A fost odată un sultan. Și sultanul acela, într-o bună zi, îl chemă pe vizirul său și îi zise:
— Vizirule!
Iar acesta răspunse:
— La poruncile tale! Ce este, o, Măria Ta?
El îi spuse:
— Vreau să pui a mi se scrie și ciopli o pecete care să aibă puterea anume ca, dacă aș fi vesel, să nu mă mohorăsc și, dacă aș fi mohorât, să nu mă înveselesc. Și trebuie ca acela care va scrie pecetea să-și ia îndatorința de a pune în ea puterea cerută. Iar tu, pentru aceasta, ai un răspas de trei zile!
Atunci vizirul se duse la cei care fac de obicei peceți și amulete și le spuse:
— Scrieți-mi o pecete pentru sultan.
Și le povesti ce spusese și ceruse sultanul. Da niciunul dintre ei nu vroi să ia asupra-și a face o asemenea pecete. Atunci vizirul se ridică și plecă necăjit. Și își zise: „Nu am să-l găsesc în cetatea noastră pe acela de care am trebuință. Am să mă duc în altă țară.”
Și ieși din cetate și, mergând prin câmpie, se întâlni cu un șeic arab care își îmblătea grâul pe aria lui. Și îi dete binețe, rostind:
— Pacea fie asupră-ți, o, șeicule de arabi!
Iar șeicul de arabi îi răspunse la salamalec și îi zise:
— Unde te duci, a sidi, acuma, pe arșița asta?
El îi răspunse:
— Drumețesc din pricina unei trebi de-a sultanului.
Șeicul îl întrebă:
— Ce treabă-i aceea?
El răspunse:
— Sultanul îmi cere să pun a i se scrie o pecete care să fie în așa fel încât, dacă el o fi vesel, să nu se mohorască, și, dacă o fi mohorât, să nu se înveselească.
Iar șeicul de arabi îi spuse:
— Numai atâta?
Vizirul răspunse:
— Da.
El îi spuse:
— Bine. Șezi jos. Iar eu am să-ți aduc de mâncare.
Și șeicul de arabi îl lăsă o clipită pe vizir și se duse la fata sa, pe care o chema Iasomia și îi spuse:
— O, fata mea Iasomia, pregătește de masă pentru un oaspete.
Ea îi spuse:
— De unde vine oaspetele acela?
El răspunse:
— Din partea sultanului.
Ea îl întrebă:
— Și ce vrea?
Iar tatăl ei îi istorisi treaba. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.
Atunci Iasomia, domnița de arabi, pregăti pe dată o tavă cu ouă, pe care se aflau treizeci de ouă ce înotau în unt dulce și i-o dete tatălui său, cu opt dărabe de pâine, spunându-i:
— Du-i astea drumețului și spune-i: „Fiica mea Iasomia, domniță de arabi, îți urează bun venit și îți trimite vorbă că are să-ți scrie ea pecetea.” Și tot ea îți mai spune, pe deasupra: „Luna de-abia are treizeci de zile, marea astăzi este plină, iar opt zile fac o săptămână!”
Și tatăl ei zise:
— Bine.
Și luă mâncarea și plecă. Și, cum mergea așa, untul de pe tavă se scurse pe mâna lui. Atunci șeicul puse tava la pământ, luă una dintre pâini, șterse untul de pe mână și mâncă pâinea cu unt, precum și un ou care îl ispiti. După care se sculă și plecă să-i ducă mâncarea vizirului, și-i spuse:
— Fata mea Iasomia, domnița de arabi, îți trimite salamalecul și îți spune că are să-ți scrie ea pecetea. Și, pe deasupra, îți mai spune: „Luna de-abia are treizeci de zile, marea astăzi este plină și opt zile fac o săptămână.”
Iar vizirul spuse:
— Să mâncăm mai întâi, și-o să vedem pe urmă.
Iar când isprăvi de mâncat, îi zise părintelui Iasomiei:
— Spune-i să-mi scrie pecetea, dar mai spune-i și că luna a avut cu o zi mai puțin, că marea a fost uscată și că săptămâna nu a avut decât șapte zile.
Atunci șeicul de arabi se întoarse la fiică-sa și-i zise:
— Vizirul îți spune să-i scrii pecetea, dar că luna a avut cu o zi mai puțin, că marea a fost uscată și că săptămâna n-a avut decât șapte zile.
Atunci fata îi zise:
— Nu ți-e rușine, o, tată, de ce-ai făcut? Ai pus tava cu mâncarea jos pe drum, ai mâncat o pâine și un ou și i-ai dus oaspetelui ouăle fără untul lor!
El îi răspunse:
— Hei, uallahi, dreptu-i! Ci, o, fata mea, tava era plină și untul s-a vărsat pe mâna mea; atunci am stat jos și am șters untul cu o pâine, pe care am mâncat-o; și-atunci mi s-a făcut poftă de un ou, pe care l-am înfulecat.
Ea spuse:
— Nu e nimic. Să pregătim pecetea.
Atunci ea pregăti pecetea și o întocmi cu vorbele acestea: „Orice simțământ, fie necaz, fie bucurie, de la Allah ne vine!” Și-i trimise pecetea vizirului, care o luă, după mulțumirile cuvenite și plecă să i-o ducă sultanului.
Iar sultanul, după ce luă pecetea și citi ceea ce era scris pe ea, îl întrebă pe vizir:
— Cine a făcut pecetea?
El răspunse:
— O copilă, pe nume Iasomia, domniță de arabi.
Iar sultanul se ridică pe cele două picioare ale lui și-i zise vizirului:
— Vino și du-mă la tatăl ei, ca să mă însor cu fata.
Atunci vizirul îl luă pe sultan de mână și plecă cu el.
Și se duseră la șeicul de arabi și-i spuseră:
— O, șeicule de arabi, am venit să legăm cumetrie cu tine.
El le răspunse:
— Spor în neam și spor în casă! Da prin cine?
Vizirul răspunse:
— Prin domnița de arabi, Iasomia, fiica ta, pe care stăpânul nostru sultanul, care se află dinaintea ochilor tăi, dorește s-o ia de soție.
El spuse:
— Bine. Suntem slugile voastre. Da fiica mea va fi pusă într-o cumpănă pe un talger, iar aurul pe celălalt talger. Și, greutate pentru greutate. Întrucât Iasomia este scumpă inimii tatălui ei.
Iar vizirul răspunse:
— Nu este nimic împotrivă.
Și plecară după aur și îl puseră pe un talger de cumpănă, pe când șeicul de arabi o punea pe fiică-sa pe celălalt talger. Și când fata și cu aurul se cumpăniră, se scrise, acolo pe loc, senetul de căsătorie. Și sultanul dete un ospăț mare în satul arabilor. Și în chiar noaptea aceea, intră la fată, în casa părintelui ei și îi luă fecioria și se bucură de ea. Și, dimineața, plecă cu ea și o așeză în saraiul său.
Or, după ce șezu o bucată de vreme în saraiul sultanului, preafrumoasa copilă de arabi Iasomia începu să alunece înspre slăbire și să se stingă de lungoare. Atunci sultanul chemă hakimul și îi spuse:
— Suie degrabă și cerceteaz-o pe Sett El-Arab Iasomia. Nu știu de ce slăbește așa și se stinge.
Și hakimul urcă și o cercetă pe Iasomia. Pe urmă coborî și îi spuse sultanului:
— Nu este învățată cu șederea în cetate, întrucât este fată de la câmp, iar pieptul ei se usucă din lipsă de aer.
Iar sultanul întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
Hakimul răspunse:
— Pune să i se zidească un sărai la mare, unde va putea să răsufle aer curat; și are să se facă mai frumoasă decât era.
Și sultanul dete numaidecât poruncă zidarilor să zidească un sărai la mare. Și, când saraiul fu gata, fu dusă acolo Iasomia cea vlăguită, domnița de arabi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și patra noapte urmă:
Fu dusă acolo Iasomia cea vlăguită, domnița de arabi.
Or, după ce Iasomia șezu o vreme acolo în sărai, se îngrașă și încetă de a mai tânji. Și cum ședea într-o zi sprijinită în coate la fereastra ei, să se uite la mare, un pescar veni să-și arunce năvodul chiar sub zidurile saraiului. Și, când îl trase, nu văzu în el decât niște sfărâmături de cărămizi și niște cioburi de scoici. Și se mohorî. Atunci Iasomia îi grăi și îi zise:
— O, pescarule, acuma, dacă vrei să arunci năvodul în mare întru norocul meu, am să-ți dau un dinar de aur pentru osteneala ta.
Iar pescarul răspunse:
— Bine, o, domniță!
Și aruncă năvodul în mare, întru norocul domniței de arabi Iasomia, îl trase și, strângându-l, găsi în el un șip de aramă roșie. Și i-l arătă Iasomiei, care numaidecât se învălui cu un cearceaf de pat ca într-un izar și coborî la pescar și îi zise:
— Ține, iacătă dinarul și dă-mi șipul.
Ci pescarul răspunse:
— Nu, pe Allah! Nu am să iau dinarul ca plată pentru acest șip, ci un sărut de pe obrazul tău.
Or, chiar în clipita când vorbeau astfel laolaltă, dete peste ei sultanul. Și îl înșfacă pe pescar și îl ucise cu spada sa și îi aruncă leșul în apele râului. Pe urmă se întoarse spre domnița de arabi Iasomia și îi zise:
— Și nici pe tine nu vreau să te mai văd. Du-te unde-ți place!
Și ea plecă. Și două zile și două nopți merse ea flămândă și însetată. Și ajunse atunci într-o cetate. Și șezu jos la ușa prăvăliei unui negustor, de dimineața până la ceasul rugăciunii de la amiază. Atunci neguțătorul îi zise:
— O, domnia ta, șezi aici de azi-dimineață. Pentru ce?
Ea răspunse:
— Sunt o străină. Nu știu pe nimeni în cetatea aceasta. Și nu am mâncat și nu am băut nimic de două zile.
Atunci neguțătorul îl chemă pe arapul său și îi zise:
— Ia-o pe femeia aceasta și du-o acasă la noi. Și spune-le, acasă, să-i dea să mănânce și să bea.
Și o luă arapul și o duse acasă și îi spuse nevestei neguțătorului, stăpâna sa:
— Stăpânul meu îți trimite vorbă să-i dai femeii acesteia să mănânce bine și să bea.
Iar femeia neguțătorului se uită la Iasomia și o văzu și fu cuprinsă de pizmă, întrucât cealaltă era mai frumoasă. Și se întoarse înspre arap și îi spuse:
— Bine. Suie-o pe femeie în poiata de pe terasă.
Și arapul o luă pe Iasomia de mână și o duse sus în poiata cu pricina, de pe terasă. Și Iasomia șezu acolo până seara, fără ca nevasta neguțătorului să se îngrijească de ea în vreun fel, nici cu mâncare, nici cu băutură. Atunci domnița de arabi Iasomia își aduse aminte de șipul de aramă roșie pe care îl avea la subsuoară și își zise: „Să vedem, poate că o fi colea în șip vreun strop de apă de băut!” Și, gândind așa, luă șipul și îi răsuci capacul. Și numaidecât ieșiră din șip un lighean cu ibricul lui. Și Iasomia se spălă pe mâini. Pe urmă ridică ochii și văzu cum iese din șip o tabla plină cu mâncăruri și cu băuturi. Și mâncă, și bău, și fu mulțumită. Atunci răsuci iarăși capacul șipului și ieșiră din șip zece roabe albe și tinere, cu geamparalele în mâini, care începură să dănțuiască prin poiată. Și, după ce își sfârșiră dănțuirea, fiecare dintre ele aruncă zece pungi de aur pe genunchii Iasomiei. Pe urmă intrară toate îndărăt în șip.
Și domnița de arabi Iasomia rămase așa în poiată trei zile întregi, mâncând și desfătându-se cu copilele din șip. Și ori de câte ori le scotea afară din șip, ele îi aruncau, după danț, câte zece pungi pline cu aur; și tot așa până ce la urmă poiata se umplu cu aur până la bagdadie.
Or, după acest răstimp, arapul neguțătorului se sui pe terasă, într-o zi. Și o văzu pe domnița Iasomia și se minună, întrucât o credea plecată de mult, ca urmare a spuselor nevestei neguțătorului. Și Iasomia îi zise:
— Oare stăpânul tău m-a trimis aici ca să-mi dați să mănânc, ori ca să mă lăsați și mai moartă decât înainte, de foame și de sete?
Iar robul răspunse:
— Ya setti, stăpânul meu crede că ți s-a dat pâine și că ai plecat în chiar ziua aceea.
Pe urmă dete fuga degrabă la stăpânul său, la prăvălie și îi zise:
— Ya sidi, biata femeie pe care ai trimis-o cu mine acasă, acum trei zile, a stat toată vremea aceasta pe terasă, în poiată, fără să mănânce ori să bea ceva.
Și neguțătorul, un om de treabă, se mohorî și plecă pe dată din prăvălie și se duse să-i spună nevesti-sii:
— Cum, o, blestemato? Nu i-ai dat să mănânce nimic acelei femei sărmane?
Și o înșfăca și începu s-o bată, până ce mâna lui osteni s-o tot bată. Pe urmă luă niște pâine și încă alte lucruri și se sui pe terasă și îi spuse Iasomiei:
— Ya setti, poftește de mănâncă. Și nu ne ocărî pentru uitare!
Ea răspunse:
— Allah să-ți sporească bunurile! Este ca și cum bunăvoința ta ar fi ajuns la ținta ei. Acuma, dacă ai vrea să-ți desăvârșești milele, ți-aș cere un lucru!
El spuse:
— Grăiește, o, stăpână a mea.
— Aș vrea să-mi zidești un sărai la marginea cetății, și care să fie de două ori mai frumos decât saraiul sultanului.
El răspunse:
— Nu este nimic împotrivă! De bună seamă!
Ea spuse:
— Iacătă niște aur. Ia atâta cât vrei. Dacă zidarii lucrează de obicei pentru o drahmă pe zi, tu să le dai patru, ca să grăbească zidirea.
Iar neguțătorul zise:
— Bine.
Și luă banii și se duse să tocmească zidari și meșteri, care zidiră în scurtă vreme un sărai de două ori mai frumos decât saraiul sultanului. Și neguțătorul se întoarse atunci la poiată, la domnița de arabi Iasomia și îi spuse:
— Ya setti, saraiul este gata!
Ea îi spuse:
— Iacătă niște bani. Ia-i și du-te să cumperi chilimuri de atlaz pentru sărai. Și fă rost să aduci niște slujitori arapi, care să fie străini și să nu știe arăbește!
Și neguțătorul se duse să cumpere chilimurile de atlaz și să facă rost de arapii ceruți ca slugi, care să nu știe și să nu priceapă arăbește; și se întoarse la poiată, să-i spună domniței de arabi Iasomia:
— O, stăpâna mea, totu-i împlinit acum. Aibi bunătatea să vii și să-ți iei în stăpânire saraiul.
Iar domnița de arabi Iasomia se ridică și, înainte de a ieși din poiată, îi spuse neguțătorului:
— Poiata în care mă aflu este plină cu aur până la tavan. Ia-l pe tot, ca pe un dar din parte-mi, pentru bunătatea pe care ai dovedit-o față de mine.
Și își luă rămas-bun de la negustor. Și-atâta cu el!
Ci în ce o privește pe Iasomia, apoi aceasta își făcu intrarea în saraiul ei. Și, cumpărându-și un caftan strălucit, de sultan, îl îmbrăcă și se așeză într-un jeț. Și semăna întru totul cu un sultan frumos. Și-așa cu ea!
Ci în ceea ce îl privește pe soțul ei, sultanul, cel care îl omorâse pe pescar și cel care o alungase pe ea, apoi acela, de la o vreme, se însenină și își aduse aminte de ea la ceasul nopții. Și, atunci noaptea, își chemă vizirul și îi zise:
— Vizirule!
Iar vizirul răspunse:
— Aici sunt!
El spuse:
— Hai să ne îmbrăcăm teptil și să plecăm s-o căutăm pe domnița de arabi Iasomia, soția mea.
Și vizirul zise:
— Ascult și mă supun.
Și ieșiră din sărai, străvestiți așa, și umblară două zile tot căutând-o pe domnița de arabi Iasomia, întrebând și cercetând. Și ajunseră în cetatea în care se afla domnița. Și văzură saraiul ei. Și sultanul îi spuse vizirului:
— Saraiul acesta este de curând, căci nu l-am mai văzut în drumurile mele pe aici de mai înainte. Al cui ar putea să fie?
Iar vizirul răspunse:
— Habar n-am. Poate că o fi al vreunui sultan năvălitor, care o fi cucerit cetatea, fără ca noi să știm.
Și sultanul zise:
— Pe Allah! Poate că așa o fi. Încât, spre a ne încredința, avem să trimitem un pristav în cetate să dea de veste că nimeni nu are îngăduința să aprindă lumina la noapte în casa sa. În felul acesta avem să știm dacă oamenii care locuiesc în sărai sunt supuși prea plecați ai noștri, ori sunt cumva niște emiri cuceritori.
Și-așa că pristavul se duse prin cetate să strige porunca. Și, când se făcu noapte, sultanul porni să străbată mahalalele împreună cu vizirul său. Și văzură că nicăierea nu era lumină, afară numai de saraiul cel strălucit pe care ei nu-l cunoașteau. Și auziră de acolo cântece și zvon de alăute, de cobze și de țimbale. Atunci vizirul îi zise sultanului:
— Vezi și tu, o, Măria Ta! Bine ți-am spus eu că țara aceasta nu mai este a noastră, și că saraiul acesta este locuit de emirii năvălitori!
Iar sultanul răspunse:
— Cine știe? Hai să mergem și să-l iscodim pe străjerul de la poarta saraiului.
Și se duseră să-l iscodească pe străjer. Ci, cum străjerul era un păgân care nu știa și nu pricepea o vorbă pe arăbește, le răspunse la fiecare întrebare:
— Șanu!
Ceea ce în limba păgânească însemna: „Nu știu!” Și sultanul cu vizirul său plecară și nu putură să adoarmă în noaptea aceea, întrucât îi cuprinsese frica.
Iar dimineața sultanul îi zise vizirului:
— Spune-i pristavului să mai crăinicească o dată prin cetate că nimeni să nu aprindă lumina la noapte. În felul acesta avem să căpătăm o încredințare.
Și pristavul crăinici; și noaptea veni; și sultanul se preumblă cu vizirul său. Ci găsiră că bezna domnea în toate casele, afară de sărai, unde lumina era de două ori mai tare decât în ajun și unde totul era numai o strălucire. Și vizirul îi zise sultanului:
— Acuma ai încredințarea în ceea ce privește cele ce ți-am spus, despre cuprinderea acestei țări de către emirii străini.
Și sultanul zise:
— Adevăratu-i! Da ce ne rămâne de făcut?
Vizirul zise:
— Să ne ducem să ne culcăm, și mâine avem să vedem!
Și a doua zi vizirul îi spuse sultanului:
— Hai să ne ducem să ne preumblăm, ca toată lumea, prin preajma saraiului. Și am să te las jos, iar eu am să urc singur, pe furiș, să văd cu ochii mei și să aud cu urechile mele din ce țară este sultanul.
Și-așa că, atunci când ajunseră la poarta saraiului, vizirul izbuti să înșele băgarea de seamă a străjerilor și să urce până în sala scaunului domnesc. Și, când o văzu pe domnița de arabi Iasomia, i se închină, gândind că se închină unui sultan tânăr. Iar ea îi răspunse la salamalec și îi zise:
— Șezi jos.
Și, după ce el șezu, domnița de arabi Iasomia, care îl cunoscuse și care avea știre despre venirea sultanului, soțul ei, în cetate, răsuci capacul de la șip și numaidecât răcoritoarele fură scoase; și zece roabe albe preafrumoase ieșiră din șip și începură să dănțuiască bătând din geamparale. Și, după danț, fiecare dintre ele aruncă zece pungi pline cu aur pe genunchii Iasomiei. Iar ea le luă și le dărui pe toate vizirului, spunându-i:
— Ia-le ca dar, întrucât văd că ești sărman.
Și vizirul îi sărută mâna și îi zise:
— Deie-ți Allah biruință asupra vrăjmașilor tăi, o, doamne al vremilor și alungească-ți pentru noi zilele!
Pe urmă își luă rămas-bun și coborî la sultan, care ședea jos lângă poartă. Și sultanul îl întrebă:
— Ce-ai făcut acolo, o, vizirule?
El răspunse:
— Hei, uallah! Bine ți-am spus eu că ți-a fost răpit pământul! Gândește-te că mi-a dat o sută de pungi ca dar și mi-a spus: „Ia asta pentru tine, întrucât ești sărac!” Iacătă ce mi-a spus sultanul acela! Mai poți tu, după una ca asta, să te îndoiești că ți-a cuprins cetatea și țara?
Și sultanul zise:
— Ba tu chiar așa socoți? Dacă-i așa, am să încerc și eu să adorm veghea străjerilor păgâni și să urc sus spre a-l vedea pe sultan!
Și făcu precum spusese.
Or, de cum îl văzu, domnița de arabi Iasomia îl și cunoscu, dar nu lăsă să se bage de seamă nimic. Și se ridică din jețul ei, în cinstea lui și îi spuse:
— Aibi bunătatea de a ședea jos!
Și, când sultanul îl văzu pe cel pe care îl socotea a fi un sultan străin că se ridică în cinstea lui, inima i se liniști și își zise în sineși: „De bună seamă că este un supus și nu un sultan; altminteri nu s-ar fi sculat așa pentru cineva pe care nu-l cunoaște!” Și șezu în scaun; iar răcoritoarele se și iviră; și sultanul bău și fu mulțumit. Atunci se îmbărbătă întru totul și o întrebă pe domnița de arabi Iasomia:
— Da vouă, care vi-i hramul?
Iar ea zâmbi a râde și răspunse:
— Noi suntem oameni bogați.
Și, grăind astfel, răsuci capacul șipului și, pe clipă, zece roabe albe minunate ieșiră din șip, dănțuind în bătaie de geamparale. Și, înainte de a pieri, fiecare dintre ele aruncă zece pungi pline cu aur pe genunchii Iasomiei.
Și sultanul se minună de șip, până peste marginile minunării.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și cincea noapte urmă:
Și sultanul se minună de șip, până peste marginile minunării și îi spuse domniței de arabi Iasomia:
— Poți tu să-mi spui, o, fratele meu, de unde ai cumpărat acest șip vrăjit?
Ea răspunse:
— Nu l-am cumpărat pe bani.
El întrebă:
— Atunci, pe ce l-ai cumpărat?
Ea spuse:
— Păi am văzut la cineva șipul și i-am spus acelui cineva: „Dă-mi șipul și cere-mi pe el ce vrei!” Iar el mi-a răspuns: „Șipul nu este nici de vândut, nici de cumpărat. Da, dacă vrei să ți-l dăruiesc, vino să faci numai o dată cu mine ceea ce face cocoșul cu găina! Și pe urmă am să-ți dăruiesc șipul.” Și eu i-am făcut ceea ce vroise de la mine. Și el mi-a dăruit șipul.
Or, Iasomia nu grăia astfel decât pentru că avea ea un gând.
Încât, când sultanul auzi spusele acestea, îi zise:
— E bine, iar treaba-i lesnicioasă. Căci și eu, dacă ai vrea să-mi dăruiești șipul, m-aș învoi să-mi faci lucrul acela de două ori, nu numai o dată!
Iar domnița de arabi zise:
— Nu, de două ori nu este destul. Deschidă-ne Allah poarta chilipirului!
El îi spuse:
— Atunci haide și fă-mi de patru ori, pentru șipul acela!
Ea îi zise:
— Bine, scoală-te și intră în odaia de colea, pentru treaba hotărâtă!
Și intrară unul după altul în odaie.
Atunci domnița de arabi Iasomia, văzându-l pe sultan cum se așază anume pentru vânzarea cu pricina, se puse pe-un râs de se prăvăli pe spate. Pe urmă îi zise:
— Mașallah, o, doamne al vremilor! Tu ești sultan și emir și vrei să te lași puștănit pentru un șip! Atunci cum de-ai putut, având asemenea cuget, să iei asupră-ți uciderea pescarului care mi-a spus: „Dă-mi un sărut și ia șipul?”
Când auzi vorbele acestea, sultanul rămase năuc și înmărmurit. Apoi o cunoscu pe domnița de arabi Iasomia și începu să râdă, și-i zise:
— Au tu ești oare? Și toate astea-s ale tale?
Și o sărută și se împăcă apoi cu ea. Și, de-atunci, trăiră laolaltă în deplină înțelegere, mulțumire și huzur. Și mărire lui Allah, Orânduitorul înțelegerii și împărțitorul de huzur și de fericire!
Iar ispravnicul de agie Nur Al-Din, după ce istorisi astfel povestea cu domnița de arabi Iasomia, tăcu. Iar sultanul Baâbars mult se veseli și se desfătă că o auzise și îi spuse:
— Pe Allah, povestea ta este nemaipomenită!