Află, o, doamne și cunună a capului meu, că atunci când am intrat în slujbă la agia din Cairo, sub poruncile căpeteniei noastre Alam Al-Din Sanjar, aveam o faimă amarnică și orice plod de codoș, ori de cățea, ori de ticălos, ori de târfoștină se înfricoșa de mine și fugea ca de prăpăd și mă ocolea ca pe o ciumă. Iar când treceam călare prin cetate, oamenii mă arătau cu degetul și îmi făceau cu ochiul a înțelegere, pe când alții își așterneau până la pământ, cu mâinile lor, salamalecurile cuviincioase cu care îmi întâmpinau trecerea. Iar eu îmi vedeam de drum, cu sufletul umflat în gușă.
Or, într-o zi, ședeam în curtea valiului, sprijinit cu spinarea de un zid și cugetam la măreția și la însemnătatea mea, când deodată văzui cum îmi cade din cer în poală ceva greu ca osânda de la Judecata de Apoi. Și era o pungă plină și pecetluită. Și o luai în mână și o golii în poala hainei mele. Și numărai o sută de drahme, niciuna mai mult, niciuna mai puțin. Și degeaba mă tot uitai în toate părțile, deasupra capului meu și de jur împrejur, că nu putui să dau cu ochii de nimeni care ar fi putut s-o scape jos. Și zisei: „Slavă Domnului, sultanul împăraților Văzutului și Nevăzutului!” Și lăsai fecioara să alunece la sânul tătânelui ei. Și-așa cu ea!
Și, a doua zi, slujba mă chemă iarăși la locul din ajun; și mă aflam acolo de o bucată de vreme, când iacătă că îmi căzu în cap ceva greu și care mă mânie rău. Și mă uitai cu niște ochi roșii și văzui, pe Allah! Că era o pungă plină, întru totul soră cu cea dragă părintelui său, pe care o cinstisem cu ocrotirea la pieptul meu. Și îi îngăduii și ei să se încălzească tot acolo, ca să-i țină tovărășie daică-sii, și ca s-o feresc de ocara vreunor priviri nesățioase. Și, ca și în ajun, ridicai capul și iar îl lăsai în jos și îmi sucii gâtul și-l răsucii și mă învârtii și iar șezui nemișcat și mă uitai la dreapta și la stânga, ci fără a izbuti să dovedesc vreo urmă de-a celui care o trimisese pe acea dulce binevenită. Și mă întrebam: „Dorm ori nu dorm?” Și îmi răspundeam: „Nu dorm! Nu, pe Allah! Nici vorbă de somn!” Și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îmi strânsei poalele mantiei și ieșii de acolo cu un chip nepăsător, scuipând pe jos la fiecare pas.
Ci a treia oară luai seama să fiu mai cu grijă. Și-așa că, de cum ajunsei lângă zidul cu pricina, unde de obicei mă tolăneam fălos, mă întinsei pe pământ și, prefăcându-mă că dorm, începui să sforăi scoțând la pufnituri cât o turmă de cămile supărate. Și deodată, o, doamne sultane al meu, simții o mână dulce că mă pipăie pe la brâu, căutând habar n-am ce. Și, întrucât nu aveam nimic de pierdut în toată pipăiala aceea, lăsai mâna cu pricina să se strecoare de sus în jos înspre pacostea ei; și când socotii că se afundase pe calea cea strâmtă, la temeiul posadei, o prinsei iute, grăind:
— Încotro, o, sora mea?
Și mă săltai în capul oaselor, holbând ochii și văzui că stăpâna mâinii celei dulci, împodobite cu un ghiul de olmaz, care se ispitise pe acea cale a pierzării, era o copilandră vrăjită, o, doamne sultane al meu, ce se uita la mine râzând. Și era ca o iasomie. Și îi zisei:
— Noroc și voie-bună, o, stăpâna mea! Și chilipirgiul și chilipirul lui sunt bunurile tale. Spune-mi numai în ce grădină ești trandafir, în ce mănunchi iasomie și în ce livadă privighetoare, o, tu, cea mai ispititoare dintre fete?
Și, rostind acestea, luai seama bine să nu care cumva să-mi scape.
Atunci fetișcana, fără de vreo sfială în mișcări ori în glas, îmi făcu semn să mă ridic și îmi zise:
— Ya Și-Moin, ridică-te și vino după mine, dacă dorești să știi cine sunt și care îmi este numele.
Iar eu, fără a șovăi o clipită, întocmai ca și cum aș fi cunoscut-o de când lumea, ori ca și cum i-aș fi fost frate de lapte, mă ridicai și, după ce îmi scuturai caftanul și îmi potrivii pe cap cealmaua, pornii la zece pași în urma ei, ca să nu trag luarea-aminte asupra noastră, da fără s-o scap o clipită din ochi. Și ajunserăm așa la capătul unei fundături lăturalnice, unde îmi făcu semn că pot să mă apropii fără teamă. Și mă dusei la ea zâmbind și, fără de zăbavă, dădui să-l fac pe copilul tătânelui să răsufle mireasma alături de ea. Și ca să nu par vreun prostălău ori vreun nătărău, scosei afară copilul cu pricina și grăii:
— E gata, o, stăpâna mea!
Ci ea se uită la mine cu niște ochi scârbiți și îmi zise:
— Pune-l îndărăt, o, ispravnice Moin, că are să răcească.
Iar eu răspunsei cu supunere și cu ascultare și adăugai:
— Nu este nimica împotrivă și tu ești stăpâna, iar eu sunt cel miluit cu milele tale. Ci, o, copilă legiuită, întrucât ceea ce te ispitește nu este acadeaua aceasta groasă și vârtoasă, nici zebbul acesta cu toată dichiseala lui făloasă, pentru ce m-ai cinstit cu cele două pungi pline și m-ai pipăit pe la brâu și m-ai adus în fundătura aceasta întunecoasă, prielnică la zbeguri și răzbeguri?
Iar ea îmi răspunse:
— O, ispravnice Moin, ești omul în care am cea mai desăvârșită încredere din toată cetatea și de aceea am venit la tine, mai degrabă decât la oricare altul. Ci pentru o cu totul altă pricină decât aceea la care gândești tu!
Iar eu spusei:
— O, stăpâna mea, oricare ar fi pricina, s-a făcut! Spune ce ajutor ceri de la robul pe care l-ai cumpărat pe două pungi de o sută de drahme!
Iar ea zâmbi și îmi spuse:
— Deie-ți Allah viață lungă! Iacătă! Află, o, ispravnice moin, că eu sunt o femeie îndrăgostită nebunește. Și dragostea arde în lăuntrurile mele ca un foc pârjolitor. Și de-aș avea o mie de limbi și o mie de inimi, patima mea tot n-ar fi mai aprigă, atâta sunt de plină de ea. Or, minunea mea nu e alta decât fata cadiului cetății. Iar aceasta-i o taină a dragostei. Și s-a făurit o legătură pătimașă, întemeiată pe înțelegere, pe făgăduieli și pe jurăminte. Iar legăturile noastre țineau de o bună bucată de vreme și ajunsesem nedespărțite, mâneam împreună și ne adăpam din același ulcior, până când într-o zi cadiul, barba aceea afurisită, băgă de seamă legăturile noastre și le reteză scurt, despărțind-o cu totul de lume pe odrasla lui și îmi spuse că are să-mi rupă mâinile și picioarele dacă am să mai intru în casa lui. Și de-atunci n-am mai putut s-o văd pe minunea mea. Și chiar că, spre a-mi ușura inima și a-i aduce oleacă de bucurie, m-am hotărât să vin să te caut, o, ispravnice fără de seamăn, știind că numai de la tine poate să ne vină bucuria și ușurarea.
Or, eu, o, doamne sultane al meu, auzind vorbele copilandrei celei fără de asemuire pe care o aveam dinaintea ochilor, rămăsei minunat până peste marginile minunării și îmi zisei în sine-mi: „O, Allah Atotputernice! Au de când or fi fugind copilandrele de copilandri și căprițele de țapi? Și ce soi de patimă și ce fel de dragoste or mai fi patima și dragostea asta? Și cum să poată da mugur castravetele, dintr-o zi până a doua zi, dimpreună cu toate dichisurile lui, acolo unde ogorul nu este prielnic grădinăritului?” Și, de minunare, îmi plesnii mâinile una de alta și îi spusei fetișcanei:
— O, stăpâna mea, pe Allah! Nu pricep nimic din arătarea ta cea gingașă! Lămurește-mă mai întâi cu de-amănuntul, până una alta. Întrucât, uallahi! N-am mai auzit să se mai fi pomenit vreodată că de obicei căprițele ar suspina după căprițe și găinile după găini!
Iar ea îmi spuse:
— Taci, ispravnice, întrucât asta-i una din tainele dragostei și puțini oameni sunt făcuți ca s-o priceapă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și opta noapte urmă:
Taci, ispravnice, întrucât asta-i una din tainele dragostei și puțini oameni sunt făcuți ca s-o priceapă. Ajungă-ți să știi că mă bizui pe tine ca să mă ajuți să intru în casa cadiului; și, de-ai să faci așa, ai să dobândești îndatorința unei femei care n-o să te uite.
Iar eu, auzind-o, mă minunai până peste poate și gândii: „Hei, uallahi, o, jupâne Moin, iacătă-te acuma luat de codoș al unei muieri la altă muiere! Asta-i o poveste care nu-și are asemuire între toate poveștile codoșlâcului! N-avem nimica împotrivă, poți să iei toată angaraua în cârca sufletului tău!”
Și-i zisei copilei daurite:
— Porumbița mea, povestea ta este o poveste tare gingașă: și, măcar că nu-i pricep nici capul, nici coada, ți-ai dobândit supunerea mea, deopotrivă cu toată credința. Ci, pe viața ta! Cum pot eu să-ți fiu de folos în toate astea?
Ea spuse:
— Înlesnindu-mi să ajung la minunea mea, fata cadiului!
Iar eu răspunsei:
— He, he! O, turtureaua mea, unde sunt eu și unde-i ea, fata cadiului, norocita aceea? Pe mântuirea ta cea dreaptă, depărtarea care ne desparte este cam mare!
Iar ea îmi spuse, cu glas înciudat:
— O, sărmane, au nu cumva crezi că aș fi atâta de smintită încât să te pun să intri în odaia copilandrei? Nu, pe Allah! Ci vreau numai să-mi slujești drept cârjă de sprijin pe drumul meu spre vicleșug și tertip. Și am socotit că numai tu, o, ispravnice, ai putea să înfăptuiești ceea ce năzuiesc!
Iar eu spusei:
— Ascult și mă supun și sunt o cârjă oarbă și surdă în mâinile tale, mielușeaua mea.
Ea atunci îmi spuse:
— Ascultă, așadar și te supune. În noaptea aceasta, eu, împodobită ca un păun cu hainele mele cele mai frumoase, și învăluită în așa fel încât nimeni altcineva în afară de tine să nu mă cunoască în mahala, am să mă duc să mă așez lângă casa cadiului, părintele minunii mele. Atunci, tu și cu străjerii pe care îi ai sub poruncile tale, călăuzindu-vă după mireasma ce are să se reverse din hainele mele, aveți să vă îndreptați înspre mine. Iar tu să vii cuviincios la mine și să mă întrebi: „Ce faci aici, la ceasul acesta târziu, singură în uliță, o, hanâmă doamnă?” Iar eu îți voi răspunde: „Uallahi, o, vrednicule ispravnice, sunt o fată din mahalaua din mijlocul cetății, iar tatăl meu este unul dintre emirii sultanului. Or, astăzi, am plecat de acasă și din mahalaua noastră și m-am dus în târg ca să fac niște târguieli. Și după ce am târguit ceea ce aveam de târguit și după ce am arvunit ceea ce aveam de arvunit, am băgat de seamă că se făcuse târziu; încât, când am ajuns în mahalaua noastră din inima cetății, am văzut că porțile cetății se și închiseseră. Și-atunci, nădăjduind să dau de vreun cunoscut la care să-mi petrec noaptea, m-am întors iar jos în târg; ci, spre ciuda mea, nu găsii pe nimeni. Și, deznădăjduită că mă văd așa, eu, o fată de emir, fără adăpost în toiul nopții, venii să șed pe pragul casei acesteia de-aici, care mi s-a spus că este casa cadiului, ca să mă ocrotească umbra ei. Și, de cu ziuă, am să mă întorc la părinții mei, care pesemne că acum m-or socoti ca moartă, ori măcar ca pierdută.” Tu atunci, o, ispravnice Moin, cum ești om deștept, ai să vezi că, într-adevăr, sunt îmbrăcată în haine bogate și ai să gândești: „Nu îi este îngăduit unui musulman să lase în drum o femeie atâta de frumoasă și atâta de tânără, plină toată de mărgăritare și de giuvaieruri, care ar putea să fie siluită și prădată de niscaiva haimanale. Și apoi, dacă în mahala s-ar petrece asemenea necaz, iacătă că chiar eu, ispravnicul Moin, aș fi răspunzător de nelegiuire, dinaintea stăpânului nostru sultanul. Așa că se cade, într-un fel ori într-altul, s-o iau sub ocrotirea mea pe făptura aceasta minunată. Și-așa că am să las să stea lângă ea unul din oamenii mei înarmați, care s-o vegheze până la ziuă, ori poate că ar fi mai bine și încă cu mult – întrucât nu prea am a mă încrede în paznicii mei – să caut fără zăbavă vreo casă de oameni de treabă care s-o adăpostească cu toată cinstirea până mâine. Și, pe Allah! Nu văd unde s-ar putea găsi ceva mai bun, din toate privințele, decât în casa stăpânului nostru cadiul, la poarta căruia a adus-o soarta să se oprească. Așa că s-o ducem la el! Iar eu am să culeg așa, fără de nici o îndoială, toată dobânda, fără a mai socoti că îndatorința ar putea să facă să se încline către mine dorul acestei puicane, ai cărei ochi au și învâlvorat în lăuntrurile mele pojarul.” Și, după ce vei fi cugetat pe bună dreptate astfel, vei face să răsune veriga de la ușa cadiului și mă vei ajuta să intru în haremul lui. Și astfel am să mă văd alături de dragostea mea. Și dorul meu se va împlini. Și acesta-i gândul meu, o, ispravnice. Și-aceasta-i lămurirea mea. Uassalam!
Eu atunci, o, doamne sultane al meu, îi răspunsei copilei:
— Sporească-și Allah darurile asupra capului tău, o, stăpână a mea! Asta-i o socoteală uluitoare și lesne de înfăptuit. Deșteptăciunea este un dar de la Atoatedătătorul.
Și cu asta, după ce mă înțelesei cu ea asupra ceasului de întâlnire, îi sărutai mâna; și ne văzurăm fiecare de cale.
Și iacă veni seara, pe urmă ceasul de cină, pe urmă cel de rugăciune; și, peste câteva clipite, ieșii, în fruntea oamenilor mei înarmați cu paloșele trase din teacă, să-mi fac raita de noapte. Și, din mahala în mahala, ajunserăm, pe la miez de noapte, în ulița în care urma să se afle copila dragostei ciudate. Și mireasma bogată și tare pe care o simții încă de la capătul uliței mă ajută să adulmec unde era. Și în curând auzii clinchetul brățărilor și al lănțugurilor ei de la glezne. Și grăii către oamenii mei:
— Mi se pare, o, flăcăi, că zăresc o umbră acolo! Da ce miros tare!
Iar ei iscodiră în toate părțile ca să dibuiască obârșia. Și o văzurăm pe frumoasa cu pricina acoperită cu mătăsuri și grea de atlazuri, cum se uita la noi așteptându-ne, aplecată și cu urechea întinsă. Și mă apropiai de ea, prefăcându-mă neștiutor de nimic și începui vorba cu ea, spunând:
— Au ce fel de hanâmă ești tu, frumoasă și împodobită și singură-singurică, la un ceas ca acesta, o, stăpână a mea, fără de teamă de noapte și de trecători?
La acestea, ea îmi dete răspunsul așa precum ne înțelesesem în ajun; iar eu mă întorsei înspre oamenii mei, ca pentru a le cere părerea. Și ei îmi răspunseră:
— O, căpetenie a noastră, dacă binevoiești, hai s-o ducem pe femeia aceasta la tine acasă, unde are să-i fie mai bine decât oriunde altundeva. Și are să te îmbucure, nu avem nici o îndoială, întrucât este bogată, de bună seamă și frumoasă și dichisită cu lucruri scumpe. Și-ai să faci cu ea ce-ai să faci; și, la ziuă, ai s-o duci la maică-sa care o iubește!
Iar eu țipai la ei:
— Gura! Mă adăpostesc întru Allah de vorbele voastre!
Au casa mea este vrednică să primească o asemenea fată de emir? Și-apoi voi știți că locuința mea e tare departe de aici! Cel mai bine ar fi să cerem găzduire pentru ea la cadiul din mahala, a cărui casă se află chiar aici.
Iar oamenii mei îmi răspunseră cu ascultare și cu supunere și începură să bată la cadiu în ușa care se deschise numaidecât. Și însuși cadiul, sprijinit pe umerii a doi robi, se ivi în prag. Și, după salamalecurile dintr-o parte și din cealaltă, îi povestii întâmplarea și îi înfățișai cum stă treaba, în vreme ce tinerica ședea în picioare, învăluită cu grijă în vălurile ei. Și cadiul îmi răspunse:
— Fie binevenită aici! Fiica mea are s-o găzduiască și va avea grijă să fie mulțumită!
Și, cu asta, îi pusei în mână comoara aceea vicleană, și îi încredințai primejdia vie. Și el o duse în haremul lui, iar eu îmi văzui de calea mea.
Or, a doua zi, mă întorsei la cadiu, spre a lua îndărăt comoara ce i-o încredințasem; și îmi ziceam în sine-mi: „Hei, uallahi! Noaptea trebuie să fi fost toată albă pentru fetele acelea! Ci, hotărât! Mi-ar plesni creierii până să știu vreodată ce-a urmat să se petreacă între cele două gazele. Au s-a mai auzit vreodată să se mai fi povestit de-o năzbâtie ca asta?” Și, estimp, ajunsei la casa cadiului; și, din prag, mă pomenii într-o larmă amarnică de glasuri de slugi înspăimântate și de femei speriate. Și deodată însuși cadiul, șeicul acela cu barbă albă, se repezi la mine și îmi strigă:
— Rușine să le fie oamenilor de nimic! Tu ai adus în casa mea o insă care m-a prădat de toată averea! Ești dator s-o găsești, că, de nu, mă duc să mă plâng de tine sultanului, care are să te facă să guști moartea cea roșie.
Și întrucât îi cerui amănunte mai multe, îmi povesti, într-un potop de țipete, de ocări, de amenințări și de sudalme împotriva fetei, că, spre ziuă, aceea căreia, la rugămintea mea, îi dăduse adăpost, pierise din haremul lui, fără a-și lua rămas-bun; și, odată cu ea, pierise și chimirul cadiului, în care se aflau șase mii de dinari, tot avutul său. Și cadiul adăugă:
— Tu o cunoști pe muierea aceea și, ca urmare, de la tine îmi cer acuma banii îndărăt!
Or, eu, o, doamne al meu, eram atâta de uluit de știrea cea neagră, încât îmi fu până peste putință să îngaim vreo vorbă. Și îmi mușcam vârfurile degetelor, zicându-mi: „O, codoșule, iacătă-te în smoală și în păcură. Unde ești tu și unde este ea?” Pe urmă, după un răstimp, izbutii să grăiesc și-i răspunsei cadiului:
— Dacă așa s-au petrecut lucrurile, înseamnă că așa trebuia să se întâmple, întrucât ceea ce trebuie să se întâmple nu poate să fie ocolit. Dă-mi numai trei zile de răgaz ca să văd dacă pot să aflu ceva despre muierea aceea afurisită. Și de n-am să izbutesc, ai să-ți duci atunci la îndeplinire vorba în privința pierderii capului meu.
Iar cadiul mă scrută cu luare-aminte și îmi spuse:
— Îți dau cele trei zile pe care le ceri!
Și ieșii de acolo năpădit de gânduri, zicându-mi: „Ți s-a înfundat, de data asta! A, hotărât! Ești un neisprăvit, ba mai rău, un gogoman și un zevzec. Cum ai să izbutești tu să găsești în inima cetății Cairo o femeie ascunsă sub vălurile ei? Și cum ai să faci să te uiți prin haremuri, fără să intri în ele? Păi mai bine ți-ar fi să te duci și să dormi aceste trei zile de răgaz și în dimineața celei de-a treia să te înfățișezi dinaintea cadiului și să-i dai seama de vina ta.” Și, chibzuind așa în cugetul meu, mă dusei acasă la mine și mă întinsei pe salteaua mea, pe care îmi petrecui cele trei zile cu pricina, fără a mai vroi să mă scol, da și fără a putea să închid ochii, atâta de zbuciumat eram de întâmplarea aceea ticăloasă. Și, la isprăvirea răgazului, mă sculai și plecai, spre a mă duce la cadiu. Și, cu capul plecat, mă târâm înspre osândă, când, trecând pe o uliță nu departe de casa cadiului, o zării deodată în dosul zăbrelelor unei ferestre întredeschise pe făptașa amarurilor mele. Și se uita la mine râzând și îmi făcu un semn din pleoape, care vroia să zică: „Urcă repede!” Iar eu zorii să mă folosesc de poftirea aceea, de care îmi atârna viața și într-o clipire de ochi fusei lângă ea și, uitând de orice salamalec, îi zisei:
— O, sora mea, și eu care era să scotocesc și să te caut prin toate ungherele cetății. Of, în ce belea m-ai băgat! Pe Allah! M-ai dus să cobor treptele morții celei roșii!
Iar ea veni la mine și mă sărută și mă strânse la piept:
— Cum de poți, tu, ispravnicule Moin, să fii atâta de înfricoșat? Gata, nu-mi povesti nimic din câte ți s-au întâmplat, întrucât știu tot. Ci, cum mi-e lesne să te scot din încurcătură, am așteptat, spre a o face, clipa cea de pe urmă. Și te-am chemat anume ca să te scap, măcar că aș fi putut să te las să-ți urmezi drumul înspre osânda fără de izbăvire!
Iar eu îi mulțumii și nu putui, atâta era de dulce, să mă opresc a nu-i săruta mâna, pricina pacostei mele de-acum. Și ea îmi zise:
— Fii liniștit și potolește-ți zbuciumul, căci nu are să ți se întâmple nimic rău. De altminteri, ridică-te și privește!
Și mă luă de mână și mă duse într-o odaie în care se aflau două sipete pline cu giuvaieruri, cu pietre de rubin, cu nestemate și cu lucruri rare și scumpe. Pe urmă deschise unul dintre sipete, care se dovedi a fi plin cu aur, și, punându-l dinaintea mea, îmi spuse:
— Iacătă, poți, dacă dorești, să iei din sipetul acesta cei șase mii de dinari care au pierit odată cu chimirul cadiului acela de catran, tatăl minunii mele. Ci, o, ispravnicule, să știi bine că ar fi altceva mai bun de făcut, decât să-i dai banii îndărăt barbei aceleia afurisite. De altminteri, banii aceștia nu i-am luat de la el decât ca să moară sugrumat de turbare, că-l știu zgârcit și lacom pe cât e de pisălog. Și-așa că n-am făcut ce-am făcut din vreo poftă de a-l prăda; iar când ești bogat ca mine, nu furi spre a fura. Și-apoi fata lui știe că nu l-am păgubit decât spre a grăbi osânda ursitei lui. Oricum ar fi, ia ascultă tertipul pe care l-am închipuit eu spre a-l face pe boșorogul de țap bătrân să-și piardă mințile de-a binelea. Ia seama cu luare-aminte la vorbele mele și să nu le uiți.
Și se opri o clipită, după care spuse:
— Iacătă. Ai să te duci numaidecât la cadiu, care pesemne că te așteaptă pe frigarea nerăbdării și ai să-i spui: „Cadiule doamne, eu numai pentru împăcarea cugetului meu mi-am petrecut aceste trei zile iscodind prin toată cetatea, în privința acelei fete căreia, la rugămintea mea, i-ai dat adăpost pe-o noapte, și pe care o învinuiești acuma că ți-ar fi furat șase mii de dinari de aur. Or, eu, ispravnicul Moin, știu răzvădit că femeia aceea nu a ieșit din casa ta din clipa în care a intrat: întrucât, în pofida cercetărilor de tot soiul ale oamenilor noștri, și ale tuturor ispravnicilor de agie din celelalte mahalale, nu s-a găsit nici urmă, nici nimic din ea. Și niciuna dintre muierile iscoade pe care le-am trimis prin haremuri nu a dobândit vreo știre despre ea. Or, tu, a sidi El-Kadi, vii să ne spui și să ne mărturisești că fata te-a jefuit. Învinuirea însă ar trebui să fie și dovedită, întrucât eu nu știu, pe Allah! Dacă, în povestea aceasta nemaipomenită, fata n-o fi fost, în chiar casa ta, lovită de vreo nelegiuire, ori măcar jertfă a vreunui vicleșug întunecat. Și, dat fiind că este aproape dovedit, prin cercetările noastre, că ea nu se află în cetate, ar fi de nevoie, o, cadiule doamne, să se facă o cercetare și în casa ta, anume spre a ne încredința că nu se găsește aci vreo urmă din acea fată pierdută și spre a ni se adeveri dacă bănuiala mea este întemeiată ori este greșită. Și Allah știe mai bine!” Și, în felul acesta, o, ispravnice Moin, urmă puicana cea vrăjită, din pârât ai să ajungi pârâș! Iar cadiul are să vadă lumea cum se înnegurează dinaintea ochilor săi și are să-l cuprindă o mânie amarnică; iar chipul lui are să-i fie cum e piparca și are să strige: „Ești tare neobrăzat, jupâne Moin, când ridici asemenea prepuneri! Ci fie! Poți să-ți începi numaidecât cercetările. Da pe urmă, când are să se dovedească limpede că te-ai înșelat, osândirea ta de către sultan nu are să-ți fie decât și mai cuvenită.” Tu atunci, însoțit de oamenii tăi ca martori, ai să faci o cercetare în casă. Și, de bună seamă, nu ai să mă găsești. Și după ce ai să scotocești așa mai întâi pe terasă, pe urmă prin iatacuri, prin lăzi și prin dulapuri, fără de vreun folos, ai să-ți lași capu-n jos, ros de un zbucium amarnic și ai să începi să te văicărești și să-ți ceri iertăciune. Și, în clipita aceea, ai să te afli în bucătăria casei. Atunci, ca din întâmplare, ai să te uiți în fundul unui chiup mare de ulei, ai să ridici capacul chiupului și ai să strigi: „Hei, o clipită! Ia uite! Văd ceva colea înlăuntru!” Și ai să-ți afunzi mâna în chiup și ai să simți acolo înlăuntru ceva ca o boccea cu haine. Și ai să scoți afară bocceaua și ai să vezi și toți cei de față au să vadă ca și tine, iașmacul meu, cămașa mea, șalvarii mei și toate hainele mele. Și toate au să fie mânjite de sânge închegat. La priveliștea aceea, tu ai să te dovedești biruitor, iar cadiul are să rămână înmărmurit; și are să se îngălbenească la chip și încheieturile au să înceapă să-i tremure; și are să damblagească și poate că are să și moară. Iar de n-o muri numaidecât, spre a cocoloși treaba are să facă tot ce este cu putință pentru ca numele lui să nu fie băgat în această poveste ciudată. Și are să-ți cumpere tăcerea cu aur greu. Și asta-i ceea ce îți cer eu, o, ispravnice Moin!
După spusele acestea, pricepui ce tertip minunat închipuise ea spre a se răzbuna pe cadiu. Și mă uimii de mintea ei născocitoare, de viclenia și de isteciunea ei. Și mă socotii scăpat de belea de-aci înainte și rămăsei înmărmurit și năucit. Ci nu pregetai a-mi lua rămas-bun de la tinerică, spre a porni pe calea arătată. Și, când îi sărutai mâna, ea îmi strecură între degete o pungă cu o sută de dinari, spunându-mi:
— Aceasta-i pentru cheltuielile tale de astăzi, o, stăpâne al meu. Ci, inșallah! În curând ai să cunoști mai bine dărnicia îndatoratei tale.
Iar eu îi mulțumii fierbinte și nu putui, atâta vrăjit eram de ea, să mă opresc a-i spune:
— Pe viața ta, o, stăpână a mea, când lucrătura se va sfârși întru mulțumirea ta, nu ai primi să te măriți cu mine?
Iar ea începu să râdă și îmi spuse:
— Păi tu uiți, a saied Moin, că eu sunt măritată și că sunt legată prin făgăduieli, prin credință și prin jurământ? Ci numai singur Allah cunoaște ce aduce ziua de mâine! Și nimic nu are să se întâmple decât ceea ce este scris să se întâmple. Uassalam!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute treizeci și noua noapte urmă:
Eu sunt măritată și că sunt legată prin făgăduieli, prin credință și prin jurământ? Ci numai singur Allah cunoaște ce aduce ziua de mâine! Și nimic nu are să se întâmple decât ceea ce este scris să se întâmple. Uassalam!
Iar eu plecai de la ea, binecuvântând-o și mă dusei fără de zăbavă, cu oamenii mei, la cadiul care, de cum mă zări, strigă:
— Bismillah! Iacătă-l pe datornicul meu! Da unde îmi este avutul?
Și răspunsei:
— O, doamne cadiule, capul meu nu este nimic pe lângă capul cadiului, iar eu nu am pe nimeni care să mă sprijine la locul de sus. Ci, dacă dreptatea va fi de partea mea, are să se vadă limpede.
Iar cadiul, mânios, țipă:
— Ce îndrugi tu despre dreptate? Au socoți că vei putea să te aperi ori să scapi de ce te așteaptă dacă n-ai găsit muierea și avutul furat? Hei, pe Allah! Între dreptate și tine depărtarea este cam mare.
Eu atunci, cu o mare încredințare, mă uitai țintă în ochii lui și îi descântai povestea cea uluitoare pe care o învățasem și care, din pârât, mă făcea pârâș. Iar urmarea fu întocmai așa cum o prevestise muierușca. Întrucât cadiul, de supărare, văzu lumea înnegurându-se dinaintea ochilor săi; și pieptul i se umplu de o mânie mare; și chipu-i se făcu precum ardeiul și strigă:
— Ce-mi îndrugi, o, tu, cel mai neobrăzat dintre oșteni? Au nu ai pic de sfială când faci asemenea prepuneri în privința mea, de față cu mine și în casa mea? Dă bine! Întrucât ai asemenea bănuieli, poți să-ți faci numaidecât cercetările. Și când are să se dovedească pe deplin că ai lucrat samavolnic, atunci osândirea ta de către sultan nu are să fie decât și mai strașnică.
Și, vorbind astfel, se făcu ca o tigaie încinsă în care verși niște apă rece.
Noi atunci năvălirăm în casa lui și cercetarăm pretutindeni, prin toate colțurile și ungherele, de sus până jos, fără să ocolim nici o ladă, nici un cotlon și nici un dulap. Și, în toiul acelor cercetări, nu conteneam să-mi furișez privirile spre gazela cea fermecată de care semena ei era îndrăgostită, în vreme ce ea fugea dintr-o odaie într-alta spre a se ascunde de ochii străinilor. Și gândeam în sine-mi: „Mașallah! Ua bismillah! Și numele lui Allah fie asupra-i și împrejuru-i! Ce ramură și ce mlădiere! Ce strălucire și ce frumusețe! Binecuvântat să fie sânul care a purtat-o și mărire Atoatefăcătorului carele a turnat-o în tiparul desăvârșirii!” Și pricepui întrucâtva cum o copilandră ca aceasta a putut s-o înrobească pe o alta, asemenea ei și îmi zisei: „Bobocul de trandafir se apleacă uneori peste bobocul de trandafir și zarnacadeaua peste zarnacadea!” Și eram atâta de pe deplin de fericit de această cugetare a mea, încât aș fi vrut să i-o mărturisesc fără de zăbavă copilandrei celei vrăjitoare, spre a mi-o încuviința și ca să nu mă socotească un lipsit cu totul de gânduri subțiri și de marghiolie.
Or, ajunserăm astfel până în bucătărie, însoțiți de cadiul tot mai mâniat, fără să găsim nimic neobișnuit și fără să fi dat de nici o urmă și de nici o rămășiță din femeie.
Eu atunci, urmând sfatul dăscăliței mele celei luminate, mă prefăcui a-mi fi grozav de rușine de purtarea mea cea samavolnică, și îmi cerui iertare dinaintea cadiului care se bucura de încurcătura mea; și mă umilii dinaintea lui. Ci toate astea erau anume spre a nu dezvălui lovitura pregătită. Și cadiul cel cu mintea groasă nu pregetă a se lăsa prins în mreaja păianjenului și se folosi de prilej spre a mă potopi cu ce credea a fi izbânda lui. Și îmi zise:
— Hei, neobrăzatule și plod de mincinos și tu însuți mincinos din neam de neam, ce s-a făcut acuma cu învinuirile tale cele aprige și cu prepunerile tale cele ticăloase? Da fii pe pace, ai să vezi tu numaidecât cât costă să fii lipsit de cinstire față de cadiul cetății!
Iar eu, în vremea aceasta, sprijinit de un chiup de ulei peste măsură de mare, care avea capacul scos, stam cu capu-n jos și cu înfățișarea abătută. Ci deodată ridicai capul și strigai:
— Pe Allah! Nu știu, da simt că din acest chiup iese o duhoare de sânge!
Și mă uitai în chiup și îmi afundai mâna în el și o trăsei îndărăt spunând:
— Allah akbar! Bismillah!
Și scosei afară bocceaua cu hainele mânjite de sânge, pe care o aruncase în chiup, înainte de a fugi, stăpâna mea cea tinerică. Iar în boccea se aflau și iașmacul ei și basmaua de pe cap și năframa de la gât și șalvarii și cămașa și papucii și alte albituri ale ei, pe care nu le mai țin minte, toate pline de sânge.
La priveliștea aceea, cadiul, precum prevestise tinerica, rămase buimac și năuc cu totul; și îngălbeni amarnic la chip; și încheieturile începură să-i tremure; și se prăbuși pe podea, cu capu-naintea picioarelor, leșinat. Iar eu, de cum își veni iar în simțiri, nu pregetai a mă împăuna de întorsătura lucrurilor și îi spusei:
— He, he, a sidi El-Kadi, care dintre noi este mincinosul și care-i cel ce are dreptate? Mărire lui Allah! Iacătă-mă, gândesc eu, îndrituit de a fi săvârșit așa-zisul furt, în cârdășie cu tânăra femeie! Da tu ce-ai făcut cu înțelepciunea și cu pravilnicia ta? Și cum de-ai putut, bogat cum ești și hrănit cu pravila, să iei pe cugetul tău a-i da adăpost unei biete femei spre-a o vicleni, jefuind-o și omorând-o, după ce pesemne că ai și siluit-o în chipul cel mai ticălos? Aceasta-i, pe viața mea! O faptă înfricoșătoare, despre care se cade, fără zăbavă, să dau socoată stăpânului nostru sultanul. Întrucât nu mi-aș îndeplini datoria dacă aș tăinui întâmplarea; și, cum nimic nu rămâne ascuns, n-ar trece mult până să afle din altă parte; și mi-aș pierde dintr-odată și slujba și capul.
Și amărâtul de cadiu, năuc până peste poate, sta acolo, dinaintea mea, cu ochii holbați, părând a nu auzi nimic și a nu pricepe nimic din toate astea. Și, plin de tulburare și de spaimă, ședea nemișcat, ca un pom mort. Căci, făcându-se noapte în mințile lui, nu mai știa să osebească mâna sa cea dreaptă de mâna cea stângă, nici adevărul de ceea ce este calp. Și, după ce se mai dezmetici oleacă din năuceală, îmi zise:
— O, ispravnice Moin, asta-i o treabă tare întunecată, pe care singur Allah poate s-o priceapă. Da dacă ai vrea să n-o dai în vileag, nu vei avea a te căi!
Și, spunând acestea, începu să mă potopească cu laude și cu temeneli. Și îmi dărui o pungă în care se aflau, ca greutate, tot atâția dinari de aur câți îi fuseseră prădați. Și îmi cumpără în felul acesta tăcerea și stinse un foc de al cărui pârjol îi era tare frică.
Atunci îmi luai rămas-bun de la cadiu, pe care îl lăsai pierit și mă dusei să-i dau seama puicanei de cele petrecute, iar ea mă întâmpină râzând și îmi spuse:
— E limpede că nu are să mai trăiască mult!
Și chiar că, o, doamne sultane al meu, nici nu trecură trei zile până aflai vestea că bietul cadiu murise de-o plesnitură a fierii în el. Și, întrucât nu pregetai a mă duce numaidecât la puicană spre a-i da de știre despre cele ce se întâmplaseră, slujnicele îmi spuseră că stăpâna lor tocmai plecase împreună cu fata cadiului la o moșie pe care o avea pe Nil, lângă Tantah. Iar eu, mirat de toate astea, fără a ajunge să pricep cam ce-or fi săvârșind laolaltă cele două gazele fără flaut, făcui tot ce-mi sta în putință spre a da de urma lor, ci fără a izbuti. Și, de-atunci, aștept zi de zi să binevoiască a-mi da vreo știre despre ele și să lămurească pentru mintea mea o treabă atâta de anevoie de priceput.
Și-aceasta-i povestea mea, o, doamne sultane al meu și aceasta-i pățania cea mai ciudată care mi s-a întâmplat de când îndeplinesc slujbele cu care mila ta m-a învrednicit.