POVESTEA CU COPILANDRA VRAJA INIMILOR, ISPRĂVNICEASA PĂSĂRILOR

Mi s-a izvodit, mult-norocitule sultan, că la Bagdad, cetatea păcii și sălașul tuturor bucuriilor, cuib al desfătărilor și grădină a minții, califul Harun Al-Rașid, imam al Domnului peste trei lumi și emir al drept-credincioșilor, avea ca tovarăș de pahar și ca prieten de inimă, printre apropiații și soții săi de zaiafet, pe acela ale cărui degete mânuiau cântecul, ale cărui mâini erau iubitele lăutelor și al cărui glas le era pildă privighetorilor, pe cântărețul domn al cântăreților și minune a cântării de pe vremile lui, pe vrăjitul lăutar Isac Al-Nadim, din Mossul. Iar califul, care îl îndrăgise cu o dragoste până peste poate, îi dăruise ca adăpost saraiul cel mai frumos și cel mai ales dintre saraiurile sale. Și acolo Isac avea ca sarcină și ca slujbă să le deprindă cu meșteșugul cântării și cu ghiersul pe copilele cele mai înzestrate dintre cele ce erau cumpărate de la sukurile de roabe și de prin târgurile lumii, pentru haremul califului. Și, de îndată ce vreuna se dovedea mai presus de soațele sale și le întrecea în măiestria cântării, a lăutei ori a cobzei, Isac o ducea dinaintea califului și o punea să cânte și să joace în fața lui. Și, dacă fata îi era califului pe plac, era primită pe dată în haremul acestuia. Iar dacă nu îi era chiar pe plac, fata se întorcea la locul ei printre ucenicele din saraiul lui Isac.

Or, într-o bună zi, emirul drept-credincioșilor, simțindu-și pieptul apăsat, trimise după vizirul său cel mare, Giafar barmakidul și după Isac, tovarășul de pahar și după Massrur, purtătorul spadei răzbunării. Iar când aceștia se aflară dinainte-i, le porunci să se străvestească, întocmai precum avea să facă și el. Și, străvestiți așa, păreau asemenea unei cete obișnuite de oameni de rând. Iar Al-Fazl, fratele lui Giafar și Yunus, cel priceput la meșteșugul poveștilor, li se alăturară și ei, tot așa străvestiți. Și ieșiră cu toții din sărai fără a fi băgați de seamă și ajunseră la apa Tigrului și chemară un caicgiu și îi cerură să-i ducă până în mahalaua Al-Taf din Bagdad. Iar acolo coborâră pe uscat și porniră la noroc pe drumul întâlnirilor nepregătite și al întâmplărilor negândite.

Și, cum mergeau așa pălăvrăgind și râzând, văzură venind înspre ei un moșneag cu barba albă și cu chipul preacinstit, care se temeni dinaintea lui Isac și îi sărută dreapta. Iar Isac îl cunoscu a fi unul dintre cei ce rostuiau copii și copile pentru saraiul califului. Și chiar de șeicul acela se slujea Isac ori de câte ori dorea vreo ceată proaspătă de școlari la școala lui de muzică.

Or, îndată după ce șeicul îl întâmpină astfel pe Isac, fără a-i da prin gând că soții lui Isac ar fi emirul drept-credincioșilor și vizirul său Giafar și prietenii săi, își ceru adâncă iertăciune că îl supără și că îi tulbură preumblarea și adăugă:

— O, stăpâne al meu, de multă vreme vroiam să te văd. Ba mă și hotărâsem să vin la tine la sărai. Da, de vreme ce Allah mă scoase astăzi în calea milei tale, am să-ți spun numaidecât ce-mi muncește cugetul.

Iar Isac întrebă:

— Și despre ce este vorba, o, preacinstite? Și cu ce aș putea să te ajut?

Iar neguțătorul de robi răspunse:

— Iacătă. Am, la ceasul de față, în oborul de robi, o copilă tare iscusită la cântarea din alăută și care nu are să zăbovească, atâta-i de bine dăruită, să ajungă a face cinste școlii tale; întrucât fata aceea s-ar pricepe mai bine decât oricare să soarbă învățătura ta cea minunată. Și cum, pe deasupra, gingășia-i este ca o împlinire a darurilor minții, mă gândeam că n-ai să pregeți a-ți repezi asupra-i o aruncătură de ochi. Și dacă are să-ți placă, totul are să fie bine și frumos. De nu, am s-o vând vreunui neguțător și nu are să-mi mai rămână decât să-mi cer încă o dată iertăciune pentru osteneala pricinuită ție și acestor preacinstite fețe, prietenii tăi.

La vorbele acestea ale bătrânului neguțător de robi, Isac îl cercetă pe calif dintr-o aruncătură repede de ochi și răspunse:

— O, taică, ia-o așadar înaintea noastră înspre oborul de robi și dă-i de știre copilei să fie gata de-a fi văzută și auzită de noi toți. Întrucât au să mă însoțească și prietenii mei.

Iar șeicul răspunse că ascultă și că se supune și pieri zorind pasul, în vreme ce califul și soții săi, călăuziți de Isac care știa drumul, porniră agale înspre oborul de robi.

Or, măcar că întâmplarea nu se arăta a fi nimic altceva decât o treabă de rând, ei o primiră totuși cu inimă voioasă, așa cum un pescar pe malul mării primește norocul, oricât de neînsemnat ar fi, pe care Allah i l-a scris întru întâia aruncătură de năvod. Și văzură, când se apropiară de oborul de robi, o clădire cu ziduri înalte și largă, care ar fi putut să adăpostească în voie toate noroadele din pustie. Și trecură pragul și intrară într-o sală mare, menită vânzărilor și cumpărărilor și mărginită de lavițe pe care ședeau cumpărătorii. Și șezură și ei pe lavițele acelea, în vreme ce bătrânul, care ajunsese înaintea lor, plecă s-o aducă pe copilă.

Iar pentru ea se pregătise chiar în mijlocul sălii un fel de jeț din lemn de preț și acoperit cu un chilim chindisit de la Ionia, iar la picioarele lui se afla o alăută de la Damasc cu strunele de argint și de aur.

Și, deodată, copila cea așteptată intră în sală, gingașă ca o creangă când se leagănă. Și șezu în jețul pregătit, temenindu-se dinaintea celor ce veniră s-o vadă. Și fu asemenea soarelui când strălucește în slava cerului la nămiază. Și, măcar că mâinile-i tremurau oleacă, apucă lăuta, o sprijini pe piept cum face o soră cu frățiorul ei și o sili să scoată un pestref ce vrăji mințile. Și numaidecât după aceea pișcă pe un alt rost strunele cele supuse și cântă stihurile acestea ale poetului:

Suspină, tu, o, blândă dimineață, Că poate vreun suspin de-al tău cumva se va răzni spre țara ce răsfață și dragostea și fericirea mea! Și du binețea mea înmiresmată spre cei cu care mi-a fost bine-odată.

Și spune celui drag că i-am lăsat și inima-mi și gândul chezășie a unui dor mereu nealintat!

Că dragostea mea e cu mult mai mare decât orice iubire de sub soare.

Și spune-i că mi-a săgetat de moarte și inima și ochii amândoi.

Ci dorul meu de el nu se desparte și-l port în suflet ca pe un altoi pe care-l simt adânc în piept cum crește, Sfânt mugur înflorind fără nădejde.

În fiecare noapte gândul meu, Gonind pe drumuri arse de iubire Și tresărindu-mi pleoapele mereu, a dezvățat mult-trista mea privire Să se supună somnului ei dulce, Atunci când vine ceasul să se culce.

Când fata sfârși de cântat stihurile acestea, califul nu se putu opri să nu strige:

— Mașallah asupra glasului tău și asupra măiestriei tale, o, binecuvântato! Ai strălucit, într-adevăr.

Ci, deodată, își aduse aminte de străvestia lui, și nu mai rosti o vorbă, de frică să nu se dea în vileag. Iar Isac la rându-i luă cuvântul spre-a o firitisi pe fată. Da nici nu apucă el să deschidă gura bine, că fetișcana cea dulce-cântătoare se și sculă grabnic de pe scaunul ei și veni la el și îi sărută mâna cuviincios, spunând:

— O, stăpâne al meu, mâinile înțepenesc dinaintea ta, iar la vederea ta limbile tac și limbuția, măsurându-se cu tine, amuțește. Și numai tu poți să fii, în ceea ce mă privește, dezlegătorul vălului.

Și îi spuse vorbele acestea, în vreme ce ochii îi lăcrimau. Văzând acestea, Isac, tare uluit și tulburat, o întrebă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și șaptea noapte urmă:

Văzând acestea, Isac, tare uluit și tulburat, o întrebă:

— O, preascumpă copilă, pentru ce ți se mohorăște sufletul și îți face ochii să plângă? Și cine ești, o, tu cea pe care nu te cunosc?

Iar ea lăsă ochii în jos fără a răspunde și Isac înțelese că fata nu vroia să vorbească de față cu toată lumea. Și, după ce îl întrebă din privire pe califul nedumerit, trase perdeaua care putea s-o despartă pe roabă de târgul de cumpărători și spuse cu dulceață:

— Poate că acuma ai să vrei a grăi în toată voia și slobozenia.

Și, de cum se văzu singură cu Isac, fata își săltă iașmacul de pe față cu o mișcare plină de gingășie și se ivi tot ceea ce era ea cu adevărat, numai frumusețe, albă ca luna plină, cu câte un cârlionț negru pe fiecare tâmplă, cu un nas drept și strălucitor ca sideful cel străveziu, cu o gură tăiată din carnea rodiilor coapte și cu o bărbie însemnată cu o gropiță. Și, pe chipul cel frumos, lăsat fără de văl, se dealungeau doi ochi mari și negri sub arcul de două ori scris al sprâncenelor, cele care parcă stau să treacă până dincolo de tâmple.

Iar Isac, după ce se uită la ea o clipă fără a rosti nimic, îi spuse apoi încă și mai dulce:

— Vorbește, o, copilo, cu toată încrederea.

Ea atunci grăi cu un glas ca șoapta apei de izvor:

— Așteptarea cea lungă și zbuciumul din sufletul meu m-au urâțit întru totul, o, stăpâne al meu; iar lacrimile pe care le-am vărsat mi-au spălat obrajii de frăgezimea lor. Și niciunul dintre trandafirii de altădată nu mai înflorește pe ei.

Iar Isac zâmbi și zise, curmându-i vorba:

— Da de când, o, copilo, înfloresc trandafirii pe fața lunei pline? Și pentru ce încerci, cu vorbele acestea ale tale, să-ți ponegrești frumusețea?

Ea răspunse:

— La ce-ar putea să nădăjduiască o frumusețe care până acuma nu a ars decât numai pentru sine? O, doamne al meu, de luni în șir îmi treceau zilele în oborul acesta de robi, pe când mă străduiam la fiecare mezat să născocesc tot altă pricină ca să nu fiu vândută; întrucât îți tot așteptam venirea, ca să intru la școala ta de cântăreți, despre care a ajuns faima până și în câmpiile din țara mea.

Și, pe când fata vorbea astfel, veni neguțătorul, stăpânul ei. Și Isac îl întrebă:

— Ce preț vrei pe copilă? Și, mai întâi, cum o cheamă?

Iar șeicul răspunse:

— În ceea ce privește numele ei, o, stăpâne al meu, noi îi spunem Tohfat Al-Kulub, Vraja Inimilor! Întrucât chiar că nici un alt nume nu i s-ar potrivi mai bine. În ceea ce privește prețul, trebuie să-ți spun că a fost deseori dezbătut între mine și mușteriii cei bogați care s-au înfățișat rând pe rând, ispitiți de ochii ei. Și este pe puțin de zece mii de dinari. Și sunt dator să adaug, ca să știi, că numai ea până acuma i-a oprit pe cumpărători să urce mai sus prețul, întrucât ori de câte ori, la rugămințile ei, o lăsam să vadă chipul celui ce venea s-o cumpere, îmi răspundea, știind că nu am s-o vând fără învoirea ei: „Acesta nu-mi place pentru cutare sau cutare pricină, iar cu cestălaltul nu am să ajung niciodată să mă îngăduiesc, din cutare sau cutare pricină!” Și, în felul acesta, a ajuns să-i alunge de-a binelea de la ea pe toți cumpărătorii obișnuiți și să-i lehămețească pe străini. Întrucât toți ajunseseră să știe de la început că fata are să bage de seamă la el vreo meteahnă grea ori vreun cusur; și nimeni nu mai cuteza să-i înfrunte cârtelile supărătoare. Drept care cinstea mă silește să nu-ți cer, ca preț pentru roaba aceasta copilandră, decât numai zece mii de dinari: preț care de-abia dacă îmi scoate cheltuielile.

Iar Isac zâmbi și zise:

— O, șeicule, mai pune încă de două ori zece mii de dinari la cei pe care îi ceri și poate că așa fata va ajunge la prețul cuvenit.

Și, după ce spuse acestea dinaintea neguțătorului uluit, adăugă:

— S-o duci chiar astăzi pe fată la mine acasă, spre a ți se plăti prețul hotărât între noi.

Și îl lăsă, după ce îi zâmbi copilei tulburate și se duse la calif și la ceilalți care îl însoțeau pe calif. Și îi găsi până peste poate de nerăbdători și le istorisi, fără a le tăinui nici un amănunt, tot ceea ce se petrecuse. Și toți laolaltă ieșiră din oborul de robi, spre a-și vedea de plimbare, după toanele întâmplării.

În ceea ce o privește pe copila Vraja Inimilor, bătrânul șeic, stăpânul ei, se grăbi s-o ducă pe clipă de dată la saraiul lui Isac și să-și primească cei treizeci de mii de dinari ce-i fuseseră hotărâți drept preț de cumpărare. Pe urmă plecă la rosturile lui.

Atunci copilițele roabe din casă se strânseră în jurul ei și o duseră la hammam unde o scăldară desfătător, și o îmbrăcară, o pieptănară și o împodobiră cu odoare de toate felurile, cu salbe și cu inele și cu lănțuguri la mâini și la picioare și cu vâlnice chindisite cu zarafir și cu pieptar de argint. Iar dulcea gălbeneală de pe chipu-i luminos și luciu era ca a lunii la vremea Ramadanului deasupra unei grădini împărătești.

Când stăpânu-său Isac o văzu pe copilandra Vraja Inimilor cu înfățișarea ei cea nouă, mai tulburată și mai fâstâcită ca o mireasă în noaptea nunții, se firitisi pentru cumpărătura pe care o făcuse și își zise în sineși: „Pe Allah! După ce copila aceasta are să învețe un șir de zile la școala mea, și are să se mai desăvârșească la meșteșugul lăutei și al cântării și după ce, ca urmare a mulțumirii inimii ei, are să-și capete iarăși pe deplin frumusețea-i firească, are să fie o dobândă de neprețuit pentru haremul califului: întrucât chiar că fetișcana aceasta nu e o urmașă de-a lui Adam, ci-i chiar o hurie de viță aleasă.”

Și dete poruncă să i se pună fetei la îndemână tot ce-i era de trebuință pentru învățarea pravilelor cântării și stărui să nu se precupețească nimic pentru ca șederea ei în saraiul cântecului să-i fie plăcută din toate privințele. Și-așa se făcu. Și, în felul acesta, totul ajunse a-i fi lesne copilei pe calea desăvârșirii meșteșugului și a frumuseții.

Or, într-o bună zi, pe când toate soațele ei, copilele cu lăute și cu țimbale, se împrăștiaseră prin grădinile ce erau puse la cheremul lor și pe când saraiul cântecului era gol-goluț de tinerele lui lune, copila Vraja Inimilor se sculă de pe divanul pe care se odihnea și intră singură în sala de învățătură. Și se așeză în scaunul ei și își puse lăuta pe piept, cum își pune o lebădă capul sub aripă. Și toată frumusețea ei întreagă i se întorsese, pe când până nu de mult fusese galbenă și stinsă. La fel cum într-un strat de flori, spre sfârșitul primăverii, bujorul ia locul zarnacadelei cea cu obrajii topiți de moartea iernii. Și-așa că, în felul acesta, copila era o ispită pentru ochi, o vrajă pentru inimi și un cântec de bucurie înălțat către Acela carele a zămislit-o.

Și, singură-singurică, își făcu alăuta să sune, scoțând din inima lemnului un șir de pestrefuri care ar fi îmbătat până și făptura cea mai împietrită. Pe urmă luă de la capăt procedeul dintâi, cu o iscusință ce întrecea toate trilurile și toate ciripiturile păsărilor cântărețe. Întrucât chiar că în fiecare deget de-al ei se afla tăinuită câte o minune.

Și de bună seamă că nimănuia nu avea cum să-i dea prin gând, în saraiul lui Isac, cum că meșterul însuși își găsise în fata aceea un meșter pe măsura lui, de nu cumva fata era chiar mai presus. Întrucât din ziua când, în oborul de robi, tulburarea făcuse să tremure și mâinile și glasul minunatei copile, ea nu mai avusese prilejul să cânte nici din lăută, nici din gură, dinaintea nimănuia, nefăcând altceva, ca și soațele sale, decât să asculte învățăturile lui Isac și pe urmă să cânte, da nu singură, ci numai împreună cu toate ucenicele.

Așa încât, atunci când făcu lemnul cel răsunător al lăutei să spună toate glasurile păsăretului ce încununaseră copacul din care lăstărise odinioară, copila își dete capul pe spate și lăsă să i se reverse de pe buze, cântând, stihurile acestea ale poetului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și opta noapte urmă:

Așa încât, atunci când făcu lemnul cel răsunător al lăutei să spună toate glasurile păsăretului ce încununaseră copacul din care lăstărise odinioară, copila își dete capul pe spate și lăsă să i se reverse de pe buze, cântând, stihurile acestea ale poetului:

Când sufletul e ars de dor Spre cel la care visu-l poartă, Nimic nu-i poate fi opor, Nici măcar ne-ndurata soartă.

O, tu, cel care mi-ai zdrobit De-a pururi inima și gândul, Hai, ia-mi și viața-ntr-un sfârșit și stăpânește-le de-a rândul.

De vreme ce nici un alt chin Ci numai chinul lipsei tale Mă poate frânge pe deplin Și mă ucide-acum de jale.

Râzând, mi-ai spus: „Doar eu aș ști Să-ți vindec răul ce te arde, Când nici un vraci n-ar izbuti Să te mai mântuie de moarte și numai o privire-a mea Ar fi de-ajuns s-aducă leacul! Și inima ți-aș vindeca și sufletul din piept, săracul!”

Cât ai să-ți râzi, o, crud călău, De rana care mă ucide? Drept țintă pentru ochiul tău Și pentru lăncile-i cumplite, Pe nimeni n-a mai scris Allah Pe-ntreg pământu-acesta mare, Decât pe mine să-ți fiu, ah, Batjocură și desfătare!

Or, în vreme ce fata cânta, Isac, care toată dimineața fusese plecat la calif, se întorsese fără să le fi dat de veste slugilor despre venirea lui. Și, de cum ajunse în odaia de la intrare a casei, auzi glasul ce cânta, vrăjit și dulce ca adierea dintâi a dimineții când dă binețe palmierilor și mai întăritor pentru sufletul care îl asculta decât uleiul de migdale pentru trupul luptătorului.

Și Isac rămase atâta de tulburat de mlădierile acelui glas însoțit de sunetele de alăută și care nu putea să fie, fără nici o îndoială, un glas dintre glasurile de pe pământ, ci vreo revărsare căzută din cântările raiului, nu se putu opri să scoată un strigăt mare, de înfiorare și de minunare totodată. Iar tânăra cântăreață Tohfa auzi strigătul și dete fuga, ținând încă alăuta în brațe. Și îl găsi, sprijinit de peretele odăii de la intrare, cu o mână la inimă, pe stăpânul ei Isac, atâta de îngălbenit la chip și atâta de tulburat, încât fata își aruncă alăuta și se repezi la el, plină de spaimă, strigând:

— Asupră-ți fie milele Celui Preaînalt, o, stăpâne al meu și ușurează-te de tot răul! Deie el să nu ai vreo boală ori supărare!

Iar Isac, venindu-și în fire, întrebă cu glas stins:

— Oare tu cântai în sala goală, o, Tohfa?

Iar copila se tulbură și se îmbujora și nu știu ce răspuns să dea la o întrebare a cărei pricină nu o știa. Ci, întrucât Isac stăruia, se temu să nu-l supere tăcând mai departe și răspunse:

— Vai, o, stăpâne al meu, era slujnica ta Tohfa!

Iar Isac, auzind răspunsul, lăsă capu-n jos și își spuse: „Iacătă ziua prăbușirii! O, Isac, suflet îngâmfat, care te credeai cel dintâi din veacul tău la glas și la cântare, nu mai ești, față de fiica aceasta a cerului, decât un rob văduvit de orice har!”

Și, tulburat până peste poate, luă mâna copilei și și-o duse la buze cu mare cinstire, apoi la frunte. Iar Tohfa se simți gata să leșine; ci tot mai avu puterea de a-și trage mâna repede, strigând:

— Numele lui Allah fie asupră-ți, o, stăpâne al meu! De când oare stăpânul sărută mâna roabei?

Ci el răspunse, cu toată umilința:

— Taci, o, Vrajă a Inimilor, o, tu, cea mai presus dintre toate făpturile, taci! Isac și-a găsit stăpânul, el care până acuma socotea că nu-și are seamăn pe lume. Întrucât, pe Prorocul – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – mă jur că până acuma am crezut că nu am seamăn pe lume și mă jur că acuma meșteșugul meu, pe lângă al tău, nu mai este decât ca o drahmă pe lângă un dinar. O, Tohfa, tu ești chiar desăvârșirea! Și pe clipă pe dată vreau să te duc la emirul drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid. Și-atunci când privirea lui va scânteia asupra ta, ai să ajungi o domniță între femei, întocmai precum și ești o sultană între făpturile lui Dumnezeu. Și-așa, au să-ți fie încununate măiestria și frumusețea. Drept care, slăvire și proslăvire ție, o, stăpână a mea, Vrajă a Inimilor! Și deie Allah numai ca, atunci când ursita-ți preaminunată te va așeza la locul de cinste în saraiul emirului drept-credincioșilor, să nu-l izgonești departe de amintirea ta pe robul tău Isac cel zdrobit!

Iar Tohfa, cu ochii scăldați în lacrimi, răspunse:

— O, stăpâne al meu, cum să te uit pe tine care ești începutul norocului meu întreg și însăși temelia inimii mele?

Iar Isac o luă de mână și o puse să-i jure pe Cartea cea Sfântă că nu are să-l uite. Și adăugă:

— Da, hotărât! Ursita ta este o ursită minunată, iar pe fruntea ta văd pecetluită bucuria emirului drept-credincioșilor. Încât îngăduie-mi să te rog să cânți dinaintea califului ceea ce cântai adineaurea numai pentru tine, pe când eu te ascultam de dincolo de ușă și mă socoteam din rândul celor miluiți de raiul lui Allah.

Și, dobândind făgăduiala copilei, îi mai spuse:

— O, Vrajă a Inimilor, ai putea tu acuma să-mi spui, făcându-mi hatârul cel din urmă, prin ce șir de întâmplări ciudate a putut o domniță să ajungă a fi amestecată în rândul robilor ce se vând și se cumpără, câtă vreme ar fi cu neputință să i se plătească prețul, nici de i s-ar grămădi dinainte toate comorile din zăcămintele cele tainice și toate bogățiile de sub pământ și din apa mărilor pe care Allah Preaînaltul le-a îngropat în inima pietrelor?

Iar Tohfa, la vorbele acestea, zâmbi și spuse:

— O, stăpâne al meu, povestea roabei tale Tohfa este o poveste ciudată; iar întâmplările prin care a trecut sunt uluitoare; încât, de-ar fi scrise cu acul pe colțul dinlăuntrul ochiului, ar sluji de învățătură celui ce le-ar citi cu luare-aminte. Și, într-una din zilele ce vin, de-o vrea Allah, am să-ți istorisesc povestea aceasta, care-i povestea vieții mele și a venirii mele la Bagdad. Ci astăzi este de ajuns să afli că am fost pradă de război la un maghrebin și am trăit printre maghrebini.

Și adăugă:

— Stau la poruncile tale, gata să te urmez la emirul drept-credincioșilor!

Iar Isac, care avea o fire chibzuită și blândă, se feri să stăruie a afla mai mult și, ridicându-se, bătu din palme și le porunci roabelor care alergaseră la chemarea lui să pregătească hainele de ieșire pentru stăpâna lor Tohfa. Și numaidecât roabele deschiseră lăzile cele mari cu țoale și scoaseră de acolo un șir întreg de rochii, minunat învrâstate, făcute din mătase de la Nishabur, înmiresmate cu balsamuri ușoare și dulci la pipăit și la vedere. Și, tot așa, scoaseră de prin sipeturile cu giuvaieruri un dichis întreg de odoare plăcute de privit. Și o îmbrăcară pe copilandră, stăpâna lor, cu șapte rochii puse una peste alta, de culori felurite și o împodobiră cu nestemate și o făcură asemeni unei preafrumoase idolițe chinezești.

Iar când toată găteala se sfârși, veniră de se rânduiră lângă ea și o sprijiniră și din dreapta și din stânga, pe când alte fete avură grijă să poarte la mâinile lor poalele cu ciucuri ale fustelor. Și ieșiră cu ea de la școala de muzică, iar Isac mergea înainte-le, deschizând drumul și avându-l alături pe un băietan arap ce ducea lăuta vrăjită.

Și alaiul ajunse la saraiul califului și intră în sala de așteptare. Iar Isac se grăbi a se duce să se înfățișeze dintru-ntâi singur dinaintea califului și grăi, după temenelile cuvenite:

— Iacătă, o, emire al drept-credincioșilor, aduc astăzi dinaintea ta o copilă fără de asemuire nici printre cele mai frumoase, un dar ales, o minune a aceluia carele a zămislit-o, o venită din rai, dăscălită și ucenica mea, cântăreața cea minunată Tohfa, Vraja Inimilor! Iar Al-Rașid zâmbi a râde și zise:

— Și unde-i vraja aceea, o, Isac? N-o fi cumva copilandra pe care am întrezărit-o într-o zi la oborul de robi, atunci când era de nevăzut și sta sub izar, ferită de ochii cumpărătorului?

Iar Isac răspunse:

— Chiar ea, o, doamne al meu! Și, pe Allah! Este mai reavănă decât dimineața cea reavănă, și mai dulce pentru urechi decât șopotul izvorului printre pietre!

Și Al-Rașid răspunse:

— Atunci, o, Isac, nu mai zăbovi să poftești aici dimineața și pe aceea care este mai reavănă decât dimineața. Și nu ne lipsi mai mult de cântecul izvorului și de aceea care este mai dulce decât cântecul izvorului. Întrucât, într-adevăr, niciodată nu se cade ca dimineața să fie tăinuită și nici apa să înceteze a cânta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute douăzeci și noua noapte urmă:

Nu mai zăbovi să poftești aici dimineața și pe aceea care este mai reavănă decât dimineața. Și nu ne lipsi mai mult de cântecul izvorului și de aceea care este mai dulce decât cântecul izvorului. Întrucât, într-adevăr, niciodată nu se cade ca dimineața să fie tăinuită și nici apa să înceteze a cânta.

Și Isac ieși s-o aducă pe Tohfa, în vreme ce califul se minuna în sufletul său că îl vedea pentru întâia oară și cu atâta tărie lăudând o cântăreață. Și îi spuse lui Giafar:

— Au nu-i de mirare, o, vizirule, că Isac vorbește cu atâta lăudare pe seama altcuiva în afară de el? Iacătă ce mă minunează până peste marginile minunării.

Și adăugă:

— Da avem să vedem numaidecât cum va fi treaba.

Și, peste câteva clipite, urmându-l pe Isac, care o ținea de mână, intră fetișcana. Și ochiul emirului scăpără asupra ei. Și sufletul lui rămase tulburat de gingășia ei; și ochii lui rămaseră fermecați de umbletul ei vrăjit, ca o fluturare de văluri de mătasă. Și, pe când el o sorbea din ochi, fata veni și se temeni dinaintea lui și își dete la o parte iașmacul de pe față. Și rămase ca luna în cea de a paisprezecea noapte a ei, neprihănită, strălucitoare, albă și senină. Și măcar că era tulburată de faptul că se afla dinaintea emirului drept-credincioșilor, nu își uită de nimic din câte cereau buna-purtare, buna-creștere și cuviința; și, cu glasul ei fără de asemuire, se ploconi dinaintea califului și rosti:

— Salamaleikum asupra ta, o, urmaș al celui mai ales dintre fiii oamenilor, o, vlăstar binecuvântat din vița domnului nostru Mahomed – asupra-i fie rugăciunea, pacea și milele cele sfinte! – cămin și adăpost al celor ce umblă pe calea dreaptă, judecător fără de greș peste cele trei lumi. Primește salamalecul celei mai supuse și mai neînsemnate dintre roabele tale.

Iar Al-Rașid, auzind vorbele acestea, rostite cu un glas atâta de desfătător, se însenină și se îmbujoră și strigă:

— Mașallah, o, tipar al desăvârșirii!

Și se uită la ea cu și mai mare luare-aminte, și sta să se topească de mulțumire. Iar Giafar și Massrur ședeau și ei la fel, gata să-și dea duhul de bucurie. Pe urmă Al-Rașid se sculă din jețul lui domnesc și coborî la fată și se duse lângă ea și, cu multă dulceață, îi trase peste față iașmăcuțul de mătasă: ceea ce vroia să însemne că de-aici înainte fata ținea de haremul lui și că de aici înainte era primită în taina hărăzită soțiilor drept-credincioșilor.

După care o pofti să șadă jos și îi spuse:

— O, Vrajă a Inimilor, tu chiar că ești un dar ales. Da n-ai putea oare, odată cu venirea ta care ne luminează casa, să faci să intre și cântecul în sărai? Iacătă că auzul nostru este în slujba ta, ca și vederea noastră!

Iar Tohfa luă alăuta din mâinile arăpuțului rob și șezu jos la piciorul scaunului califului, spre a începe numaidecât un pestref în stare să topească și urechea cea mai nesimțitoare. Și minunea din degetele ei era o răzvedire mai tulburătoare decât cea din gușa păsărilor. Pe urmă, între răsuflările tăiate ale celor din jur, își lăsă buzele să cânte stihurile acestea ale poetului:

Când dincolo de marginile zării Copila lună iese din crivat Și-l întrevede-n umbra înserării Pe domnul mare-n purpură-mbrăcat, Se rușinează toată să se știe Cu chipul gol sub lungile-i priviri, Și-și trage peste fața șofrănie Iașmacul alb al norilor subțiri.

Pe urmă-așteaptă până ce se-afundă Emirul strălucit departe-n zări, Apoi și ea, pe boltă sus, rotundă, Dă pas prealiniștitei ei plimbări.

Și dacă ea, domnița, nu e-n stare Să-nfrunte ochiul craiului avan, Cum să-l înfrunte-o fată oarecare Pe mult-strălucitorul ei sultan?

Și Al-Rașid se uită la fată cu dragoste, cu poftă și cu dulceață și fu atâta de vrăjit de harurile ei firești, de frumusețea glasului ei și de măiestria danțului și a cântecului ei, încât coborî din scaunul împărătesc și se duse să șadă pe chilim lângă ea și îi zise:

— O, Tohfa! Pe Allah! Tu, într-adevăr, ești un dar ales.

Pe urmă se întoarse înspre Isac și îi zise:

— Chiar că, o, Isac, nu ai fost îndestul de drept în judecata ta despre minunăția aceasta, cu toate câte ne-ai spus în privința ei. Întrucât nu mă sfiesc să adaug că te întrece până și pe tine, fără de tăgadă. Și-a fost scris ca nimănuia să nu-i fie dat a-i face dreptate, afară de calif!

Iar Giafar strigă:

— Pe viața capului tău, o, doamne al meu, adevăr spui! Copila aceasta este o răpitoare de minți!

Iar Isac zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, eu chiar că nu am nimica împotriva judecății tale, mai ales că, atunci când am auzit-o întâia oară, am simțit tare limpede, numaidecât, că toată măiestria mea și tot ceea ce mi-a menit Allah ca har nu mai erau nimic în chiar ochii mei. Și mi-am grăit: „O, Isac, ziua de astăzi este pentru tine ziua prăbușirii!”

Iar califul grăi:

— Atunci e bine!

Pe urmă o rugă pe Tohfa să mai cânte o dată cântecul acela. Și, după ce o ascultă încă o dată, iarăși se minună și se înfioră de bucurie. Și îi spuse lui Isac:

— Pe volniciile strămoșilor mei! Mi-ai adus un dar care prețuiește cât împărăția lumii.

Pe urmă, nemaiputând de bucurie, da nevroind să se arate prea aprins de față cu tovarășii săi, califul se sculă și îi spuse lui Massrur hadâmbul:

— O, Massrur, ridică-te și du-o pe stăpâna ta Tohfa la iatacul de cinste din harem. Și ai grijă să nu-i lipsească nimic.

Și hadâmbul spătar ieși cu Tohfa. Iar califul, cu ochii umezi, se uita după ea cum se depărta cu mersul ei de gazelă, cu podoabele și rochiile ei dungate. Și îi spuse lui Isac:

— E îmbrăcată minunat. De unde are hainele acestea cum n-am mai văzut altele asemenea în saraiul meu?

Și Isac spuse:

— Le are de la robul tău, ca urmare a dărniciilor tale asupra capului meu, o, doamne al meu. Toate sunt un dar pe care l-a căpătat de la tine, prin mijlocirea mea. De altminteri, pe viața ta! Toate darurile din lume nu mai sunt nimic pe lângă frumusețea ei.

Iar califul, care niciodată nu se dovedea lipsit de filotimie, se întoarse înspre Giafar și îi zise:

— O, Giafar, să-i numeri pe dată credinciosului nostru Isac cinci mii de dinari din vistierie; și să-i dai zece rânduri de rochii din dulapurile împărătești.

Pe urmă, cu fața înseninată și cu gândurile scuturate de toată grija, porni înspre iatacul cel tainic unde Tohfa fusese dusă de spătar. Și intră la fată, rostind:

— Pacea fie cu tine, o, Vrajă a Inimilor!

Și se duse lângă ea și o luă în brațe, acolo, în umbra perdelei de taină. Și o găsi fecioară neprihănită, curată ca un mărgăritar de sub apele mării, cules proaspăt. Și se bucură de ea.

Și, din ziua aceea, Tohfa dobândi un cin tare înalt în inima lui, de nu mai putea califul să-i îndure lipsa nici măcar o clipită. Ba, până la urmă, ajunse să pună în mâinile ei cheile de la toate treburile împărăției, întrucât găsise în ea o femeie plină de înțelepciune. Și Tohfa, ca tain rânduit pentru ea, avea două sute de mii de dinari pe lună și cincizeci de fete roabe în slujirea ei zi și noapte. Și cu darurile și cu lucrurile de preț ce le căpăta, ar fi putut să cumpere toate țările Irakului și toate pământurile de la Nil.

Și dragostea de această copilă se împlântă atâta de tare în inima califului, încât Al-Rașid nu vroi să se încreadă în nimenea pentru straja ei. Iar când ieșea de la ea, ținea el însuși cheia de la iatacul de taină. Ba chiar, într-o zi, pe când copila cânta dinaintea lui, fu cuprins de o revărsare de patimă atâta de mare, încât dete să-i sărute mâna. Ci ea se trase îndărăt dintr-o zvâcnitură și, în tresărirea aceea repezită, își sparse lăuta. Și începu să plângă. Și atunci Al-Rașid, tulburat peste măsură, îi șterse lacrimile și, cu un glas tremurând, o întrebă pentru ce plânge și strigă:

— Deie Allah, o, Tohfa, ca niciodată să nu cadă vreo lacrimă nici măcar dintr-un ochi de-al tău!

Iar Tohfa zise:

— Ce sunt eu, o, doamne al meu, de vrei să-mi săruți mâna? Au vrei cumva ca Allah și Profetul său – asupra-i fie rugăciunea și pacea! – să mă pedepsească pentru aceasta și să-mi spulbere fericirea? Întrucât nimenea de pe lume nu a ajuns la o asemenea cinstire!

Iar Al-Rașid fu mulțumit de răspunsul ei și îi spuse:

— Acuma, când știi, o, Tohfa, locul adevărat la care te-ai ridicat în cugetul meu, nu am să mai încerc faptul care te-a tulburat. Înseninează-ți așadar ochii, și să știi bine că numai tu îmi ești scumpă și că am să mor de dragul tău.

Și Tohfa căzu la picioarele lui și îi cuprinse genunchii cu mâinile. Iar califul o ridică și o luă în brațe și îi zise:

— Numai tu ești sultana mea. Și ești mai presus chiar decât fiica moșului meu, Sett Zobeida.

Or, într-o zi, Al-Rașid plecase la vânătoare, iar Tohfa se afla singură în iatacurile ei, stând sub un sfeșnic de aur ce-o lumina cu lumânările lui îmbălsămate. Și citea dintr-o carte. Și deodată un măr înmiresmat căzu pe genunchii ei. Și ridică fruntea și văzu, afară, cine aruncase mărul. Și era Sett Zobeida. Și Tohfa, cât putu de iute, se ridică și, după salamalecurile cuviincioase, spuse:

— O, stăpână a mea, iertăciune! Pe Allah! De-aș fi fost slobodă de dorurile mele, aș fi venit în fiecare zi ca să te rog să primești slujbele mele de roabă! Să nu ne lipsească niciodată Allah de pașii tăi!

Iar Sett Zobeida intră la cadână și șezu jos lângă ea. Iar chipu-i era mâhnit și îngândurat. Și grăi:

— O, Tohfa, știu că ai o inimă mare, așa că vorbele tale nu mă minunează. Întrucât la tine mărinimia este un har firesc. Or, eu, pe viața emirului drept-credincioșilor! Nu prea am năravul să ies din iatacurile mele și să mă duc în musafirlâc pe la soțiile și pe la cadânele califului, vărul și soțul meu. Ci astăzi am venit spre a-ți zugrăvi starea stânjenitoare în care m-a lăsat de când ai intrat tu în sărai. Află, așadar, că sunt dată cu totul uitării și sunt coborâtă la treapta de cadână de rând. Întrucât emirul drept-credincioșilor nici nu mai dă pe la mine și nici nu mai întreabă nimic despre mine.

Și începu să plângă. Iar Tohfa plânse laolaltă cu ea de să-și dea sufletul. Și Zobeida îi spuse:

— Așa că am venit să-ți cer un nazar, și anume să faci în așa fel încât Al-Rașid să-mi hărăzească și mie o noapte pe lună, numai atât, ca să nu fiu coborâtă chiar pe treptele roabelor.

Iar Tohfa sărută mâna sultanei și îi spuse:

— O, cunună de pe capul meu, o, stăpână a noastră, doresc din tot sufletul ca emirul drept-credincioșilor să-și petreacă luna întreagă și nu numai o noapte cu tine, încât să ți se însenineze sufletul, iar eu să-mi dobândesc iertarea, eu care, cu venirea mea, sunt pricina mâhnirii tale. Și deie Allah ca într-o zi să nu mai fiu decât o roabă în mâinile tale de doamnă și de stăpână!

Or, estimp, Al-Rașid se întoarse de la vânătoare și se duse drept la iatacul cadânei sale dragi. Iar Sett Zobeida, zărindu-l de departe, dete zor să fugă, după ce Tohfa îi făgăduise sprijinul ei. Iar Al-Rașid intră și șezu jos zâmbind și o pofti pe Tohfa să stea pe genunchii lui. Pe urmă mâncară și băură amândoi și se dezbrăcară. Și numai atunci Tohfa îi vorbi despre Sett Zobeida și îl rugă să-i împlinească dorul inimii și să se ducă la ea în noaptea aceea. Iar el zâmbi și zise:

— De vreme ce este atâta de zornic să mă duc la Sett Zobeida, s-ar fi căzut, o, Tohfa, să-mi fi spus până a nu fi apucat să ne dezbrăcăm.

Ci ea răspunse:

— Am făcut așa, spre a da dreptate poetului care a spus:

Femeia, care cere, să nu șadă Ascunsă sub iașmac și sub izar! Mai bine e să fie goală toată, Spre-a dobândi mai repede-un nazar.

Iar Al-Rașid, când auzi răspunsul, fu mulțumit și o strânse pe Tohfa la piept. După care o lăsă, spre a face așa cum îi ceruse ea în privința mândrei Sett Zobeida. Și închise cu cheia ușa de la iatacul copilandrei și plecă. Și-atâta cu el.

Ci în ce o privește pe Tohfa, ceea ce i se întâmplă din clipita aceea este atâta de ciudat și de uluitor, încât se cade a fi povestit cu domolul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Ci într-a nouă sute treizecea noapte urmă:

Ci în ce o privește pe Tohfa, ceea ce i se întâmplă din clipita aceea este atâta de ciudat și de uluitor încât se cade a fi povestit cu domolul.

După ce Tohfa rămase singură în iatacul ei, își luă iarăși cartea și își urmă citirea mai departe. Pe urmă, simțindu-se oleacă obosită, își luă lăuta și începu să cânte numai pentru ea. Și cânta atâta de frumos, încât lucrurile cele neînsuflețite din iatac începură să dănțuiască de desfătare.

Și deodată simți lăuntric că ceva neobișnuit se petrece în odaia ei, luminată atunci de strălucirea lumânărilor. Și se întoarse și văzu în mijlocul odăii un om bătrân care dănțuia în tăcere. Ținea ochii lăsați în jos, avea o înfățișare falnică, iar călcătura îi era domnească. Și dănțuia un danț cucernic, cum nici o făptură omenească nu ar putea să dănțuiască vreodată.

Iar Tohfa se simți înghețată de spaimă. Căci ferestrele și ușile erau închise, iar ieșirile erau păzite strașnic de hadâmbi. Și ea nu își aducea aminte să fi văzut cumva vreodată la sărai chipul bătrânului acela ciudat. Încât grăbi să-și rostească lăuntric rugăciunea de izbăvire de cel necurat: „Mă adăpostesc întru Allah Preaînaltul împotriva Celui bătut cu pietre!” Și își zise: „Hotărât! N-am să mă arăt că am băgat de seamă făptura aceasta străină care se află aici. Mai degrabă am să cânt mai departe și întâmple-se ce-o vrea Allah!” Și, fără a se opri din cântat, avu tăria de a urma să cânte cântecul început; ci degetele îi tremurau pe lăută.

Și iacătă că, peste un ceas de vreme, șeicul cel jucăreț se opri din danț, veni lângă Tohfa și sărută pământul dintre mâinile ei, grăind:

— Ai strălucit, o, tu, cea mai slăvită din Răsărit și din Apus! Fie ca lumea să nu rămâie vreodată lipsită de icoana ta și de desăvârșirile tale! O, Tohfa, o, Vrajă a Inimilor, au nu mă cunoști?

Și ea strigă:

— Nu, pe Allah! Nu te cunosc! Da socot că trebuie să fii vreun ginn de pe tărâmurile Ginnistanului – alungat fie Cel-Viclean!

Iar el răspunse, zâmbind a râde:

— Adevăr grăiești, o, Tohfa! Sunt căpetenia tuturor neamurilor din Ginnistan, sunt Eblis!

Iar Tohfa strigă:

— Numele lui Allah fie cu mine și împrejurul meu! Mă adăpostesc întru Allah!

Ci Eblis îi luă mâna, i-o sărută și și-o duse la buze și la frunte, și grăi:

— Să nu-ți fie frică de nimic, o, Tohfa, întrucât de mult te afli sub ocrotirea mea și ești mult-iubită tinerei domnițe a ginnilor, care ca frumusețe printre fiicele ginnilor este ceea ce ești tu printre fiicele lui Adam. Află, dar, că de tare multă vreme vin cu ea în ospeție la tine, în fiecare noapte, fără ca tu să ne vezi și te privim fără ca tu să știi. Întrucât preafrumoasa noastră domniță Kamaria este îndrăgostită de tine până la pierderea minților și nu se jură decât pe numele și pe ochii tăi. Iar atunci când vine aici și te privește, în vreme ce dormi, se topește de dor și moarte după frumusețea ta. Iar curgerea vremii nu mai este pentru ea decât lungoare, afară de vremea nopții, când vine la tine și când se bucură de vederea ta fără ca tu s-o vezi. Așa că vin la tine ca sol, spre a-ți istorisi chinurile ei și aleanul în care zace departe de tine și să-ți spun din partea ei și din partea mea că, dacă binevoiești, te duc în Ginnistan, unde vei fi ridicată la cinul cel mai de sus printre sultanii ginnilor. Și vei domni peste inimile noastre, precum domnești aici peste inimile oamenilor. Or, astăzi, împrejurările se potrivesc de minune pentru venirea ta. Întrucât sărbătorim nunta fetei mele și tăierea-împrejur a fiului meu. Și petrecerea ar fi luminată de venirea ta, iar ginnii ar fi fericiți de vederea ta și te-ar primi toți ca sultană a lor. Și ai ședea printre noi atâta cât ai dori. Și de nu ți-o plăcea în Ginnistan și de nu ți-o fi pe voie traiul nostru, care este un trai de zaiafete necurmate, fac jurământ că, fără de stăruințe ori anevoințe, am să te aduc aici de unde te iau.

Și, auzind spusele acestea ale lui Eblis – afurisit să fie el! – înfricoșata de Tohfa nu cuteză a nu-i primi poftirea, de teama vreunor încurcături drăcești. Și răspunse că „da”, cu un semn din cap. Și numaidecât Eblis luă într-o mână lăuta pe care i-o încredință Tohfa, iar pe Tohfa o luă de cealaltă mână, rostind: „Bismillah!” Și, ducând-o astfel, deschise ușile, fără a se sluji de vreo cheie și merse cu ea până ce ajunseră la intrarea de la umblători.

Or, umblătorile, iar adesea fântânile și havuzurile, sunt locurile de care se slujesc ginnii de sub pământ și efriții spre a veni la fața pământului. Și, din pricina aceasta, nici un om nu intră la umblători fără a rosti rugăciunea de alungare a duhurilor rele și fără a se adăposti cu gândul întru Allah. Și, întocmai precum ies prin umblători, ginnii se și întorc la ei acasă tot pe acolo. Și nu se știe vreo abatere de la pravila aceasta și nici un fel de coteală de la acest obicei.

Încât atunci când speriata de Tohfa se văzu dinaintea umblătorilor, cu șeicul Eblis, își pierdu firea. Ci Eblis începu să spună soții spre a-i schimba gândurile și coborî cu ea în sânul pământului. Și după ce trecură fără de necazuri pârleazul acela anevoios, ajunseră la o trecere de sub pământ, săpată ca o boltă. Și după ce trecură prin bolta aceea, ajunseră deodată afară, sub cer. Și la ieșirea de sub pământ, un cal înșeuat îi aștepta, fără de vreun paznic ori de vreun grăjdar. Iar șeicul Eblis îi spuse preafrumoasei Tohfa:

— Bismillah, o, stăpână a mea!

Și, ținând scările șeii, o ajută să se suie pe cal, în șaua cea largă. Și Tohfa se așeză pe cât putu mai bine, iar calul numaidecât se undui ca un val sub ea și pe dată întinse niște aripi urieșești în noapte. Și se înălță în văzduhuri, în vreme ce șeicul Eblis zbura, cu putințele lui, alături de ea. Și, din toate astea, Tohfa se înfricoșă atâta încât leșină, prăbușită în șa.

Iar când, mulțumită vântului reavăn, Tohfa își veni în simțiri din leșinul ei, se văzu într-o pajiște largă, atâta de plină de flori și de prospețime, încât ai fi zis că vezi o rochie ușoară zugrăvită în culori vrăjite. Iar în mijlocul acelei pajiști strălucea un sărai, cu turnuri înalte în văzduh și mărginit de o sută și optzeci de porți de aramă roșie. Iar în pragul porții celei mari se aflau căpeteniile ginnilor, îmbrăcați în haine strălucite.

Iar când căpeteniile acelea îl văzură pe șeicul Eblis, strigară:

— Iacătă că vine Sett Tohfa!

Și de îndată ce calul poposi dinaintea porții, se înghesuiră cu toții împrejurul ei, o ajutară să descalece și o poftiră în sărai, sărutându-i mâinile. Și, înlăuntrul saraiului, Tohfa văzu o sală mare, alcătuită din patru săli ce se legau între ele, cu pereții de aur și cu pilaștrii de argint, o sală ce-ar face să crească păr pe limba care s-ar încerca s-o zugrăvească. Iar în fund de tot se vedea un jeț împărătesc de aur roșu, împodobit cu mărgăritare de mare. Și fu poftită să șadă, cu mare fală, pe jețul acela. Iar căpeteniile ginnilor veniră și se rânduiră pe treptele jețului împărătesc, împrejurul și la picioarele ei. Iar în ceea ce privește înfățișarea lor, erau asemenea cu fiii de Adam, afară de doi dintre ei, care aveau niște chipuri înfricoșătoare. Întrucât aceia doi nu aveau, fiecare, decât numai câte un ochi în mijlocul feței, croit în lung și niște dinți ieșiți înainte precum colții porcilor mistreți.

Iar când fiecare își luă locul cuvenit cinului său și când toată lumea se potoli, se ivi o domniță tânără, gingașă și frumoasă, cu un obraz atâta de strălucitor, încât lumina sala împrejurul ei. Și alte trei copile ca zânele veneau după ea, legănându-se care mai de care. Și când ajunseră dinaintea scaunului împărătesc al preafrumoasei Tohfa, i se închinară cu un salamalec gingaș. Iar sultana cea tânără, care mergea în frunte, păși pe treptele jețului, în vreme ce Tohfa cobora. Iar când ajunse piept în piept cu Tohfa, domnița o sărută îndelung pe obraji și pe buze.

Or, domnița aceea era chiar sultana ginnilor, domnița Kamaria, cea îndrăgostită de Tohfa. Iar celelalte trei erau surorile sale; iar pe una o chema Gamra, pe cea de a doua Sărară și pe cea de a treia Wakhima.

Iar Kamaria era atâta de fericită de-a o vedea pe Tohfa, încât nu se putu opri să se scoale iarăși de pe jețul ei spre a veni s-o mai sărute o dată și s-o strângă la piept, mângâind-o pe obraji.

Și, văzând acestea, șeicul Eblis începu să râdă și strigă:

— O, ce îmbrățișare frumoasă! Fiți drăguțe și luați-mă între voi!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și una noapte urmă:

Și, văzând acestea, șeicul Eblis începu să râdă și strigă:

— O, ce îmbrățișare frumoasă! Fiți drăguțe și luați-mă între voi!

Și un râs mare cutremură ceata ginnilor. Și Tohfa râse și ea. Iar preafrumoasa Kamaria îi zise:

— O, sora mea, te-am îndrăgit, iar inimile sunt atâta de adânci, încât nu-și pot avea ca mărturie decât sufletele. Iar sufletul meu mărturisește că te-a îndrăgit încă de dinainte de-a te fi văzut.

Și Tohfa, nevroind să pară cumva prost crescută, răspunse:

— Pe Allah! Și tu îmi ești dragă, a Setti Kamaria. Și am ajuns roaba ta, de cum te-am văzut.

Și Kamaria îi mulțumi și o sărută iar și i le înfățișă pe cele trei surori ale sale, grăind:

— Sunt măritate cu căpeteniile noastre.

Iar Tohfa se temeni cum se cuvine dinaintea fiecăreia. Iar ele veniră, la rândul lor și se temeniră dinaintea ei.

După care robii ginnilor intrară în sală aducând tablaua cu bucate și așternură masa. Iar sultana Kamaria o pofti pe Tohfa să vină să stea cu ea și cu surorile ei împrejurul tablalei, în mijlocul căreia erau încrustate stihurile acestea:

Făcută sunt să port tot felul de bucate;

Cu bucurie vă aduc de toate;

Așa încât mâncați pe săturate.

Fac semne înspre mine frumoase mâini curate:

Să spună fiecare ce poftă îi abate, Iar eu numaidecât mă voi supune cu bunătățile cele mai bune.

Căci fala mea cea mare este că sunt în stare s-aduc cu bucurie și să dărui tot ce-i mai bun, pe placul fiecărui.

După ce citiră stihurile acestea, începură să mănânce. Da Tohfa nu mânca prea cu poftă, întrucât era stânjenită de înfățișarea celor două căpetenii de ginni, cei cu chipurile hidoase. Și nu se putu opri să nu-i spună domniței Kamaria:

— Pe viața ta, o, sora mea, ochii mei nu mai pot să îndure vederea aceluia de colo și a celui de lângă el! Pentru ce sunt atâta de fioroși, și cine sunt ei?

Iar Kamaria începu să râdă și spuse:

— O, stăpâna mea, acela este căpetenia Al-Șisban, iar celălalt este marele Maimun, spătarul. Dacă îi vezi atâta de urâți, este pentru că nu au vroit, din pricina făloșeniei lor, să facă la fel ca toți ginnii și să-și schimbe înfățișarea lor adevărată cu aceea a făpturilor omenești, întrucât să știi că toate căpeteniile pe care le vezi sunt, în starea lor obișnuită, asemenea cu cei doi, atât la trupuri, cât și la obraze; ci astăzi, ca să nu te înspăimânte, au îmbrăcat o înfățișare de fii de-ai lui Adam, în așa fel încât tu să poți să te deprinzi cu ei și să te simți bine.

Iar Tohfa răspunse:

— O, stăpâna mea, chiar că nu pot să mă uit la ei. Mai cu seamă Maimun acela tare-i înfricoșător! Într-adevăr, mi-e frică de el! Da, tare mi-e frică de fârtații aceia doi!

Iar Kamaria nu se putu stăpâni să nu pufnească de râs. Iar Al-Șisban, unul dintre cele două căpetenii cu chipuri înfricoșătoare, o văzu cum râdea și o întrebă:

— Pentru ce râzi, o, Kamaria?

Iar ea îi vorbi într-un grai pe care nici o ureche de-a vreunui fiu de Adam nu ar fi putut-o pricepe și îi lămuri cele ce spusese Tohfa despre el și despre Maimun. Iar blestematul de Al-Șisban, în loc să se supere, începu să râdă cu un râs atâta de năprasnic, încât ai fi crezut dintru-ntâi că vreo furtună cumplită ar fi vuit în sală.

Și masa se încheie în felul acesta, în mijlocul hohotelor de râs ale tuturor căpeteniilor ginnilor. Și după ce toată lumea se spălă pe mâini, se aduseră pocalele cu vin. Iar șeicul Eblis veni lângă Tohfa și îi spuse:

— O, stăpâna mea, tu înseninezi sala aceasta și o luminezi și o împodobești cu făptura ta. Da ce înfiorare am trăi noi, sultane și sultani, dacă ai binevoi să ne dai prilejul a asculta câte ceva din lăuta-ți, însoțind-o cu glasul tău. Întrucât iacătă că noaptea și-a și deschis aripile-i a plecare și nu are a și le mai desfășura prea mult. Așa că, până ce nu are să ne părăsească, fă-ne hatârul, o, Vrajă a Inimilor!

Și Tohfa răspunse:

— A auzi înseamnă a mă supune!

Și își luă alăuta și cântă minunat, de li se părea celor care o ascultau că saraiul tot dănțuia odată cu ei, precum o corabie în ancorele sale, ca urmare a vrăjii cântării. Și gunguri stihurile acestea:

Să fie pacea cu voi toți, cei care juratu-mi-ați credință fiecare.

Au nu mi-ați spus că o să mă găsiți, voi, cei ce m-ați găsit, ai mei iubiți?

Certa-v-aș cu glas dulce și ușor, Ca reveneala vântului din zori, Ca șopotul cel proaspăt de izvor!

Că pleoapele-mi, plângând de-atâta dor, Mi le-au topit al lacrimilor spor, Iar curăția sufletului meu e leac pentru cei ce-au râvnit mereu să se adape din fântâna lui.

O, dragostea mea cum să v-o mai spui?

Și căpeteniile ginnilor, auzind stihurile acestea și cântecul tot, rămaseră cuprinși de vraja desfătării. Iar hâdul de Maimun, păcătosul acela, fu atâta de răpit, încât începu să dănțuiască și el, ca un smintit. Iar șeicul Eblis îi zise minunatei Tohfa:

— Mă rog ție, ia-o pe altă glasnă, întrucât plăcerea, pătrunzându-mi în inimă, mi-a tăiat și sângele și răsuflarea!

Iar sultana Kamaria se ridică și veni s-o sărute între ochii amândoi, spunându-i:

— O, răcoare a sufletului meu! O, inimă a inimii mele!

Și o rugă fierbinte să mai cânte.

Iar Tohfa răspunse:

— A auzi înseamnă a mă supune!

Și cântă, însoțindu-se de lăută:

Adesea când aleanu-n suflet crește, Te-alini numai cu-o brumă de nădejde. S-ar face moale piatra, ca o ceară, De-ai ști ce e răbdarea, bunăoară. Tot ce-i departe s-ar apropia, De-ar ști să te împaci cu sinea ta.

Și toate acestea fură cântate cu un glas atâta de frumos, încât căpeteniile ginnilor începură să dănțuiască de-a valma. Iar Eblis veni la Tohfa și îi sărută mâna și îi spuse:

— O, minunato, oare ar fi să trec măsura mărinimiei tale dacă ți-aș mai cere un cântec?

Și Tohfa răspunse:

— Dar Sett Kamaria pentru ce nu-mi cere să cânt?

Iar tânăra domniță sări numaidecât și, sărutând amândouă mâinile vrăjitoarei Tohfa, îi spuse:

— Pe viața mea și a ta, mai cântă o dată!

Și Tohfa zise:

— Pe Allah! Glasul meu a ostenit să cânte; ci, dacă binevoiești, am să vă spun tuturora, fără a le cânta, ci numai rostindu-le, după rostul lor, cântecele vântului de seară, ale florilor și ale păsărilor. Și, ca început, am să vă spun mai întâi Cântecul vântului de seară:

Sunt pristavul celor care Se au dragi. Și port cu mine Toate visele iubirii, De chemări și de suspine.

Cu credință le duc taina și le-o spun în fapt de noapte, În cuvinte pătimașe și-n potop de blânde șoapte.

Gingaș sunt cu cei ce umblă Pe cărarea ta, iubire! Pentru ei, suflarea-mi poartă Doar alint și ispitire.

Ci îmi potrivesc măsura După cum e-ndrăgostitul: Celui bun și cumsecade-i Smulg din inimă cuțitul;

Pe când celui ce se-arată Fără suflet și credință, Răsuflarea mea-i aduce Numai jar și suferință.

Când sub lina-mi mângâiere frunza se înfiorează, Cel îndrăgostit tresare și de-un dor adânc oftează.

Iar când glasul meu l-ajunge, Ca-ntr-un vis fără pereche, înspre dragostea-i se-nclină Și-i șoptește la ureche.

Când prefir cu gingășie Dulcea chinului cămașă, Sunt ca sunetul lăutei În cântarea pătimașă.

Dacă hoinăresc prin lume, Nu vreo toană mă cuprinde, Ci ca să mă aflu-n preajma Crugurilor celor sfinte.

Zice-se c-aduc foloase, Pe când eu sunt numai mreajă; Când suflarea primăverii Pomii-i scutură cu vrajă, Eu mă-ntorc din Miazănoapte Ca s-aprind lumină-n muguri, Să fac nopțile potrivă Cu-ale zilelor dulci cruguri.

Când căldura verii-ncepe, Iau din Răsărit lumină Ca să pun în pomii lumii Frumusețea lor deplină.

Dinspre Miazăzi mă-ntoarce Pleoapa soarelui de toamnă, Lângă poamele bogate, Ca să le arăt ce-nseamnă setea de desăvârșire și ca să le-nvăț s-aștepte Ceasul sfânt al împlinirii Și-al rodirii înțelepte.

Iarna-ntr-un sfârșit, mi-au drumul Din către Apus, deodată și prieteni-mi, copacii, îi despovărez de roadă, Le usuc din creștet frunza, Pentru ca în nopți de gheață Mult-frumoasele lor ramuri Să-și păstreze sfânta viață.

Eu fac să se-ngâne șoapta Dintre-o floare și-altă floare, Eu călăuzesc alene Lanurile-n legănare.

Eu prind râurile-n lanțuri De argint și palmierii Eu îi fac să se-ncovoaie Grei de rod în faptul verii;

Eu dezvăluiesc iubitei Taina inimii ce arde Pentru ea; și-miresmata-mi Răsuflare, de departe, dă de veste dintr-odată Celui hăituit de jale Că e-aproape și-l așteaptă Cortul cald al dragei sale.

— Și-acuma, dacă vreți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, grăi Tohfa iarăși, am să vă spun Cântecul Trandafirului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și doua noapte urmă:

— Și-acuma, dacă vreți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, grăi Tohfa iarăși, am să vă spun Cântecul trandafirului. Iacătă-l:

Eu sunt oaspele ce-alungă Iarna și aduce vara; Ci mă trec cum trece-n noapte Umbra unui duh, ușoară.

Bucurați-vă de vremea Scurtă a-nfloririi mele și să nu uitați că timpu-i Spadă cu tăișuri grele.

Port culoarea ce-nflorește Al iubitelor obraz, Iar iubiți-și pun ca mine Haină scumpă de atlaz.

Dulce-nmiresmez pe-acela Care-asupra mea se pleacă; Iar copila mă primește Tremurând, din mâna dragă.

Sunt binevenit oriunde, Dar cel ce nădăjduiește Să mă aibă vreme lungă Lepede-și orice nădejde.

Eu sunt cel pe care, iată, L-a-ndrăgit privighetoarea. Ci, cu toată-această slavă, Mult necaz mi-ndură floarea;

Orișiunde, tânăr încă, Dau în mugur, mă-mpresoară Spinii strânși în juru-mi roată, Și-n lăuntru și-n afară.

Cu potop de lăncii crunte Pieptul tânăr mi-l sfâșie, Iar sub sângele ce curge Pururea-s o rană vie.

Ci, cu toate câte sufăr, Eu sunt cea mai strălucită Dintre florile ce-și scutur Trecătoarea lor ispită.

Mi s-a pus cândva un nume Mândru: „Fala Dimineții”. Straiul prospețimii mele Mi-e podoabă frumuseții.

Vine însă fără milă Mâna omului, ne strânge Și ne fierbe în cazane Să ne stoarcă viul sânge.

Atunci trupu-mi se topește, Inima-mi pe flăcări arde, Lacrimile-mi curg și nimeni Nu mă mântuie de moarte.

Focu-mi mistuie făptura, Lacrimile-mi fierb cu larmă, Inima-mi se face aburi, Toată ființa mea se sfarmă.

Curge gâlgâind sudoarea, Semn vădit al grelei trude. Sufletu-mi e leac de suflet Celor arși de patimi crude.

Iar acei pe care dorul Îi usucă, se alină Cu mireasma mea-nflorită Cândva fragedă-n grădină.

Astfel, după ce se trece Frumusețea-mi din afară, Proaspăt sufletu-mi rămâne, Oamenii să-l soarbă iară.

Înțeleptul care știe Cum să tragă-nvățăminte Din podoaba trecătoare Ce-am avut-o mai nainte, N-are să jelească vremea Când, cu florile-mi boghete, Straturilor din grădină Le-mpleteam cununi în plete;

Ci mereu îndrăgostiții, Cu iubirea lor, nebuna, Ar vroi ca vremea ceea Să dureze totdeauna.

Iar acuma, o, stăpânii mei și stăpânele mele, dacă binevoiți, am să vă spun Cântecul Iasminului. Iacătă-l:

O, voi, cei ce priviți, lăsați suspinul! Sus în azur, pe cerurile sfinte, Ard stelele-mi sclipind. Eu sunt iasminul, Mai alb decât argintu-n zăcăminte.

Când mă ivesc pe lume, ies de-a dreptul Din sufletul dumnezeirii-nalte și fericit mă odihnesc la pieptul Femeilor cu inimile calde.

Dintre podoabe sunt cea mai de seamă, Cu care se-ncunună orice frunte. Beți vinul meu și nu vă fie teamă De cei ce știu atâta: să se-ncrunte.

Culoarea mea-i a camforului soră, Mireasma-mi e-al miresmelor izvor. Ea va rămâne-n preajma tuturora Și-atunci când plec cu pas nepăsător.

Iar numele-mi iasmin închide-n sine O taină-al cărei înțeles desfată pe cei ce îndrăgesc cum se cuvine A minții desfătare luminată:

Din două vorbe-i zămislit, ce-nseamnă Eres și jale. Tâlcu-i pe-nțeles: În graiu-i mut ne-arată și ne-ndeamnă Să știm că jalea este un eres.

De-aceea vin cu fericirea-n horă Să povestesc norocuri cu temei. Iasminul sunt. Culoarea mea e soră Cu camforul, o, dragi stăpânii mei!

Și acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Narcisei. Iacătă-l:

Puțin îmi pasă de frumusețea mea: Privirea mea e languroasă Când mă legăn armonioasă și nobilă îmi e originea.

Mereu printre flori, le apreciez, Mereu la sfat cu ele Sub clar de Lună șez – Prietene fidele.

Deși ca-nfățișare Am primul drept al Firii Le-ajut, curtenitoare – Dau lecții la slujire.

Parfum, cu dărnicie Ofer cui mă alege Fără-ndărătnicie La mâna ce culege.

Sting setea cu caliciul —

Vestmânt imaculat —

Pe tijă de smaragd port rochii de-argint, capriciu.

Că am și eu cusururi Confuză, mă înclin și mă pălesc de chin Gândind ce voi ajunge.

Prin umilință cer Iertare de defecte Și-o să-mi scuzați, mai sper, Ocheadele cochete.

Adesea îmi plec capul Nu spre-a privi în ape, Ci amintindu-mi pragul Sfârșitului aproape.

Și acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Micșunelei. Iacătă-l:

Port mantie de frunză verde Și bluză-albastră viorie. Plăpândă sunt, o-nchipuire De visuri și de gingășie.

Să-l cheme Fală-a Dimineții Pe trandafir, în mândra-i haină – Eu, cu făptura mea sfioasă, Nu sunt decât a zilei taină.

El, mult-slăvitu-mi frate-i vrednic De toată strălucirea vieții, preafericit în rostu-i falnic și sfânt martir al frumuseții.

Eu, veștejită din pruncie, Într-al mâhnirii trist lințoliu Sub bolta-naltă-a primăverii Mă nasc înfășurată-n doliu.

Ce scurte-s clipele-mi voioase Când pot să râd și să mă bucur! Și, vai, ce lungi sunt cele-n care îmi scutur ofilitul ciucur!

Că, iată, de cum dau în floare, Mă smulg întreg, din rădăcină, Fără să-mi dea răgaz și mie S-ajung la vremea mea deplină.

Și, fiind fără apărare, Destui vin viața să-mi sugrume; Sfiala-mi nu-i înduioșează, Nici gingășia mea pe lume.

O desfătare-s pentru-aceia Ce-n preajmă-mi știu să se abată și mă-ndrăgesc cu-nflăcărare Cei care mă zăresc vreodată.

Ci până la sfârșitul zilei, Adeseori chiar mai degrabă, Vai, nu mai dau un ban pe mine, Stau prizărită pe tarabă.

Și-atunci mă vând mai pe nimica, Ei, care mă slăveau nainte;

Și-mi tot găsesc cusururi grele Cei ce mă lăudau fierbinte.

Vrăjmașa soartă-mi veștejește Pe noapte florile firave și dimineața le găsește Pălite, triste și bolnave.

Atunci, cei care știu pătrunde Într-ale vieți taine-ascunse, Și-mi știu puterile, adună Și florile-mi murind și frunze.

Cu ajutorul meu alungă Boli grele, chinuri mari alină și scot din piepturi fierbințeala Cu suferința ei haină.

Cu floarea mea-i desfăt pe oameni! Și, poate mai presus de toate, Mireasma ei le-ncântă viața. Uscată, le dau sănătate.

Iar omul prost habar nu are De harurile mele bune și niciodată nu ia seama Să-mi vadă-ascunsa-nțelepciune.

Ci-i sunt prilej de cugetare Și de învățătură vie Acelui ce-mi pricepe viața Și care glasul minții-l știe.

Și dacă prea puțini știu, totuși, Să-mi dea cinstita prețuire, mă mângâi luând bine seama Cum florile-mi, ca o oștire.

Cu coifuri de smarald gătite-s Și lănci cu vârfuri de zamfir, Și-n gingașele lănci îi poartă Pe toți vrăjmașii lor în șir.

Și acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Nufărului. Iacătă-l:

Atâta de sfios sunt eu din fire, Și-atâta sunt de rușinos, încât Mă înspăimântă orișice privire și mă ascund în apă pân la gât.

Și floarea-mi doar, din tot prisosul ființii, Mi-o las afară-n straiul ei curat, Mai mult să fiu ghicit cu ochiul minții, Decât să fiu văzut cu-adevărat.

Îndrăgostiții, de-ar lua aminte La pilda mea, cu-ntregul său temei, Ar ști să-nvețe ceea ce-i cuminte, Ca să se poarte tot așa și ei!

Crivatu-n care-mi place să-mi duc dorul Sunt locurile ce se scaldă-n ape, Căci drag îmi este să dezmierd izvorul Și șopotele lui să-mi fie aproape.

Să ne despartă nu-i putere-n stare, Iar soarele și stelele și luna, În toi de iarnă, ori în miez de vară, La fel ne vor găsi întotdeauna.

Ciudată soartă! Dragostea-mi adâncă Suspină după mult-iubită apă În care mă cufund și care încă Nu-mi stinge dorul care-n mine sapă.

S-a mai văzut vreodată-n lume oare Ceva la fel cu triștea mea năucă: În apă-a fi și nu a fi în stare Să-ți stâmperi setea care te usucă?

Pe zi, sub geana soarelui aprinsă, îmi desfășor cununa aurie, Ci când adorm sub haina nopții-ntinsă Pământ și ape-n liniștea târzie, Din nou mă cheamă mult-iubită undă, Și, legănată, floarea mi se-nclină Și-n sânul apei line se afundă, În cuibul de verdeață din rovină;

La gândurile mele-nfrigurate Mă-ntorc atunci, iar ochiul meu se-ncântă, Sub apa nopții și-n singurătate, De fericire-i limpede și sfântă.

Iar oamenii cei ușurei la minte Habar n-au ei unde mă aflu-anume și nu știu cum în taină mă cuprinde Această fericire fără nume;

Și nici un cârcotaș nu se arată cu limba-i ascuțită să mă certe, Iar pe iubita mea înlăcrimată s-o tulbure când vrea să mă dezmierde.

Și orișiunde dorurile-mi multe M-ar duce să colind în rătăcire, Iubita-mi pururi stă să mă asculte Și să-mi șoptească blânda ei iubire.

De-o rog să-mi stingă focul ce mă arde, Ea mă adapă cu licoarea-i dulce; De-i cer un adăpost, duioasă foarte La sânu-i drag mă strânge să mă culce.

Și gândurile-mi toate și făptura Sunt împletite cu ființa-i dragă. Ca să trăiesc, ea-mi dăruie căldura, Ea înflorește viața mea întreagă.

Atâta de sfios sunt eu din fire, Și-atâta sunt de rușinos, încât Mă înspăimântă orișice privire și mă ascund în apă pân la gât.

Și floarea-mi doar, din tot prisosul ființii, Mi-o las afară-n straiul ei curat, Mai mult să fiu ghicit cu ochiul minții, Decât să fiu văzut cu-adevărat.

— Și acuma, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun, dacă binevoiți, Cântecul Garoafei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și treia noapte urmă:

— Și acuma, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun, dacă binevoiți, Cântecul Garoafei. Iacătă-l:

Revoluțiile vremii Culoarea mi-au schimbat În trei nuanțe diferite Ce rând pe rând am îmbrăcat În varietăți bine definite.

Prima e-al geloziei galben;

A doua, de neliniște, cauza albirii;

Iar cea de-a treia e albastră precum durerile iubirii și ca nefericirea noastră.

Nici strălucire, nici parfum N-am, palidă când sunt, ca Moartea, Dispreț, pentru corola ca un fum Ce nu ridică vălul nicidecum Ce îmi ascunde farmecul postum.

Dar, astfel neglijată, nu mă tulbur de tihna mea retrasă și dorită – îmi țin parfumu-n mine, culoarea tăinuită —

Comori ascunse cu grijă ferită nici dorul să vântur, nici ochiul să bucur.

Din contră, de-s galbenă vreau să seduc Și sunt, în acest scop, voluptuoasă Răspândind în zori și-n amurg parfum de mosc Lansându-mi în crepuscule miasma oțioasă Cu care către aurul din mine să conduc.

Nu mă vorbiți de rău, surorile mele, Dacă presată de dorința turbată îmi destăinui iubirile, disperată, Adierii zefirului, defăimătoare:

Nu amanta trădându-și dragostea e vinovată!

Ea e învinsă doar de violența dragostei mistuitoare.

Albastră când sunt, îmi comprim ardoarea Doar în lumina zilei, împlinirii și îmi suport pedeapsa prin răbdarea De-a nu-mi expune și parfumul firii Spre-a nu stârni cu el lingoarea.

Dacă îndat' după căderea nopții, În umbrele sale, prietenilor mă arăt Și le dezvălui comorile mele – Prietenilor cărora sorții Le-au hărăzit aceleași suferințe grele.

Și, în grădina în care stăm așezați, Prietenii își trec din mână-n mână Cupele pline cu licoarea păgână – Ciocnesc și eu, din propria mea inimă adăpați și bem din ea, din darnica fântână.

Și, de îmi pare clipa fericită, Eman în noapte un parfum, dar vag, La fel de dulce ca apropierea de iubită îmbrățișată de-un prieten drag Cu care îl înlănțui și atrag.

Atunci, dacă dorită mi-e prezența și-i căutată-apropierea mea răspund îndată la îndemn cu complezența ce uită suferința și stridența ce inimile împietrite mi-o stârneau.

Îmi place întunericul în care-amanții îmbrățișați, ei se topesc de dor Când răspândesc eu lacrimi parfumate Spre a mă revela ispititor Surorilor ce nu-s înmiresmate.

— Și acuma, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun, dacă binevoiți, Cântecul Busuiocului:

Surori iubite, iată scumpa vreme Când fericite-mpodobiți de zor Grădină-n care florile-mi pun steme Și mă adăpostesc în taina lor. Aștept porunca voastră și vă rog: Primiți-mă în sfântul vostru joc!

Prieten cu izvoarele-s, ce-mi sună Cântecul lor; eu tainelor fierbinți, Ce se șoptesc pe sub polog de lună, Le sunt chelar de visuri și dorinți, Iar gingașele-mi frunze subțirele Dovadă sunt a harurilor mele.

Primiți-mă, surorilor iubite, Ca pe-un tovarăș la ospățul sfânt!

Cum fără de lăutele vrăjite nu are haz nici danțul pe pământ, La fel fără de mine nu-și dă ghes la bucurie-un om cu duh ales.

Credeți-mă, iubite surioare, În pieptul meu comori vrăjite-ascund: Miresme scumpe și amețitoare, Care-n adâncul inimii pătrund.

Făgăduitu-s celor ce-au să vină În luminoasa lui Allah grădină.

O, dragi surori, v-am spus: făptura-mi toată e-al tainelor de inimă chelar.

Ci poate-o zvoană v-a ajuns vreodată cum că în neamul meu solomonar ar fi și-o limbă ce să mă dezmintă, Flecară fără seamăn: biata mintă.

Ci eu vă rog să nu-i păstrați vreo pizmă și mai degrabă s-o priviți cu drag: Neprihănita, blânda noastră izmă Numai mireasma ei și-o dă-n vileag! Ea, biata, niciodată nu destaină Decât duioasa inimii ei taină.

Cel ce se dă pe față doar pe sine Nu poate fi vreodată-asemuit Cu cel ce spune tainele străine Pe care altul i le-a-mpărtășit, Nu i se cade rușinosul nume De vânzător de inimi și de lume.

Oricum ar fi – și nu v-o spun cu ciudă – Nu e pădure fără uscături: Doar de departe sunt cu mintă rudă și n-am cu ea prea strânse legături. De-aceea deci, cu sufletul fierbinte Vă rog pe toate să luați aminte.

Prieten cu izvoarele-s, ce-mi sună Cântecul lor; eu tainelor fierbinți Ce se șoptesc pe sub polog de lună Le sunt chelar de visuri și dorinți.

Iar gingașele-mi frunze subțirele Dovadă sunt a harurilor mele.

Surori iubite, iată scumpa vreme Când fericite-mpodobiți de zor Grădină-n care florile-mi pun steme Și mă adăpostesc în taina lor. Aștept porunca voastră și vă rog: Primiți-mă în sfântul vostru joc!

Iar acum, o, stăpânii mei și stăpânele mele, dacă binevoiți, am să vă spun Cântecul Romaniței. Iacătă-l:

Dacă în semne știi să deslușești Atuncea, haide, vino să-ți arăt! De nu, mergi de te culcă, la povești: Ești ignorant! Natura n-o „citești”.

Ce zile bune-au fost când floare-am dat! Cu frumusețea mea îndulcesc lumea – Petale albe de departe-arat Și discul galben al corolei legănat.

Culorile-mi surale-s din Coran: Când luminoase, când întunecate – Ca să-nțelegi cum mor-trăind prin an Furtuna vieții răscolind avan.

Tu vii să îmi admiri floarea mea, care încântă câmpurile azi, când se deschide, Iar peste-un timp, de treci din întâmplare Că nu mai sunt, vedea-vei cu mirare.

Când plângerile mele-ndurerate Urcau spre frații mei, iubiții porumbei, credeai că sunt refrene deșucheate, Vesele flori de stil pentru păcate.

Petale albe ți-arăt de departe – Dar tu nu-nțelegi semnul care-l fac – E trist să nu știi a distinge ce desparte Ce-i trist, ce-i vesel; dragostea, de moarte.

Iar acum, o, stăpânii mei și stăpânele mele, dacă binevoiți, am să vă spun Cântecul Levănțicăi. Iacătă-l:

Ah, fericită sunt că nu fac parte Din rându-acelor flori de prin grădini Ce cresc trudite; eu răsar departe De mâinile murdare și de chin, La adăpost de vorbele deșarte.

Legi slobode mi-au fost din veci menite, Nu-mi place viața prinsă pe araci, Fug de izvoare și fug de ispite, Grădinile-ntre garduri nu-mi sunt dragi Și nici pământurile-amar muncite.

O nesupusă sunt. Fugind de lume, Pustiurile doar îmi știu de rost. Doar prin singurătăți fără de nume îmi caut eu tihnitul adăpost. Nu-mi place zarva gloatei de legume.

Și cum nu-i nimeni să mă îngrijească Și nici să mă sădească pe pământ, Nu poate nimeni să se necăjească Și să mă certe cu nici un cuvânt Cum că s-ar fi trudit ca să mă crească.

Sunt liberă, trăiesc în libertate. Și mâna hâdă a niciunui rob Și a niciunui ins din vreo cetate, Mânate de nesațul lor neghiob, Nu mi-au atins podoabele curate.

Ci de-ai să vii pe pajiștea de cituri În Nejdul din Arabia, cândva, Departe de grădinile cu ziduri, Mă vei găsi: acolo-i țara mea, Sub strălucirea altor răsărituri.

Acolo, unde-n șoapte care-adie N-ajunge om cu chipul veștejit, Pe pajiști largi, trăiesc cu bucurie În cântec de albină fericit Și-ntr-a gazelelor tovărășie.

Acolo, frate-al sihăstriei mele E doar pelinul cel cu gust amar. Mă îndrăgesc cei îndrăgiți de stele. Alin i-am fost pe vremuri lui Agar, Pe Ismail l-am vindecat de rele.

Sunt liberă, trăiesc în libertate. Și sunt ca fetele de neam ales Pe care nimeni nu le scoate Pe la mezaturi, ca să deie ghes Vânzării lor în târgul din cetate.

Cu omul trândav nu pot fi pereche, Doar cel viteaz îmi știe-ntregul preț: Pe calu-i vânteș, ca în vremea veche, Spre țelu-i sfânt gonește îndrăzneț, Cu floarea mea înfiptă la ureche.

Aș vrea să vii odată pe la mine. Cu dulcea mea mireasmă să te-mbăi, În Nejdul cald, sub zările-i senine, Când vântul dimineții-adie-n văi Rotind în juru-mi horele lui line.

Parfumul meu înmiresmat îl scaldă Pe mult însinguratul beduin; Iar florile-mi ca de-un fior tresaltă Ca să-i desfete pe toți cei ce vin Și fac popas în preajmă-mi laolaltă.

Și-atunci când asprul cămilar începe Să-mi zugrăvească frumuseți și har, Chervanagii-nfășurați în zeghe Stau să-l asculte și, oftând arar, Îi fură-o vrajă ce n-o pot pricepe.

Iar acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun, într-un sfârșit, Cântecul Bujorului. Iacătă-l:

De-aș fi și înlăuntrul meu asemeni Cum sunt pe dinafară-mpodobit, Nu i-aș mai pizmui nicicând pe semeni Și nici nu m-aș mai plânge, negreșit.

E lăudat oriunde, bunăoară, Bogatul meu veșmânt, de obicei și sunt slăviți obrajii de fecioară Când sunt la fel de rumeni ca ai mei.

Ci ochiul ce s-aplecă să mă vadă Nu e cuprins de-un osebit răsfăț;

Nu sunt aduse vreodată ca podoabă În glastrele din sala de ospăț;

Nu-i nimeni ispitit să preamărească Podoabele cu care mă-nfășor și nu mi-e dată lauda firească Ce se aduce celorlalte flori;

În larga strălucire din grădină nu mi se lasă nici un cin ales;

Ba chiar sunt smuls cu tot din rădăcină și izgonit afară prea ades.

Se pare că aș face numai silă Și cum arăt la chip și cum miros. Din ce pricină oare mă împilă? De ce par oare o podoabă de prisos?

Vai! Vai! Pricep! Pe cât mă duce gândul, Și-așa precum tot chibzuiesc mereu, Pricina nu-i că roșu mi-e veșmântul, Ci inima, că-i neagră-n pieptul meu.

Dar ce pot eu când crâncena mea soartă Așa mi-a fost menit dintru-nceput? Rămâne-n veci strădanie deșartă De-a fi altfel de cum ai fost făcut.

Cusururile de mi se măsoară și inima mea neagră n-are preț, Au dacă mă priviți pe dinafară, Nu sunt ca un sărai de frumuseți?

Mă dau înfrânt. Vai, de-aș fi fost asemeni Pe dinlăuntru ca pe dinafar', nu i-aș mai pizmui acum pe semeni Și nu mi-aș plânge soarta cu amar.

Vai mie, vai! Ce rânduială proastă îmi umple viața toată de urât! Pe cât pricep, întreaga mea năpastă îmi vine de la inimă, și-atât!

Iar acuma, când am sfârșit cântecele zefirului și ale florilor, am să vă spun, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, câteva dintre cântecele păsărilor. Iacătă mai întâi Cântecul Rândunicii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și patra noapte urmă:

Iar acuma, când am sfârșit cântecele zefirului și ale florilor, am să vă spun, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, câteva dintre cântecele păsărilor. Iacătă mai întâi Cântecul Rândunicii:

Eu, de-mi fac totdeauna casă pe lângă vreun privaz sub geamuri ori sub vreun zid de la terasă și nu prin scorburi ori prin ramuri și de nu fug de om fricoasă ca toate celelalte neamuri de păsăret, e din pricină că-n ochii mei nimic nu este mai de folos pentru-o străină!

(Iar ce vă spun nu e poveste!).

Deci între oameni îmi fac rostul, Căci nu sunt de un neam cu mine;

Așa zidindu-și adăpostul, Un biet străin o duce bine.

Eu sunt de-a pururi călătoare și pot astfel să iau aminte ce viață duce omul care e dăruit cu-nvăț și minte.

De ți-a fost scris să pleci departe pe drumurile pribegiei, A vrut Allah să-ți facă parte de sfânta lege-a ospeției.

Când îmi găsesc oblăduință pe la vreo casă undeva, Nu-mi iau nicicând îngăduință să le aduc vreo supărare celor ce locuiesc în ea, —

Și cuib zidesc, după putință, Cuviincios, la umbra sa, Din toate câte sunt în stare să strâng cu trudă și răbdare pe lângă maluri și izvoare.

Și chiar de le sunt spor la casă, Nu cer să-mi dea din pâinea lor;

Agoniseala mea de masă n-o iau din bietul lor ogor; încât strădaniile-mi grele și faptul că nu cer pomană mi-aduc iubirea tuturor.

Altminteri poate multe rele, Nu ocrotire, ci izgoană, Mi-ar fi ghelirul după zbor.

Când râd și cântă laolaltă, Rotesc prin preajma lor voioasă:

Ci zbor spre bolta lumii-naltă Când masa lor și-o ospătează; Căci doar la sfânta bucurie Râvnesc eu să le fiu ortac; Nu la ospățul care-mbie Un pântec lacom la posmag; Nu la ce au în farfurie, ci numai să le fiu pe plac; La scumpa lor prietenie, Nu la un bob de mei sărac, încât, trăind în cumpătare, Nelacomă la bunul lor, Mă bucur de-o iubire mare Și mă primește fiecare În casa lui, ca pe-un odor Pe care-l strângi la piept cu dor.

Iar acum, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Bufniței. Iacătă-l:

Stăpâna-nțelepciunii mi se spune, înțelepciunea, însă, ce e, acest nume?

Înțelepciunea, Pacea, Fericirea Doar baftă dacă ai găsești pe lume!

Retrasă lumii, de când sunt, de-aceea stau – Că dintr-un pic, torentul crește-n spume!

Când Fericirea nu e nicăieri, Eu prin ruine-o caut, fără nume.

Acolo doar, fără prieteni, rude, frați De zarvă și invidii fug anume.

Las somptuos Palat cu mese-ntinse Nefericiților săraci cu-averi, mari sume.

În austeritate reflectez întoarsă doar spre duh, nu spre renume, Că numai sufletul e vinovat, doar el, De bine și de rău, de leac ori ciume.

Când tot e bronz, metal neimportant – Valoarea e, în sine, o minune.

Iar bucuria și plăcerea din Palat nu sunt nimic – nimicuri, doar, nebune.

Eu însă, chiar vorbind confuz, Eu mă-nțeleg ce spun și ce-am a spune între nimicuri spuse foarte clar Sunt și obscurități riscant a pune cât semenii așteaptă de la mine Aștept eu de la ei: nimic să sune.

Țară, avere, neam mi-am părăsit, Palate cu sclipici și bun renume.

În gaura din ziduri m-am retras – E mai plăcut aici decât în lume.

Stăpâna-nțelepciunii de-aia-mi zic! Însă înțelepciunea ce e? Ce anume?

— Iar acum, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Șoimului. Iacătă-l:

Așa e, sunt tăcut! Adeseori Sunt chiar posac de-a binelea, așa e! Nu sunt privighetoarea ce-și răsfoaie întruna tereremu-obositor Cu limba-i necercată de opor, Umplând de larmă codri și zăvoaie, De-aduce peste capul tuturor Năpastele înșiruite laie.

Sunt credincios al legilor tăcerii și poate nici n-am altă însușire Decât cea de-a tăcea, iar a vederii E poate singura-mi desăvârșire. Când omul mă aduce în robie, Stau chibzuit, iar gândul niciodată Nu mi-l arăt. Și n-are să mă vadă Vreun ochi vreodată-n temnița-mi pustie Plângând ruina vieții-mi de-altădată.

Pe drumurile-mi de robie grele, Cunoașterea o caut eu, atât! De-aceea și stăpânul vieții mele M-a îndrăgit atât de mult încât, De teamă să nu trag asupră-mi ura, Mi-a pus pe frunte coif, să nu-ntărât Pizmașii, căci ne dă învățătura Coranul sfânt: „Nu-ți arăta figura!”

Iar limba, ca ispita să n-o poarte, îmi ferecă strâns ciocul, cu dichis, întocmai precum și la Sfânta Carte „Să nu lași limba slobodă” e scris.

Pe urmă-mi priponește năpristan Picioarele, în lanțuri zăngănind:

Cum cere și suraua din Coran: „Pe drumuri să nu umbli țopăind!”

Robia până-n suflet doare-adânc Ci tot tăcut privesc jur împrejur și niciodată nu am să mă plâng De caznele pe care le îndur.

Și numai astfel, coapte îndelung Sub coiful minții, gândurile mele La cea mai naltă-nvățătură ajung, Rod al tăcerii și-al răbdării grele.

Atunci ajung sultanii robi ai mei și de pe pumnul lor domnesc m-iau zborul, Apoi rotirea-naltă mi-o închei pe mâna lor punând semeț piciorul.

Iar acum, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Lebedei. Este scurt și iacătă-l:

Stăpân fiind pe dorul meu, deplin, Sunt domn pe ape și pământ și zare. De nea mi-e trupul, gâtul mi-e un crin, Iar pliscul un sipet de chihlimbar e.

Împărăția mea a prins culori Din străluciri, din vis și-nsingurare. Știu tainele din ape, știu comori Ascunse, știu minunile din mare.

Și pe când eu călătoresc vâslind pe propriile-mi vele-n depărtare, Cel trândav, stând pe țărmuri, picotind, habar nu are de mărgăritare – Din tot belșugul apei de argint El știe numai spumele amare.

Și acum, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Albinei. Iacătă-l:

Pe sub crânguri, prin muncele, Acolo îmi fac eu casă; Fără-a-i păgubi pe alții, îmi agonisesc de masă; Iarba toată mă cunoaște Și mă-ntâmpină voioasă.

La vreo floare, fără teamă, îmi las aripa să zboare, Fără-a vătăma o poamă, Fără-a supăra o floare Hrana dulce-o scot din ele, Străvezie ca o boare.

Mă întorc pe urmă-acasă cu povara dobândită, La chiverniseala-mi scumpă, La orânda chibzuită și la calda mulțumire ce mi-a fost din veci menită.

Zidurile casei mele, Cu dichisu-mpletiturii, Sunt urmarea răzvedită-a Chibzuielii și măsurii. Fagurii sunt însuși rodul Legilor arhitecturii.

Chiar și Euclid vestitul, De-ar putea cumva să vie, Ar avea ce să învețe În lumina aurie, Cercetând cu minunare Nalta lor geometrie.

Ceara mea și mierea dulce Sunt urmare a științei Ce s-a-mperecheat cu munca Și cu sporul sârguinții. Ceara-i rodul trudei aspre, Mierea este fructul minții.

Iar hatârurile mele Nu le dărui niciodată Celor ce râvnesc la ele, Ci ca vrednică răsplată Celor ce-mi îndură acul Cu amărăciunea-i toată.

Dacă vrei alegorie Pentru inimă și minte, Ți-o înfățișez eu însămi și străveche și cuminte. Cugetă, așadar, bine, Căutând să iei aminte:

Dacă jindui să te bucuri De hatârurile mele, N-ai să poți fără să suferi Răbduriu necazuri grele, Stăruind ostenitoare, Răni amarnice și rele.

Dragostea face ușoare Toate câte-s grele-n faptă. Iată-ntreaga-nvățătură Dintr-o pildă înțeleaptă. Pilda de-o pricepi, cutează! Dacă nu, mai bine rabdă!

Și acuma, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun, dacă binevoiți, Cântecul Fluturelui. Iacătă-l:

Eu sunt îndrăgostitul care arde De-a pururea-ntr-un dor ca un venin După făclia-mi scumpă. Mă închin La legea ce mă duce înspre moarte: Să pier arzând în patimă și-n chin.

Și-n loc să-mi stingă dragostea nebună, Cu toate câte-ndur, iubita mea Sporește dorul, ca să mă răpună, Stârnindu-mi ne-ncetat nădejdea rea Că voi putea să fiu cu ea-mpreună.

Ci dacă mă apropiu fericit, Rotindu-mă-mprejuru-i ca un fur, Mă-njunghie într-un hanger cumplit. Nu, niciodată un îndrăgostit N-a îndurat atâtea câte-ndur.

Atunci făclia dragă îmi răspunde: „Îndrăgostit cu-adevărat, Nu-mi arunca osânda grea pe frunte și iartă-mă de câte-ai îndurat, Căci ca și tine ard în doruri crunte.

De-i dat unui îndrăgostit să ardă, Nu-i greu de înțeles, pe cât se pare. Ci mintea nu mai știe să se-mpartă Când o iubită-ndură-aceeași soartă. Și acesta-i lucrul cel mai de mirare.

Că, iată, focul m-a-ndrăgit la fel, Așa cum eu te-am îndrăgit pe tine; Mă prinde-n luminosul lui inel, Mă mistuie cu multele-i suspine Și cu dogoarea care arde-n el.

Mă caută cu ochii nesătui, Să-mi soarbă și suflarea și ființa; Ci patima-i nu știu cum s-o descui și nu își poate împlini dorința Decât topindu-mă-n iubirea lui.

Că focul ne-a răpit din casa mea Pe mine și pe dulcea-mi soră, mierea. Pe urmă, între mine-atunci și ea Au așternut o depărtare grea și lacrimi fără număr și tăcerea.

Rămân supusa-naltului meu crez: A arde spre-a da altora lumină! Cu lacrimi drumu-acesta îl urmez, Cum soarta însăși mi l-a scris haină. Și-astfel mă mistui, ca să luminez!”

Așa-mi șopti făclia. Și-atunci focul Se-ntoarse înspre noi și glăsui: „De ce vă plângeți oare nenorocul Că-n flăcările mele veți pieri, Când astfel dorul vostru-și află locul?

Ferice de acei ce beau, când eu Le sunt paharnici: Mărul fericirii Îl gustă cel ce piere-n sânul meu. Murind astfel, înfruntă legea firii, Spre-a se supune legilor iubirii!”

Iar acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Corbului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și cincea noapte urmă:

Iar acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Corbului. Iacătă-l:

Cernit în negru, cu croncănitul meu Tulbur ce-i pur și amărăsc ce-i dulce; În zori și-n înserare, mai mereu Instig armata Primăverii spre răscruce.

Eu fericirii fără de cusur Prezic îndată un final dramatic Și mândrului Palat de aur pur Ruina viitoare, emblematic.

De-aceea, știu, sunt luat de rău augur Mai trist și mai sinistru decât Kisher Și decât Jader chiar și mai obscur.

Dar tu, care bârfești purtarea mea Dacă ți-ai ști adevărata fericire cum mi-o cunosc eu pe a mea, ai ezita, Ți-ai pune strai de doliu, nu de mire.

Deșertăciune doar îți e trăirea, Trufia te desparte de-mplinirea la care doar înțelepciunea duce firea.

Tu uiți că ți-e prieten cu temei Doar cine-i sincer și te-acuză, Nu cel ce măgulește fals femei Ci cel ce nu lasă greșelii nici o scuză.

Acel care te mustră când greșești Deșteaptă-așa Virtutea adormită Avertizând de ce va să pățești Dacă cedezi căderii în ispită că, îmbrăcat în doliu, eu deplâng Viața trecătoare ce ne scapă Ca fire de nisip din pumn ce curg Când ghidul caravanei dă cu biciul Într-un haotic, disperat supliciu.

Sunt ca predicatorul din moscheie Ce haina neagră, sobru, și-o încheie. Dar, din păcate, ceilalți nu ascultă – Doar lucrurile-mi dau dreptate multă.

Trezește-te, tu, tare-de-urechi! Privește norii adunați din zori – Ia pildă de la ce-au pățit cei vechi: Și din ce nu vezi încă poți să mori! Dar tu nu mă asculți și n-o să știi! Și-observ, acum, că stau la taină cu stafii.

Iar acuma, dacă binevoiți, o, stăpânii mei și stăpânele mele, am să vă spun Cântecul Pupezei. Iacătă-l:

Când, după drum vâslit în toată graba, Semn de iubire trainică-am adus Scrisorile stăpânei de la Saba, Cea cu ochi lungi și sinilii, mi-a spus Într-auritul rigă: „Nu degeaba, O, pupăză, te-ai străduit pe sus, Căci mi-ai adus o veste care-mi place Și care-mi face inima să joace!”

Și Solomon m-a copleșit atunci Cu toate binefacerile lui, M-a-ncununat cu-aceste pene lungi Ce-mi sunt și-acum pe frunte falnic tui, M-a învățat înțelepciune-adâncă Ce și acuma-i vie-n mine încă.

De-aceea mă întorc adeseori, În pace sfântă și-n singurătate, Să-mi torc prin minte iar acel fuior Al cugetării lui prealuminate. Cu toată-nvățătura ce mi-a dat În ceasu-acela pururi neuitat.

Spunea: „Să știi, o, pupăză cuminte, Că dacă omul ar lua aminte Și dacă s-ar trudi atât cât poate Să-și lumineze iscusita minte, Cu-nțelepciune ar putea străbate La tâlcu-ascuns al lucrurilor toate.

Iar cugetul, de-ar fi, și-ar stărui, Neprihănit spre tot ce-i bun să-ndemne, Cu limpezime ar putea ceti Tot adevărul răzvădit în semne.

De-ar trece vămi de gânduri ispitite, Către soliile nepipăite, Ar dobândi fără de amăgire Luminile cele mai sus de fire.

De-ar fi curat lăuntrul, drept dobândă Ți-ar fi vădit ascunsul, la izvor! Și s-ar lăsa văzută tuturor Cereasca noastră Dăscăliță sfântă.

Când oamenii s-ar lepăda pe veci De haina strâmtă-a dragostei de sine, întreaga viață-ar fi doar zări senine, Iar mintea n-ar fi cuib de gânduri reci.

Și-atunci simțirea ar putea răzbate La-naltul punct de echilibru, când, Ca doctor sieși, fiecare gând Ar fi a spiritului sănătate.

Atunci doar, cu-al nădejdii vânturar Vei ști să-ți răcorești în suflet buba, Mrobolanul de alint să-ți fierbi, Sebestul îndreptărilor, jujuba Bunăvoința, tamarindul rar Al dreptei călăuze, și-alte ierbi;

Să te sfarmi în mojarul suferinții și să te cerni prin sita umilinții și să-ți dai singur leacul potrivit La boala sufletului chinuit, Când, după veghea nopții, dimineața, Prietena din Cer și-arată fața.

Căci cel care nu știe-un tâlc să tragă Din scârțâitul porții în țâțână, Din zumzetele muștei, dintr-o-ntreagă Foire de gângănii prin țărână, Cel ce nu izbutește să-nțeleagă Șoptitul ploii-n plopii-nalți și drepți Mirajul zării, alba promoroacă, Nu e din rândul celor înțelepți.”

Și, după ce spuse cântecele acestea ale florilor și ale păsărilor, Tohfa copilandra tăcu. Atunci, din toate părțile, se înălțară strigătele de minunare ale ginnilor cuprinși de înflăcărare. Iar șeicul Eblis veni de-i sărută picioarele; iar sultănițele, vrăjite peste fire, cu ochii uzi, veniră s-o sărute. Și toți laolaltă, cu ochii și cu mâinile, se porniră să facă niște schime și niște semne care vroiau să mărturisească limpede: „Ni s-a înnodat limba de minunare, iar vorbele nu mai pot să ne iasă din gură!” Pe urmă începură să țopăie pe sofale icnind și să-și vânture picioarele în sus, ceea ce vroia să mărturisească limpede, în graiul lor de ginni: „A fost tare frumos! Ai strălucit! Suntem vrăjiți. Îți mulțumim!” Iar efritul Maimun, ca și soțul său întru urâciune, se sculă și se porni să dănțuiască, cu mâna la spate, ceea ce vroia să mărturisească răzvedit în rostirea lui: „Sunt nebun de minunare!”

Iar Tohfa, tulburată la vederea urmării ce-o avuseseră cântecele și stihurile sale asupra ginnilor, le spuse:

— Pe Allah! O, stăpânii mei și stăpânele mele, dacă nu aș fi ostenită, v-aș mai fi spus și alte cântece și stihuri despre celelalte flori mirositoare, despre ierburi și despre păsări, mai cu seamă cântecul privighetorii, al prepeliței, al graurului, al canarului, al turturelei, al porumbelului obișnuit și al porumbelului gulerat, al sticletelui, al păunului, al fazanului, al potârnichii, al găii, al vulturului, al pajerei, al struțului; și v-aș fi spus și cântecele unor făpturi cumu-s: câinele, cămila, calul, colunul, măgarul, girafa, gazela, furnica, oaia, vulpea, capra, lupul, leul și încă multe altele. Ci, inșallah! Avem să ne mai întâlnim cu alt prilej. Acuma, îl rog pe șeicul Eblis să mă ducă îndărăt în saraiul emirului drept-credincioșilor, stăpânul meu, care trebuie să fie la mare îngrijorare din pricina mea. Și iertați-mă că nu pot să stau la tăierea-împrejur a copilului și la nunta tinerei efrite. Zău că nu pot!

Atunci șeicul Eblis îi zise:

— Într-adevăr, o, Vrajă a Inimilor, inima noastră se mohorăște aflând că vrei să ne părăsești atâta de curând. Oare nu s-ar găsi vreo cale să mai stai cu noi oleacă? Ne-ai făcut să gustăm dulceața, și-acuma ne-o iei îndărăt de pe buze? Allah fie cu tine, o, Tohfa! Mai bucură-ne cu câteva clipe!

Și Tohfa răspunse:

— Zău că lucrul acesta este mai presus de puterile mele. Și trebuie să mă întorc la emirul drept-credincioșilor, întrucât, o, șeicule Eblis, știi bine că fiii pământului nu pot să se bucure de fericirea adevărată decât pe pământ. Iar sufletul meu este trist că se află atâta de departe de semenii lui! O, voi toți, nu mă țineți aici mai mult, împotriva inimii mele!

Atunci Eblis îi zise:

— Pe capul și pe ochii mei! Ci vreau mai întâi, o, Tohfa, să-ți spun că îl cunosc pe fostul tău dascăl de cântec, minunatul Isac Ibn-Ibrahim din Mossul.

Pe urmă zâmbi și zise:

— Și la fel mă cunoaște și el, întrucât, într-o anume seară de iarnă, s-au petrecut între noi niște lucruri pe care nu am să preget a ți le istorisi, inșallah, într-o bună zi, la rându-mi. Întrucât povestea legăturilor mele cu el este o poveste lungă; iar el pesemne că încă nu a uitat felurile de-a ține lăuta, așa cum l-am învățat eu, nici copilandra de-o seară pe care i-am rostuit-o. Și nu este acuma ceasul potrivit de a-ți povesti toate astea, de vreme ce ești atâta de grăbită să te întorci la emirul drept-credincioșilor. Oricum, nu are să se poată spune că ai plecat de la noi fără nimic în mână. Drept aceea, vreau să-ți arăt un meșteșug de-al lăutelor, de pe urma căruia ai să fii proslăvită de lumea toată și ai să fii și mai iubită de stăpânul tău califul.

Iar ea răspunse:

— Fă cum ți se pare mai bine.

Atunci Eblis luă lăuta copilei și cântă pe ea o cântare proaspăt născocită, cu niște întoarceri minunate, cu niște repețiri nemaiauzite și cu niște tereremuri desăvârșite. Iar dulcei Tohfa, auzind cântarea aceea, i se păru că tot ce învățase ea până în ceasul de-atunci fusese numai greșeală, iar ceea ce învăța acuma de la șeicul Eblis – afurisit să fie el! – era chiar obârșia și temeiul tuturor cântărilor. Și se bucură la gândul că are să-i poată face să asculte acea muzică nouă și pe stăpânul ei, emirul drept-credincioșilor și pe Isac Al-Nadim. Și, ca să fie încredințată că nu are să greșească, dori să cânte și ea melodia auzită, de față cu cel care o născocise. Așa că își luă alăuta din mâinile lui Eblis și, călăuzindu-se după pestreful de început pe care i-l lălăi șeicul, repetă în chip desăvârșit cântecul. Și ginnii toți strigară:

— Este minunat!

Iar Eblis îi spuse:

— Iacătă că acuma, o, Tohfa, ai ajuns la capătul cel mai de sus al măiestriei. Așa că vreau să-ți scriu o dovadă pecetluită de toate căpeteniile ginnilor, prin care să fii cunoscută și adeverită drept cea mai bună cântăreață cu lăuta de pe pământ. Și, chiar prin firmanul acela, am să-ți dau numele de „isprăvniceasa păsărilor”. Întrucât stihurile pe care ni le-ai spus și cântecele cu care ne-ai cinstit te dovedesc fără de pereche și ți se cade să fii fruntea păsărilor cântătoare.

Iar șeicul Eblis porunci să fie chemat diacul cel mai de seamă, care luă o piele de cocoș și o pregăti, atunci, pe loc, pentru firmanul cu pricina.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și șasea noapte urmă:

Iar șeicul Eblis porunci să fie chemat diacul cel mai de seamă, care luă o piele de cocoș și o pregăti, atunci, pe loc, pentru firmanul cu pricina. Pe urmă așternu pe pielea aceea, cu o scriitură frumoasă, în slove kufice, niște rânduri desăvârșite, întocmai precum i le spunea șeicul Eblis. Și fu însemnat și hotărât, în izvodul acela, că tânăra Tohfa era de aci înainte isprăvniceasa păsărilor și că, prin firman anume, era căftănită sultană a lăutăreselor și a tuturor cântărețelor. Iar hrisovul fu pecetluit cu pecetea șeicului Eblis și cu pecețile celorlalte căpetenii ale ginnilor și cu pecețile sultănițelor ginnilor. Și, când totul fu gata, firmanul fu strâns într-un sipețel de aur și fu înmânat cu mare pohfală minunatei Tohfa, care îl luă și îl duse la frunte, mulțumind.

Atunci Eblis le făcu un semn celor din jurul său și numaidecât se și iviră niște ginni hamali, fiecare împovărat cu câte o ladă. Și puseră dinaintea strălucitei Tohfa lăzile acelea care, în număr de douăsprezece, erau toate la fel. Iar Eblis le deschise una câte una, spre a-i da putința dulcei Tohfa să vadă ce se află în ele, spunându-i:

— Sunt ale tale!

Or, lada cea dintâi era plină numai cu nestemate; cea de a doua, cu dinari de aur; cea de a treia, cu drugi de aur; cea de a patra, cu giuvaieruri orfăurite; cea de a cincea, cu candelabre de aur; cea de a șasea, cu poame zaharisite și cu mrobolan; cea de a șaptea, cu albituri de mătasă; cea de a opta, cu sulemeneli și cu parfumuri; cea de a noua, cu tot soiul de lăute; cea de a zecea, cu tablale de aur; cea de a unsprezecea, cu haine de zarpa; iar cea de a douăsprezecea, cu haine de mătase de toate culorile.

Și, după ce Tohfa se uită la toate câte se aflau în cele douăsprezece lăzi, Eblis le făcu un alt semn hamalilor, care numaidecât luară iarăși lăzile în spinare și se orânduiră frumos în urma luminoasei Tohfa. Atunci sultanele ginnilor veniră plângând să-și ia rămas-bun de la isprăvniceasa păsărilor; iar domnița Kamaria îi spuse:

— O, sora mea, pleci de la noi, vai! Ci să ne îngăduiești măcar a veni din când în când în iatacul în care locuiești și să ne bucurăm ochii cu chipul tău pierzător de minți. Ci mai binevoiește și ca, de aci înainte, în loc de a rămâne nevăzută, să iau o înfățișare de fiică a pământului și să te trezesc din somn cu suflarea mea!

Iar Tohfa zise:

— Cu tot dragul inimii, o, sora mea Kamaria. Da, de bună seamă! Am să fiu bucuroasă să mă trezesc sub răsuflarea ta și să te știu culcată lângă mine.

Și iarăși se mai sărutară încă o dată și își spuseră un potop de salamalecuri și un potop de jurăminte drăgăstoase.

Atunci Eblis veni și își îndoi spinarea dinaintea copilandrei și o luă călare pe grumazul lui. Și, în vâlvora bun-rămasurilor și a oftărilor de păreri de rău, își luă zborul cu ea, urmat îndeaproape de către ginnii hamali care aduceau pe spinările lor lăzile. Și, într-o clipire de ochi, ajunseră cu toții, fără de necaz, în iatacul emirului drept-credincioșilor, la Bagdad. Iar Eblis o așeză cu gingășie pe Tohfa în patul ei; iar hamalii orânduiră frumos pe lângă pereți cele douăsprezece lăzi. Și, după ce sărutară pământul dintre mâinile isprăvnicesei păsărilor, plecară toți, cu Eblis în frunte, fără a face nici un pic de zarvă, precum veniseră.

Or, când Tohfa se văzu în odaia ei și în patul ei, i se păru că nici nu ieșise vreodată din iatac; și gândi că toate câte i se întâmplaseră nu fuseseră decât un vis. Încât, spre a se încredința de adevărul părerilor ei, își luă alăuta, și-o struni, și cântă cu ea în felul cel nou pe care îl învățase de la Eblis, ticluind niște stihuri repețite. Iar hadâmbul care păzea iatacul auzi sunetele lăutei și cântecul, în odaie, și strigă: „Pe Allah! Acesta-i cântecul stăpânei mele Tohfa!” Și se repezi afară, fugind ca un ins gonit de o liotă de beduini, și, împiedicându-se și ridicându-se iarăși, atâta de tulburat era, ajunse la căpetenia hadâmbilor Massrur spătarul, care sta de strajă, după obiceiul lui, la ușa emirului drept-credincioșilor. Și-i căzu la picioare, bâlbâind:

— Ya sidi! A sidi!

Massrur îi zise:

— Ce-ai pățit? Și ce cauți aici la ceasul acesta?

Și hadâmbul spuse:

— Dă fuga, a sidi și scoală-l pe emirul drept-credincioșilor! Aduc veste bună!

Iar Massrur începu să-l certe, spunându-i:

— Au tu ai înnebunit, o, Sawab, de mă crezi în stare să-l scol la ceasul acesta pe stăpânul nostru califul?

Ci hadâmbul o ținea întruna pe-a lui și țipa atâta de tare, încât până la urmă califul auzi zarva și se trezi. Și întrebă din odaia sa:

— Ya Massrur, ce-i cu tărăboiul acela?

Iar Massrur, tremurând, răspunse:

— Este Sawab, o, doamne al meu, paznicul de la harem, care a venit la mine să-mi spună: „Scoală-l pe emirul drept-credincioșilor!”

Și califul întrebă:

— Ce ai să-mi spui, o, Sawab?

Iar hadâmbul nu putu decât să îngaime:

— Ya sidi! A sidi!

Atunci Al-Rașid îi spuse uneia dintre copilele roabe care îi vegheau somnul în iatac:

— Du-te de vezi ce este.

Și copila se duse la hadâmb și îl aduse înlăuntru pe cel ce păzea iatacul. Iar hadâmbul era într-o stare atâta de aparte încât, când îl văzu pe emirul drept-credincioșilor, uită să mai sărute pământul dintre mâinile sultanului și îi strigă de parcă ar fi vorbit cu vreunul dintre semenii lui întru hadâmbie:

— Yallah, repede, scoală-te! Stăpâna mea Tohfa este în odaia ei și cântă din gură și din lăută. Haide repede, vino s-o auzi, bre!

Iar califul, uluit, se uita la rob fără a putea să rostească o vorbă. Și celălalt îi zise:

— Au tu n-ai auzit ce ți-am spus? Nu sunt smintit, pe Allah! Îți spun că stăpâna mea Tohfa șade în odaia ei de culcare și cântă din lăută și din gură! Haide iute! Dă zor!

Iar Al-Rașid se sculă și își puse în mare grabă cea dintâi haină care i se brodi sub mână, fără ca de altminteri să priceapă o iotă din toate vorbele hadâmbului, căruia îi zise:

— Vai de capul tău! Ce tot îndrugi? Cum de cutezi să-mi vorbești despre stăpâna ta El Sett Tohfa? Ce, tu nu știi că a pierit din odaia ei, măcar că și ușile și ferestrele erau închise, și că vizirul meu Giafar, care știe tot, mi-a arătat că pieirea ei nu este lucru curat, ci-i fapta ginnilor și-i urmarea răutăților lor? Și nu știi că de obicei nu s-a văzut să se mai întoarcă îndărăt cineva pe care l-au luat ginnii? Vai de capul tău, o, robule care cutezi să vii și să-l scoli din somn pe stăpânul tău, din pricina vreunui vis aiurea pe care l-ai copt în creierii tăi cei negri!

Iar hadâmbul spuse:

— Nu e vis, ci-i aieve! Și nici nu mănânc pleve! Așa că scoală-te fără gâlceve și vino s-o vezi, după multele-ți chinuri, cum îți păre-ve cea mai minunată fiică a maicii Eve!

Și califul, în pofida ciudei, nu se putu opri să nu izbucnească în hohote de râs, încredințându-se de sminteala răzvedită a hadâmbului Sawab. Și îi zise:

— Dacă spusele tale sunt adevărate, are să fie spre norocul tău, întrucât am să te slobozesc din robie și am să-ți dăruiesc o mie de dinari de aur; da dacă totul este amăgire și pot să-ți spun de pe acum că este amăgire, fiind urmarea unui vis de arap, am să poruncesc să fii răstignit pe cruce!

Și hadâmbul, ridicând mâinile înspre cer, strigă:

— O, Allah, o, Ocrotitorule, o, Doamne al mântuirii, fă ca să nu mă fi amăgit vreun vis ori vreo închipuire de-a minților mele negre!

Și porni înainte, croind calea califului și spunând:

— Urechea este pentru auzit și ochiul pentru văzut. Vino, dar, să vezi și să auzi, cu ochiul și cu urechea ta!

Iar când Al-Rașid ajunse la ușa iatacului, auzi sunetele de lăută și glasul dulcei sale Tohfa cântând. Și chiar atunci cânta în chipul cel nou pe care îl învățase de la șeicul Eblis. Și Al-Rașid, buimăcit și de-abia izbutind să-și țină firea care își și luase zborul, băgă cheia în zăvorul ușii; ci mâna lui nu izbuti să descuie, atâta de tare îi tremura. Într-un sfârșit, după câteva clipite, își luă inima în dinți și, opintindu-se în ușa care se dete la o parte, intră rostind: „Bismillah! Prăpădit să fie pârdalnicul! Mă adăpostesc întru Allah față de vicleniile lui!”

Când îl văzu în ușă pe emirul drept-credincioșilor, buimăcit cum era și tremurând de tulburare, Tohfa se ridică repede și sări să-l întâmpine. Și îl cuprinse în brațe și îl strânse la pieptul ei. Iar Al-Rașid scoase un țipăt de parcă și-ar fi dat sufletul și căzu lat, fără de simțire, cu capu-naintea picioarelor. Iar Tohfa îl stropi cu apă de trandafiri înmiresmată cu mosc și îl șterse pe tâmple și pe frunte, până ce îl trezi din leșin. Și emirul șezu un răstimp ca un om beat. Și lacrimile îi curgeau de-a lungul obrajilor și îi udau barba. Și, după ce își veni în simțiri de-a binelea, putu să-și plângă slobod într-un sfârșit toată bucuria la pieptul mult-iubitei sale, care și ea plângea la fel. Iar vorbele pe care și le spuseră și mângâierile cu care se alintară fură mai presus de toate vorbirile. Și Al-Rașid îi spuse:

— O, Tohfa, de bună seamă că plecarea ta este un lucru nemaipomenit, dar întoarcerea ta este și mai grozavă și întrece orice închipuire.

Iar ea răspunse:

— Pe viața ta, o, doamne al meu, așa este! Da ce-ai să mai spui după ce am să-ți istorisesc tot și am să-ți arăt tot?

Și, fără a-i mai lăsa să aștepte, îi povesti despre intrarea tăcută a șeicului cel bătrân în iatac, despre dănțuirea beată a lui Eblis, despre coborârea pe la umblători, despre calul cu aripi, despre șederea la ginni și mai ales despre frumusețea domniței Kamaria, despre mâncăruri și despre cinstiri, despre cântecele florilor și ale păsărilor, despre învățătura ce-o căpătase de la Eblis și, într-un sfârșit, despre firmanul cu care o căftănise isprăvniceasă a păsărilor.

Și desfășură dinainte-i firmanul cu pricina, scris pe pielea de cocoș. Pe urmă îl luă pe calif de mână și îi arătă, una câte una, cele douăsprezece lăzi cu tot ce se afla în ele, pe care nici o mie de limbi nu ar fi în stare să le zugrăvească și nici o mie de hârțoage să le înscrie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și șaptea noapte urmă:

Îi arătă, una câte una, cele douăsprezece lăzi cu tot ce se afla în ele, pe care nici o mie de limbi nu ar fi în stare să le zugrăvească și nici o mie de hârțoage să le înscrie.

Și lăzile acelea ajunseră mai târziu izvorul bogățiilor neamului Bani-Barmak și ale neamului Bani-Abbas.

Cât despre Al-Rașid, apoi acesta, de bucurie că o găsise iarăși pe preaiubita-i Vrajă a Inimilor, porunci să se împodobească și să se lumineze tot Bagdadul, de la un cap la altul și dete niște ospețe strălucite, la care nu fu uitat nici un om sărac. Și, cu prilejul acelor ospețe, Isac al-Nadim, care fu ridicat mai mult ca oricând în fală și în dregătorii, cântă dinaintea norodului cântecul pe care Tohfa, din îndatorință, nu pregetase să i-l împărtășească și pe care ea însăși îl învățase de la Eblis – afurisit să fie el pururea!

Iar Al-Rașid și Vraja Inimilor nu conteniră să trăiască o viață desfătată, în huzur și dragoste, până la venirea cea de neabătut a Slujitoarei mormintelor.

— Și-aceasta-i, o, mult-norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea copilandrei Tohfa, Vraja Inimilor, isprăvniceasa păsărilor.

Iar sultanul Șahriar se minună de povestirea aceasta a Șeherezadei, până peste marginile minunării, mai cu seamă de stihurile și de cântecele despre flori și despre păsări și îndeosebi de Cântecul Bufniței și de Cântecul Șoimului. Și cugetă în sineși: „Pe Allah! Fata aceasta a vizirului meu a fost pentru mine o binecuvântare fără de preț. Iar unei ființe cu harurile și cu însușirile ei nu i se cade moartea. Așa că, până a mă hotărî pe deplin în privința ei, se cuvine să mai chibzuiesc o bucată de vreme. Și-apoi, poate că o mai avea și alte istorii nu mai puțin minunate să-mi povestească!” Și se simți cuprins de o voioșie cum nu mai trăise vreodată până atunci, de nici nu se mai putu opri să n-o strângă deodată pe Șeherezada la inima lui și să spună:

— Binecuvântate să fie femeile ca tine, o, Șeherezada! Povestea aceasta m-a tulburat până peste poate, dat fiind cântecele despre flori și despre păsări pe care le cuprinde și multa învățătură cu care aceste stihuri m-a îmbogățit. Așa încât, o, fiică preacurată și sfioasă a vizirului meu, dacă mai ai una, sau două, sau trei, sau patru povești ca aceasta să-mi istorisești, nu pregeta să începi. Întrucât îmi simt sufletul în seara aceasta ușurat și înseninat de vorbele tale, iar inima mi-e răpită de dulceața limbii tale!

Iar Șeherezada răspunse:

— Nu sunt decât roaba stăpânului meu sultanul, iar laudele lui sunt mai presus de harurile mele. Ci, de vreme ce așa dorești, mi-ar plăcea să-ți istorisesc unele fapte de-ale unor femei și de-ale unor cavazi de agie și câteva alte lucruri asemenea, da tare mi-e teamă ca nu cumva vorbele mele să-ți supere cugetul și dragostea ce-o ai pentru buna purtare, dat fiind că în ele se cuprinde și oleacă de slobozenie și de cutezanță, întrucât, o, doamne al vremilor, de obicei norodul nu prea ține seama de sfioșenii, iar vorbele lui sar uneori peste marginile cuviinței. Dacă, dar, vrei să nu țin seama de acestea, n-am să țin; iar dacă vrei să tac, am să tac.

Și sultanul Șahriar spuse:

— Hotărât, Șeherezada, poți să vorbești! Căci nimic n-ar mai putea să mă minuneze din partea femeilor și cunosc că ele se asemuie cu o frânghie răsucită; și e lucru știut de toată lumea că, atunci când vrei să îndrepți o funie răsucită, o răsucești și mai rău; iar dacă stărui, o rupi. Așa că vorbește fără sfială, întrucât înțelepciunea nu sălășluiește prea departe de noi, din ziua când s-a petrecut ticăloșia acelei soții blestemate pe care o știi!

Și la rostirea vorbelor acestora de la urmă, chipul sultanului Șahriar se înnegură deodată, ochii i se posomorâră, sprâncenele i se încruntară, obrazu-i păli, iar cheful lui bun se schimbă într-un chef rău. Și toate astea numai la amintirea stârnită de necazul de odinioară. Încât, văzând schimbarea aceea ce nu prevestea nimic liniștitor, micuța Doniazada avu grijă să strige numaidecât:

— O, sora mea, mă rog ție! Grăbește de ne povestește ce ne-ai făgăduit despre căpeteniile de agie și despre femei și să nu-ți fie frică de nimic din partea acestui domn luminat, care știe prea bine că femeile sunt ca nestematele, unele cu pete, cu vătămături și cu metehne, iar altele curate, străvezii și neprihănite. Și are să știe mai bine decât tine și mai bine decât mine să facă osebirea cuvenită și să nu ia pietrele drept giuvaieruri.

Iar Șeherezada zise:

— Adevăr grăiești, o, micuțo! Încât, cu tot dragul inimii, am să-i povestesc stăpânului nostru Povestea cu Al-Malek Al-Zaher Rokn Al-Din Baâbars Al-Bondokdari și cu cavazii lui de la agie și cu toate câte au pățit ei!

Și Șeherezada spuse: