Află, o, doamne sultane al meu, că, înainte de a se învoi să mă ia de soț, fiica socrului meu – aibă-l Allah întru mila sa! – mi-a spus:
— O, fiu al socrului meu, de-o vrea Allah, avem să ne căsătorim: ci n-aș putea să te iau de soț decât dacă te învoiești de la bun început cu ceea ce am să-ți cer și anume trei îndatoriri, nimic mai mult, da nimic mai puțin!
Iar eu am răspuns:
— Nu este nimica împotrivă! Da care sunt îndatoririle acelea?
Ea mi-a spus:
— Să nu te atingi vreodată de hașiș, să nu mănânci nici un fel de pepene verde și să nu șezi niciodată pe vreun scaun!
Iar eu am răspuns:
— Pe viața ta, o, fiică a socrului meu, îmi ceri lucruri grele. Da, așa cum sunt, le primesc cu inimă deschisă, măcar că nu le pricep tâlcul.
Ea mi-a spus:
— Asta-i! Și nu ai decât să te învoiești ori să te lași păgubaș.
Iar eu am spus:
— Le primesc și cu tot dragul inimii!
Și-așa că nunta noastră se săvârși, și treaba se făcu și totul se petrecu așa cum se cădea să se petreacă. Și trăirăm laolaltă un șir de ani în înțelegere desăvârșită și în tihnă.
Ci veni o zi când mintea mea începu să se chinuiască amarnic de căutarea pricinei celor trei îndatoriri de pomină, în privința hașișului, a pepenilor verzi și a scaunului; și îmi ziceam: „Da ce-o fi îndemnat-o pe fiica socrului meu să te poprească de la cele trei lucruri, care, dacă te-ai atinge de ele, nu i-ar dăuna întru nimic? De bună seamă că trebuie să fie dedesubt vreo taină pe care tare mi-ar plăcea s-o dibăcesc!” Și, nemaiputând să-mi înfrânez ispitele sufletului și tăria dorurilor, intrai în prăvălia unui prieten de-al meu și, de început, șezui pe un scaun umplut cu paie. Pe urmă cerui să mi se aducă o lubeniță minunată, răcorită mai înainte în apă. Și, după ce o mâncai cu desfătare, înghiții o boabă de hașiș și îmi luai zborul înspre vis și înspre voia bună tihnită. Și mă simțeam cu desăvârșire mulțumit; iar pântecul îmi era fericit, datorită harbuzului, și, datorită scaunului umplut cu paie, la fel de preafericit îmi era și șezutul, cel de atâta amar de vreme văduvit de fericirea scaunelor.
Ci, o, doamne sultane al meu, când mă întorsei acasă fu foc și potop. Întrucât, de cum ajunsei dinaintea ei, soția mea și sări în picioare și își trase iașmacul peste față, de parcă, în loc de a-i fi soț, nu-i mai eram decât un bărbat străin; și, uitându-se la mine cu mânie și silă, țipă:
— O, câine și plod de câine, așa îți ții tu făgăduielile? Hai încoace! De-acu, mergem la cadiu ca să ne dea despărțenia!
Iar eu, cu mintea încă amețită de hașiș și cu pântecul încă plin de lubeniță și cu trupul mulțumit că mai simțise sub sine, după atâta vreme, un scaun moale, încercai să fac pe istețul, tăgăduind cele trei abateri ale mele. Ci nici nu apucai bine să încep a face semnul de tăgadă, că soția mea și strigă:
— Mușcă-ți limba, o, pramatie! Cutezi să tăgăduiești ceea ce e răzvedit? Duhnești a hașiș, și nasul meu te simte. Te-ai îndopat cu pepene, și-i văd urmele pe hainele tale. Și, într-un sfârșit, ți-ai pus fundul de păcură pe un scaun și văd semnele pe mantia ta, cum ai stat și cum paiele și-au lăsat dungile pe ea. Așa că eu nu-ți mai sunt nimic, și nici tu nu-mi mai ești nimic.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzecea noapte urmă:
Și, într-un sfârșit, ți-ai pus fundul de păcură pe un scaun și văd semnele pe mantia ta, cum ai stat și cum paiele și-au lăsat dungile pe ea. Așa că eu nu-ți mai sunt nimic, și nici tu nu-mi mai ești nimic!
Și, grăind astfel, se înfășură de tot în năframele ei și mă târî, spre ocara nasului meu, până la cadiu acasă. Și, când ajunserăm dinaintea cadiului, spuse:
— O, doamne al meu cadiule, eu, sluga ta, m-am legat prin căsătorie legiuită cu bărbatul acesta ticălos care se află dinaintea ta. Or, eu, înainte de nunta noastră, i-am cerut trei îndatoriri de căpătâi, pe care el le-a primit și pe care le-a ținut un răstimp de vreme; ci astăzi iacătă că le-a încălcat. Or, așadar, în temeiul dreptății mele, socot să încetez, începând din ceasul de-acum, a-i mai fi soție; și vin să-mi dai despărțenia și să-mi cer zestrea și zălogul.
Iar cadiul ceru să i se spună îndatoririle. Iar ea i le înșirui și adăugă:
— Or, plodul acesta de spânzurat a șezut pe un scaun, a mâncat o lubeniță și s-a îndopat cu hașiș.
Și își dovedi pâra împotriva mea, pe când eu nu cutezai să tăgăduiesc nicicum ceea ce era vădit și mă mulțumii să-mi las capu-n jos, de rușine.
Atunci cadiul, care avea o inimă bună și i se făcuse milă de starea în care mă aflam, îi spuse soției mele, înainte de a da vreo hotărâre:
— O, fiică de oameni de treabă, de bună seamă că ai dreptate, da ține de tine să fii mărinimoasă.
Și, cum ea se înfurie și se burzului și nu vroi nici să asculte, nici să ia seama de nimic, cadiul și toți cei de față începură s-o roage stăruitor să mă ierte de data aceasta. Și cum ea se arăta tot nemiloasă, o rugară ca măcar să amâne cererea de despărțenie, ca să aibă vreme să mai chibzuiască și să vadă dacă nu cumva, față cu atâtea rugăminți laolaltă, nu i se va părea mai cuminte să mai zăbovească deocamdată cu cererea ei, chiar dacă are s-o ridice altă dată, la caz de nevoie. Atunci soția mea, sătulă de stăruințe, spuse într-un sfârșit:
— Bine, primesc să mă împac cu el, ci numai cu învoiala ca domnia sa cadiul să găsească răspunsul la o întrebare ce am să-i pun.
Și cadiul zise:
— Mă învoiesc. Pune întrebarea, o, femeie!
Iar ea spuse:
— Dintru-ntâi sunt os; pe urmă mă fac vână; pe urmă ajung carne. Cine sunt eu?
Iar cadiul lăsă capu-n jos ca să cugete. Dar degeaba cugetă el mult și bine prefirându-și barba, că rămase mut. Și, într-un sfârșit, se întoarse înspre nevastă-mea și îi spuse:
— Uallahi, acuma, dat fiind că sunt ostenit de divanul cel lung al judecăților de astăzi, n-aș fi în stare să găsesc dezlegarea la asemenea cimilitură. Da te rog să vii iarăși aici mâine de dimineață și am să-ți răspund, întrucât voi avea răgaz să cercetez cărțile mele pravilnicești.
Cu asta puse capăt județelor și se duse acasă. Și era atâta de cufundat în întrebarea cu pricina, încât nici măcar nu-i dete prin minte să se atingă de mâncarea pe care fata lui, o copilă de paisprezece ani și jumătate, i-o pusese pe masă. Și, muncit de gânduri, își tot spunea în șoaptă: „Dintru-ntâi sunt os; pe urmă mă fac vână; pe urmă ajung carne. Cine sunt eu? Hei, uallahi, cine sunt eu? Da, cine este? Ce e asta?” Și își prefiră toate hârțoagele de legi și toate terfeloagele de boli și pe cele de cetire, și toate cărțile de învățătură, și nicăierea nu izbuti să găsească dezlegarea acelei cimilituri, nici nimic care, de aproape ori de departe, să-l poată lumina ori să-l pună pe calea luminării. Și-așa că, într-un sfârșit, strigă:
— Nu, pe Allah, mă las păgubaș! Și nici un fel de carte nu are să mă lămurească vreodată în privința aceasta.
Iar fiică-sa, care se uita la el și care băgase de seamă zbuciumul lui, îl auzi rostind vorbele de la urmă și îi spuse:
— O, tată, îmi pari îngrijorat și frământat: ce ai, fie Allah asupră-ți! Și care este pricina zbuciumului și a grijilor tale?
Iar el răspunse:
— O, fata mea, este o pricină care nu poate să fie lămurită, și este o încurcătură fără de ieșire.
Ea zise:
— Ci ia arat-o. Că nimic nu rămâne ascuns la priceperea Celui Preaînalt.
Atunci cadiul se hotărî să-i istorisească toată povestea și să-i înfățișeze cimilitura pe care i-o pusese muierușca, soția mea. Iar copila începu să râdă și zise:
— Mașallah! Da ce, asta-i cimilitură de nedezlegat? Păi, o, tată, asta-i tot atâta de ușoară ca și curgerea apei din izvor. Chiar că dezlegarea este limpede și se mărginește la atât: ca folos, ca tărie și ca împotrivire, virtutea omului, de la cincisprezece până la treizeci și cinci de ani, se asemuie cu osul; de la treizeci și cinci la șaizeci, cu o vână; iar după șaizeci, nu mai este decât o zdreanță.
Auzind cuvintele acestea ale copilei sale, cadiul se umflă în sine și se însenină și grăi:
— Mărire lui Allah, împărțitorul de deșteptăciune! Mi-ai mântuit mândria, o, copilă binecuvântată și ai scăpat de la izbeliște o căsnicie.
Și nici nu se luminase bine de ziuă când cadiul se și sculă, până peste poate de nerăbdător și dete fuga la casa divanului județelor, unde diriguia divanul pricinelor, și, după o așteptare lungă, într-un sfârșit văzu că vine femeia pe care o aștepta, adică pe soția mea și pe robul de colea, adică chiar pe mine. Și, după salamalecurile cuvenite și dintr-o parte și din cealaltă, soția mea îi zise cadiului:
— Ya sidi, mai ții minte întrebarea mea și ai dezlegat cimilitura?
Iar el răspunse:
— Elhamdu lillah! Mărire lui Allah, carele m-a luminat! O, fiică de oameni cumsecade, ai fi putut să-mi pui o întrebare oleacă mai grea, întrucât aceasta de-acum se dezleagă fără caznă. Și, toată lumea știe că virtutea omului, de la cincisprezece până la treizeci și cinci de ani, se asemuie cu un os; de la treizeci și cinci la șaizeci, se face asemenea cu o vână; iar după șaizeci, nu mai este decât o bucată de zdreanță fără rost.
Or, soția mea, care o cunoștea prea bine pe copila cadiului și-i știa isteciunea, ghici ce se petrecuse și, cu un glas pezevenghi, îi spuse cadiului:
— Nu are decât paisprezece ani și jumătate copila ta, da capu-i are de două ori pe-atâta, de nu și mai mult. Plecăciune! Plecăciune! Da unde are să se oprească ea oare pe povârnitura aceasta? Uallahi, multe femei de meserie n-ar ști să facă atâtea! Harurile ei sunt minunate pentru meșteșug și ziua ei de mâine este bine întemeiată.
Și, cu asta, îmi făcu semn să ies din odaia divanului județelor și ieșii, lăsându-l pe cadiu cu buzele umflate, mofluz și năpădit de buimăcire, dinaintea tuturor câți se aflau de față, până la sfârșitul zilelor lui.
Și, după ce istorisi acestea, cel de al doilea ispravnic de agie se trase îndărăt în rândul său. Iar sultanul Baâbars îi zise:
— Tainele lui Allah sunt de nepătruns. Povestea ta este o poveste de-a mirărilea!