Se povestește – da mai este oare vreo știință afară de aceea a lui Allah? – că a fost odată, după Allah, un sultan pe pământ. Și sultanul acela era însurat cu o sultană stearpă.
Or, într-o zi, un maghrebin veni la sultan și îi spuse:
— Dacă îți dau un leac pentru ca femeia ta să rodească și să nască, atâta cât va vroi, mi-l dai mie pe fiul tău cel dintâi?
Și sultanul răspunse:
— Bine, ți-l dau.
Atunci maghrebinul îi dărui sultanului două zumaricale, una verde și una roșie și îi spuse:
— Tu s-o mănânci pe cea verde, iar femeia ta pe cea roșie. Și Allah va face ceea ce mai rămâne.
Pe urmă plecă.
Și sultanul mâncă zumaricaua cea verde, și-i dete soției sale, care o mâncă, zumaricaua cea roșie. Și sultana rămase plină și născu un fiu pe care îl numiră Mohammad – fie binecuvântat numele acesta! Și copilul începu să crească și se făcu mare, destoinic la învățătură și dăruit cu un glas frumos.
Pe urmă sultana mai făcu un fiu, pe care îl numiră Ali și care începu să crească neajutorat și neîndemânatec întru totul. După care sultana iar rămase însărcinată și născu un al treilea fiu, numit Mahmud, care începu să crească și se făcu mare, prostălău și tâmp.
Or, peste zece ani, maghrebinul veni la sultan și îi zise:
— Dă-mi-l pe fiul meu.
Iar sultanul zise:
— Bine.
Și se duse la soția sa și îi spuse:
— Maghrebinul a venit să-l ceară pe fiul nostru cel mare.
Iar ea răspunse:
— Niciodată! Dă-i-l pe Ali cel neisprăvit.
Și sultanul zise:
— Bine.
Și îl chemă pe Ali cel neisprăvit, îl luă de mână și i-l duse maghrebinului, care îl luă și plecă.
Și merse cu el pe drumuri, prin arșiță, până la amiază. Pe urmă îl întrebă:
— Au ție nu ți-e nici foame, nici sete?
Și băiatul răspunse:
— Pe Allah! Ce mai întrebare! Cum ai vrea ca, după o jumătate de zi trecută fără a mânca și fără a bea, să nu-mi fie nici foame, nici sete?
Atunci maghrebinul făcu: „Hum!” și îl luă pe băiat de mână și îl duse îndărăt la părintele său, zicându-i:
— Acesta nu este fiul meu!
Și sultanul îl întrebă:
— Da care este fiul tău?
El răspunse:
— Adu-i pe tustrei să-i văd și am să-l iau pe fiul meu.
Atunci sultanul îi chemă pe cei trei fii ai săi. Și maghrebinul întinse mâna și îl luă pe Mohammad, băiatul cel mare, care era chiar cel dăruit cu un glas frumos. Pe urmă plecă.
Și merse cu el o jumătate de zi și îi zise:
— Ți-e foame? Ți-e sete?
Iar destoinicul răspunse:
— Dacă ție îți este foame ori sete și mie îmi este și foame și sete.
Iar maghrebinul îl sărută și îi spuse:
— Așa, destoinicule, tu ești într-adevăr fiul meu.
Și îl duse în țara lui, în afundul Maghrebului și îl pofti să intre într-o grădină, unde îi dete să mănânce și să bea. După care îi aduse o carte de farmazonie și îi zise:
— Citește din cartea aceasta.
Iar băiatul luă cartea și o deschise; ci nu știu să descifreze nici un cuvânt. Și maghrebinul se mânie și îi zise:
— Ce? Ești fiul meu și nu știi să descifrezi cartea aceasta de farmece? Pe Gog și pe Magog și pe focul stelelor rotitoare, dacă într-o lună de treizeci de zile nu ai să știi toată cartea ca pe apă, am să-ți tai mâna dreaptă.
Pe urmă îl lăsă și ieși în grădină.
Și băiatul luă cartea de vrăji și se strădui s-o citească vreme de douăzeci și nouă de zile. Ci, după acel răstimp, încă nu izbutise să afle în ce fel trebuia s-o țină spre a o citi. Atunci își zise în sine: „De vreme ce nu mi-a mai rămas decât o zi, hai, moarte pentru moarte! Am să mă duc să mă plimb prin grădină, mai degrabă decât să-mi chiorăsc ochii mai departe pe cartea asta de vrăji.”
Și se afundă pe sub pomii din grădină și deodată văzu dinaintea lui o fată spânzurată de pletele ei. Și se repezi s-o dezlege. Iar ea îl sărută și îi spuse:
— Sunt o domniță căzută în puterea maghrebinului. Și m-a spânzurat din pricină că am învățat pe dinafară cartea de vrăji.
Atunci el îi spuse:
— Și eu sunt fiu de sultan. Iar maghrebinul mi-a dat cartea de vrăji s-o învăț în treizeci de zile; și nu mai lipsește pentru moartea mea decât ziua de mâine.
Iar fata îi spuse:
— Am să te învăț eu cartea de vrăji; ci, când are să vină maghrebinul, să-i spui că nu ai învățat-o.
Ea atunci șezu jos lângă el, îl luă strâns în brațe și îl învăță cartea de vrăji.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și treia noapte urmă:
Ea atunci șezu jos lângă el, îl luă strâns în brațe și îl învăță cartea de vrăji. Pe urmă îi spuse:
— Trebuie să mă spânzuri precum eram.
Și el o ascultă.
Și maghrebinul veni, la sfârșitul celei de-a treizecea zile și îi spuse băiatului:
— Spune-mi cartea de farmece.
El răspunse:
— Cum să ți-o spun, câtă vreme n-am descâlcit nici un cuvânt?
Iar maghrebinul îi și tăie mâna dreaptă și îi spuse:
— Mai ai un răgaz de treizeci de zile. Dacă, după acest răspas de vreme, nu ai să știi cartea, am să-ți zbor capul.
Pe urmă plecă.
Iar băiatul se duse la fată, sub pomi, ținându-și în mâna stângă mâna tăiată. Și o dezlegă pe fată. Iar fata îi spuse:
— Uite trei frunze de la o iarbă pe care am găsit-o și pe care maghrebinul o caută de patruzeci de ani, spre a-și împlini cu ea meșteșugul tainelor vrăjitoriei. Lipește-le pe cele două bucăți de mână ale tale și mâna are să ți se vindece.
Iar băiatul făcu așa. Și mâna i se făcu precum fusese.
După asta, fata frecă o altă frunză, citind din cartea de vrăji. Și, într-o clipită, două cămile iuți ieșiră din pământ și îngenuncheară spre a-i lua. Și fata îi spuse băiatului:
— Să ne întoarcem fiecare la părinții noștri. Pe urmă tu să vii să mă ceri de soție, la saraiul tatălui meu, în cutare loc, din cutare țară!
Și îl sărută cu drag. Și, după ce se făgăduiră unul altuia, fiecare plecă înspre țara sa.
Iar băiatul Mohammad ajunse la părinții lui, în goana năzdrăvană a cămilei. Ci nu le spuse nimic din câte i se întâmplaseră. Dete numai cămila în seama căpeteniei hadâmbilor, zicându-i:
— Du-te s-o vinzi la oborul de vite, da ai grijă să nu care cumva să vinzi și frânghia din nasul ei.
Și hadâmbul luă de funie cămila și se duse s-o vândă la oborul de vite.
Atunci se înfățișă un vânzător de hașiș, care vroia să cumpere cămila. Și, după îndelungă tocmeală, o cumpără de la hadâmb pe un preț tare scăzut, dat fiind că de obicei hadâmbii habar n-au de meseria vânzării și a cumpărării. Și, spre a desăvârși târgul, o vându cu frânghie cu tot.
Și-așa că vânzătorul de hașiș duse cămila dinaintea prăvăliei lui și o lăsă acolo, ca să se minuneze de ea mușteriii săi obișnuiți, mâncătorii de hașiș. Iar el se duse să aducă o căldare de apă, ca să adape cămila și puse căldarea dinaintea cămilei, pe când bețivanii de hașiș se uitau la el, râzând până în fundul beregăților lor. Iar cămila își puse cele două picioare ale ei de dinainte în căldare. Atunci vânzătorul de hașiș o lovi și strigă la ea: „Îndărăt, o, codoașo!” Iar cămila, auzind așa, își ridică în sus celelalte două picioare și se cufundă, cu capu-nainte, în apa din căldare și nu se mai întoarse.
La priveliștea aceea, vânzătorul de hașiș își plesni mâinile una de alta și începu să țipe:
— O, musulmanilor, ajutor! Mi s-a înecat cămila în căldare!
Și, țipând așa, arăta frânghia care-i rămăsese în mână. Și oamenii se strânseră din toate părțile sukului și îi spuseră:
— Taci, bre omule! Ce, ești nebun? Cum poate să se înece o cămilă într-o căldare?
El le răspunse:
— Ia cătați-vă-ți de treabă! Ce căutați aici? Vă spun că s-a înecat în căldare, cu capu-nainte. Și iacătă-i frânghia care mi-a rămas în mână! Întrebați-i pe preacinstiții care se află în prăvălia mea dacă spun adevărul ori dacă mint.
Ci negustorii cu scaun la cap din suk îi spuseră:
— Și tu și cei care se află la tine nu sunteți decât niște bețivani de hașiș fără nici o crezare.
Or, pe când ei se gâlceveau așa, maghrebinul, care prinsese de veste despre fuga beizadelei și a domniței, fu cuprins de o mânie fără de margini și își mușca degetul și și-l rupea, zicând: „Pe Gog și pe Magog și pe focul stelelor rotitoare, am să pun eu gabja pe ei, măcar de s-ar afla fie și pe cel de al șaptelea pământ!” Și dete fuga mai întâi în cetatea destoinicului; și nimeri drept peste gâlceava dintre bețivanii de hașiș și oamenii din suk. Și auzi pomenindu-se despre frânghie și despre cămilă și despre căldarea ce slujise de mare și de mormânt și se duse la vânzătorul de hașiș și îi zise:
— O, sărmanul de tine, dacă ți-ai pierdut cămila, sunt gata să ți-o plătesc eu, în numele lui Allah! Dă-mi ce ți-a mai rămas de la ea, adică frânghia aceea, iar eu am să-ți dau prețul cât ai plătit și încă o sută de dinari ca dobândă pentru tine.
Și târgul fu încheiat, pe clipă pe dată. Și maghrebinul luă frânghia cămilei și plecă, zburând de bucurie.
Or, de frânghia aceea era legată puterea de priponire. Și nu avu decât să i-o arate de departe beizadelei, pentru ca numaidecât acela să vină singur să-și petreacă nasul în frânghie. Și fu preschimbat pe dată într-o cămilă de goană și îngenunche dinaintea maghrebinului, care se sui pe spinarea lui.
Și maghrebinul îl mână înspre cetatea în care ședea domnița. Și ajunseră degrabă sub zidurile grădinii care înconjurau saraiul tatălui ei. Ci, în clipita când maghrebinul trăgea de frânghie spre a o face pe cămilă să îngenuncheze pentru ca el să poată să descalece de pe ea, Mohammad cel destoinic izbuti să apuce frânghia cu dinții și s-o reteze chiar peste mijloc. Și puterea care era legată de frânghie fu spulberată cu acea retezătură. Și Mohammad cel destoinic putu să scape de maghrebin și se prefăcu într-o rodie mare, și, sub înfățișarea aceea, se duse de se agăță într-un rodiu înflorit.
Atunci maghrebinul intră la sultan, tatăl domniței, și, după salamalecuri și temenele, îi spuse:
— O, doamne al vremilor, am venit să-ți cer o rodie, întrucât fiica socrului meu este însărcinată, iar sufletul ei râvnește amarnic o rodie. Și tu știi ce păcat se săvârșește când nu se împlinește pofta unei femei însărcinate.
Iar sultanul se minună de cererea lui și răspunse:
— Bre omule, vremea de-acum nu este vremea rodiilor, iar rodiii din grădina mea n-au înflorit decât de ieri încoace.
El spuse:
— O, doamne al vremilor, dacă în grădina ta nu s-o afla nici o rodie, să-mi tai capul!
Atunci sultanul îl chemă pe grădinarul său și îl întrebă:
— Este adevărat, o, grădinarule, că se află rodii coapte în grădina mea?
Și grădinarul răspunse:
— O, stăpâne al meu, da ce, vremea de-acuma este vremea rodiilor?
Iar sultanul se întoarse înspre maghrebin și îi zise:
— Gata, capul tău s-a dus.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și patra noapte urmă:
Iar sultanul se întoarse înspre maghrebin și îi zise:
— Gata, capul tău s-a dus.
Da maghrebinul răspunse:
— O, Măria Ta, până a pune să-mi zboare capul, dă poruncă grădinarului să se ducă și să se uite la rodii.
Și sultanul zise:
— Bine.
Și îi făcu semn grădinarului să se ducă să vadă dacă în pomi se află ori ba vreo rodie trufanda. Iar grădinarul coborî și găsi, într-un rodiu, o rodie mare care nu-și avea seamăn cu niciuna dintre rodiile trecute. Și o luă și plecă să i-o ducă sultanului. Iar sultanul luă rodia și se miră de ea cu mirare mare; și nu știa dacă trebuia s-o păstreze pentru sine însuși ori dacă se cădea să i-o dea acelui ins care i-o cerea pentru femeia lui bântuită de poftele sarcinii. Și îi zise vizirului:
— O, vizirule, tare aș vrea să mănânc eu rodia aceasta! Tu cum socoți?
Și vizirul îi răspunse:
— O, Măria Ta, dacă nu s-ar fi găsit rodia, așa-i că tu i-ai fi tăiat capul maghrebinului?
El spuse:
— Ba de bună seamă!
Și vizirul zise:
— Atunci rodia i se cade de drept.
Atunci sultanul, cu chiar mâna sa, îi dete maghrebinului rodia. Ci, de cum o atinse maghrebinul, rodia plesni și toate semințele săriră din ea și se împrăștiară în toate părțile. Și maghrebinul începu să le adune una câte una, până ce ajunse la sămânța cea mai de pe urmă, care căzuse într-o găurică, la piciorul jețului domnesc. Or, chiar în sămânța aceea era ascunsă viața lui Mohammad cel destoinic. Și maghrebinul își lungi gâtul înspre sămânța aceea și își întinse mâna ca să o ia și s-o sfarme. Ci deodată țâșni din sămânță un jungher care se înfipse cu toată lungimea limbii lui în inima maghrebinului. Și maghrebinul muri pe dată, scuipându-și sufletul cel păcătos odată cu sângele.
Și tânărul beizadea Mohammad se ivi în toată frumusețea lui și sărută pământul dintre mâinile sultanului. Iar fata, tot atunci, intră și grăi:
— Iată-l pe flăcăul care mi-a dezlegat pletele, pe când eram legată cu ele.
Și sultanul spuse:
— De vreme ce acesta este flăcăul care te-a dezlegat, nu poți să faci altminteri decât să te măriți cu el.
Și fata zise:
— Bine.
Și nunta lor fu prăznuită precum se cuvenea. Iar noaptea lor fu mai binecuvântată decât toate nopțile. Și, de-atunci, șezură laolaltă, mulțumiți și înfloritori, și avură copii mulți, băieți și fete. Și s-a sfârșit.
Or, slavă și mărire Celuia singur fără de pereche, carele nu are nici sfârșit, nici început!
Astfel grăi cel de al doisprezecelea ispravnic de agie, pe care îl chema Nassr Al-Din. Și el era cel mai de pe urmă. Și sultanul Baâbars se înfioră de plăcerea poveștii lui; iar mulțumirea lui ajunse până peste poate. Și, spre a le dovedi ispravnicilor de agie plăcerea sa, îi căftăni pe toți în slujba de musaipi la sărai, cu simbrii de o mie de dinari pe lună, plătiți din vistieria domniei. Și îi luă ca soți de pahar și nu se mai despărți de ei nici la vreme de război, nici la vreme de pace. Asupra lor a tuturora să fie mila Celui Preaînalt!
Pe urmă, Șeherezada zâmbi și tăcu. Iar sultanul Șahriar îi spuse:
— O, Șeherezada, ce scurte sunt acuma nopțile care nu îmi îngăduie să ascult mai mult la gura ta!
Iar Șeherezada spuse:
— Da, o, Măria Ta! Ci eu tot socot că aș mai putea în noaptea acesta, dacă îmi îngăduiești, să-ți mai istorisesc o poveste care le lasă departe în urma ei pe toate câte le-ai ascultat până acuma.
Și sultanul Șahriar spuse:
— De bună seamă, Șeherezada, poți s-o începi, de vreme ce ea, nu mă mai îndoiesc, este minunată.
Iar Șeherezada spuse: