I s-a întâmplat odată unui sultan să i se nască un fiu la sorocul la care și o iapă de soi ales din staniștile împărăției aducea pe lume un mânz. Și sultanul spuse:
— Mânzul care a venit pe lume este scris întru norocul fiului meu, nou-născutul și este bunul lui de drept.
Or, când copilul se făcu mare și crescu în ani, maică-sa muri: și, tot în ziua aceea, muri și mama mânzului.
Și zilele trecură și sultanul luă de soție altă femeie, pe care și-o alese dintre roabele de la sărai. Iar copilul fu dat la școală, fără să-i mai poarte cineva de grijă și fără a-l mai iubi cineva. Și orfanul de mamă, de fiecare dată când se întorcea de la școală, se ducea la calul său, îl mângâia și îi da să mănânce și să bea și îi povestea necazurile sale și părăsirea în care se afla.
Or, roaba cu care se însurase sultanul avea un ibovnic, care era un hakim evreu. Și cei doi ibovnici își vedeau tare stânjenite întâlnirile lor, tocmai de faptul că în sărai trăia și acel orfănel de mamă. Și se întrebară între ei:
— Ce să facem?
Și cugetară în privința aceasta și hotărâră să-l otrăvească pe tânărul beizadea.
Cât despre el, când se întoarse de la școală, se duse să-și vadă calul, ca de obicei. Și îl găsi plângând. Și îi spuse, mângâindu-l:
— Ce te face să plângi, calule al meu?
Iar calul îi răspunse:
— Plâng pieirea vieții tale.
El îl întrebă:
— Da cine vrea pieirea vieții mele?
Calul îi răspunse:
— Femeia tatălui tău și hakimul, afurisitul acela.
Copilul întrebă:
— Cum așa?
Calul spuse:
— Ți-au pregătit o otravă pe care au scos-o din pielea unui arap. Și au s-o pună în mâncarea ta. Or, tu ia seama să nu care cumva să guști din mâncarea lor.
Și-așa că, atunci când tânărul fiu al sultanului urcă la soția tatălui său, ea îi puse mâncarea dinainte. Iar el luă mâncarea și, la rându-i, o puse dinaintea pisicii soției sultanului, care mieuna pe acolo. Și până să apuce stăpână-sa s-o oprească, pisica înfulecă mâncarea și muri pe clipă. Și crăișorul se sculă și ieși, fără a da vreun semn că pricepuse ceva.
Iar femeia sultanului și hakimul se întrebară:
— Cine i-o fi spus taina?
Și își răspunseră:
— Nimeni nu i-a spus, decât numai calul.
Atunci femeia zise:
— Bine.
Și se prefăcu bolnavă. Iar sultanul chemă să-i vină hakimul evreu, care era vraciul lor, ca s-o cerceteze pe sultană. Și el o cercetă și grăi:
— Leacul ei stă într-o inimă de mânz dintr-o iapă de soi ales, de cutare și cutare culoare.
Iar sultanul spuse:
— Nu este decât un mânz, în împărăția mea, care să îndeplinească toate acestea, și-anume mânzul fiului meu cel orfan de mamă.
Și când băiatul se întoarse de la școală, tatăl lui îi zise:
— Tușică-ta, sultana, este bolnavă și nu se află alt leac pentru ea decât inima mânzului tău, fiul iepei de soi ales.
El îi răspunse:
— Nu este nimic împotrivă. Ci, o, taică al meu, eu nu am călărit încă niciodată pe mânzul meu. Aș vrea să-l încalec mai întâi și, pe urmă, să-l înjunghie și să-i ia inima.
Iar sultanul zise:
— Bine.
Și tânărul crăișor încălecă pe cal, dinaintea întregii curți, și îl slobozi în galop pe meidan. Și, gonind așa, pieri din ochii oamenilor. Și călăreții porniră năvalnic după el, da nu-l mai găsiră.
Și băiatul ajunse astfel într-o altă împărăție decât cea a tatălui său, lângă grădina sultanului de peste împărăția aceea. Iar calul îi dete un smoc de păr din coamă și o piatră de cremene și îi spuse:
— Dacă ai nevoie de mine, să aprinzi un fir de păr de-al meu, iar eu am să fiu numaidecât lângă tine. Acuma este mai bine să te las, mai întâi spre a mă duce să rostuiesc ceva nutreț pentru mine, și-apoi ca să nu te stânjenesc la întâlnirile cu ursita ta.
Și se sărutară și se despărțiră.
Iar tânărul fiu de sultan se duse la baș-grădinar și îi zise:
— Sunt străin aici. Nu vrei să mă iei în slujba ta?
El îi răspunse:
— Bine. Chiar că aveam trebuință de cineva să mâne boul care trage la roata fântânii de udat grădina.
Iar tânărul crăișor se duse la roata de apă și începu să îndemne boul grădinarului.
Or, fetele sultanului se plimbau în ziua aceea prin grădină, iar cea mai mică dintre ele îl zări pe băiatul care mâna boul de la roata fântânii. Și dragostea coborî în inima ei. Și fără a se da pe față, le spuse surorilor sale:
— Surorile mele, da până când avem noi să stăm nemăritate? Oare tatăl nostru vrea să ne lase să ne oțetim de tot? O să ni se streghețească sângele în noi.
Iar surorile sale îi ziseră:
— Asta așa-i! Suntem aproape să ne acrim, iar sângele nostru stă să se streghețească.
Și se strânseră toate și se duseră tusșapte la mama lor și-i spuseră:
— Oare tatăl nostru vrea să ne facă să ne acrim în casa lui? Are să ni se streghețească sângele. N-ar fi mai bine, într-un sfârșit, să ne găsească niște soți care să ne scape de primejdia aceasta grea?
Atunci mama se duse la sultan și-i vorbi despre necazul fetelor. Iar sultanul porunci să se strige obștei că toți tinerii din cetate să vină să treacă pe sub ferestrele saraiului, pentru că domnițele urmează să se mărite. Și ori de câte ori vreunul dintre ei îi plăcea vreuneia dintre surori, ea își arunca asupra lui năframa. Și, în felul acesta, șase dintre fete se căpătuiră cu câte un soț pe placul lor și se arătară mulțumite.
Ci fata cea mezină nu-și aruncă năframa asupra nimănuia. Și i se spuse despre aceasta sultanului, care zise:
— Nu mai este așadar nimenea în cetate?
I se răspunse:
— Nu mai este decât un băiat sărac, care muncește la roata de apă din grădină.
Și sultanul spuse:
— Trebuie să treacă și el numaidecât, măcar că știu că fiică-mea nu are să-l aleagă.
Și se duse careva să-l caute și îl împinse sub ferestrele saraiului. Și iacătă că năframa fetei căzu drept peste el. Și o măritară cu el. Și, de mâhnire, sultanul, tatăl fetei, căzu bolnav.
Și se strânseră hakimii și hotărâră, ca izbăvire și ca leac, să bea lapte de ursoaică dintr-un burduf făcut din piele de ursoaică fecioară. Și sultanul spuse:
— Este ușor. Am șase gineri, tusșase niște călăreți viteji, care nu seamănă întru nimic cu nevolnicul acela de-al șaptelea, băiatul de la roata de apă. Duceți-vă și spuneți-le să-mi aducă laptele!
Atunci cei șase gineri ai sultanului săriră pe caii lor cei falnici și plecară să caute laptele de ursoaică. Iar băiatul, soțul mezinei, încălecă pe un catâr ghebos și plecă și el, în vreme ce toată lumea îl lua în râs. Și, când ajunse într-un loc mai ferit, lovi în cremene și arse un fir de păr din coama calului său. Și calul se și ivi și se sărutară. Și băiatul îi ceru ceea ce avea să-i ceară.
Or, de la o vreme, cei șase gineri ai sultanului se întoarseră din drumurile lor, aducând un burduf din piele de ursoaică, plin cu lapte de ursoaică. Și i-l deteră sultanei, mama soțiilor lor, spunându-i:
— Du-l socrului nostru, sultanul!
Și sultana bătu din palme, iar hadâmbii veniră și ea le spuse:
— Dați laptele acesta hakimilor ca să-l cerceteze.
Și hakimii cercetară laptele și grăiră:
— Este lapte de ursoaică bătrână și este adus într-un burduf din piele de ursoaică bătrână. Nu poate să fie decât vătămător pentru sănătatea sultanului.
Și iacătă că hadâmbii urcară iarăși la sultană și îi deteră alt burduf, spunându-i:
— Burduful acesta cu lapte ne-a fost adus jos adineaori de un flăcău călare, mai frumos ca îngerul Harut!
Și sultanul le zise:
— Duceți-l hakimilor ca să-l cerceteze.
Și hakimii cercetară, atât burduful cât și ceea ce se afla în el și grăiră:
— Iacătă ceea ce căutam. Este lapte de ursoaică tânără, într-o piele de ursoaică fecioară.
Și-i deteră să bea sultanului, care se vindecă pe clipă pe dată și grăi:
— Cine a adus leacul?
I se răspunse:
— Un flăcău călare, mai frumos ca îngerul Harut.
El spuse:
— Să i se înmâneze din partea mea inelul domniei și să fie pus în scaunul meu împărătesc. Pe urmă am să mă scol și am să mă duc s-o despărțesc pe fata mea mezină de băiatul de la roata fântânii. Și am s-o mărit cu flăcăul care m-a făcut să mă întorc din țara morții.
Și i se îndepliniră poruncile.
Pe urmă sultanul se sculă și se sui în sala scaunului împărătesc. Și căzu la picioarele flăcăului cel frumos, care ședea în jeț și i le sărută. Și lângă el o văzu pe fata sa mezină, care zâmbea. Și sultanul îi spuse:
— Bine, fata mea! Văd că te-ai despărțit de băiatul de la roata fântânii și că ți-ai aruncat de bunăvoie alegerea asupra acestui flăcău care este mai frumos ca îngerul Harut.
Iar ea îi spuse:
— Tată, băiatul de la roata de apă, flăcăul care ți-a adus laptele de ursoaică fecioară, precum și cel care șade acuma în scaunul de domnie, nu sunt decât unul și același ins.
Iar sultanul rămase uluit de vorbele ei și se întoarse înspre flăcău și îl întrebă:
— Este adevărat ce spune?
El răspunse:
— Da, este adevărat. Și, dacă nu mă vrei de ginere, lucrul îți este lesne, întrucât fiica ta este încă fecioară!
Și sultanul îl sărută și îl strânse la inima lui. Pe urmă porunci să se prăznuiască nunta cu fata lui. Și, la ceasul anume, flăcăul se dovedi atâta de harnic, încât o mântui pe tânăra lui soție pentru totdeauna de acreală și de streghețarea sângelui.
După care se întoarse cu ea în împărăția tatălui său, în fruntea unei oștiri mari. Și acolo află că tatăl său murise și că soția tatălui său ocârmuia treburile domniei, în cârdășie cu hakimul ei, afurisitul acela! Atunci puse să fie înșfăcați amândoi și îi înfipse în țeapă deasupra unui rug aprins. Și se mistuiră în țeapă. Și se isprăvi cu ei!
Or, mărire lui Allah, cel carele trăiește fără a se mistui în veci!
Și sultanul Baâbars, după ce ascultă povestea ispravnicului Salah Al-Din, zise:
— Ce păcat că nu mai este nimeni să-mi istorisească vreo poveste asemenea acestora!