A fost odată, o, doamne al vremilor, un sultan care avea o fată. Iar fata domnița era frumoasă, tare frumoasă și era tare iubită și tare răsfățată și tare giugiulită. Și, pe deasupra, era grozav de cilibie. Pentru aceea se și numea Dalai.
Or, într-o zi, ședea și se scărpina în cap. Și găsi pe cap un păduche mititel. Și se uită la el o bucată de vreme. Pe urmă se sculă și îl luă între degete și se duse în pivnița în care se aflau rânduite chiupurile cele mari cu ulei, cu unt și cu miere. Și deschise un chiup mare de ulei, puse cu gingășie păduchele pe fața uleiului, așeză la loc capacul chiupului, astupându-l astfel peste păduche și plecă.
Și se scurseră zile și ani. Și domnița Dalai ajunse la cei cincisprezece ani ai ei, uitându-și de multă vreme de păduche și de întemnițarea lui în chiup.
Da veni o zi când păduchele sparse chiupul cu trupul lui și ieși de acolo, semănând, la mărime, la coarne și la înfățișare, cu un bivol de la Nil. Iar străjerul însărcinat cu paza pivniței o luă la fugă înspăimântat, chemând slugile cu strigăte amarnice. Și păduchele fu împresurat, fu înșfăcat de coarne și fu dus dinaintea sultanului.
Iar sultanul întrebă:
— Ce e ăsta?
Iar domnița Dalai, care se afla acolo de față, strigă:
— Yeh! Păi ăsta este păduchele meu!
Iar sultanul, nedumerit, o întrebă:
— Ce spui tu, fata mea?
Ea răspunse:
— Când eram mică, mă scărpinam în cap într-o zi și am dat de păduchele acesta pe capul meu. Atunci l-am luat și m-am dus să-l pun într-un chiup cu ulei. Și-acuma a crescut mare și voinic și a spart chiupul.
Iar sultanul, auzind-o, îi spuse fiică-sii:
— Fata mea, tu acuma se cade să fii măritată. Căci păduchele a spart chiupul și mâine s-ar cam prea putea ca și tu să sari peste zid și să dai fuga după bărbați. Drept aceea mai bine-i să te mărit acuma. Ferească-ne Allah de orice spărtură!
Pe urmă se întoarse înspre vizirul său și-i spuse:
— Înjunghie păduchele și jupoaie-l și atârnă-i pielea la poarta saraiului. Apoi ia cu tine pe spătarul meu și pe șeicul calemgiilor de la sărai, cel care are sarcina să scrie senetele de căsătorie. Și pe acela care va cunoaște că pielea atârnată este o piele de păduche avem să-l însurăm cu fata mea Dalai. Dar cine nu va cunoaște ce fel de piele este va fi scurtat de cap, iar pielea lui va fi atârnată la poartă, alături de pielea păduchelui.
Și vizirul înjunghie păduchele, acolo pe loc, îl jupui și îi atârnă pielea la poarta saraiului. Pe urmă trimise un crainic, care crăinici în cetate:
— Cine va cunoaște pielea spânzurată la poarta saraiului, se va însura cu El Sett Dalai, fata sultanului. Da cine nu o va cunoaște, va fi scurtat de cap.
Și mulți târgoveți din cetate se perindară pe dinaintea pielii de păduche. Și unii ziseră: „Este o piele de bivol.” Și li se reteză capul. Iar alții ziseră: „Este o piele de berbec sălbatic.” Și li se reteză capul. Și, în felul acesta, fură retezate patruzeci de capete și patruzeci de piei de fii de-ai lui Adam fură agățate alături de pielea păduchelui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și șasea noapte urmă:
Și patruzeci de piei de fii de-ai lui Adam fură agățate alături de pielea păduchelui.
Atunci trecu pe acolo un flăcău care era frumos ca steaua Canope când strălucește peste mare. Și întrebă lumea:
— Ce-i cu adunarea aceasta de dinaintea saraiului?
Și i se răspunse:
— Cine va cunoaște pielea aceea, se va însura cu fata sultanului!
Și flăcăul se duse la vizir, la spătar și la șeicul calemgiilor, care ședeau sub piele și le zise:
— Am să vă spun eu ce fel de piele-i aceasta!
Iar ei îi răspunseră:
— Bine.
El le spuse:
— Este pielea unui păduche crescut în ulei.
Iar ei îi ziseră:
— Adevăratu-i! Intră la sultan, o, voinicule și fă senetul de căsătorie.
Și flăcăul intră la sultan și îi zise:
— Este pielea unui păduche crescut în ulei.
Iar sultanul zise:
— Adevărat este! Să se scrie senetul însurătorii acestui voinic cu fata mea Dalai!
Și fu scris senetul, pe clipă pe dată. Și se prăznui nunta. Și flăcăul cel frumos ca steaua Canope pătrunse în odaia miresei și se bucură de fecioara Dalai. Iar Dalai fu mulțumită în brațele flăcăului cel frumos ca steaua Canope când strălucește peste mare.
Și șezură laolaltă, în sărai, patruzeci de zile, după care flăcăul intră la sultan și-i zise:
— Eu sunt fiu de domn și sultan, și aș vroi să-mi iau soția și să plec, spre a mă duce în împărăția tatălui meu și să rămân în saraiul nostru.
Iar sultanul, după ce stărui să-i mai întârzie o bucată de vreme, zise într-un sfârșit:
— Bine.
Și adăugă:
— Mâine, fiule, avem să punem să se scoată pentru tine darurile, robii și hadâmbii.
Iar el răspunse:
— Da pentru ce? Avem din belșug de toate și nu vrem nimic, decât pe soția mea Dalai.
Iar sultanul zise:
— Bine. Ia-o, așadar și du-te. Da mă rog ție s-o iei și pe mama ei cu ea, ca să știe și maică-sa unde-i sălășluiește fata și să se ducă s-o vadă din când în când.
El răspunse:
— Da de ce s-o mai ostenim degeaba pe mama ei, femeie în vârstă? Mă leg mai degrabă s-o aduc eu aici pe soția mea, în fiecare lună, ca s-o vedeți cu toții.
Și sultanul zise:
— Taiieb.
Iar flăcăul o luă pe soția sa Dalai și plecă cu ea înspre țara lui.
Or, flăcăul acela atâta de frumos nu era altceva decât un ghul ca toți ghulii, ba chiar din soiul cel mai primejdios. Și o așeză pe Dalai în casa lui, care se afla într-o sihăstrie, pe vârful unui munte. Pe urmă plecă să bată câmpurile, să spargă drumurile, să le facă pe femeile însărcinate să lepede, să sperie babele, să înspăimânte copiii, să urle în vânt, să latre pe la uși, să scheaune în noapte, să bântuie printre năruiturile cele de demult, să arunce vrăji rele, să se strâmbe prin bezne, să răvășească mormintele, să adulmece morții, să săvârșească sodom de nelegiuiri și să iște potop de năpaste. După care își luă iarăși chipul de flăcău și îi aduse în mână soției sale Dalai un cap de fiu de-al lui Adam, spunându-i:
— Ia, Dalai, capu-acesta, frige-l în cuptor și taie-l în bucăți, ca să-l mâncăm împreună.
Iar ea îi răspunse:
— E un cap de om! Eu nu mănânc decât cap de berbec.
El zise:
— Bine.
Și se duse să-i caute un berbec. Iar ea îl fripse și îl mâncă.
Și trăiră așa mai departe singuri-singurei în pustietatea lor, Dalai pierdută fără de apărare în puterea căpcăunului, iar căpcăunul afundându-se în răutățile lui, spre a se întoarce apoi la ea pătat de urmele omorurilor, ale siluirilor, ale măcelurilor și ale fărădelegilor.
Și, după opt zile de asemenea trai, ghulul ieși și se preschimbă, luând înfățișarea și chipul mamei soției sale; și își puse haine muierești și se întoarse să bată la poartă. Iar Dalai se uită pe fereastră și întrebă:
— Cine bate la poartă?
Iar ghulul răspunse cu glasul mamei și zise:
— Eu sunt! Deschide, fata mea.
Și domnița coborî în grabă și deschise poarta. Și fata, în cele opt zile, ajunsese slabă, galbenă și topită. Iar ghulul, în chipul mamei, îi spuse, după ce se îmbrățișară:
— O, fata mea scumpă, am venit la tine, măcar că nu am îngăduință. Întrucât noi am auzit că soțul tău ar fi un ghul, care te-ar pune să mănânci carne de fii de-ai lui Adam. Uf! Cum o duci, fata mea? Tare mi-e teamă acuma să nu te mănânce și pe tine. Hai și fugi cu mine!
Ci Dalai, care nu vroia să-l vorbească de rău pe soțul ei, răspunse:
— Taci, tu, o, mamă! Nu este nici un ghul și nici o mireasmă de ghul! Nu rosti asemenea vorbe, o, păcatele noastre! Soțul meu este un fiu de domn, frumos ca steaua Canope pe mare. Și îmi dă să mănânc în fiecare zi câte un berbec gras.
Atunci ghulul cel tânăr o părăsi cu inima bucuroasă, întrucât domnița nu-i dezvăluise taina. Și își luă înfățișarea lui cea frumoasă de la început și veni să-i aducă un berbec și să-i spună:
— Ține, ia-l și frige-l, Dalai!
Ea îi zise:
— A fost maică-mea pe aici. Nu e vina mea. Și mi-a spus să-ți înfățișez urările ei.
El răspunse:
— Chiar că îmi pare rău că nu m-am grăbit oleacă, spre a o întâlni pe soția credincioasă a socrului meu!
Pe urmă îi spuse:
— Așa-i că ți-ar plăcea s-o vezi și pe mătușa ta, sora mamei tale?
Ea răspunse:
— Oh, da!
El îi zise:
— Bine. Mâine am să ți-o aduc.
Or, a doua zi, când se lumină de ziuă, ghulul ieși, se prefăcu în mătușa domniței Dalai și se duse să bată la poartă. Și Dalai întrebă de la fereastră:
— Cine-i acolo?
El îi zise:
— Deschide, sunt eu, mătușa ta! M-a muncit dorul de tine, și am venit să te văd.
Iar ea coborî și-i deschise poarta. Și ghulul, străvestit în mătușa domniței, o sărută pe Dalai, plânse îndelung cu un potop de lacrimi și spuse:
— Aoleu, o, fiică a surorii mele, aoleu, o, ce durere și ce jale!
Iar Dalai întrebă:
— Da de ce? Când? Cum?
Ea spuse:
— Ai! Ai! Ai!
Ea zise:
— Ce te doare, tușică?
Ea zise:
— Nu mă doare nimic, o, fiică a surorii mele, da mă doare pentru tine! Am aflat că acela cu care te-ai măritat este un ghul.
Ci Dalai răspunse:
— Taci, nu rosti asemenea vorbe, tușică! Soțul meu este fiul unui domn și sultan, așa cum sunt eu fiică de domn și sultan. Bogățiile lui sunt mai mari decât bogățiile tatălui meu. Iar el se asemuie, ca frumusețe, cu steaua Canope când strălucește peste mare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și șaptea noapte urmă:
Iar el se asemuie, ca frumusețe, cu steaua Canope când strălucește peste mare.
Pe urmă o pofti să mănânce dintr-un cap de berbec, spre a-i dovedi limpede că la soțul ei se mănâncă berbec și nicidecum fii de-ai lui Adam. Și ghulul plecă, după ce mâncă, mulțumit și bucuros. Și nu pregetă a se întoarce apoi în chipul său de tinerel, cu un berbec pentru Dalai și cu un cap de fiu de-al lui Adam, proaspăt tăiat, pentru sine. Și Dalai îi spuse:
— A fost pe la mine mătușa mea și îți urează bună pace.
El zise:
— Mărire lui Allah! Rudele tale sunt tare de treabă că nu m-au uitat. Da așa-i că ți-e și mai dragă cealaltă mătușă a ta, sora tatălui tău?
Ea spuse:
— O, da!
El spuse:
— Bine. Am să ți-o aduc mâine, și, după aceea, n-ai s-o mai vezi pe niciuna dintre rudele tale, întrucât mi-e teamă de limba lor!
Și, a doua zi, se înfățișă domniței Dalai în chip de mătușă a ei, soră a tatălui domniței. Și, după salamalecurile și sărutările de-o parte și de cealaltă, mătușa plânse din belșug și suspină și grăi:
— Ce prăpăd și ce jale pe capul nostru și pe capul tău, o, fiică a fratelui meu! Am auzit că cel cu care te-ai măritat este un ghul. Spune-mi adevărat, fata mea, pe harurile stăpânului nostru Mahomed – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Atunci Dalai nu putu să țină mai mult taina care o înăbușea și spuse în șoaptă, tremurând:
— Taci tu, mătușă! Taci, ori are să vină el și să ne facă să ni se amestece lungimea cu lățimea! Închipuiește-ți că îmi aduce niște capete de adamiți; și, întrucât eu nu le vreau, le mănâncă singur. Ah, tare mă tem că are să mă mănânce și pe mine în curând.
Or, de cum rosti Dalai vorbele acestea, mătușa își și luă înfățișarea ei cea adevărată, se făcu un ghul cu chip înfricoșător care începu să clănțăne din dinți. Și Dalai, la vederea lui, fu cuprinsă de spaima cea galbenă și de tremurici. Iar el îi spuse, fără a se sinchisi:
— Carevasăzică așa, îmi dai numaidecât în vileag taina, Dalai?
Iar ea se aruncă la picioarele lui și îi spuse:
— Mă pun sub ocrotirea ta, iartă-mă de data aceasta!
El îi zise:
— Da tu m-ai cruțat față de mătușa ta? Și mi-ai ocrotit cinstea? Nu! Nu pot să te cruț. De unde să încep să te mănânc?
Ea îi răspunse:
— Dacă chiar trebuie numaidecât să mă mănânci, asta-i pentru că așa mi-a fost ursita. Da astăzi sunt murdară, iar gustul cărnii mele are să fie rău în gura ta. Așa că ar fi mai bine să mă duc mai întâi la hammam, ca să mă spăl, anume pentru tine. Și când am să ies de la scaldă, am să fiu albă și dulce. Și mireasma cărnii mele are să fie desfătătoare în gura ta. Și ai să poți atunci să mă mănânci, începând de unde vei vrea.
Și ghulul răspunse:
— Asta așa-i, o, Dalai!
Și pe clipă pe dată îi și aduse un lighean mare pentru spălat și niște rufe pentru hammam. Pe urmă se duse să caute un ghul, prieten de-al lui, pe care îl preschimbă într-un măgar, iar el însuși se prefăcu într-un asinar. Și o puse pe Dalai călare pe asin și ieși cu ea pe drumul dinspre hammamul din cel dintâi sat, purtând ligheanul de spălat pe capul său.
Și, ajungând la hammam, îi spuse femeii ce sta de pază:
— Iacătă pentru tine în dar trei dinari de aur ca să-i rostuiești o scaldă bună acestei hanâme, fiică de sultan. Și să mi-o aduci îndărăt precum ți-o încredințez.
Și o lăsă pe Dalai în seama paznicei și ieși și șezu jos afară, dinaintea ușii de la hammam.
Iar Dalai intră în sala dintâi a hammamului, care era sala de așteptare și șezu pe o laviță de marmură, singurică și tristă, lângă ligheanul ei de aur și lângă legătura cu haine scumpe, în vreme ce toate femeile cele tinerele intrau la scaldă și se spălau și se lăsau frământate de băieșițe, și ieșeau vesele și glumind între ele. Iar Dalai, departe de a fi mulțumită, cum erau celelalte, plângea mocnit în colțul ei. Iar fetele veniră la ea, într-un sfârșit, și îi spuseră, fiecare:
— Ce ai tu, sora noastră și pentru ce plângi? Ridică-te, mai bine, dezbracă-te și scaldă-te cu noi.
Ci ea le răspunse, după ce le mulțumi:
— Au poate scalda să spele grijile? Poate ea să vindece necazurile cele fără de leac?
Și adăugă:
— Mai e vreme destulă pentru a coborî la scaldă.
Estimp, o bătrână, precupeață de semințe de dovleac și de alune prăjite, intră în hammam, ducând pe cap blidul ei cu semințe și cu alune prăjite. Și fetele cumpărară de la ea, care pentru un piastru, care pentru o jumătate de piastru, care pentru doi piaștri. Și, la urmă, întristata de Dalai, vroind și ea să se desfete oleacă cu alune și cu semințe, o chemă pe precupeața cea bătrână și îi spuse:
— Vino, o, mătușă, și dă-mi niște semințe numai de un piastru obișnuit.
Iar vânzătoarea veni lângă ea și șezu jos și umplu cu semințe măsura de corn, pentru un piastru. Și Dalai, în loc să-i dea un piastru, îi puse în mână șaiba ei de mărgăritare, zicându-i:
— Mătușă, ia asta pentru copiii tăi.
Și cum precupeața se topea în mulțumiri și în sărutări de mână, Dalai îi spuse:
— Ai vrea să-mi dai blidul tău cu semințe și hainele rupte pe care le porți și să iei de la mine, în schimbul lor, ligheanul acesta de aur, giuvaierurile mele, hainele mele și legătura aceasta de rufe scumpe?
Și precupeața cea bătrână, neputând să creadă în atâta mărinimie, răspunse:
— O, fata mea, pentru ce îți râzi de mine, care sunt săracă?
Iar Dalai îi spuse:
— Vorbele pe care ți le spun sunt curate, maică bătrână a mea!
Atunci bătrâna își scoase zdrențele și i le dete. Iar Dalai se îmbrăcă degrabă, puse blidul cu semințe pe cap, se învălui într-o cârpă albastră, își înnegri mâinile cu noroiul de pe podeaua de la hammam și ieși pe ușa la care ședea soțul ei ghulul. Și, cuprinsă din creștet până în tălpi de o spaimă rece, trecu pe dinaintea lui, strigând cu glas tremurat: „Semințe coapte care omoară vremea! Alune prăjite care veselesc inima!” – așa cum fac vânzătoarele de semințe.
Or, când ea ajunse destul de departe, ghulul, care nu o băgase de seamă, îi simți mireasma, cu nasul lui de ghul și își zise: „Cum este cu putință ca mireasma domniței Dalai să fie asupra acestei bătrâne precupețe de semințe? Pe Allah, ia să văd cam ce treabă poate să fie!” Și strigă:
— Hei, vânzătoare de semințe! Hei, niște alune!
Ci, întrucât vânzătoarea nu-și întoarse capul, ghulul își zise: „Mai bine-i să mă duc să văd ce e la hammam!” Și se duse s-o întrebe pe paznică:
— De ce zăbovește să iasă hanâma pe care ți-am încredințat-o?
Ea răspunse:
— Numaidecât are să iasă, laolaltă cu celelalte hanâme, care nu pleacă decât spre seară, prinse cum sunt cu depăratul, cu zugrăvirea cu hennea a degetelor, cu înmiresmatul și cu pieptănatul cosițelor.
Și ghulul se liniști și se duse să stea la poartă. Și așteptă acolo până ce toate femeile ieșiră din hammam. Și străjera de la ușă ieși cea mai de pe urmă și închise hammamul. Și ghulul îi zise:
— Hei, ce faci? Ce, o încui acolo și pe hanâma pe care ți-am încredințat-o?
Ea spuse:
— Nu mai este nimeni în hammam, afară de vânzătoarea cea bătrână de semințe, pe care o lăsăm în toate serile să doarmă în hammam, din pricină că nu are adăpost.
Iar ghulul o luă pe străjeră de gât și o zgâlțâi și era mai-mai s-o sugrume. Și îi strigă:
— O, codoașo, tu ești răspunzătoare pentru domniță! Și de la tine am a o cere!
Ea răspunse:
— Eu sunt paznică de haine și de papuci, nu sunt paznică de femei.
Și întrucât ghulul o strângea rău de gât, începu să țipe:
— O, musulmanilor, ajutor!
Și căpcăunul începu s-o bată, pe când din toate părțile dădeau fuga oamenii din mahala. Iar el striga:
— De-ar fi ea și pe cea de a șaptea planetă, trebuie să mi-o dai îndărăt, o, tartoriță de târfe bătrâne!
Și-așa cu străjera de la hammam și cu neguțătoreasa de semințe cea bătrână.
Ci, estimp, Dalai, iacătă! Odată ce se văzu ieșită din hammam și izbuti să înșele ochiul ghulului, merse mai departe, spre a se întoarce în țara ei. Iar când se depărtă de cetate la o depărtare destul de mare, găsi un izvor de apă unde se spălă pe mâini, pe obraz și pe picioare, și-apoi porni înspre o așezare ce se înălța în preajmă și care era saraiul unui sultan.
Și șezu pe lângă zidul saraiului. Iar roaba arăpoaică, abătându-se pe acolo pentru o treabă, o văzu și se duse să-i spună stăpâne-sii:
— O, stăpâna mea, de n-ar fi frica și spaima pe care le am de tine, ți-aș spune, fără teamă că aș minți, că acolo jos se află o femeie mai frumoasă decât tine.
Ea răspunse:
— Bine. Du-te și spune-i să urce aici!
Și arăpoaica se duse jos și-i spuse:
— Hai să vorbești cu stăpâna mea, care te cheamă.
Ci Dalai răspunse:
— Au nu care cumva, din vreo întâmplare, mama mea o fi vreo roabă arăpoaică, ori tatăl meu vreun arap, ca să merg alături de robi?
Și arăpoaica se duse și spuse stăpâne-sii ce-i zisese Dalai. Atunci stăpâna trimise o roabă albă, poruncindu-i:
— Du-te tu și cheam-o pe femeia de jos.
Iar roaba albă coborî și îi spuse domniței Dalai:
— Vino, o, domnia ta, să vorbești cu stăpâna mea.
Ci Dalai îi răspunse:
— Nu sunt roabă albă și nici fiică de robi, ca să merg cu o roabă albă.
Și roaba se duse să-i spună stăpâne-sii ce-i zisese Dalai. Atunci sultana îl chemă pe fiul ei, copilul sultanului, și îi zise:
— Coboară tu atunci și adu-o pe femeia de jos.
Iar tânărul beizadea, care, ca frumusețe, era asemenea stelei Canope când strălucește peste mare, coborî la tinerică și îi zise:
— O, domniță, aibi bunătatea de a urca la harem, la sultană, mama mea.
Iar Dalai, de data aceasta, răspunse:
— Am să urc cu tine, întrucât ești fiu de domn și de sultan, așa cum sunt eu fiică de domn și de sultan.
Și urcă scările înaintea lui.
Or, de îndată ce beizadeaua o văzu pe Dalai suind scările, în frumusețea ei, dragostea pentru ea îi și coborî în inimă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute patruzeci și opta noapte urmă:
Or, de îndată ce beizadeaua o văzu pe Dalai suind scările, în frumusețea ei, dragostea pentru ea îi și coborî în inimă. Precum și Dalai tresări în sufletul ei de frumusețea tânărului beizadea. Și, la rându-i, doamna, soția sultanului, când o văzu pe Dalai, își zise în sine: „Vorbele roabei sunt drepte. Cu adevărat, este mai frumoasă decât mine.” Încât, după salamalecuri și temenele, fiul sultanului îi spuse maică-sii:
— Aș vrea să mă însor cu ea, întrucât e limpede că este o domniță de sânge de sultani.
Iar mama îi spuse:
— Este treaba ta, fiul meu. Trebuie să știi ce faci.
Și tânărul cocon chemă cadiul și, pe clipă pe dată, îl puse să scrie senetul de căsătorie și prăznui nunta cu Dalai. Și intră în odaia miresii.
Da ce i s-a întâmplat ghulului în vremea aceasta? Iacătă.
Chiar în ziua când se prăznuia nunta, un om care mâna un berbec mare și alb veni să-i spună sultanului, tatăl beizadelei:
— O, doamne al meu, sunt un dijmaș de-al tău și îți aduc în dar, cu prilejul acestei nunți, un berbec voinic și alb, pe care l-am îngrășat. Da se cade să legăm berbecul la ușa haremului, întrucât s-a născut și a fost crescut printre femei și, dacă l-ai lăsa jos afară, ar behăi toată noaptea și n-ar mai lăsa pe nimenea să doarmă.
Iar sultanul zise:
— Bine, este primit.
Și-i dete un caftan strălucit dijmașului, care plecă în calea sa.
Iar sultanul dete berbecul cel alb în seama agăi de la harem, spunându-i:
— Urcă și leagă berbecul acesta la ușa de la harem, întrucât nu are tihnă decât între femei!
Or, când veni noaptea bucuriei, și când fiul sultanului intră în odaia miresei și când, după ce făcu ceea ce avea de făcut, adormi alături de Dalai, berbecul cel alb își rupse frânghia și intră în odaie. Și o luă pe Dalai și ieși cu ea în curte. Și îi spuse, fără a se mânia:
— Ia spune-mi, Dalai, mi-ai mai lăsat tu vreun strop de cinste?
Ea îi spuse:
— Mă pun sub ocrotirea ta! Să nu mă mănânci!
El îi zise:
— De data aceasta nu mai ține!
Atunci ea zise:
— Așteaptă, până a mă mânca, să intru oleacă la umblătorile din curte, pentru o nevoie.
Iar ghulul zise:
— Bine.
Și o duse la umblători și rămase s-o vegheze la ușă, așteptând ca ea să isprăvească.
Or, de cum se văzu înlăuntru la umblători, Dalai își ridică amândouă mâinile și grăi:
— O, Doamnă a noastră, Zeinab, fiică a Prorocului nostru cel binecuvântat, o, tu cea care mântui de la rău, vino-mi într-ajutor!
Și preasfânta îi trimise numaidecât o soață de-a ei, dintre fiicele de ginni, care despică zidul și o întrebă pe Dalai:
— Ce dorești, Dalai?
Ea răspunse:
— Ghulul este la ușă, și are să mă mănânce de îndată ce am să ies.
Ea spuse:
— Dacă te scap de el, mă lași să te sărut o dată?
Ea spuse:
— Da.
Atunci ginnia preacuratei Sett Zeinab crăpă zidul dinspre curte și se repezi năprasnic asupra ghulului, și îl izbi cu piciorul drept în boașe. Și ghulul se prăbuși mort întru totul.
Atunci ginnia se întoarse la umblători și o luă pe Dalai de mână și îi arătă berbecul cel alb întins pe jos fără suflare. Pe urmă îl târâră afară din curte și îl aruncară în șanț. Și iacă-așa cu el, gata!
Iar ginnia o sărută pe Dalai o dată pe obraz, și-i zise:
— Acuma, o, Dalai, vreau să-ți cer să-mi faci un bine.
Ea răspunse:
— La poruncile tale, dulceața mea.
Ea spuse:
— Vreau să vii cu mine, numai pentru un ceas, la Marea de Smarald!
Ea răspunse:
— Bine. Da de ce?
Iar ginnia răspunse:
— Fiul meu este bolnav, iar hakimul nostru a spus că nu are să se vindece decât dacă bea o strachină cu apă din Marea de Smarald. Or, nimeni nu poate să umple o strachină cu apă din Marea de Smarald, fără numai o fiică de oameni. Iar eu mă folosesc de prilejul venirii la tine spre a-ți cere binele acesta.
Și Dalai răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei, numai să fiu îndărăt aici înainte de a se trezi soțul meu.
Ea spuse:
— De bună seamă.
Și o puse să încalece pe umerii ei și o duse pe țărmul Mării de Smarald. Și îi dete o strachină de aur. Și Dalai umplu strachina cu apa aceea minunată. Dar, când o scoase, o undă de apă îi udă mâna, care numaidecât se făcu verde ca trifoiul. După care ginnia o luă iarăși pe Dalai călare pe umerii ei și o duse îndărăt în odaia de nuntă, lângă beizadea. Și iacă-așa cu soața preacuratei Sett Zeinab – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Or, Marea de Smarald are un cantaragiu care vine s-o cântărească în fiecare dimineață, spre a vedea dacă a furat cineva din ea ori ba. Și răspunde de treaba aceasta. Și, în dimineața aceea, cantaragiul o cântări și o măsură și găsi lipsă o strachină, întocmai. Și se întrebă: „Cine să fie făptașul furtișagului? Am să dau fuga să-l caut, pe toate drumurile, până ce am să-l găsesc. Căci, de-o avea pe mână vreun semn de la Marea de Smarald, am să-l duc la sultanul nostru, care o să știe ce va avea de făcut cu el.”
Și-așa că luă niște brățări de sticlă și niște inele, și le puse pe o tabla pe care și-o așeză pe creștetul capului. Și începu să bată drumurile, pe tot pământul, pe sub ferestrele saraiurilor domnești, strigând: „Brățări de sticlă, o, domnițelor! Inele de smarald, o, fetelor!”
Și străbătu așa țară după țară, fără a da peste stăpâna mânei celei verzi, până ce ajunse sub ferestrele saraiului în care se afla Dalai. Și acolo începu iar să strige: „Brățări de sticlă, o, domnițelor! Inele de smarald, o, fetelor!” Și Dalai, care sta la fereastră, văzu pe tabla brățările și inelele, care îi plăcură. Și-i spuse neguțătorului:
— O, neguțătorule, așteaptă să cobor ca să le încerc pe mâna mea.
Și coborî la neguțător, care era cantaragiul Mării de Smarald și întinse mâna stângă, spunând:
— Încearcă-mi niște inele și niște brățări, dintre cele ce le ai tu mai frumoase.
Ci vânzătorul se minună, zicând:
— Cum de nu îți este rușine, o, domniță, să-mi întinzi mâna stângă? Eu nu fac încercările decât pe mâna dreaptă.
Și Dalai, tare nevenindu-i la îndemână să-i arate mâna dreaptă, care era verde ca trifoiul, îi spuse:
— Mâna mea dreaptă este bolnavă.
El îi zise:
— Și ce dacă? Eu nu vreau decât s-o văd cu ochii mei, și am să știu măsura.
Și Dalai îi arătă mâna.
Or, de cum văzu mâna domniței Dalai, care avea semnul verde, cantaragiul Mării de Smarald știu că ea luase strachina de apă. Și o și înșfacă în brațe și o duse la sultanul Mării de Smarald. Și i-o dete în seamă, zicând:
— Ea a prădat o strachină din apa ta, o, doamne al Mării. Și tu știi ce ai de făcut cu ea.
Și sultanul Mării de Smarald se uită la Dalai cu mânie. Ci, de cum îi căzură ochii asupra ei, rămase tulburat de frumusețea ei și îi zise:
— O, copilo, vreau să întocmesc senetul de căsătorie cu tine.
Ea îi spuse:
— Ce păcat că sunt măritată, prin legătură legiuită, cu un tinerel asemenea la frumusețe cu steaua Canope când strălucește peste mare.
Atunci el îi spuse:
— Și nu ai vreo soră care să-ți semene, ori vreo fiică?
Ea spuse:
— Am o fată care, de astăzi, a ajuns la vârsta măritișului, întrucât a împlinit zece ani și care seamănă la frumusețe cu tatăl ei.
El spuse:
— Bine.
Și îl chemă pe cantaragiul Mării de Smarald și îi zise:
— Du-o pe stăpâna ta în locul de unde ai luat-o.
Și cantaragiul o luă pe umeri. Iar sultanul Mării de Smarald plecă odată cu ei, ținând-o pe Dalai de mână.
Și intrară în saraiul sultanului și sultanul veni după Dalai până la soțul ei și îi zise, când se cunoscură:
— Cer să leg cumetrie cu tine, prin fiica ta.
El îi zise:
— Bine, hotărăște zestrea pe care ai să mi-o dai pentru ea.
Și sultanul Mării de Smarald spuse:
— Zestrea pe care am să ți-o dau pentru ea va fi de patruzeci de cămile încărcate cu smaralde și cu hiacinturi.
Și legătura se încheie. Și se prăznui nunta sultanului Mării de Smarald cu fata domniței Dalai și a crăișorului cel frumos ca steaua Canope. Și trăiră cu toții împreună, în desăvârșită înțelegere. Și mărire lui Allah, în toată împrejurarea!
După ce ispravnicul de agie Gamal Al-Din istorisi această poveste, sultanul Baâbars, fără a-i da răgaz să se întoarcă la locul său, îi zise:
— Pe Allah, a Gamal Al-Din, aceasta-i cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată!
Iar el răspunse:
— Așa să fie, acuma când a fost îndrăgită de stăpânul nostru!