânul nostru sultanul vrea să aștearnă aici în sală un chilim pe jos. Și chilimul trebuie să fie dintr-o singură bucată. Dacă nu ai să-l aduci, avem să te omorâm.” În felul acesta, moartea lui va avea o pricină. Și nu are să se spună că pricina a fost o femeie.
Iar sultanul răspunse:
— Bine.
Atunci vizirul se ridică și trimise să-i fie adus pescarul. Iar când pescarul sosi, vizirul îl luă și îl duse în sala saraiului, dinaintea sultanului și îi spuse:
— O, pescarule, stăpânul nostru sultanul vrea să-i așterni în sala aceasta, lungă de o sută de prăjini și lată tot pe-atâta, un chilim care să fie făcut numai dintr-o bucată. Drept aceea îți dă un răgaz de trei zile, după care, dacă nu ai să aduci chilimul, are să te ardă în foc. Scrie, așadar, un legământ pe hârtia aceasta și pecetluiește-l cu pecetea ta.
Când auzi ce-i spunea vizirul, pescarul răspunse:
— Păi bine, da ce eu sunt meșter de chilimuri? Eu sunt meșter de pești. Cere-mi pești de toate culorile și de toate soiurile, și ți-aduc. Da la chilimuri nu mă pricep, pe Allah! Și habar n-am de ele și habar n-am nici baremi de mireasma ori de culoarea lor. Da pește m-aș învoi și aș pecetlui.
Ci vizirul răspunse:
— Degeaba îți mai bați gura. E poruncă de la sultan.
Iar pescarul zise:
— Hei, pe Allah! Poți să-mi iei o sută de peceți, nu numai o pecete, de vreme ce iacătă-mă meșter de chilimuri!
Și își plesni mâinile una de alta și ieși din sărai și se duse la nevastă-sa, necăjit.
Iar nevastă-sa, văzându-l în starea aceea, îl întrebă:
— De ce ești necăjit?
El răspunse:
— Taci. Și, fără să mai scoți o vorbă, ridică-te și strânge bruma de catrafuse pe care le avem și să fugim din țara aceasta.
Ea întrebă:
— Pentru ce?
El răspunse:
— Pentru că sultanul vrea să mă omoare peste trei zile.
Ea îi zise:
— Păi cum?
El răspunse:
— Vrea de la mine un chilim lung de o sută de prăjini, pentru sala din saraiul lui!
Ea întrebă:
— Numai atâta?
El răspunse:
— Da.
Ea spuse:
— Bine. Culcă-te liniștit, și mâine am să-ți aduc chilimul și ai să-l așterni în sala sultanului.
El atunci zise:
— Atâta îmi mai lipsea! Acuma-i desăvârșit! Ori ai înnebunit și tu ca vizirul, bre, femeie, ori suntem noi cumva meșteri de chilimuri?
Ci ea răspunse:
— Vrei chilimul chiar acum? Și te-ai duce numaidecât să-l iei și să-l aduci aici?
El spuse:
— Da, mai degrabă numaidecât, în loc de mâine, ca să mă liniștesc. Numai așa aș putea să dorm în tihnă.
Ea îi zise:
— Dacă-i așa, o, bărbate, yallah, scoală-te și du-te în cutare loc, dinspre grădini. Acolo ai să dai de un pom strâmb, sub care se află un puț. Iar tu să te pleci peste puț și să te uiți în lăuntrul lui și să strigi: „O, cutărico, prietena ta cea dragă, cutărică, îți trimite cu mine salamalecul ei și îți spune să-mi dai, ca să i-l duc, fusul pe care l-a uitat la tine ieri, când se grăbea să se întoarcă acasă până să se lase întunericul, întrucât vrem să împodobim o odaie cu fusul acela.”
Iar pescarul îi zise nevesti-sii:
— Bine.
Plecă, așadar, fără de zăbavă, la puțul cu pricina, de sub pomul cel strâmb, se uită în adânc și strigă:
— O, cutărico, prietena ta cea dragă, cutărică, îți trimite cu mine salamalecul ei și îți spune: „Dă-ne fusul pe care l-a uitat la tine, întrucât vrem să împodobim o odaie cu fusul acela.”
Atunci, cea din puț – singur Allah îi știa de știre! – răspunse zicând:
— Păi pot eu să nu-i dau orice prietenei mele dragi? Ține, iaca fusul! Ia-l și du-te de așterne și împodobește cu el odaia cum vei vroi. Pe urmă să mi-l aduci îndărăt.
El spuse:
— Bine.
Și luă fusul pe care îl văzu ieșind din puț. Îl puse în sân și plecă în treaba lui, îndreptându-se spre casă și zicându-și: „Muierea asta m-a făcut la fel de nebun cum e ea.” Și își văzu de cale și ajunse la nevastă-sa și îi zise:
— O, fiică a socrului meu, iacătă că ți-am adus fusul.
Ea îi spuse:
— Bine. Acuma du-te la vizirul care îți vrea moartea și spune-i: „Dă-mi un cui mare!” Iar el are să-ți dea un cui și tu ai să-l înfigi la un capăt al sălii celei mari, ai să legi de cui firul de pe fusul acesta și ai să întinzi chilimul, cât de lung și cât de lat ai să vrei!
Iar pescarul se minună, strigând:
— O, femeie, așadar tu vrei ca, înainte de moartea mea cea apropiată, să-și râdă oamenii de casa mea și să-și bată joc de mine, luându-mă de nebun? Păi se află un chilim de o sută de prăjini în fusul ăsta?
Ea îi spuse burzuluindu-se:
— Vrei să pleci cât mai iute, ori nu vrei? Taci odată, bre omule și du-te precum ți-am spus!
Iar pescarul se duse la sărai, cu fusul, zicându-și: „Nu este mântuire și tărie decât întru Allah Atotștiutorul. Iacătă, o, sărman de tine, ziua de pe urmă a vieții tale.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și una noapte urmă:
„Iacătă, o, sărman de tine, ziua de pe urmă a vieții tale.”
Și se duse la sultan și la vizir. Iar vizirul îi zise, uitându-se aiurea:
— Unde este chilimul, o, pescarule?
Și el răspunse:
— Îl am aici!
Ei îl întrebară:
— Unde aici?
El le răspunse:
— Aici, în sân!
Iar ei începură să râdă de el, zicând:
— Iacătă-l pe unul care se ține de glume înainte de-a muri!
Iar vizirul îl întrebă în bătaie de joc:
— Da ce, un chilim de o sută de prăjini este o minge de copil care poate să fie băgată în sân?
El i-o întoarse:
— Da ce vă privește pe voi? Mi-ați cerut un chilim, iar eu vi l-am adus, nu aveți nimic altceva de cerut de la mine. Așa că, în loc să râzi de mine, o, vizirule, ia scoală-te și dă-mi un cui mare. Iar chilimul are să fie dinainte-vă, colea în sală!
Atunci vizirul se ridică, râzându-și de sminteala pescarului, luă cuiul și spuse la urechea armașului:
— O, armașule, să stai colea, lângă ușa de la sală. Și, cum pescarul, când am să-i dau cuiul, nu are să poată așterne chilimul precum doresc, tu să scoți paloșul, fără să mai aștepți altă poruncă de la mine, și, dintr-o fulgerătură, să-i zbori capul.
Și armașul răspunse:
— Bine!
Iar vizirul se duse să-i înmâneze pescarului cuiul, spunându-i:
— Ia fă-ne acuma să-ți vedem chilimul.
Atunci pescarul înfipse cuiul la un capăt al sălii, legă de cui capătul firului de pe fus și răsuci fusul, zicându-și: „Toarce-mi moartea, o, afurisitule!” Și iacătă că se întinse și se așternu de-a lungul sălii, în toate părțile, un chilim împărătesc care nu-și afla perechea în tot saraiul. Iar sultanul și vizirul se uitară unul la altul năuci, vreme de un ceas, pe când pescarul sta cuminte, fără să spună nimic. Pe urmă vizirul clipi din ochi înspre sultan, cu o privire isteață și se întoarse înspre pescar, și-i zise:
— Sultanul este mulțumit și îți spune: „Bine”. Da îți mai cere un lucru.
El îi zise:
— Și care-i lucrul acela?
Vizirul răspunse:
— Sultanul îți cere și așteaptă de la tine, să-i aduci un prunc. Și pruncul să nu fie mai mare de opt zile. Și trebuie să-i istorisească stăpânului nostru sultanul o poveste. Și povestea trebuie să înceapă cu o minciună și să se sfârșească cu o minciună!
Iar pescarul, când auzi, îi spuse vizirului:
— Numai atâta? Pe Allah! Nu-i o cerere prea mare. Numai că habar n-am avut până acuma că pruncii de opt zile ar putea să vorbească și anume să vorbească spre a istorisi povești care au ca început o minciună și ca sfârșit o minciună, măcar și de-ar fi pruncii aceia copii de efriți.
Iar vizirul răspunse:
— Să taci! Cuvântul și porunca sultanului trebuie să fie îndeplinite. Îți dăm, pentru aceasta, un răgaz de opt zile, după care, dacă n-ai să aduci pruncul cerut, ai să guști moartea cea roșie. Scrie așadar un legământ în privința aceasta și pune-ți pecetea deasupra.
Iar pescarul spuse:
— Bine, iacătă-mi pecetea, o, vizirule. Pecetluiește tu în locul meu, întrucât eu nu mă pricep. Eu nu știu decât să-mi dreg năvodul. Pecetarul meu se află în mâinile tale, fă ce vrei și pecetluiește cu el de o sută de ori, în loc de-o dată! Iar în privința pruncului, Allah Milosârdnicul are să ne poarte de grijă!
Iar vizirul luă pecetarul pescarului și pecetlui legământul. Iar pescarul își luă îndărăt pecetarul și plecă mohorât.
Și ajunse la nevastă-sa și îi zise:
— Scoală-te și hai să fugim din țara aceasta! Ți-am mai spus o dată și n-ai vrut să mă asculți. Scoală-te, că eu mă duc!
Ea îi zise:
— Pentru ce? Din ce pricină? Au chilimul n-a ieșit din fus?
El răspunse:
— A ieșit. Da codoșul acela, vizirul acela al dosului meu, plodul acela de cățea, îmi cere acuma un prunc care să nu aibă mai mult de opt zile și care trebuie să-i istorisească o poveste; și povestea trebuie să fie minciună din minciună. Și au binevoit să-mi dea, pentru isprava aceasta, un răspas de opt zile.
Iar nevastă-sa îi zise:
— Bine. Da nu te necăji, bre omule! Cele opt zile încă nu s-au scurs și până atunci avem vreme să chibzuim și să găsim chichița mântuirii!
Or, în dimineața celei de-a opta zile, pescarul îi zise soției sale:
— Tu ai uitat oare de pruncul de care trebuie să fac rost? Astăzi am ajuns la soroc!
Ea îi zise:
— Bine. Du-te la puțul pe care îl știi, de sub pomul cel strâmb. Dintru-ntâi să-i dai îndărăt fusul celei care sălășluiește în puț și să-i mulțumești frumos. Pe urmă să-i spui: „O, cutare, prietena ta cea dragă, cutărică, îți trimite salamalecul și îți cere să-i împrumuți copilul născut ieri, întrucât avem nevoie de el pentru o treabă.”
La cuvintele acestea, pescarul îi spuse nevesti-sii:
— Uallahi, nu mai știu pe nimeni atâta de aiurit și de smintit ca tine, decât poate pe vizirul acela de păcură. Cum, bre femeie! Vizirul îmi cere un plod de opt zile și tu te marghiolești că, încă și mai mult, ai să-mi dai un prunc de o zi care știe să vorbească limpede și să istorisească povești!
Ea răspunse:
— Ce te bagi? Du-te numai și fă cum ți-am spus!
Iar el se minună:
— Bine. Iacătă ziua mea cea mai de pe urmă de pe pământ.
Și plecă de-acasă și merse până ce ajunse la puț. Și aruncă fusul în puț, strigând:
— Iacătă fusul!
Și adăugă:
— Bre cutare, prietena ta cea dragă, cutărică, îți trimite salamalecul și îți cere să-i dai pruncul de o zi, întrucât avem trebuință de el pentru o treabă. Numai dă zor, că altminteri capul meu are să-mi zboare de pe grumaz!
Atunci cea care sălășluia în puț – numai unul Allah îi știa de știre! – răspunse:
— Iacătă-l! Ține-l!
Și pescarul luă plodul de o zi ce i se dărui, pe când cea care sălășluia în puț îi grăia:
— Rostește asupra-i descântecul de deochi!
Iar pescarul, luând copilul, rosti asupra-i bisimillahul, zicând:
— Bisimillah errahman errahim!
Și, ținând plodul în brațe, plecă.
Și pe drum își zise: „Oare s-au pomenit pe undeva copii, fie ei chiar și în vârstă de treizeci de zile și nu de o zi ca ăsta, care să știe să vorbească și să istorisească povești, măcar fie și printre copiii efriților celor mai de-a mirărilea?” Pe urmă, spre a-și limpezi inima în privința aceasta, îi grăi copilului cel înhorboțit pe care îl ducea în brațe:
— Ia, hai, taică, glăsuiește-mi oleacă, să văd și să mă încredințez dacă asta-i ziua morții mele!
Da copilul, auzind glasul gros al pescarului, se sperie și se zbârci și la chip și din pântece și făcu precum fac toți copiii, vrasăzică începu să plângă cu niște strâmbături amarnice și să se ude pe el cât putu. Iar pescarul ajunse la nevastă-sa făcut fleașcă și înciudat și spuse:
— Iacătă că am adus copilul. Mântuiască-mă Allah! Tot ce știe este să plângă și să se ude pe el, plodul de cățea! Ia uite în ce stare m-a adus!
Ci ea îi zise:
— Ce te bagi? Roagă-te întru Prorocul, bre omule și fă cum îți spun! Ia și du fără zăbavă copilul acesta la sultan. Și-ai să vezi limpede dacă știe să vorbească ori nu știe. Numai ca să ceri pentru el trei perne și să-l așezi în mijlocul divanului și să-l sprijini cu pernele acelea, punându-i una în partea dreaptă, una în partea stângă și una la spate! Și roagă-te întru Prorocul!
Și pescarul răspunse:
— Asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Pe urmă, ducându-l la subsuoară pe noul-născut, plecă la sultan și la vizir.
Când îl văzu pe pescar că vine cu pruncul cel înhorboțit, vizirul începu să râdă și îl întrebă:
— Asta-i copilul?
Iar pescarul răspunse:
— Da.
Și vizirul se întoarse înspre copil și îi grăi cu glasul ce se ia spre a le vorbi pruncilor:
— Micuțule!
Da copilul, în loc să vorbească, își strâmbă și nasul și gura și începu să facă: „Ua! Ua!”
Iar vizirul se duse tare mulțumit la sultan și îi spuse:
— I-am vorbit copilului, da el nu mi-a răspuns și s-a mulțumit să plângă și să facă „Ua! Ua!” Or, acesta-i sfârșitul vieții pescarului. Ci dovada nu se cade să se facă decât dinaintea divanului vizirilor, emirilor și dregătorilor, întrucât am să le citesc învoielile din legământul pe care l-am pecetluit cu pescarul; și pe urmă avem să-l ucidem!
Iar sultanul spuse:
— Păi chiar așa, o, vizirule!
Și intrară amândoi în sală; iar emirii și dregătorii se strânseră acolo. Și fu adus pescarul; și vizirul citi dinaintea lui și dinaintea tuturor celor de față legământul pecetluit și spuse:
— Acuma, o, pescarule, să aduci copilul care are să ne grăiască.
Și pescarul spuse:
— Să mi se dea mai întâi trei perne, și-apoi copilul are să grăiască!
Și i se aduseră cele trei perne; iar pescarul așeză copilul în mijlocul divanului și îl rezemă cu cele trei perne. Iar sultanul îl întrebă pe pescar:
— Acesta-i copilul ce are să ne istorisească povestea care-i minciună din minciună din minciună?
Or, până să aibă vreme pescarul să dea răspuns, pruncul de o zi grăi:
— Întâi de toate, salamalecul fie asupră-ți, o, Măria Ta!
Iar vizirii și emirii și toți ceilalți se minunară de copil până peste poate.
Iar sultanul, tot atâta de uluit ca toți cei ce se aflau de față, îi răspunse copilului la urare și îi zise:
— Istorisește-ne, Destoinicule, povestea care-i o zumarica de minciuni!
Iar copilul îi răspunse, grăind:
— Iacătă! Odată, eram pe atunci în puterea tinerețelor mele, umblând pe afară din cetate, prin câmp, pe-o vreme de arșiță, am întâlnit un precupeț de pepeni verzi; și, cum îmi era tare cald și tare sete, am cumpărat un pepene verde pe un dinar de aur. Și am luat lubenița și am tăiat din ea o felie, pe care am înfulecat-o și m-am răcorit. Pe urmă, cum mă uitam în lăuntrul lubeniței, am dat de o cetate cu bastia ei. Eu atunci, fără să șovăi, mi-am spălat picioarele unul după altul și am intrat în harbuz. Și am început să mă preumblu pe acolo, uitându-mă împrejurul meu la prăvăliile și la casele și la târgoveții din cetatea aceea din lubeniță. Și am umblat așa mai departe, până ce am ajuns în câmp. Și acolo am văzut un curmal din care atârna un potop de ciorchini de curmale, toate lungi de un cot. Încât sufletul meu, care râvnea la curmalele acelea, m-a îmboldit amarnic înspre ele și n-am fost în stare să-mi destoi ispita; și m-am suit în curmal, să rup una, sau două, sau trei, sau patru curmale și să le mănânc. Ci găsii în curmal niște felahi care semănau mei în curmal și secerau spicele, pe când alți felahi băteau grâul și îl vânturau. Iar eu, după ce am mai umblat o vreme prin curmal, m-am întâlnit cu unul care bătea niște ouă pe o arie și m-am uitat mai cu luare-aminte și am văzut că din toate ouăle bătute pe arie ieșeau niște puișori. Și cocoșeii treceau într-o parte, iar găinușele în cealaltă. Iar eu m-am oprit acolo să mă uit la ei, și i-am văzut cum creșteau văzând cu ochii. Atunci am împerecheat între ei cocoșeii cu găinușele; pe urmă i-am lăsat acolo mulțumiți și m-am dus pe altă creangă din curmal. Și acolo am dat de un măgar care purta în spinare niște zumaricale de susan; și, cum chiar că sufletul meu era mort după zumaricale de susan, am luat o zumarica și am înfulecat-o din două-trei îmbucături. Și, după ce am mâncat-o astfel, am ridicat ochii și m-am pomenit afară din lubeniță. Iar lubenița s-a închis la loc și s-a făcut iarăși întreagă precum fusese. Și-aceasta-i povestea pe care o aveam să v-o povestesc!
Când auzi vorbele acestea ale nou-născutului, sultanul îi zise:
— He, he, o, șeicule al mincinoșilor și cunună a lor, he, he, Destoinicule! Iacătă o țesătură de gogoși de tufă! Da tu chiar îți închipui că am crezut o boabă din toată povestea asta drăcească? Ai, uallah! Da de când, de pildă, se află cetăți în lubenițe? Și de când ouăle, după ce au fost bătute pe o arie, mai scot pui? Mărturisește, Destoinicule, că toate astea sunt un ghiveci de minciună cu minciună!
Iar copilul răspunse:
— Nu tăgăduiesc nimic! Da și tu, Măria Ta, ar trebui să nu tăgăduiești și nici să tăinuiești gândurile tale cele adevărate față de acest amărât de pescar, pe care vrei să-l omori spre a-i răpi femeia, mândrețea aceea, pe care ai zărit-o pe țărm! Hei, da! Și nu ți-e rușine, dinaintea chipului lui Allah care ne vede, să râvnești, sultan fiind și domn, la ceea ce nu este al tău și să furi bunul aproapelui tău, mai puțin bogat și mai puțin puternic, cum e acest pescar sărman: Pe Allah și pe harurile Prorocului – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – mă jur că dacă, pe clipă și pe dată, nu-l lași în tihnă pe pescar și nu te lepezi de gândurile tale rele față de nevasta lui, am să vă spulber de pe pământ neamul și ție și vizirului tău, de nici măcar muștele n-au să vă mai dea de urmă.
Și, grăind acestea cu un glas înfricoșător, copilul cel înhorboțit lăsă toată lumea năpădită de uluială și îi spuse pescarului:
— Acuma, unchiule, ia-mă iar și du-mă de aici la tine acasă.
Și pescarul îl luă pe pruncul de o zi, Destoinicul; și, nesupărat de nimeni, ieși din sărai și se duse mulțumit la nevastă-sa. Și, după ce femeia află ceea ce avea de aflat, îi spuse:
— Nu-ți mai rămâne decât să te duci, fără de zăbavă, să dai îndărăt copilul de unde l-ai luat. Și să nu uiți a-i duce și salamalecul meu prietenei mele dragi și mulțumirile mele, și s-o întrebi de sănătate!
Iar pescarul spuse:
— Bine!
Și făcu precum îi spusese ea să facă. După care se întoarse acasă și își săvârși spălările cele sfinte și rugăciunea; și își împlini treaba cea de rând cu soția sa, mândrețea. Și, de-atunci, trăiră amândoi în mulțumire și huzur. Și-atâta cu ei!
Și, după ce istorisi astfel povestea aceasta, cel de al treilea ispravnic de agie se așeză la locul său, iar sultanul Baâbars zise:
— O, minunată poveste! Ce păcat, o, ispravnice Ezz Al-Din, că nu ne-ai spus ce s-a mai petrecut, în zilele care au urmat, între sultan și pescar!