Se povestește, o, doamne al vremilor, că a fost odată, într-o împărăție îndepărtată dintre împărățiile din Șarkistan – ci Allah Preamăritul știe mai bine – un sultan, Zein El-Muluk pe nume, vestit în întreaga lume, iar ca vitejie și ca mărinimie frate cu leii. Or, încă de tânăr, avusese doi fii, împodobiți cu haruri, după care, ca urmare a milelor Domnului său și a bunătății Atoatedătătorului, i se născu și al treilea băiat, copil vrăjit, a cărui frumusețe risipea negurile, precum o lună copilă într-a paisprezecea noapte. Și, pe măsură ce anii lui tineri se adunau, ochii-i, pocale de beție, îi scoteau din minți până și pe oamenii cei mai cuminți, cu cele două văpăi din privirile sale fierbinți; și fiecare geană de-a lui ardea ca tăișul cel încovoiat al iataganului; cârlionții părului său de mosc întunecat tulburau inimile ca nardul cel străcurat; obrajii-i erau luminoși fără de sulemeneală și dau de rușine până și obrajii fetelor celor mai de fală; zâmbetele lui îndatoritoare erau tot atâtea sulițe ucigătoare; călcătura lui cilibie era numai gingășie; colțul stâng al gurii lui era împodobit cu o aluniță rotunjită cu măiestrie; iar pieptu-i alb și strălucitor era ca o tabla de cleștar orbitor și adăpostea o inimă vie și plină de vitejie.
Iar sultanul Zein El-Muluk cel vestit, până peste poate de fericit, porunci să vină ghicitorii și astrologii în jurul lui, spre a întocmi horoscopul copilului. Iar ei scuturară nisipul și traseră liniile chipurilor astrologicești și rostiră descântecele cele grele ale ghicitului. După care îi grăiră sultanului:
— Ursita acestui copil este strălucită, iar steaua lui i-a menit o fericire nesfârșită. Ci în ursita lui stă scris deopotrivă că, dacă tu, tatăl său, ai să te uiți la el vreodată în vremea tinereții lui, ai să-ți pierzi vederea pe dată.
La spusele acestea ale ghicitorilor și ale astrologilor, lumea se înnegură dinaintea chipului sultanului. Și Măria Sa porunci să fie dus copilul de acolo și îi porunci vizirului să-l așeze, dimpreună cu maică-sa, într-un sărai depărtat, în așa fel ca el să nu se poată întâlni niciodată cu fiul său prin sărai. Iar vizirul răspunse cu supunere și cu ascultare și îndeplini porunca stăpânului, întocmai și fără de amânare. Și ani trecură după ani. Iar vlăstarul cel frumos din grădina lui Zein El-Muluk sultan creștea pe nevăzute, plin de sănătate, de frumusețe și de virtute.
Or, cum nimeni nu poate să șteargă niciodată scrisa ursitei, tânărul beizadea Nurgihan sări, într-o zi, pe bidiviul său năzdrăvan și porni în goană prin păduri la vânătoare. Iar sultanul Zein El-Muluk plecase și el, tot așa, în ziua aceea, să vâneze căprioare. Și vru păcatul ca sultanul, cu toată nesfârșirea acelei păduri, să treacă pe lângă fiul său. Și, fără a-l cunoaște, privirea sa căzu asupra lui. Și, pe dată, însușirea ochilor săi de a vedea pieri. Și rămase supus al împărăției nopții.
Și pricepând atunci că orbirea îi fusese pricinuită de întâlnirea cu călărețul cel tânăr, și că acel tânăr călăreț nu putea să fie decât feciorul său, spuse plângând: „De obicei, ochii unui părinte care se uită la fiul său se fac mai luminoși. Ci ai mei, din vrerea triștei mele, au orbit pe totdeauna.”
După care porunci să se adune în saraiul său hakimii cei mai de seamă ai veacului, și care, cu știința lor, îl întreceau pe Ibn-Sina și îi întrebă ce căi ar fi spre a se vindeca de orbire. Și toți, după ce chibzuiră și se sfătuiră, se îndemnară să-i mărturisească sultanului că orbia aceea nu putea fi tămăduită pe cale obișnuită. Și adăugară:
— Singurul leac pentru a dobândi îndărăt vederea este atâta de anevoie de căpătat, încât mai degrabă să nici nu ne mai gândim la el. Întrucât leacul cu pricina este numai ruja de mare, pe care o crește o copilandră din China.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și cincea noapte urmă:
Întrucât leacul cu pricina este numai ruja de mare, pe care o crește o copilandră din China.
Și îi lămuriră sultanului că, în lăuntrul cel depărtat al țării chitailor, se află o domniță, fata sultanului Firuz-Șah, care are în grădina sa singurul pui de pom, ce se cunoștea din acea rujă de mare, a cărei putere tămăduiește ochii și dă vedere până și celor orbi din născare. Iar sultanul Zein El-Muluk, auzind vorbele acelor hakimi, porunci să se crăinicească de-a lungul și de-a latul întregei crăimi, de către crainicii Măriei Sale, că acela care îi va aduce ruja de mare a copilandrei din China va primi, ca răsplată, jumătate din împărăția lui. Pe urmă rămase așteptând, ca Iacov plângând, mistuindu-se ca Iov și adăpându-se cu sângele din inima lui sfâșiată, fără de istov.
Or, printre cei ce plecară cu înfrigurare în China să caute ruja de mare erau și cei doi fii mai mari ai lui Zein El-Muluk sultan. Iar beizadea Nurgihan plecă și el năpristan. Întrucât își zisese: „Vreau să încerc îndata-mare, pe piatra de încercare a primejdiilor celor grele, aurul ursitei mele. Și de vreme ce eu, fără de vrere, sunt pricina orbirii părintelui meu, pe drept se cere să-mi pun viața spre a-i aduce tămăduire și mângâiere.”
Și-așa că Nurgihan, crăișorul stingher, soarele acela dintr-al patrulea cer, își încălecă bidiviul cel iute ca vântul, pe dată, la ceasul când luna, drumeața din carâta nopții celei întunecate, smucea de frâu dinspre răsărit. Și drumeți zorit vreme de zile și de luni în șa, străbătând câmpii și pustii în care nu se mai afla altcineva decât Allah și iarba cea rea. Și ajunse, într-un sfârșit, într-un codru nemărginit și mai înnegurat decât mintea omului neînvățat, și-atâta de întunecat, încât nu se mai putea osebi noaptea de zi, nici nu se mai putea osebi laptele de păcură și albul de negură. Iar Nurgihan, care numai cu obrazul său cel strălucitor lumina întunericul înconjurător, mergea înainte cu inima lui de oțel fierbinte prin acel codru cu copaci fel de fel, în care, pe alocuri, în loc de poame, atârnau capete vii, care începeau să rânjească și să râdă și să cadă pe jos, pe când, de pe alte ramuri, alte poame, ce semănau cu niște oale de pământ, se deschideau pocnind și slobozind din pântecele lor niște păsări cu ochii de aur strălucitor.
Și iacătă că într-o dimineață se pomeni față în față cu un ginn cu pletele cărunte, semănând cu un munte, care ședea pe un buștean de roșcov uriaș. Și Nurgihan i se temeni cuminte dinainte cu salamalecul său și lăsă să iasă din sipetul gurii sale de rubin câteva cuvinte cu har, care se topiră în mintea acelui ginn precum într-un lapte niște zahăr. Și ginnul, tulburat de frumusețea acelei mlădițe subțiri din grădina veșnicei străluciri, îl pofti să șadă jos lângă el. Iar Nurgihan descălecă de pe cal și scoase din desagă o plăcintă coaptă în unt și făcută din făină de grâu mărunt și i-o dărui, ca mărturie de prietenie, ginnului care o primi și, dintr-o înfulecătură, o și înghiți. Și fu atâta de mulțumit de plăcinta aceea, încât sări în sus de bucurie și grăi:
— Hrana aceasta a fiilor de Adam îmi face mai multă bucurie decât dacă aș fi primit plocon pucioasa cea roșie, care slujește de piatră la inelul stăpânului nostru, Soleiman! Și, pe Allah! Sunt atâta de vrăjit, încât dacă fiecare fir de păr de-al meu s-ar preschimba într-o sută de mii de limbi, și dacă fiecare dintre aceste limbi ți-ar înălța urări de bine, tot nu mi-aș putea mărturisi îndatorința pe care o simt față de tine. Cere-mi, așadar, în schimb, orice vei vrea și-ți voi împlini dorința fără a zăbovi. Altminteri, inima mea, necăjită foarte, ar fi ca o farfurie ce ar cădea de pe o terasă și s-ar face o puzderie de cioburi sparte.
Iar Nurgihan îi mulțumi ginnului pentru vorbele sale îndatoritoare și-i răspunse la îmbărbătare:
— O, căpetenie de ginni și cunună a lor, o, străjerule neadormit al acestei păduri, întrucât îmi îngăduiești să-mi mărturisesc o dorință, iacăt-o fără de înconjur. Nu îți cer decât să mă ajuți a răzbate, fără tărăgăneală și fără zăbavă, nevătămat și întreg, în împărăția de slavă a regelui Firuz-Șah, unde nădăjduiesc să culeg ruja de mare a copilandrei din China cea mare.
Or, când auzi vorbele sale, ginnul, paznicul pădurii, scoase un suspin de jale, se plesni peste cap cu mâinile amândouă pe rând și se prăbuși la pământ. Iar Nurgihan îl îngriji cum nu se poate mai drăgăstos; ci văzând că toate îngrijirile lui rămâneau fără de folos, îi puse în gură iar o plăcintă coaptă în unt, cu zahăr și făcută din făină de grâu mărunt. Și numaidecât ginnul își veni în fire și se trezi din acea leșuire, și, încă tulburat cu totul de gustul acelei plăcinte și de rugăminte, îi spuse coconului, într-un sfârșit:
— O, stăpâne al meu, ruja de mare, de care mi-ai pomenit și pe care o are o copilă domniță din China, se află sub paza ginnilor din văzduh, care, zi și noapte, stau străji la hotare spre a nu lăsa nici pasărea să zboare pe deasupra ei, nici stropii de ploaie cei grei să nu-i strice florile, nici soarele să n-o ardă cu văpaia lui. Așa că nu prea văd, odată ce te-aș duce în grădina în care trăiește, cum aș putea face spre a înșela luarea-aminte a acelor străjeri din văzduh, care sunt îndrăgostiți de ea. Într-adevăr, necazul meu este un necaz greu! Ci ia mai dă-mi o plăcintă de-aceea minunată, care mi-a făcut atâta de bine pe dată. Și poate că dulceața ei are să-mi ajute mințile să dibăcească jinduitul temei. Întrucât se cuvine să-mi îndeplinesc făgăduiala față de tine, ajutându-te să răzbați pe cale până la ruja dorurilor tale.
Și beizadea Nurgihan mai scoase o plăcintă și se grăbi să i-o dea ginnului străjer al pădurii, care, după ce o făcu să piară în genunea gurii, își afundă capul în gluga de cugetare. Și deodată își ridică fruntea și grăi:
— Plăcinta și-a împlinit rostul. Suie-te pe brațul meu și hai, avem să zburăm până la țara acelor chitai. Întrucât am găsit calea de a-i amăgi pe străjerii din văzduh ai rujei de mare. Iar amăgirea-i de a le arunca o plăcintă de-aceasta de minuni făcătoare, coaptă în unt topit, cu zahăr și frământată din făină de grâu norocit.
Iar beizadea Nurgihan, care începuse să se cam îngrijoreze când îl văzuse pe ginnul pădurii prăbușit de amar, se însenină și se lumină iar; și înmuguri ca o grădină fir cu fir și înflori ca un boboc de trandafir. Și răspunse:
— Nu am împotrivă nimic.
Atunci, ginnul pădurii îl așeză pe beizadea pe brațul său stâng și porni înspre țara Chinei cea mare, la drum, ocrotindu-l de razele de soare, cu brațul cel drept, pe fiul de Adam. Și, înghițind în zbor depărtare după depărtare, ajunse fără de supărare, mulțumită ocrotirii lui Allah, deasupra cetății de scaun a țării chitailor. Și îl lăsă jos încetișor pe beizadea, la poarta unei grădini vrăjitoare, care nu era decât grădina în care trăia ruja de mare. Și îi spuse:
— Poți să intri cu inima liniștită în grădina vrăjită, întrucât eu am să mă duc să-i amăgesc pe străjerii rujei cu plăcinta pe care mi-ai dat-o pentru ei. Pe urmă ai să mă găsești tot aci, așteptându-te și gata să te duc unde vei vroi.
Și-așa că Nurgihan cel frumos și năzdrăvan se despărți de prietenul său, ginnul și intră în grădină. Și văzu, într-un sfârșit, că grădina aceea, bucățică ruptă din raiul lui Allah, se așternea dinaintea ochilor lui, frumoasă ca un amurg daurit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și șasea noapte urmă:
Și văzu, într-un sfârșit, că grădina aceea, bucățică ruptă din raiul lui Allah, se așternea dinaintea ochilor lui, frumoasă ca un amurg daurit.
Și, în mijlocul grădinii, era un havuz, larg și plin cu apă de trandafir până sus. Iar în mijlocul acelui havuz cu apă scumpă se înălța, singură pe tulpina sa, o floare, roșie ca focul. Și era chiar ruja de mare. O, tare mai era minunată! Numai dulcea privighetoare ar fi în stare s-o zugrăvească în strălucirea ei toată.
Și beizadea Nurgihan, minunat de frumusețea florii, și beat de mireasma ei, înțelese fără de caznă că numai o asemenea rujă slăvită putea să fie dăruită cu puterile cele vrăjite. Și, fără a șovăi, se dezbrăcă pe dată, intră în apa înmiresmată și se duse ca furtuna să culeagă trandafirul cu floarea lui cea numai una. Pe urmă coconul, stăpân pe acea gingașă povară, se întoarse la marginea havuzului iară și ascunse floarea sub mantia sa, pe când păsărelele, pitite în trandafiri, povesteau izvoarelor, pe limbile lor subțiri, răpirea rujei vrăjite.
Ci nu vru să plece din grădina aceea fermecată până a nu intra să vadă și chioșcul cel strălucit, care se ridica la malul apei și care era zidit numai și numai din cornalină de la Yemen. Și porni înspre chioșc și intră în el fără sfială. Și se pomeni într-o sală, minunat întocmită și zugrăvită cu o măiestrie desăvârșită și frumoasă în toată alcătuirea sa. Iar în mijlocul acelei săli era un pat de fildeș împodobit cu nestemate, împrejurul căruia atârnau niște perdele meșteșugit chindisite. Și Nurgihan, fără a șovăi, se duse la pat, trase la o parte perdeaua subțire și rămase înmărmurit de uimire când zări, culcată pe perne, o copilă gingașă, fără alt veșmânt ori podoabă decât numai frumusețea ei goală. Și era cufundată într-un somn adânc, fără a-i da prin minte că, pentru întâia oară în viața ei, un ochi omenesc se uita la ea fără de vălul cerut de sfială. Iar pletele ei erau răvășite, iar mânușița ei durdulie, cu cele cinci gropițe mărunte, o ținea galeș pe frunte. Iar negura nopții se aciuise în părul ei de culoarea moscului, pe când Pleiadele, surorile sale, se ascunseseră sub văl de nori grei văzând șiragul strălucitor al dinților ei.
Iar priveliștea frumuseții depline a acelei copile din țara Chinei, pe care o chema Obraz-de-Crin, îl tulbură până într-atâta pe beizadea Nurgihan, încât flăcăul se prăbuși văduvit de simțire. Ci nu zăbovi mult până a-și veni iar în fire și, scoțând un oftat înghețat, se apropie de pat și de urechea preafrumoasei care îl vrăjise și nu se putu opri să nu rostească aceste stihuri nescrise:
Când dormi pe purpura-ți de foc, Ți-e chipul luminos ca zorii, iar ochii: ca pe-al mării joc Un cer de care nu știu norii. Când trupul tău, acoperit Cu trandafiri și cu narcise, În blândul lunii răsărit, Trezit din lene și din vise, Se-nalță luminos și cald, Nu-i e asemeni, o clipită, Nici zveltul palmier înalt, Cel din Arabia slăvită. Când pletele-ți, sclipind mereu, Ca niște nestemate rare, Atârnă revărsate greu Ori se răsfiră ca o boare, Nu poți găsi mătase-așa Pe toată-ntinderea lumească, Să aibă-atâta preț cândva Cât strălucirea lor firească.
După care, vrând să-i lase acelei adormite preafrumoase o urmă a trecerii sale, îi puse în deget un inel de pe degetul lui și scoase de pe degetul copilei inelul pe care îl purta ea și pe care și-l petrecu pe degetul său. Și-atunci ieși din chioșc, fără a o trezi pe copilă, rostind aceste stihuri:
Plec din grădina fără seamăn, iată – Ci-n inimă, ca pe-o lalea de sânge, Duc rana grea a dragostei, curată, Cea care-n pieptul meu acuma plânge.
Nefericit este cel care pleacă Din strălucita lumilor grădină, Fără să ia și floarea cea mai dragă În poala hainei lui, ca pe-o lumină.
Și se duse la străjerul pădurii, bunătatea de ginn, care aștepta la poarta acelei grădini și îl rugă să-l ducă fără zăbavă în împărăția lui Zein El-Muluk sultan, în Șarkistan.
Iar ginnul răspunse:
— A asculta înseamnă a mă supune! Da nu până a nu-mi mai da o plăcintă din cele bune.
Și Nurgihan îi dete cea mai de pe urmă plăcintă care mai rămăsese. Și numaidecât ginnul îl luă pe brațul său cel stâng și porni cu el, prin văzduh, în zbor avan, înspre Șarkistan.
Și ajunseră cu bine în împărăția emirului orb, Zein El-Muluk sultan. Și, când se lăsară pe pământ, ginnul îi zise preafrumosului Nurgihan:
— O, comoară a vieții și a bucuriei mele, nu vreau să mă despart de tine fără a-ți lăsa un semn de dragoste de la mine. Ia, într-adevăr, smocul acesta de păr, pe care mi-l smulg din barbă anume pentru tine. Și ori de câte ori vei avea nevoie de mine, nu ai decât să arzi un fir de-acesta de păr. Și numaidecât îți voi sta dinainte.
Și, după ce grăi astfel, ginnul sărută mâna care îl hrănise cu minunatele plăcinte; și plecă pe drumul lui înainte.
Pe când Nurgihan grăbi să suie în saraiul tătânelui său, după ce trimisese vorbă să fie primit și dăduse de știre că adusese leacul dorit. Și, când fu poftit dinaintea sultanului orb, scoase de sub caftan trandafirul cel fermecat și i-l întinse. Iar măritul sultan nu avu decât să-și apropie de ochi oleacă ruja de mare, a cărei mireasmă și frumusețe răpitoare vrăjeau sufletul tuturor celor de față, că ochii lui, pe clipă pe dată, se și făcură luminoși ca niște stele.
Atunci, bucuros și mulțumit până peste poate, măritul sultan îl sărută pe frunte pe fiul său, Nurgihan și îl strânse la piept, mărturisindu-i dragostea cea mai fierbinte, pe drept. Și porunci să se dea de veste în toată împărăția că de aci înainte împarte domnia între el și fiul său mezin, Nurgihan. Și dete poruncile cuvenite pentru ca, vreme de un an, să fie prăznuite sărbătorile domnești, ținându-se deschisă, pentru toți supușii, bogați și săraci, poarta bucuriei și a zaiafetului și să se închidă cea a mohorălii și a durerii lumești.
Pe urmă Nurgihan, ajuns iarăși mult-iubitul tătânelui său, care de aci înainte, fără teamă de rău, putea să se uite la el, se gândi să răsădească ruja de mare, ca să nu se stingă de sub soare. Și, pentru aceasta, ceru ajutor de la ginnul pădurii cel haihui, pe care îl chemă dând foc unui fir de păr din barba lui. Și ginnul îi zidi, în răspas de o noapte, un havuz adânc de două sulițe, cu fundul lucrat din aur străcurat, și cu temeliile durate din nestemate. Și Nurgihan răsădi numaidecât ruja în mijlocul acelui havuz. Și fu o minunăție pentru ochi și un balsam pentru miros.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și șaptea noapte urmă:
Și fu o minunăție pentru ochi și un balsam pentru miros.
Estimp, cu toată acea vindecare, cei doi fii mai mari, care se întorseseră cu nasul alungit, născociră cum că trandafirul de mare n-ar fi dăruit cu nici un fel de putere de leac și că sultanul, oricât i-ar fi cu neplac, nu-și căpătase vederea decât ca urmare a vrăjitoriei și a uneltirilor, în treaba aceasta, a Diavolului cel bătut cu pietre, Procletul cel mare.
Ci sultanul, părintele lor, mânios pe clevetirile lor, și supărat pe lipsa lor de judecată, îi pofti pe amândoi dinaintea fratelui lor, Nurgihan și îi certă aspru și le grăi:
— Pentru ce vă îndoiți de puterea acestei ruje asupra vederii mele? Oare nu vă vine să credeți că Allah Preaînaltul poate să pună leacul în inima unui trandafir, el, carele poate să facă dintr-o femeie bărbat și dintr-un bărbat femeie? D-apoi ia ascultați, în privința aceasta, ce i s-a întâmplat fiului unui sultan de la Ind.
Și spuse:
A fost odată, în vechimea vremilor, un sultan peste țara Indului, și care avea în haremul lui o sută de femei frumoase și tinere, alese dintre miile de fetișcane ce nu-și aveau asemuire în saraiurile domnești. Ci niciuna dintre ele nu rodea cu el și nu zămislea. Și de-aci se făcu tot mai mohorât și mai supărat sultanul acela de la Ind, care era bătrân și încovoiat de ani. Ci, într-un sfârșit, din mila lui Allah Atotputernicul, cea mai tânără dintre soțiile sale rămase însărcinată și, peste nouă luni, aduse pe lume o fată, tare frumoasă și cu o înfățișare cu adevărat de basm. Iar mama ei, de teamă ca nu cumva sultanul să se supere văzând că nu avea un băiat, lăsă să se răspândească zvonul că pruncul nou-născut este băiat. Și se înțelese cu astrologii să lase a se crede că sultanul nu trebuie să-l vadă pe copil până ce nu vor trece zece ani.
Or, când fetița, care creștea tot mai frumoasă, ajunse la vârsta când sultanul, părintele ei, putea, într-un sfârșit, s-o vadă, maică-sa îi dete sfaturile de trebuință și îi arătă cum se cădea să se poarte spre a fi luată drept băiat. Și copila, pe care Allah o dăruise cu isteciune și cu înțelepciune, pricepu întru totul sfaturile mamei sale și se purta întocmai în orice împrejurare. Și se ducea și se întorcea prin iatacurile împărătești, îmbrăcată băiețește și se purta de parcă chiar ar fi și fost de parte bărbătească. Iar sultanul, tatăl ei, se bucura zi de zi de frumusețea copilei pe care o credea băiat. Și, când acel așa-zis băiat ajunse la vârsta de cincisprezece ani, sultanul hotărî să-l însoare cu o domniță, fata unui sultan megieș. Și se hotărî nunta. Iar când veni vremea sorocită, sultanul puse să fie îmbrăcat fiul său într-un caftan falnic, îl pofti să stea lângă el într-un palanchin de aur, purtat pe spinarea unui elefant și îl duse cu mare alai în țara celei ce urma să-i fie soție. Și, în acea împrejurare atâta de stânjenitoare, tânărul cocon, care era în sinea sa o domniță, plângea și râdea rând pe rând.
Or, într-o noapte, alaiul poposi într-o pădure deasă; iar domnița ieși de sub polog și se duse departe în pădure pentru o treabă la care până și domnițele sunt roabe.
Și iacătă că domnița se pomeni nas în nas cu un ginn tânăr, tare frumos, care ședea sub un pom și care era străjerul acelei păduri. Și ginnul, uluit de frumusețea domniței, îi dete binețe cu drăgălășenie și o întrebă unde se duce. Iar ea, căpătând încredere din purtarea lui îndatoritoare, îi istorisi de șart toată povestea ei și îi spuse cât are să se găsească de stânjenită, în noaptea nunții, când are să intre în patul aceleia ce-i fusese menită de soție.
Atunci, ginnul, înduioșat de necazul ei, chibzui o vreme; pe urmă, filotim, se îmbie să-i împrumute odorul lui și să-l ia pe al ei; ci cu legământul de a-i da înapoi cu credință odorul la întoarcere. Și fata, plină de îndatorință, primi treaba și se învoi cu legământul. Și, din mila vrerii Celui Atotputernic, schimbul se săvârși numaidecât, fără de nici o greutate și fără de nici o încurcătură. Și, fericită până peste marginile fericirii, tânăra domniță se întoarse la tatăl ei și se sui la loc în palanchin. Ci, cum nu era încă deprinsă cu adausurile sale cele noi, nepricepută, șezu pe ele și dete un țipăt de durere. Ci apoi și le potrivi numaidecât, pe furiș, spre a nu fi băgată de seamă și de-aci încolo se purtă cu toată luarea-aminte și cu toată grija să nu mai facă mișcarea aceea, nu numai ca să nu mai îndure vreo durere, da și ca să nu vatăme cumva odorul ce-i fusese încredințat și pe care trebuia să-l dea îndărăt în bună stare stăpânului lui.
Și, peste câteva zile, alaiul ajunse în cetatea logodnicei. Iar nunta fu sărbătorită cu mare saltanat. Iar soțul știu să se slujească de minune de odorul ce-i fusese împrumutat cu atâta drăgălășenie de către ginn, încât mireasa rămase însărcinată, fără de zăbavă și fără de tăgadă. Și toată lumea fu mulțumită.
Or, peste nouă luni, măritata născu un băiat minunat. Și, după ce lăuza se ridică din patul ei, soțul îi spuse:
— A venit vremea să ne întoarcem în țara mea, ca s-o vezi pe mama mea, pe rudele mele și împărăția mea.
Așa-i spuse, da de fapt voia, fără a zăbovi mai mult, să-i dea îndărăt ginnului pădurii odorul nevătămat.
Iar tânăra soție răspunzând cu ascultare și cu supunere, porniră la drum. Și nu peste mult ajunseră la pădurea în care sălășluia ginnul stăpân al chiverniselii. Și beizadea se îndepărtă de caravană și se duse la locul unde sălășluia ginnul. Și îl găsi stând tot acolo, vădit ostenit și cu o înfățișare de femeie cu pântecele plin. Și, după salamalecuri, îi zise:
— O, căpetenie de ginni și cunună a lor, mulțumită bunăvoinței tale am izbutit pe deplin în ceea ce aveam de făcut și am dobândit ceea ce îmi doream. Și-acuma am venit, precum am făgăduit, să-ți dau îndărăt nevătămat bunul tău și să-mi iau îndărăt bunul meu.
Ci ginnul îi răspunse:
— De bună seamă, buna-credință ta este o bună-credință mare, iar cinstea ta este până peste poate. Ci, spre marea mea părere de rău, se cade să-ți spun că nu mai am nici o poftă acum de-a lua îndărăt ceea ce ți-am împrumutat și nici de a-ți da ceea ce am asupra mea. Este o treabă încheiată și așa a rânduit-o ursita. Căci, de când ne-am despărțit, s-a petrecut un fapt nou, care nu mai îngăduie între noi de aci încolo nici un fel de schimbare.
Iar fata de odinioară întrebă:
— Și care este, o, ginn măreț, faptul acela nou, care nu ne mai îngăduie să ne luăm îndărăt odorul?
El răspunse:
— Află, o, copilo de altădată, că te-am așteptat multă vreme aici, veghind cu gingășie asupra odorului pe care mi l-ai încredințat, în schimbul alui meu; și n-am precupețit nimic spre a-l păstra în starea lui minunată de feciorie și de nevinovăție, până când, într-o zi, un ginn, chehaia peste stăpânirile mele, a trecut prin pădure și a venit să mă vadă. Și a simțit, după mireasma mea cea nouă, că aveam o ferecătură pe care el nu mi-o știa. Și fu cuprins de o dragoste aprigă față de mine; și, tot așa, și el stârni în mine un simțământ la fel. Și se împreună cu mine în chipul știut și sparse în odor pecetea fecioriei. Și simții tot ceea ce simte o femeie în atare împrejurare. Și-acuma nu pot să-mi mai iau îndărăt bunul, întrucât am rămas însărcinată de la soțul meu, chehaiaua; și dacă, din nenorocire, aș primi să mă fac iarăși bărbat și aș ajunge să-l nasc, în starea aceea de bărbat, pe copilul pe care îl port în sânul meu, de bună seamă că aș muri de durere și cu pântecul sfâșiat. Acesta-i faptul cel nou, care mă silește să păstrez pe viață ceea ce mi-ai împrumutat. Așa încât, la rândul tău, păstrează ceea ce ți-am împrumutat. Și să dăm slavă lui Allah carele a chivernisit totul fără de pagubă și fără de necaz și carele ne-a îngăduit trocul acesta, care nu dăunează nimănuia.
Și sultanul, după ce le istorisi povestea aceasta celor doi fii mai mari ai săi, de față cu fratele lor, Nurgihan, urmă:
— Așa că nimic nu este cu neputință la sfânta atotputință a Atoatefăcătorului. Și acela carele a putut să schimbe o fată în flăcău și un ginn bărbat în femeie însărcinată tot așa a putut și să pună zviduirea vederii mele în inima unei ruje.
Și, după ce grăi astfel, îi goni pe cei doi fii mai mari de dinaintea sa și îl opri lângă el pe tânărul Nurgihan, coperindu-l cu hatâruri și cu dovezi de dragoste. Și-așa cu el.
Ci, în ceea ce o privește pe domnița Obraz-de-Crin, copila din China, stăpâna rujei de mare, iacătă:
După ce înmiresmătorul cerului aduse tablaua de aur a soarelui, plină cu camfora zorilor, la fereastra Răsăritului, domnița Obraz-de-Crin își deschise ochii vrăjitori și se dete jos din patul ei. Și își pieptănă părul, își legă cosițele și porni încetișor, legănându-se dulce, înspre havuzul unde se afla ruja de mare. Întrucât, în fiecare dimineață, gândul ei cel dintâi și drumul cel dintâi erau la acel trandafir. Și străbătu grădina, al cărei văzduh era îmbălsămat ca prăvălia unui neguțător de arome și ale cărei poame pe crengi erau ca tot atâtea șipuri de zahăr agățate în vânt. Și dimineața acelei zile era mai frumoasă decât toate diminețile, iar cerul alhimist era de culoarea sticlei și a peruzelei. Și fiecare pas al copilei celei cu trup de trandafir părea că face să se nască flori, iar praful pe care îl stârneau poalele rochiei sale era ca un colir pentru niște ochi de filomelă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și opta noapte urmă:
Iar praful pe care îl stârneau poalele rochiei sale era ca un colir pentru niște ochi de filomelă.
Și ajunse lângă havuz și își aruncă ochii înspre locul în care sălășluia ruja ei dragă. Ci nu-i văzu nici baremi urma și nu-i simți nici baremi mireasma. Atunci, friptă de durere, era să se topească precum aurul într-un ceaun, și să se stingă ca un mugur în simunul mâhnirii. Și, tot atunci, spre-a împlini nenorocirea, băgă de seamă că inelul pe care îl purta pe deget era un inel străin și că cel pe care îl purtase, de ani și ani, pierise.
Încât, aducându-și aminte de goliciunea sa pe când dormea și pricepând că ochii unui străin rupseseră nepedepsiți toată taina vrăjită a făpturii ei, se scufundă într-o genune de tulburare. Și se întoarse în graba mare în chioșcul ei de rubin și se puse pe plâns, singură-singurică, toată ziua. După care, chibzuind, îi veniră niște gânduri mai cuminți și își zise: „Hotărât, este greșită zicala care spune: «Nu se poate găsi vreo urmă din ceea ce nu lasă urmă; căci, dacă s-ar găsi, n-ar mai rămâne din ea nici urmă». Și, pe deasupra, tot așa, nimic nu este mai mincinos decât zicala aceasta: «Când începi să cauți un luciu pierdut, trebuie să te pierzi pe tine însuți ca să-l găsești». Încât eu, pe Allah! așa de tânără și așa fată cum sunt, vreau să pornesc, din clipita aceasta, în căutarea celui ce mi-a răpit ruja și să aflu pricina prădăciunii. Și am să-l pedepsesc pentru că a cutezat să-și îndrepte privirea ispitelor sale asupra fecioriei mele de domniță ațipită.”
Spuse și, pe clipă, porni la drum, pe aripile nerăbdării, urmată de fetele roabe ale sale, pe care le îmbrăcă în haine de viteji.
Și, căutându-și calea, tot întrebând peste tot pe unde trecea, până la urmă ajunse cu bine în Șarkistan, împărăția lui Zein El-Muluk, tatăl lui Nurgihan.
Și, intrând în cetatea de scaun, văzu peste tot împodobirile pentru sărbătoarea care avea să țină un an întreg și auzi pe la fiecare poartă răsunând cântările și chiotele de bucurie. Și, ispitită să afle pricina acelor zaiafeturi, îi întrebă, tot străvestită ca un flăcău, care-i rostul acelei bucurii obștești, ce domnea printre locuitorii din cetate. Și i se răspunse:
— Sultanul era orb; ci fiul său, Nurgihan, strălucitul și preafrumosul, a izbutit, după osteneli amarnice, să-i aducă ruja de mare a copilei din China. Și numai atingerea ochilor cu acea rujă vrăjită i-a dat sultanului îndărăt vederea. Iar ochii lui s-au făcut luminoși ca niște stele. Și, cu acest prilej, sultanul, a poruncit să se dea slobozie tuturor la desfătări și petreceri vreme de un an întreg, pe cheltuiala visteriei domnești și ca la fiecare poartă cântările și muzichiile să răsune fără contenire de dimineața până seara.
Și Obraz-de-Crin, până peste poate de bucuroasă că, într-un sfârșit, avea vești temeinice despre trandafirul ei, se duse dintru-ntâi să se scalde în râu, spre a se despovăra de ostenelile drumului. Pe urmă, punându-și iarăși hainele sale de flăcău, porni înspre saraiul domnesc, străbătând mândră sukurile. Iar cei care se uitau la tânărul acela se stingeau de minunare, ca urmele pașilor pe nisip. Iar zulufii încârlionțați ai pletelor lui răsuceau inima celor care îl vedeau.
Și ajunse astfel la grădină și văzu, în havuzul de aur străcurat, ruja ei de mare, în mijlocul apei celei scumpe de trandafiri, vrajă pentru ochi și balsam pentru miros. Și, după bucuria trăită cu prilejul acelei întâlniri, își zise: „Acuma am să mă ascund printre pomi, spre a-l vedea pe neobrăzatul care mi-a răpit trandafirul din grădină și inelul de pe deget.”
Și nu peste mult, se ivi lângă havuz și flăcăul ai cărui ochi, pocale de beție, îi scoteau din minți până și pe oamenii cei mai cuminți cu cele două văpăi din privirile sale fierbinți și care din fiecare geană fulgera ca din tăișul încovoiat al unui iatagan și care cu cârlionții părului său de mosc negru întunecat tulbura inimile ca nardul străcurat, care cu obrajii-i luminoși fără sulemeneală da de rușine până și obrajii de catifea ai fetelor celor mai de fală și cu zâmbetele lui îndatoritoare, care erau tot atâtea sulițe ucigătoare și cu călcătura lui cilibie făcută numai din gingășie și care avea în colțul din stânga al gurii lui o nebunie de aluniță rotunjită cu măiestrie, și-al cărui piept alb și strălucitor era ca o tablă de cleștar orbitor și adăpostea o inimă vie și plină de vitejie.
Și, la vederea lui, Obraz-de-Crin căzu într-un fel de sminteală și aproape că-și pierdu mințile. Căci cu dreptate spusese poetul:
Dacă-ntr-un loc unde-i strâns mult popor, Sprâncenele-i, din arcul lor subțire, Trimite-și-vor săgețile de dor, Ele nu vor lovi cu vârful lor Decât un suflet vrednic de iubire.
Iar când Obraz-de-Crin își veni în simțiri, se frecă la ochi, se uită în toate părțile și nu îl mai văzu pe flăcău. Și își zise: „Iată că hoțul trandafirului mi-a răpit acum și sufletul și inima. Nu numai că a spart cu piatra ispitei șipul cel de preț al cinstei mele, ci mi-a mai și rănit viclenește inima cu săgeata dragostei. Vai! Departe de țara și de mama mea, unde să mă mai duc și cui să mă mai plâng acum spre a cere dreptate pentru toate pagubele acestea?” Și, cu inima arsă de patimă, se întoarse la fetele sale luptătoare. Și, simțindu-se însingurată în mijlocul lor, luă un calam și o hârtie și îi scrise lui Nurgihan o scrisoare pe care i-o dete, dimpreună cu inelul de pe deget, însoțitoarei sale celei mai dragi, cu sarcină de a le înmâna în chiar mâinile tânărului beizadea. Și fata ajunse într-o clipire de ochi la Nurgihan și îl găsi stând și părând a visa la stăpâna lui, Obraz-de-Crin. Și, după salamalecurile cuvenite, îi înmână scrisoarea și inelul cu care o însărcinase încrederea domniței. Iar Nurgihan, până peste poate de tulburat, cunoscu inelul. Și desfăcu scrisoarea, și citi cele ce urmează: „Mai întâi, mărire Făpturii care este neatârnată de nici un cum și de nici un pentru ce, care a dăruit fecioarelor gingășia și frumusețea, iar flăcăilor, ochiul cel negru al ispitei, aprinzând în inima unora și-a altora fanarul dragostei în care, ca un fluture, înțelepciunea vine să se mistuie.
Iată că mor de dor după ochii tăi cei galeși, iar pârjolul patimii mă arde și pe dinăuntru și pe dinafară. Ah, ce mincinoasă este zicala care spune: «Inimile se înțeleg între ele». Căci mă mistui, iar tu nu știi nimic. Ce răspuns îmi vei da dacă te voi întreba pentru ce m-ai omorât cu făptura ta vrăjitoare?
Ci, o, calam al meu, să nu mai scrii nimic: destul m-am lăsat răpită de o durere pătimașă.”
La citirea acelei scrisori, focul dragostei se învâlvoră de sub cenușa din inima lui Nurgihan și, nerăbdător ca argintul-viu, coconul luă în mână calamul și hârtia și răspunse cu aceste rânduri: „Aceleia care este mai presus decât toate preafrumoasele cu trup de argint și al cărei arc al sprâncenelor este ca o sabie în mâinile unui războinic beat!
O, copilă vrăjitoare, a cărei frunte, asemenea planetei Zohra, stârnește pizma frumuseților Chinei, cuprinsul scrisorii tale răscolește rănile inimii mele însingurate, care va bate pentru tine atâta vreme cât zbenghiurile frumuseții se vor ivi pe obrazul lunii pline.
O scânteie din inima ta a căzut pe rănile mele, iar fulgerarea dorului meu a scăpărat peste roadele tale. Numai cel ce iubește știe farmecul pe care îl trăiești mistuindu-te. Și iacătă-mă asemeni unui puișor pe jumătate ucis, care se zbate pe jos zi și noapte și care nu mai are mult până să piară, dacă nu va fi mântuit repede.
O, Obraz-de-Crin, nu mai este nici un văl peste chipul tău, dar chiar tu ești vălul acela pentru tine însăți. Ieși de sub văl și arată-te. Întrucât inima este un lucru minunat și, în ciuda micimii ei, Atoateziditorul și-a așezat acolo lăcașul.
Ci, o, vrăjitoareo, nu se cade să vorbesc mai răzvedit, nici să încredințez mai multe taine calamului meu, de vreme ce calamul nu trebuie să fie îngăduit în haremul tainelor celor îndrăgostiți.”
Pe urmă, beizadea Nurgihan împături scrisoarea de dragoste, puse pe ea pecetea ochiului său și i-o înmână tinerei aducătoare, însărcinând-o să-i spună prin viu grai stăpânei sale, Obraz-de-Crin, lucrurile gingașe, pe care nu le putuse mărturisi în scris. Iar cadâna plecă fără de zăbavă și ajunse la stăpâna ei.
Și o găsi șezând, cu ochii ei de narcisă tânjitoare și cu fiecare geană de-a ei preschimbată într-o fântână.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute cincizeci și noua noapte urmă:
Și o găsi șezând, cu ochii ei de iasomie tânjitoare și cu fiecare geană de-a ei preschimbată într-o fântână. Și se duse la ea zâmbind și îi spuse:
— O, trandafir din tufărișul bucuriei, fie ca pricina ce te face să speli cu lacrimile-ți scumpe floarea chipului tău să cadă asupră-mi; ca tu să fii pururea mulțumită și zâmbitoare! Iată că îți aduc veste bună.
Și îi înmână răspunsul lui Nurgihan, însoțindu-l cu lămuririle sale cele dulci, pe care, anume pentru stăpâna sa, i le dăduse flăcăul cel frumos. Și când Obraz-de-Crin luă știre de scrisoare și când auzi din gura soaței sale dragi lucrurile dulci, pe care nu putuse a le mărturisi prin scris preafrumosul răpitor Nurgihan, se sculă mângâiată și le îngădui fetelor s-o dichisească, s-o gătească și s-o îmbrace.
Atunci, minunatele acelea se slujiră de toată priceperea lor spre a-și face stăpâna să strălucească. O pieptănară și o înmiresmară cu atâta măiestrie, prefirându-i pletele prin piepteni, încât, de zavistie, moscul din Tartaria s-ar fi risipit ca fumul dinaintea miresmei desfătătoare, pe care o revărsa ea și inimile dănțuiau în piepturi văzând coada părului strălucită, ce-i cădea până pe șale, împletită ca palmii în zilele de sărbătoare. Și îi petrecură apoi împrejurul mijlocului un colan de sangulie roșie, din care fiecare fir se împletea pentru înlănțuirea inimilor. Pe urmă o învăluiră într-un izar trandafiriu, ce lăsa să se întrevadă culoarea trupului și cu niște șălvărași de o lărgime împărătească, dintr-o țesătură mai grea, în stare să subjuge lumea. Și împodobiră cu mărgăritare cărarea ce-i despărțea părul, atâta de strălucit, încât stelele din Calea Laptelui se coperiră cu tulburare. Și-i puseră pe frunte un diadem care o făcu atâta de luminoasă, încât ai fi putut să crezi că s-a mai ivit pe cer o lună. Și o făcură grozav de frumoasă și de minunată.
Și, după ce fu împodobită astfel, se duse, cu inima bătând, sub pomii din grădină, acolo unde umbra era mai deasă. Și, văzând-o, Nurgihan își pierdu dintru-ntâi firea, atâta de năprasnic fu simțământul pe care îl trăi. Ci numaidecât, sub adierea dulce a miresmei ce-o revărsa Obraz-de-Crin, Nurgihan deschise ochii și se ridică la zenitul fericirii, uitându-se cu drag la iubita lui. Și, la rându-i, Obraz-de-Crin îl găsi pe flăcău atâta de aidoma cu icoana pe care și-o zugrăvise singură pe foaia inimii, încât nu găsi osebire nici măcar un fir de păr ori un punctișor. Și își ridică vălul sfiiciunii, și puse dinaintea preaiubitului ei tot ceea ce aducea în dar: mărgăritarele dinților, rubinul buzelor mai mândru decât foile florilor de trandafir, brațele-i de argint, strălucirea de lună a zâmbetului, aurul obrajilor, moscul răsuflării, mai presus decât moscul de Tartaria, migdalele ochilor, ambra neagră a pletelor, mărul bărbiei, diamantele privirilor și cele treizeci și șase de înfățișări zugrăvite ale trupului ei fecioresc. Și dragostea își strânse lanțurile ei asupra celor două piepturi vrăjitoare și asupra celor două frunți tinerești. Și nimeni nu știa ce avea să se petreacă, în noaptea aceea, în desimea umbrei, între cei doi preafrumoși tineri.
Ci întrucât dragostea și moscul nu pot să rămână tăinuite, părinții nu zăboviră a prinde de veste despre treburile celor doi îndrăgostiți și grăbiră să-i împreune prin căsătorie. Și viața li se scurse în fericire, împărțită între dragoste și priveliștea rujei de mare.
Or, mărire lui Allah carele face trandafirii să înflorească și inimile îndrăgostiților să se împreune, Atotputernicul și Preaînaltul. Și binecuvântarea și rugăciunea fie asupra domnului și stăpânului nostru, Mahomed, sultanul trimișilor și asupra tuturor celor ai săi. Amin.
Și, după ce Șeherezada istorisi povestea aceasta, tăcu. Iar tânăra Doniazada, sora ei, strigă:
— O, sora mea, ce dulci și ce vrăjite și ce miezoase sunt vorbele tale în prospețimea lor! Și ce minunată este Povestea rujei de mare și a copilandrei din China! Oh! Fii bună! Grăbește-te, cât mai este vreme și ne mai spune ceva care să i se asemuiască!
Iar Șeherezada zâmbi și grăi:
— Da și ceea ce vreau să istorisesc este cu mult mai minunat, o, micuțo! Ci de bună seamă că nu am s-o spun mai înainte de a-mi da îngăduința stăpânul nostru, sultanul.
Iar Șahriar zise:
— Au te mai îndoiești de îngăduința mea, o, Șeherezada? Și aș mai putea eu de-acuma încolo să-mi mai petrec vreo noapte fără vorbele tale la urechile mele și fără chipul tău în ochii mei?
Iar Șeherezada îi mulțumi cu un zâmbet și grăi:
— Atunci, am să istorisesc Povestea cu sarailia unsă cu miere de albine și afurisita de nevastă a cavafului.
Și spuse: