Într-o zi ca toate zilele, în satul în care mă aflam pe atunci, un hoț de arab veni noaptea la casa unui gospodar să fure un sac de grâu. Ci oamenii din gospodărie îl auziră și mă chemară cu glasuri amarnice, strigând: „Hoțul! Hoțul!” Da procletul nostru izbuti să se ascundă atâta de bine încât, cu toate căutările, nu izbutirăm să-l oblicim.
Și cum luasem calea îndărăt spre poartă ca să plec, trecui pe lângă o grămadă mare de grâu din curte. Și în vârful grămezii de grâu era un lighean de aramă ce slujea la măsurat. Și deodată auzii o vântuitură năprasnică stârnită în grămada de grâu. Și văzui totodată ligheanul de aramă aruncat în sus la cinci picioare înălțime. Eu atunci, în pofida uimirii mele, mă repezii să scotocesc în grămada de grâu și dădui acolo peste arapul care se ascunsese în ea, cu fundul întors în sus. Și după ce îl înșfăcai și îl legai belci, îl întrebai ce-a fost cu zgomotul ciudat care mi-a dezvăluit unde se afla. Iar el îmi răspunse:
— A fost cu voia mea, o, doamne al meu!
Iar eu îi răspunsei:
— Bătu-te-ar Allah! Și izgonit fie Cel-Viclean! Pentru ce să te vânturești așa spre paguba ta?
Și el îmi răspunse:
— Dreptu-i, a sidi, am lucrat spre paguba mea, asta-i limpede. Da am făcut-o anume întru folosul tău.
Iar eu îl întrebai:
— Cum așa, o, pui de lele? Și-apoi de când o vântuitură, fie ea și de mărimea acesteia, a slujit în folosul cuiva pe pământ?
Iar el răspunse:
— Nu mă omorî, o, ispravnice! Eu nu m-am vânturit decât spre a te cruța de osteneala căutărilor prea îndelungate și de truda de a bate zadarnic cetatea și câmpurile pe urmele mele. Mă rog, așadar, să-mi răspunzi la bine cu bine, întrucât ești fiu de oameni de bine!
Eu atunci, o, doamne al meu, n-am putut să nu cinstesc atare judecată. Și i-am dat drumul. Și aceasta-i pățania mea!
Și, după ce ascultă snoava ispravnicului Fakr Al-Din, sultanul Baâbars îi zise:
— Hei uallah! Bunăvoința ta a fost la locul ei!