A fost odată o femeie care, în pofida tuturor strădaniilor, nu prindea rod și nu năștea. Încât într-o zi se sculă și se rugă Atoatedătătorului, zicând: „Dă-mi o fată, măcar de-ar fi și să moară de mireasma inului!”
Și, grăind astfel despre mireasma inului, ea vroia să ceară o fată, chiar dacă ea ar fi fost să fie atâta de gingașă și de simțitoare încât până și mireasma cea ușoară a inului s-o stânjenească de s-o facă să moară.
Și iacătă că prinse rod și născu, fără de supărare, fata pe care Allah i-o dăruise și care era la fel de frumoasă ca luna la răsăritul ei și galbenă ca o lumină de lună și gingașă ca ea. Și-i puseră numele de Sittukhan.
Or, când fata se făcu mare și ajunse la vârsta de cincisprezece ani, fiul sultanului trecu pe uliță și o văzu aplecată peste fereastră. Și dragostea de ea coborî în inima lui, și flăcăul se întoarse acasă bolnav.
Iar hakimii veniră unul după altul la el, fără să dibăcească leacul care-i era de trebuință. Atunci urcă să-l vadă și o babă, trimisă de nevasta străjerului de la poartă; și baba îi spuse, după ce se uită la el:
— O, ești îndrăgostit, sau poate că ai vreo drăguță la care ții?
El răspunse:
— Sunt îndrăgostit.
Ea îi zise:
— Spune-mi de cine, iar eu am să fiu legătura dintre tine și ea.
El spuse:
— De preafrumoasa Sittukhan.
Ea răspunse:
— Răcorește-ți ochii și liniștește-ți inima, că am să ți-o aduc!
Și baba plecă și o găsi pe fată, care se revenea în pragul porții sale. Și, după salamalecuri și temenele, îi spuse:
— Mântuirea fie asupra unor preafrumoase ca tine, fata mea! Cele care-ți seamănă și care au degete atâta de sulegete ca ale tale, ar trebui să învețe cum să țeasă inul. Că nimica nu este mai frumos decât fusul între niște degete ca fusul.
Și plecă.
Iar fata se duse la maică-sa și-i zise:
— Du-mă, mamă, la meșteră.
Ea o întrebă:
— Ce meșteră?
Ea răspunse:
— La meștera de in.
Iar maică-sa strigă:
— Taci! Inul este primejdios pentru tine. Mireasma lui îți face rău la piept. Dacă te atingi de el, ai să mori.
Ea spuse:
— Ba n-am să mor.
Și atâta stărui și atâta plânse, încât maică-sa o trimise la meștera de in.
Iar fata șezu acolo o zi întreagă, să învețe să toarcă inul. Și toate soațele sale se minunau de frumusețea ei și de frumusețea degetelor ei. Și iacătă că un fulguleț de in îi intră la deget între carne și unghie. Și fata căzu jos, fără de simțire.
Și toți o crezură moartă, și careva se duse la tatăl și la mama ei și le spuse:
— Veniți să vă luați fata și alungească-vă Allah zilele: a murit!
Atunci tatăl și mama fetei, pentru care ea era singura bucurie, își rupseră hainele și, bătuți de vântul urgiei, se duseră, cu giulgiul, s-o îngroape. Ci iacătă că trecu pe acolo baba și le spuse:
— Sunteți oameni bogați și-ar fi rușine pentru voi să vă îngropați fata în pământ.
Ei întrebară:
— Și ce să facem?
Ea răspunse:
— Zidiți-i un chioșc în mijlocul apelor râului. Și culcați-o pe un pat în chioșcul acela. Și veți putea să vă duceți s-o vedeți ori de câte ori vi s-o face dor de ea.
Iar ei îi zidiră un chioșc de marmură, pe niște pilaștri, în mijlocul apelor râului. Și îl înconjurară cu o grădină plină cu straturi de flori. Și puseră fata pe un crivat de fildeș, în chioșc și plecară plângând.
Or, ce să vezi?
Baba se duse numaidecât la fiul sultanului, cel bolnav de dragoste și îi spuse:
— Hai s-o vezi pe fată. Te așteaptă, culcată într-un chioșc, în mijlocul apelor râului.
Atunci crăișorul se sculă și îi spuse vizirului tatălui său:
— Hai cu mine la o preumblare.
Și ieșiră amândoi, ținându-se de departe după baba care îi arăta crăișorului drumul. Și ajunseră la chioșcul de marmură, iar fiul sultanului îi spuse vizirului:
— Așteaptă-mă la ușă. N-am să zăbovesc.
Pe urmă intră în chioșc. Și o găsi pe fată moartă. Și șezu jos s-o plângă, rostind stihuri despre frumusețea ei. Și îi luă mâna, ca să i-o sărute; și-i văzu degetele cele atâta de subțiri și de gingașe. Și, minunându-se de ele, găsi la unul fulgușorul de in dintre unghie și carne. Și se miră de fulgul acela de in și îl trase afară cu gingășie. Și numaidecât fata se trezi din leșinul ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Ci într-a nouă sute cincizeci și una noapte urmă:
Și numaidecât fata se trezi din leșinul ei, și se ridică dreaptă în capul oaselor și îi zâmbi tânărului beizadea, și îl întrebă:
— Unde mă aflu?
Iar el o strânse la piept și răspunse:
— Cu mine!
Și o sărută și se culcă lângă ea. Și șezură laolaltă patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fericiți până peste poate.
Pe urmă crăișorul își luă bun-rămas de la ea, spunându-i:
— Trebuie să plec, din pricina vizirului tatălui meu, care mă așteaptă la ușă. Îl duc îndărăt la sărai și mă întorc.
Și coborî la vizir. Și ieși cu el, și străbătu grădina. Și deteră peste niște trandafiri albi și peste niște iasomii. Și crăișorul se tulbură când le văzu și îi spuse vizirului:
— Ia seama! Trandafirii și iasomiile sunt albe ca albul obrajilor preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, așteaptă-mă aici trei zile, ca să mă duc să mai văd o dată obrajii preafrumoasei Sittukhan!
Și se sui îndărăt, și șezu trei zile cu Sittukhan, să se minuneze de obrajii ei, care erau ca trandafirii cei albi și ca iasomiile.
Apoi coborî și îl luă pe vizir și își urmă cu el preumblarea prin grădină înspre ieșire. Și deteră peste un roșcov, cu poamele lungi și negre. Și crăișorul rămase tulburat de acea priveliște și îi spuse vizirului:
— Ia seama! Roșcovele sunt lungi și negre ca sprâncenele preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, mai așteaptă aici trei zile, ca să mă duc să mai văd o dată sprâncenele preafrumoasei Sittukhan!
Și urcă îndărăt și șezu trei zile cu ea, să se minuneze de sprâncenele ei frumoase, lungi și negre ca roșcovele cele două câte două pe ramuri.
Apoi coborî și îl luă pe vizir și își urmă cu el preumblarea prin grădină înspre ieșire. Și deteră peste o fântână țâșnitoare, cu șuvoiul frumos și singuratic. Și crăișorul rămase tulburat de priveliștea aceea și îi spuse vizirului:
— Ia seama! Șuvoiul fântânii este ca mijlocul preafrumoasei Sittukhan! O, vizirule, mai așteaptă-mă și aici trei zile, ca să mă duc să mai văd o dată mijlocul preafrumoasei Sittukhan!
Și urcă îndărăt, și șezu trei zile cu ea, să se minuneze de mijlocul ei, care era asemenea cu șuvoiul fântânii.
Apoi coborî la vizir, spre a-și urma cu el preumblarea prin grădină spre ieșire. Ci ia uite! Fata, când îl văzuse pe iubitul ei că suie astfel îndărăt la ea și a treia oară, îndată după ce coborâse, își zise în sinea ei: „Vreau să mă duc să văd, de data aceasta, pentru ce tot pleacă și iar se întoarce așa!” Și coborî din chioșc și se piti după ușa care da înspre grădină, spre a-l vedea cum pleacă. Și crăișorul, întorcându-se, o văzu cum își lipea capul de ușă. Și se întoarse la ea, galben și trist și îi spuse:
— Sittukhan, Sittukhan! N-am să te mai văd, o, niciodată!
Și plecă și ieși cu vizirul, spre a nu se mai întoarce.
Atunci Sittukhan porni să rătăcească prin grădină, plângându-se pe sine însăși și părându-i rău că nu era moartă cu adevărat. Și pe când rătăcea așa, văzu ceva strălucind lângă apă. Și ridică lucrul acela de jos, și văzu că era un inel solomonesc. Și frecă ușurel cornalina învrâstată care îl împodobea și numaidecât inelul îi grăi:
— La poruncile tale, iacătă-mă. Spune, ce-mi ceri?
Ea răspunse:
— O, inel al lui Solomon, cer de la tine un sărai lângă saraiul crăișorului care m-a iubit și să-mi dai frumusețe mai mare decât frumusețea mea.
Și inelul îi grăi:
— Închide-ți ochii și deschide-i iar!
Iar ea își închise ochii și, când îi deschise iar, se văzu într-un sărai măreț, zidit alături de saraiul coconului domnesc. Și se privi în oglindă și rămase vrăjită de frumusețea sa.
Și se duse să se rezeme în coate la fereastră, pe când crăișorul trecea călare pe calul lui. Și o văzu, fără a o cunoaște și plecă îndrăgostit. Și ajunse la mama lui și îi spuse:
— Mamă, nu ai tu vreun lucru osebit de frumos pe care să te duci să i-l dai ca dar domniței care s-a mutat în saraiul cel nou? Și n-ai putea tu să-i spui totodată: „Mărită-te cu fiul meu?”
Iar sultana, maică-sa, îi spuse:
— Am două bucăți de atlaz împărătesc. Am să i le duc și am să-i pun întrebarea.
El îi spuse:
— Bine, du-i-le.
Și mama beizadelei se duse la fată și îi spuse:
— Fata mea, primește darul acesta; fiul meu dorește să se însoare cu tine.
Iar fata o chemă pe arăpoaica sa și îi spuse:
— Ia aceste două bucăți de atlaz și fă-le cârpe de spălat podelele.
Iar sultana plecă îmbufnată și se duse la fiu-său, care o întrebă:
— Ce ți-a spus, mamă?
Ea răspunse:
— A pus-o pe roabă să ia cele două bucăți de atlaz daurii și i-a poruncit să facă din ele cârpe de șters prin casă!
El îi spuse:
— Mă rog ție, o, maică a mea, nu cumva mai ai vreun lucru de preț, pe care să i-l duci? Că sunt bolnav de dorul după ochii ei.
Ea îi spuse:
— Am o salbă de smaralde fără cusur și fără pată.
El îi spuse:
— Bine. Du-i salba!
Și mama beizadelei sui la fată și îi spuse:
— Primește de la noi darul acesta, fata mea; fiul meu dorește să se însoare cu tine.
Iar ea răspunse:
— Darul tău este primit, o, Măria Ta!
Și o chemă pe roabă și-i spuse:
— Porumbeii au mâncat, ori nu încă?
Ea răspunse:
— Nu încă, a setti.
Ea îi spuse:
— Ia atunci boabele acestea de smarald și dă-le porumbeilor, ca să le mănânce și să se sature!
Auzind vorbele acestea, mama crăișorului îi zise fetei:
— Ne-ai umilit, fata mea! Mă rog ție să-mi spui numai dacă vrei să te măriți cu fiul meu, ori ba.
Ea răspunse:
— Dacă vrei să mă mărit cu fiul tău, spune-i să se prefacă mort; învelește-l cu șapte giulgiuri, du-l prin cetate și spune-le slugilor tale să nu-l îngroape decât în grădina care se află în saraiul meu.
Iar mama beizadelei spuse:
— Bine. Am să mă duc să-i spun fiului meu dorința ta.
Și se duse să-i spună fiului său:
— Habar n-ai! Dacă vrei să te însori cu ea, îți cere să te prefaci că ai murit, să te învelesc în șapte giulgiuri, să te port cu alaiul prin cetate și să te duc la ea ca să fii îngropat. Și-atunci are să se mărite cu tine.
Iar el răspunse:
— Numai atâta, mamă? Atunci, sfâșie-ți hainele, țipă și zi: „Fiul meu a murit!”
Iar mama beizadelei își sfâșie hainele și țipă cu glas ascuțit și jalnic: „O, vai de mine și de mine! Fiul meu a murit!”
Atunci toată lumea din sărai, auzind țipătul, dete fuga și îl văzu pe beizadea întins pe jos, asemenea cu morții și pe mama lui cuprinsă de jale. Și luară trupul răposatului, îl spălară și îl învăluiră în șapte giulgiuri. Pe urmă cititorii din Coran și șeicii se adunară și ieșiră în alai dinaintea trupului, coperit cu năframe scumpe. Și după ce plimbară mortul prin toată cetatea, se întoarseră să-l așeze în grădina fetei, așa cum ceruse ea. Acolo îl lăsară și plecară în calea lor.
Or, când nu mai fu nimeni în grădină, fata care murise odinioară dintr-un fulguț de in și care se asemuia la obraji cu trandafirii cei albi și cu iasomiile, la sprâncene cu roșcovele de pe ramuri și la boiu cu șuvoiul havuzului, coborî la domnișorul care era învăluit în cele șapte giulgiuri. Și desfăcu de pe el giulgiurile unul câte unul. Și, când scoase și cel de al șaptelea giulgiu, îi spuse:
— Ce, tu erai? Ia uite că patima ta după femei te-a împins să te lași învelit în șapte giulgiuri!
Iar beizadeaua rămase plin de buimăceală și își mușcă degetele și și le sfâșie de rușine. Iar fata îi zise:
— Nu-i nimic, de data aceasta.
Și rămaseră împreună, să se iubească și să se desfete.
Iar sultanul Baâbars, după ce ascultă povestea, îi spuse ispravnicului Gelal Al-Din:
— Uallahi ua tellahi, tare socot că ăsta-i tot ce am auzit eu mai minunat!