A fost odată un cântăreț din clarinet, care cânta și el pe unde putea. Și era însurat cu o muiere. Și muierea rămase însărcinată, din ostenelile lui, și, cu ajutorul lui Allah, născu un băiat. Ci clarinetistul nu avea nici un bănuț în casa lui, nici spre a o plăti pe moașă, nici spre a-i cumpăra ceva soției sale, lăuza. Și nemaiștiind ce să facă, plecă amărât, spunându-i nevesti-sii:
— Am să mă duc pe drumul lui Allah, să cerșesc doi bănuți de aramă de la oamenii miloși; și un bănuț am să i-l dau ca plată moașei, iar pe celălalt, tot ca plată, neguțătorului de găini, ca să-ți cumpăr o găină, cu care să te hrănești în zilele lăuziei tale.
Și ieși, așadar, din casă. Și cum străbătea un câmp, dete peste o găină aciuită pe un dâmb. Și se apropie încetișor de găină și o prinse mai înainte ca ea să aibă vreme de a fugi. Și sub ea găsi un ou ouat proaspăt. Și îl puse în sân, zicând: „Binecuvântarea a pogorât astăzi. Este taman ceea ce-mi trebuia; și nu mai am de ce să mă duc să cerșesc. Întrucât am să-i dau găina fiicei socrului meu, după ce am s-o frig, în ziua aceasta a ușurării ei; și am să vând oul pe un bănuț de aramă, pe care am să-l dau ca plată moașei.” Și, cu gândul acesta, plecă la sukul de ouă.
Or, când trecu prin sukul argintarilor și al giuvaiergiilor, se întâlni cu un giuvaiergiu evreu pe care îl cunoștea și care îl întrebă:
— Ce duci acolo?
El răspunse:
— O găină cu oul ei!
El îi zise:
— Ia dă să văd!
Și clarinetistul îi arătă giuvaiergiului găina și oul. Iar giuvaiergiul îl întrebă:
— Vrei să vinzi oul?
El răspunse:
— Da!
El spuse:
— Cu cât?
El răspunse:
— Spune tu întâi!
Giuvaiergiul spuse:
— Ți-l cumpăr pe zece dinari de aur! Nu prețuiește mai mult!
Iar săracul zise, gândind că giuvaiergiul își bate joc de el:
— Îți bați joc de mine pentru că sunt sărac; știi bine că nu acesta îi este prețul.
Iar giuvaiergiul gândi că îi cere mai mult și îi zise:
— Îți dau, ca ultim preț, cincisprezece dinari!
El răspunse:
— Allah vede!
Atunci giuvaiergiul îi spuse:
— Iacătă douăzeci de dinari de aur noi! Îi iei ori nu-i iei?
Atunci clarinetistul, văzând că târguiala era adevărată, îi dete oul, pe douăzeci de dinari de aur și zori să-i arate spatele. Ci giuvaiergiul dete fuga după el și îl întrebă:
— Ai multe ouă de-acestea acasă?
El răspunse:
— Am să-ți aduc unul mâine după ce are să-l facă găina și tot la prețul de-acum. Da dacă ar fi altcineva în locul tău, nu i l-aș vinde nici cu treizeci de dinari de aur!
Iar giuvaiergiul zise:
— Arată-mi unde-i casa ta; și în fiecare zi am să vin să iau oul, fără ca tu să te mai ostenești; și am să-ți dau cei douăzeci de dinari.
Iar clarinetistul îi arătă casa și dete fuga apoi să cumpere o altă găină în locul ouătoarei aceleia și se duse s-o dea la fript pentru nevastă-sa. Și o răsplăti din belșug pe moașă pentru ostenelile ei.
Și a doua zi îi spuse nevesti-sii:
— O, fiică a socrului meu, să nu care cumva să tai găina cea neagră care se află în cuhnie. Ea-i binecuvântarea casei. Ea ne ouă niște ouă care prețuiesc, fiecare, la prețul zilei, douăzeci de dinari de aur.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și noua noapte urmă:
Ea ne ouă niște ouă care prețuiesc, fiecare, la prețul zilei, douăzeci de dinari de aur. Și giuvaiergiul cutare ni le cumpără la prețul acesta!
Și chiar că giuvaiergiul începu să vină în fiecare zi să ia oul proaspăt ouat, plătind peșin douăzeci de dinari de aur. Iar clarinetistul nu zăbovi a răzbate la o bunăstare aleasă și a-și deschide o prăvălie frumoasă de neguțător în suk.
Iar când fiul său, cel care se născuse în ziua găsirii găinii, fu destul de mare pentru a putea să meargă la școală, clarinetistul de odinioară puse să se zidească pe cheltuiala sa o școală frumoasă și îi strânse acolo pe copiii săraci, ca să învețe a citi și a scrie împreună cu fiul său. Și găsi pentru ei toți un dascăl de școală strălucit, care știa Coranul ca pe apă și care putea să li-l spună pe dinafară, chiar începând de la cuvântul cel mai de pe urmă spre a ajunge la cel dintâi.
După care clarinetistul se hotărî să plece în hagialâc la Hedjaz și îi spuse nevesti-sii:
— Ia bine seama să nu-și râdă giuvaiergiul de tine și să-ți ia găina!
Pe urmă purcese cu o caravană la Mecca. Or, la o vreme după plecarea clarinetistului de odinioară, giuvaiergiul îi spuse într-o zi femeii:
— Am să-ți dau o ladă plină cu aur. Da-mi dai găina în schimb?
Ea răspunse:
— Cum să ți-o dau, bre omule? Soțul meu, înainte de a pleca, m-a sfătuit stăruitor să nu-ți dau decât ouăle.
El spuse:
— Dacă s-o supăra, tu nu ai nici o vină. Iau răspunderea asupra mea, iar el n-are decât să mă tragă la răspundere pe mine, care mă aflu în prăvălia mea din inima sukului.
Și îi deschise lada și îi arătă aurul din ea. Iar muierea se bucură să aibă atâta aur deodată, și-i dete giuvaiergiului găina. Iar el o luă și o omorî pe dată, și-i spuse femeii:
— Curăț-o și frige-o; am să vin s-o iau. Da dacă o lipsi o bucățică din ea, ca s-o scot îndărăt am să-i spintec pântecele aceluia care ar mânca-o.
Și plecă.
Or, la ceasul amiezii, fiul clarinetistului se întoarse de la școală. Și o văzu pe maică-sa că scoate găina din cratiță și o pune pe o tavă de farfuriu și o copere cu un ștergar de muselină. Și sufletul lui de școlar pofti numaidecât să mănânce o bucățică din găina aceea ispititoare. Și îi spuse maică-sii:
— Dă-mi și mie o bucată, mamă.
Ea îi spuse:
— Taci tu! Da ce, e a noastră?
Pe urmă, când femeia ieși o clipită din odaie, băiatul ridică ștergarul de muselină și, dintr-o mușcătură, rupse târtița găinii și o înfulecă fierbinte încă. Iar una dintre roabe îl văzu și îi zise:
— O, stăpâne al meu, ce nenorocire și ce năpastă fără de izbăvire! Fugi de acasă, căci giuvaiergiul, care are să vină să-și ia găina, are să-ți spintece pântecele ca să scoată din el târtița pe care ai mâncat-o!
Iar băiatul zise:
— Așa? Mai bine-i să plec decât să pierd târtița aceasta bună!
Și încalecă pe catârca lui și plecă. Or, giuvaiergiul nu zăbovi a veni să-și ia găina. Și văzu că lipsea târtița. Și o întrebă pe mamă:
— Unde este târtița?
Ea răspunse:
— Pe când am ieșit o clipită din odaie, fiul meu a rupt târtița cu dinții și a înfulecat-o.
Iar giuvaiergiul strigă:
— Vai de mine! Am dat tot aurul meu pe târtița aceea. Unde este fiul tău, pușlamaua, ca să-i deschid pântecele și s-o scot?
Ea răspunse:
— A fugit, de frică!
Iar giuvaiergiul ieși în grabă mare și porni să-l caute, prin cetăți și prin sate, spunând cum arată băiatul, până ce dete de el, adormit într-un câmp. Și se apropie încetișor de el, spre a-l ucide, când băiatul, care nu dormea decât cu un ochi, sări din somn. Iar giuvaiergiul țipă la el:
— Vino încoace, o, fiu al clarinetei. Cine ți-a spus să mănânci târtița? Eu am plătit pentru ea o ladă plină cu aur și m-am învoit cu maică-ta. Iar acuma învoiala are să se împlinească prin moartea ta!
Ci băiatul, fără a se tulbura, îi răspunse:
— Du-te de-aici, o, giuvaiergiule! Nu ți-e rușine să bați atâta cale pentru o târtiță de găină? Și nu-i o rușine încă și mai mare să vrei să-mi spinteci pântecele din pricina acelei târtițe?
Ci giuvaiergiul răspunse:
— Știu eu ce am de făcut.
Și își trase cuțitul de la brâu ca să deschidă pântecele băiatului. Ci băiatul îl apucă pe afurisit numai cu o mână și îl săltă și îl izbi de pământ, unde îi sfărâmă oasele și îi făcu lungimea să i se întrepătrundă cu lățimea. Iar procletul – afurisit să fie el! – muri la ceasul lui.
Or, băiatul avea să dovedească în curând urmările, asupra sa însuși, ale acelei târtițe de găină. Într-adevăr, luă calea îndărăt, spre a se întoarce la maică-sa; ci se rătăci pe drum și ajunse într-o cetate unde văzu un sărai domnesc care avea spânzurate la poartă patruzeci de capete fără unul. Și întrebă oamenii:
— Pentru ce sunt spânzurate capetele acelea?
I se răspunse:
— Sultanul are o fată tare vitează la lupta în meidan. Cel care va îndrăzni și o va birui, o va lua de soție; iar celui care nu o va birui, i se va reteza capul.
Atunci băiatul intră fără a șovăi la sultan și îi spuse:
— Vreau să cobor pe meidan cu fiica ta, ca să-mi măsor puterile cu ea.
Și sultanul îi răspunse:
— O, copilul meu, crede-mă, du-te de aici! Câți bărbați mai tari decât tine au venit și-au fost biruiți de fata mea! E păcat să te omoare!
La astea, el răspunse:
— Vreau să mă biruiască, să-mi taie capul și să mi-l spânzure la poartă.
Și sultanul zise:
— Bine, scrie așa și pune-ți pecetea pe hârtie.
Iar băiatul scrise și pecetlui.
În vremea aceasta, se așternu un chilim în curtea de dinăuntru, iar fata și băiatul coborâră pe meidan și se prinseră unul pe altul pe după mijlocul trupului și își puseră umerii unul într-altul. Și luptară amândoi minunat. Și ba flăcăul o lua și o răsturna la pământ, ba fata se ridica, întocmai ca un șarpe și îl răsturna pe el la rându-i. Și tot așa mai departe urmară a se răsturna ba el pe ea, ba ea pe el, vreme de două ceasuri de luptă, fără ca vreunul dintre ei să izbutească a-l face pe potrivnic să atingă pământul cu umărul. Atunci sultanul se supără văzând-o pe fiică-sa, de data aceasta, că nu se dovedește mai voinică. Și grăi:
— Ajunge pentru astăzi. Ci mâine aveți să mai coborâți o dată pe meidan, pentru luptă.
Pe urmă sultanul îi despărți, se întoarse în iatacurile sale, chemă hakimii de la sărai și le zise:
— În noaptea asta, să-i dați băiatului care a luptat cu fata mea să răsufle în somn niște bang adormitor; și când bangul are să-și împlinească rostul, voi să-i cercetați trupul băiatului spre a vedea de nu poartă asupra lui vreun talisman care îl face atâta de puternic. Întrucât chiar că dintre toți vitejii cei voinici din lume, fata mea i-a biruit pe cei mai tari și i-a făcut să muște pământul pe patruzeci fără unul dintre ei. Și-atunci cum de n-a putut să-l doboare pe un copilandru ca acesta? Așa încât trebuie să fie vreo pricină tainică și pricina trebuie s-o dezvăluiți voi. Altminteri, meșteșugul vostru mi se va dovedi zadarnic, iar ajutorul vostru mi se va arăta fără de volnicie și am să vă izgonesc din saraiul și din cetatea mea!
Încât, când se lăsă noaptea și când băiatul adormi, hakimii se duseră să-i dea să răsufle bangul cel adormitor, și îl adormiră adânc. Și îi cercetară trupul, bucățică cu bucățică, ciocănindu-l cum se ciocănesc urcioarele și, într-un sfârșit, găsiră înlăuntrul pieptului lui, învăluită în măruntaie, târtița găinii. Și își aduseră foarfecele și sculele, făcură o tăietură și scoaseră târtița găinii din pieptul băiatului. Pe urmă îi cusură la loc pieptul, îl stropiră cu oțet tare și îl aduseră în starea în care fusese.
Or, dimineața, băiatul se trezi din somnul cel rău și își simți pieptul ostenit și el însuși nu mai avea vârtoșia de mai înainte. Căci puterile i se duseseră odată cu târtița găinii, care avea însușirea de a-l face de nebiruit pe cel care o mâncase. Și, văzându-se acuma mai slab, nu vroi să se primejduiască a încerca o înfruntare amarnică și fugi, de frică să nu-l înfrângă și să-l omoare fata cea luptătoare.
Și, slobozindu-și picioarele în vânt, nu se opri din fugă până ce nu ajunse dincolo de vederea saraiului și a cetății. Și dete peste trei inși care se certau între ei. Și îi întrebă:
— Pe ce vă certați?
Ei răspunseră:
— Pe un lucru!
El le spuse:
— Un lucru? Ce lucru?
Ei răspunseră:
— Avem chilimul acesta de colea. Dacă se așază pe el cineva și îl lovește cu varga aceasta, și îi cere să meargă fie până și pe vârful muntelui Kaf, chilimul îl duce acolo cât ai clipi din ochi. Iar noi acuma ne omorâm pentru chilimul acesta!
El le zise:
— În loc să vă omorâți între voi pentru chilimul zburător, mai bine luați-mă pe mine ca judecător și am să vă judec fără părtinire.
Iar ei răspunseră:
— Fii-ne judecător în pricina noastră.
El le spuse:
— Întindeți chilimul pe pământ, ca să-l văd cât este de lung și de lat.
Și se așeză în mijlocul chilimului și le spuse:
— Am să arunc o piatră din toate puterile mele, iar voi să fugiți după ea tustrei. Și acela care are s-o ajungă cel dintâi va căpăta chilimul zburător.
Ei îi spuseră:
— Bine.
Băiatul atunci luă o piatră și o azvârli; iar cei trei o luară la fugă după ea. Și, pe când ei fugeau, el lovi chilimul cu varga, spunându-i:
— Du-mă drept în mijlocul curții de la saraiul sultanului cutare!
Și chilimul îndeplini porunca pe clipă pe dată și îl lăsă pe fiul clarinetei în curtea saraiului cu pricina, acolo unde de obicei aveau loc luptele domniței.
Și băiatul strigă:
— Iată luptătorul! Să vină învingătorul său!
Și fata coborî, de față cu toată lumea, în mijlocul curții și veni pe chilim dinaintea băiatului. Și numaidecât băiatul lovi chilimul cu varga, spunând: „Zboară cu noi până în vârful muntelui Kaf.” Și chilimul se ridică în slăvi, spre uluirea tuturora, și, în mai puțină vreme decât ar trebui pentru a închide un ochi și a-l deschide iar, îi și lăsă pe vârful muntelui Kaf.
Atunci băiatul îi spuse fetei:
— Cine este acuma biruitorul? Este cea care mi-a răpit din piept târtița de găină, ori cel care a răpit-o pe fata sultanului din mijlocul saraiului ei?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizecea noapte urmă:
Cine este acuma biruitorul? Este cea care mi-a răpit din piept târtița de găină, ori cel care a răpit-o pe fata sultanului din mijlocul saraiului ei?
Ea răspunse:
— Mă pun sub ocrotirea ta! Iartă-mă! Și, dacă vrei să mă duci îndărăt în saraiul tatălui meu, am să mă mărit cu tine, spunând: „Acesta m-a biruit.” Și am să le poruncesc hakimilor să pună îndărăt în pieptul tău târtița găinii.
El zise:
— Bine. Da o zicală spune: „Bate fierul cât e cald!” Iar eu vreau să fac cu tine ceea ce știi, până a nu te duce.
Ea spuse:
— Bine.
Atunci el o luă și se culcă lângă ea și, găsind-o cum se cuvine, se pregăti să bată fierul unde trebuia, câtă vreme era cald. Ci deodată fata îi aldui o lovitură de picior care îl aruncă de-a dura hăt dincolo de chilim. Și lovind chilimul cu varga, spuse: „Zboară, o, chilimule și du-mă în saraiul tatălui meu!” Și chilimul, tot atunci, își și luă zborul cu ea și o duse la sărai.
Iar fiul clarinetistului rămase singur pe vârful muntelui, primejduit să moară de foame și de sete, fără ca baremi vreo furnică să-i mai poată da de urmă. Și purcese să coboare din munte, mușcându-și mâinile de ciudă.
Și coborî așa vreme de o zi și o noapte fără a se opri și ajunse, pe la revărsat de ziuă, la mijlocul muntelui. Și, spre norocul lui, găsi acolo doi curmali care se frângeau sub povara lor de curmale coapte.
Or, unul dintre curmali avea curmale roșii, iar celălalt curmale galbene. Și băiatul se repezi să culeagă câte o creangă din fiecare soi. Și cum îi plăceau mai mult cele galbene, începu să mănânce cu poftă una dintre acele curmale galbene. Ci deodată simți o mâncărime la cap; și își duse mâna la cap, la locul unde simțea mâncărimea și pipăi un corn care îi creștea din cap cu mare iuțeală și care se răsucea împrejurul curmalului. Și degeaba se zbătu el mult și bine ca să scape, că rămase priponit de curmal cu cornul său. Atunci își zise: „Moarte pentru moarte! Mai bine-i, până una alta, să-mi astâmpăr foamea și pe urmă să mor!” Și se apucă să mănânce și curmalele cele roșii. Și ia uite! De cum înghiți una dintre roșcovanele acelea, își și simți cornul cum se desface de pe curmal și capul cum îi rămâne slobod. Și cât ai clipi din ochi, cornul fu ca și cum nici n-ar fi fost vreodată. Și nu mai rămase din el nici măcar o urmă pe cap.
Atunci băiatul își zise: „Bine.” Și se apucă să mănânce toate curmalele roșii, până ce își stâmpără foamea. Pe urmă își umplu sânul cu curmale roșii și galbene și plecă la drum mai departe, mergând zi și noapte, vreme de două luni întregi, până ce ajunse la cetatea potrivnicei lui, fata sultanului.
Și se duse sub ferestrele saraiului și începu să strige, spunând: „Hei, curmale trufanda, hei, curmale! Degete de domnițe, hei, curmalele! Cete de viteji, hei, curmalele!” Iar fata sultanului auzi strigarea vânzătorului de curmale trufanda și le spuse soațelor sale:
— Coborâți repede și cumpărați-mi niște curmale de la vânzătorul acela și alegeți-le cât mai zemoase, o, fetelor.
Și ele coborâră să cumpere curmale, care nu le fură lăsate, dată fiind raritatea lor, decât la prețul de un dinar pentru fiecare. Și fetele cumpărară șaisprezece, pentru șaisprezece dinari, și se duseră să le dea stăpânei lor.
Și fata sultanului văzu că erau curmale galbene, chiar cele care îi plăceau ei mai mult. Și le mâncă pe toate șaisprezece, aruncându-le în gură una după alta. Și zise:
— O, surorile mele, tare sunt bune!
Ci nici nu isprăvi ea bine de rostit vorbele acestea, că și simți o mâncărime aprigă, care o gâdila, în șaisprezece locuri felurite de pe cap. Și își duse mâna repede la cap și simți că șaisprezece coarne îi înmugureau prin piele, dintre plete, în șaisprezece locuri diferite. Și până să dea ea vreun țipăt, cele șaisprezece coarne se și lungiseră și, patru câte patru, se prinseră vârtos de perete.
La priveliștea aceea și la țipetele sfâșietoare pe care fata, deodată cu soațele ei, începuse să le sloboadă, taică-său veni în fugă, gâfâind și întrebă:
— Ce-i aici?
Iar soațele îi răspunseră:
— O, stăpâne al nostru, ridicam ochii când am văzut deodată aceste șaisprezece coarne cum ieșeau din capul stăpânei noastre și cum se întindeau să se prindă patru câte patru de perete, așa cum le vezi.
Atunci, tatăl domniței adună hakimii cei mai iscusiți, aceia care scoseseră din pieptul băiatului târtița găinii. Și hakimii aduseră ferăstraie ca să taie coarnele; ci coarnele nu se lăsară tăiate. Și încercară alte chipuri, da fără a ajunge la vreo izbândă și fără a dovedi s-o lecuiască pe domniță.
Atunci, tatăl ei încercă alte chipuri de mântuire și trimise un crainic în cetate să strige: „Acela care va da un leac fetei sultanului și o va scăpa de cele șaisprezece coarne, o va căpăta de soție și va fi făcut urmaș la scaunul împărătesc.”
Or, ce să vezi!
Fiul clarinetistului, care nu aștepta decât clipita aceea, intră în sărai și se duse sus la domniță, spunând:
— Am s-o scap eu de coarne.
Și de cum ajunse dinaintea ei, luă o curmală roșie, o făcu bucățele și o puse în gura domniței. Și în chiar clipita aceea un corn se și desprinse de perete și, văzând cu ochii, se chirci și, până la urmă, pieri cu totul de pe capul fetei.
La priveliștea aceea, toți cei de față, cu Măria Sa în frunte, se minunară cu bucurie și strigară:
— O! Ce hakim mare!
Iar el spuse:
— Mâine am s-o mai scap de un corn!
Atunci fu oprit la sărai, unde șezu șaisprezece zile, în fiecare zi scăpând-o pe domniță de câte un corn, până ce o mântui de toate cele șaisprezece coarne.
Și-așa că sultanul, până peste fire de minunat și de mulțumitor, puse să se scrie numaidecât senetul de căsătorie al băiatului cu domnița. Iar nunta fu prăznuită cu voioșie și în potop de lumini. Pe urmă veni și noaptea de datină.
Or, de îndată ce băiatul intră la soția sa, în odaia de nuntă, îi zise:
— Și-acuma? Care dintre noi doi este biruitor? Este aceea care mi-a luat din piept târtița găinii și care mi-a furat chilimul cel vrăjit? Ori mai degrabă este acela care te-a făcut să-ți crească șaisprezece coarne pe cap și le-a făcut să piară într-o nimicură de vreme?
Iar ea îi zise:
— Tu ești, așadar? Uf, efritule!
El îi răspunse:
— Da, eu sunt, fiul clarinetistului.
Ea îi spuse:
— Pe Allah! M-ai biruit!
Și se culcară amândoi laolaltă, și se dovediră amândoi la fel de tari și la fel de volnici. Și ajunseră sultan și sultană. Și trăiră cu toții împreună în deplină bucurie și în fericire desăvârșită.
Și-aceasta-i povestea mea!
După ce auzi istorisirea ispravnicului Nizam Al-Din, sultanul Baâbars strigă:
— Uallahi, nu știu dacă nu-i aceasta povestea cea mai frumoasă pe care am auzit-o vreodată!