Moș Costache primi peste câteva zile, prin poștă, o scrisoare închisă. Cum nu i se aducea corespondență mai niciodată lui personal, toți scriind Otiliei, chestiunile privitoare la afacerile lui îndrumându-se la alte adrese, tulburat ca în fața unei telegrame, își luă febril ochelarii și intră cu scrisoarea, al cărui plic îl tăiase atent cu un ac, în salonul din față, unde o citi de două ori pe nerăsuflate. Scrisoarea, scrisă cu caligrafie disimulată, perpendiculară, suna astfel: „Stimate domnule Giurgiuveanu, Sunt informat că intenționezi să adoptezi pe fiica dumitale vitregă, domnișoara Otilia. Dacă ai fi făcut asta când trăia soția dumitale, aș înțelege. Dar acum, când domnișoara are douăzeci de ani, lucrul e cel puțin curios. Îți comunic prietenește că foarte mulți cred că trăiești cu această nostimă fată și că vrei în felul acesta discret să-i lași averea. Treaba dumitale, deși mă-ntreb ce zice familia de această hotărâre senilă. Eu personal n-aș avea de ce să mă amestec în treburile dumitale, însă îți mărturisesc că sunt indignat și sunt hotărât să atrag atenția autorității în drept asupra acestui caz, așa, din umanitate și spirit de dreptate, fiindcă o cunosc pe această domnișoară foarte modernă și independentă și n-aș vrea s-o văd cum te toacă pe dumneata ca „tată”, ca să se zbenguiască pe drumuri cu junii de la Conservator. Caută-ți o femeie mai în vârstă pentru slăbiciunile erotice, iubite domnule, și nu mai „adopta” minore. Sper că acest preaviz îți va vârî mințile în cap, și nu vei aștepta să spun surorii dumitale, doamna Aglae Tulea, tot ce știu despre aventurile galante ale iubitului său frate.
Un amic care-ți vrea binele”
Dacă cineva ar fi pălmuit pe moș Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decât de această banală anonimă. Se îngălbeni, și fruntea i se acoperi de sudori reci. Începu să se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fără înțeles. Aruncă scrisoarea, o ridică din nou și o citi iar, întorcând-o pe toate părțile. Făcu gestul de a ieși din odaie, apoi se întoarse iarăși și începu să-și crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care caută prin simularea plânsului să-și descarce nervii iritați. O frică nebună îl cuprinse. Temător de opinia altora și mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnăvicioasă pentru orice contact cu autoritățile publice, se vedea arestat, dus la poliție, arătat cu degetul de lume. Scrisoarea i se părea un document teribil, de o autenticitate indiscutabilă. Moș Costache avusese totdeauna cultul lucrului scris de altul, ca unul ce nu lua condeiul în mână niciodată. Când odată, într-una din casele sale de raport, o chiriașă se sinucise, și numele lui apăru în gazetă cu simplul calificativ de proprietar, moș Costache stătu câteva zile închis în casă, cu teroarea că toată lumea îl va arăta cu degetul. Acum Costache tresărea la orice scârțâitură a porții, la orice huruit de trăsură, ca și când scrisoarea trebuia să aibă o urmare teribilă numaidecât. O singură clipă nu trecu prin capul lui întrebarea asupra provenienței anonimei și nici vreo cât de mică bănuială asupra adevăratului autor. Scrisoarea în sine era o realitate care-l înspăimânta ca o sentință de moarte și se întreba zbuciumat ce să facă. Un prim instinct de conservare îl îndemnă s-o ascundă și o îndesă bine în buzunar. Îndepărtând-o astfel, avea sentimentul că va înlătura și primejdia. În orice caz, era hotărât în sinea lui să n-o arate la nimeni. Totuși nu se simțea sigur. În scrisoare se pomenea de Aglae, iar Aglae ședea alături. O dorință de fugă îl năvăli și-și aduse aminte că fusese rugat de Otilia să se mute din acest cartier. Făcu cu gândul mișcarea de a se deplasa din strada Antim în strada Știrbey-vodă, însă, ca o pisică, Aglae îl pironea și-l paraliza. Nu putea să se mute, fiindcă n-avea cum să explice Aglaei plecarea. Zăpăcit, moș Costache apelă mintal la Pascalopol. Pe el avea să-l implore să-l scape din încurcătură, fiindcă totul, de altfel, îi venea pe cap din pricina lui, fiindcă el îl îndemnase să facă adopțiunea. Însă ar fi trebuit să-i arate scrisoarea. Lui Costache îi era în același timp rușine, și sentimentele lui față de Otilia le vedea crunt profanate. A releva cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul în sine de care vorbea scrisoarea. O împinse și mai tare în fundul buzunarului, cu intenția de a căuta un mijloc să se scape de ea.
Costache stătu atât de mult în salon, încât Otilia, plictisită că nu vine la masă, îl descoperi învăluit într-un nor des de fum de țigară.
— Papa, strigă ea, cu un reproș ce lui Costache, cu gândul la alt lucru, i se păru grozav, dar ce faci? Ai umplut de miros toată odaia. Haide la masă.
Otilia merse și deschise o fereastră dinspre stradă. Moș Costache se înspăimântă de această comunicare cu strada.
— Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie!
— Dar ce ai, papa, azi, de ce ești așa palid? De ce te-ai închis să fumezi tocmai aici? Ia te uită, ți-a căzut ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi?
Otilia vorbea cu siguranța ei obișnuită, fără vreo intenție, dar cuvintele ei fură pumnale pentru Costache, care, privind aiurit dușumeaua, scotoci repede buzunarul și băgă de seamă că fundul căptușelii era rupt și că plicul căzuse jos. Otilia luă scrisoarea, o răsuci, o scoase din plic și-și aruncă distrat ochii deasupra. Era în obiceiul ei de a-și satisface fără împotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Moș Costache scoase un apel gutural:
— Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie.
— Cum, papa? Tu ai început să ai taine față de mine? Mă faci curioasă! Cine e ăsta care scrie așa înțepat?
Costache căzu scăldat în sudori, iar Otilia sorbi repede întâile rânduri. Deodată se făcu serioasă, apoi liniile feței se lăsară obosite.
— Nici nu mi-aș fi închipuit altfel, papa.
Costache șopti umilit:
— Ticăloși mari! Auzi, tu, fetița mea.
— Și cine crezi tu că ți-a trimis scrisoarea asta? Costache privi nedumerit, fără răspuns.
— Papa, mă prind că asta e opera lui Stănică. Ăsta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti Aglae.
— Nu se poate! protestă Costache.
— Ba da, ba da; însă nu trebuie să-ți faci sânge rău. Ce i-a venit în cap lui Pascalopol ideea asta cu adopțiunea? La ce folosesc formalitățile astea stupide și fără scop? Crede-mă, papa, așa sau altfel, pentru mine ești același. Nu mai te obosi cu nimicurile astea. Poate că așa, tanti Aglae și compania ne vor lăsa în pace.
Moș Costache ascultă aceste vorbe cu o smerenie crescândă. Fața, ochii, buzele i se înviorară treptat, un zâmbet fericit îi apăru pe obraz, și trăsăturile feței lui aprobau tremurând. Teroarea dispăruse, totul se încheiase în chipul cel mai fericit.
— Fetița mea, zise el, Otilica mea, tu știi că numai pe tine te am. Ție îți las tot. Ai să fii ca o prințesă. Știam eu că tu înțelegi toate. Situația mea e grea, foarte grea. Aglae îmi bate capul mereu, dar eu nu mă uit la ce spune ea. Să fim cu tact, cu foarte mult tact! Nu-i așa? Ce-ți trebuie ție alt nume? Nu ești tu Otilica mea scumpă, nu-ți las eu ție tot ce am?
— Firește, papa, continuă Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasă, să rămân mai departe Mărculescu, în fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu.
— Așa, așa, aprobă Costache, neprinzând bine sensul.
— Papa, hai la masă, schimbă tonul Otilia, hai, că se răcește supa.
— Otilico, stărui Costache, vesel, ce-ai vrea să-ți cumpere tăticu, hai, o rochie frumoasă, o pălărie? Vrei să-ți dau o sută de franci?
— Dă-mi, papa, dacă vrei tu, răspunse Otilia mai mult curioasă decât veselă.
Costache vârî mâna în buzunarul de la piept al hainei și o ținu acolo indefinit.
— Fetițo, n-ar fi mai bine să te duci întâi să vezi ce-ți place? Îți alegi, și pe urmă îți dau cât vrei. Otilia îl luă de braț și-l scoase din salon.
— Cum vrei tu, papa!
— Otilico, reveni Costache, ajuns în sufragerie, asupra ideii, tu fixează-te asupra lucrului și spune să ți-l oprească. Dacă ai, plătește tu, și pe urmă te despăgubesc eu. Știi, până la sfârșitul lunii nu sunt așa înlesnit.
Când, în curând, Pascalopol veni să-l vestească pe moș Costache că avocatul pregătise hârtiile și că trebuia să se pună la dispoziția lui, Costache, în loc să răspundă, arătă cu capul îndărătnic spre Otilica.
— Ce s-a întâmplat? întrebă moșierul, intrigat.
— S-a întâmplat, zise Otilia, că eu nu vreau să mai pierdeți vremea pentru mine. Nu vreau să-mi schimb starea civilă.
— Dar, domnișoară Otilia, ce facem noi este în interesul dumitale.
— Nu vreau nici un fel de sacrificiu. Mă simt bine așa cum sunt. De ce să schimb un nume numai pentru un an, doi, când, măritându-mă, îl voi pierde din nou?!
— Dar nu e vorba de nume. Otilia sări de gâtul lui Pascalopol.
— Știu că ești un om bun, dar eu și cu papa ne-am răzgândit. Nu e așa, papa?
Costache aprobă cu vioiciune, dar Pascalopol se înroși.
— Cum, Costache, și tu ești de părerea asta?
— Da, da, se-ncurcă Costache, dacă ea zice așa, poate are dreptate.
Pascalopol lăsă capul în jos și bătu cu degetele în masă, vădit rușinat de situație. Îi păru rău că se amestecase, dând poate impresia că avea vreun interes personal.
— Cum voiți, zise el, în sfârșit, n-am nici un drept să mă amestec. Am crezut că e dorința dumneavoastră.
Și, puțin atins, se ridică să plece. Otilia îl ținu de braț.
— Nu vrei să mă plimbi cu trăsura mâine seară? M-am plictisit într-un hal… Pascalopol redeveni omul plin de solicitudine.
— Dar, domnișoară Otilia, sunt la ordinele dumitale. Mâine la șase vin să te iau.
— Vii s-o iei pe Otilia! Îi zise, zâmbind, fata. Ți-e indiferent dacă Mărculescu sau Giurgiuveanu.
În seara următoare, Felix se întorcea cam posomorât de la Universitate. Trecuse cu niște colegi pe Calea Victoriei, și acolo fusese prins deodată de Aurelia, care mergea la braț cu Titi. Era o nouă invenție a ei, spre a se măguli că iese cu un bărbat. Titi consimțea să se abată de la sedentaritatea lui obișnuită, fiind din nou în criză erotică și sperând o altă Ană, mai izbutită. Felix trebui să sufere, cu destulă repulsie, brațul domnișoarei, care își continuă mândră plimbarea între doi bărbați. Dar pe Felix îl supără mai mult conversația fetei.
— Știi, zise ea, că Titi a fost lăudat de profesori. Titi are să fie un pictor mare.
Aurica spunea asta cu un aer special, în maniera Aglaei, care jignise pe Felix, cu aerul de a face o comparație între geniul lui Titi și mediocritatea lui Felix.
— Ia spune tu, Titi, întrebă Aurica, ce-au spus profesorii? Titi nu se lăsă rugat și începu să reconstituie narativ o scenă întreagă, din care înțelese că un profesor oarecare, cu nume obscur, de la belle-arte observase lui Titi că în privința desenului „merge”. Felix asculta distrat, preocupat să găsească un pretext de a fugi.
— Mi se pare că nu te bucuri cum trebuie de succesul lui Titi, îl mustră Aurica.
— Ba da, ba da, cum să nu? zise Felix, căutând cu ochii un coleg, ca să se prindă de el.
— Titi muncește foarte mult, își urmă Aurica elogiile, are și talent. Nu oricine se naște cu norocul ăsta. Eu, de pildă… Dar dumneata cum mergi cu facultatea? Îmi închipui, greu, învățătură multă; poate nu era nimerit pentru dumneata, așa debil, fără nimeni.
Felix se irită. Compătimirile acestea deplasate cu care-l înconjura din când în când familia Tulea și care se potriveau atât de puțin ambițiilor lui îl dezgustau. Avea încredințarea că se pricepe în artă și literatură și disprețuia în sinea lui profund pe Titi, pe care-l socotea un prostănac. Totuși, Felix nu s-ar fi încercat niciodată să scrie. Era așa de ambițios, încât nici nu putea să-și închipuie că n-ar ajunge a fi cel dintâi dintr-o ramură de activitate. Însă își dădu seama că, în artă sau literatură, succesul e adesea chestiune de întâmplare. Având în sânge ceva din temperamentul pozitiv al tatălui său, Felix citea și știa toate, adică cu mult mai mult decât colegii lui artiști sau literați, dar n-avea stimă decât pentru cariera bizuită exclusiv pe studiu. Voia să ajungă un doctor mare, cu o cultură generală excepțională, și numai atât. Un risc în alt domeniu i se părea rușinos. Felix profită de o învălmășeală și se smulse brusc de la brațul Aurichii, rămânând îndărăt în spatele unui grup compact de pietoni. Aurica, consternată, îl căută desperată cu ochii și-și arătă nemulțumirea față de Titi:
— Domnul Felix nu e deloc cavaler.
Felix alergă acasă pe drumul cel mai scurt. Găsi pe moș Costache la masă, făcându-și țigări cu tutun din chesea. Mâncase mai înainte și nu mai avea în fața lui decât firimituri de pâine și o farfurioară întinsă cu cojile unui măr. Bătrânul părea cam abătut. Felix se miră că la masă nu se mai afla decât un alt tacâm, acela în fața căruia se așeza de obicei. La locul obișnuit al Otiliei nu era nimic și nici vreo urmă că stătuse acolo cineva. Bătrânul sună, și Marina aduse mâncarea lui Felix. Și Marina avea mina schimbată. Era mai dezordonată, căsca și arăta plictiseală fără nici o pudoare. Cu Otilia nu și-ar fi îngăduit asta niciodată.
— Lași pe masă toate, adăugă, căscând tare, Marina, le-oi strânge eu mâine dimineață.
Felix și-aduse aminte atunci că Otilia rugase pe Pascalopol să vină s-o ia cu trăsura, își închipui deci că Otilia e în oraș cu moșierul. Un val de ciudă îl cuprinse, cu toată opunerea rațiunii. Se uită la ceas. Era nouă jumătate. Otilia pierdea într-adevăr nopțile, dar numai la ea acasă. Din oraș nu se întorcea niciodată mai târziu de nouă, și nici Pascalopol, care unea galanteria cu paternitatea, nu o reținea la ore înaintate. Se gândi apoi că Otilia e supărată și s-a urcat în odaie.
— Dar domnișoara Otilia? întrebă el, fiind de față și Marina. Moș Costache, înfundat în țigările lui, n-auzi bine, iar Marina, care tocmai ieșea pe ușă, răspunse enigmatic:
— Apoi, Otilia, cum e Otilia!
Lui Felix îi veni gust să bată cu pumnul în masă, înciudat de a nu putea afla neted un lucru așa de simplu. Își întoarse toată violența împotriva mărului putred, pe care îl ciopârți crunt. Costache făcea țigări și fuma mereu, înfășurând toată masa în cearșafuri de fum.
— Felix, zise el în sfârșit, seara noi n-o să mai gătim așa, oboseală zadarnică pentru Marina. Dacă vrei, îți face ție ceva ușor. Poți să te duci în oraș să mănânci, mai petreci, vii acasă când vrei, nu?
Felix nu înțelese bine. Să mănânce în oraș, unde, cu ce bani?
— Unde să mănânc?
— Unde vrei, la restaurant, îți dau bani.
Și moș Costache scoase din buzunar un fișic cu monede.
— Uite încă două sute cincizeci de lei, știi, pentru care ai iscălit.
Ideea unui nou fel de viață, mai liber, umplu pe Felix de o oarecare satisfacție, dar nu putu să nu observe că moș Costache îl trimitea să mănânce în oraș cu propriii lui bani, și aceștia împrumutați din propriul lui fond. Eliberându-se de întâia impresie, fu mirat de noul program. De ce să mănânce în oraș? Fără Otilia? Voia bătrânul să-l gonească din casă? De ce însă numai seara?
— Dar dumneata, întrebă el, unde mănânci?
— Eu nu prea mănânc seara, apoi mai gust eu câte ceva în oraș.
— Dar Otilia?
— Păi, Otilia a plecat! Felix îngheță.
— A plecat Otilia? Unde?
— A plecat la moșie la Pascalopol, zise moș Costache, vădit afectat.
— Dar de ce?
Moș Costache ridică din umeri.
— Nu se poartă bine lumea cu Otilia, e și ea supărată.
— Și când vine?
— Nu știu!
— Se… Mărită cu Pascalopol? întrebă instinctiv Felix.
— Nu mi-a spus! Poate! Asta ar trebui să facă, ai dreptate. Felix îl blestemă în gând pe moș Costache și se urcă amețit în odaia lui. Sufletul îi era combătut de sentimente contrare. Împărtășea supărarea Otiliei și-i înțelegea dorința de a pleca undeva departe, dar îl jignea totodată plecarea ei cu Pascalopol. Ea, o fată, să plece la moșia unui necunoscut, în definitiv, și pe timp îndelungat și fără să-i spună nimic! Otilia i se păru de o putere de disimulație infernală. În vreme, dar, ce-l încredința că-l iubește și-l săruta pe buze, ea medita cum să fugă la Pascalopol. Desigur că avea legături cu el, poate chiar se căsătorise. Felix fu din nou zdruncinat în cultul lui pentru Otilia, și toate bârfelile Aurichii năvăliră cu putere în sufletul lui. Oricât de răi erau cei din familia Tulea, dar o cunoșteau de mult pe Otilia. Ceva adevărat trebuia să fi fost în vorbele lor. Felix se întinse pe pat, greu de oboseală nespusă. Totul i se păru urât, dezolant, fără sens, casa lui Costache, o ruină părăsită, el însuși, un om aruncat în lume, fără nici un căpătâi. Ce să facă în această pustie, lăsată în grija unei bătrâne slabe de minte? Și Otilia, care îl certase că nu e cuminte că vrea să plece! Otilia i se desfăcu din întuneric. Își aduse aminte de întâia noapte în care pășise în această casă, de glasul fetei din capul scării, de brațul subțire care i se agățase de al său, de întrebarea Otiliei: „Ți-e foame?” și de prăjitura întinsă la gura lui. Se văzu sărutând genunchii Otiliei, sărutat delicat la rându-i de fată. Nu! Nu se putea. Nu așa se poartă o fată indiferentă. Iar dacă Otilia ar fi fost o stricată, nu s-ar fi împotrivit cu atâta putere la violențele lui și n-ar fi suferit atâta la bârfelile celorlalți. Felix sări în picioare fulgerat de o idee romanțioasă. Fără îndoială, Otilia, amărâtă de purtarea lui moș Costache, a fost nevoită să plece în pripă, dar i-a lăsat undeva o scrisoare de explicație, niște instrucțiuni. Puse mâna pe lampa cu picior de pe masă și ieșind în coridor se-ndreptă spre odaia Otiliei. Camera era în dezordine și se simțea plecarea grăbită a fetei. Rochii care nu fuseseră socotite utile erau aruncate morman, o carte era deschisă și îndoită acolo unde ajunsese cu lectura Otilia când o părăsise. Ușile de la garderob nu erau bine închise. Felix căută bine prin toată odaia, dar nu găsi nici o scrisoare, nici un semn. Se lăsă jos pe un fotoliu și privi cu tristețe odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. În sofa se mai zărea cuibul făcut de trupul Otiliei, și în aer plutea adierea ei. Pe masă, Felix găsi un pieptene arcuit, pe care Otilia și-l punea în creștetul capului ca să alunge pletele peste urechi. Îl luă în mâini și îl răsuci, simțind în nări parfumul părului Otiliei. Așadar, Otilia nu-i lăsase nimic. De acum încolo avea să stea singur, exilat pe acest vast coridor, într-o curte mereu adormită, întâlnindu-se o dată sau de două ori pe zi cu un bătrân morocănos. Otilia îl trădase. Felix luă iarăși lampa în mână, vârî pieptenele în buzunar și se-ntoarse în odaia lui. Se dezbrăcă și se sui în pat, după ce suflă în lampă, rămânând numai la lumina focului. Deși era primăvară, zilele erau reci, și acuma se auzea vântul izbind în geamlâc și clătinând pomii neînfrunziți. Felix alergă cu gândul la moșia lui Pascalopol. Ce făcea oare Otilia acolo? Un clește de gelozie îl strânse din nou de piept, amintindu-și familiaritățile pe care le surprinsese între Pascalopol și fată. Nu, nu mai era nici o nădejde. Otilia avea legături mai strânse cu moșierul, și toată gingășia ei față de el, Felix, nu fusese decât un chip fin de a-l înșela asupra adevărului. Ce însemnau aerele acelea materne, îngrijorarea de viitorul lui, dacă nu lipsa dragostei? Felix râse el însuși de romantismul său și găsi că pentru un viitor medic nu era tocmai pregătit sufletește. I se reproșase în glumă de către colegi. Trebuie să fie mai cinic, mai pozitiv. Femeile joacă comedii. Otilia făcuse pe pudica cu el, îi dăduse timidități serafice, și acum dormea în casa grasului Pascalopol, dacă nu alături de el. Mâniat, Felix dădu cu palma în aer, ca să sfâșie această viziune supărătoare. Sufletul i se încordă de hotărâri. Are să fie un cuceritor, un bărbat fără nici un scrupul, ca atâția alții. Era singurul mod de a fi prețuit de femei. Dacă Otilia ar fi fost acum acolo, ar fi știut el ce să facă. Zbuciumându-se în pat, Felix dădu pe întuneric cu mâna de pieptenele pe care îl pusese mai înainte lângă pernă. Capul Otiliei, încărcat de bucle date peste urechi, îi răsări din nou în minte, plin de inocență. Dacă exagera? Plecarea Otiliei era îndreptățită de mizeriile pe care le suferise în ultima vreme. Poate că Otilia a plecat la repezeală, după vreo ceartă cu bătrânul, și n-a avut vreme să-i lase vreo vorbă. Însă îi va scrie pe dată ce va ajunge. Acest gând puse din ce în ce mai multă stăpânire pe Felix, care în cele din urmă adormi, visând că Otilia îl săruta și-i citea propriile ei scrisori.
A doua zi, Felix așteptă nerăbdător toate cursele factorului, dar nu primi nici o scrisoare. Începu să facă o socoteală: Otilia sosise noaptea târziu și n-ar fi avut vreme să scrie decât a doua zi; într-o zi, scrisoarea nu va putea veni. A treia zi, nimic. Felix lărgi calculul în favoarea Otiliei. După o săptămână de concesii și explicații, Felix se descurajă și ajunse din nou la încheierea de la început, că Otiliei nu-i păsa de el. Ieși în oraș din ce în ce mai des, mâncă la restaurante, merse cu colegii la berării și se-ntoarse câteodată la ziuă, amețit de băutură. Nu-i cerea nimeni nici o socoteală, nici nu-l vedea. Acest fel de existență liberă începu să-i placă. Făcuse cunoștință cu câteva studente emancipate, de purtări îndoielnice, care luau parte la petreceri cot la cot cu studenții, și-și dezvoltă prin ele inițiativa personală. Una îl aduse până acasă și avu pretenția de a se sui sus la el, să vadă cum stă. Lui Felix i se păru că aduce o jignire Otiliei și refuză, spre indignarea domnișoarei, care-l acuză, abia acoperit, de repulsii bolnăvicioase. Începu să-și evite atunci colegii de petreceri și să se hazardeze singur în localuri, în fiece zi altul. Acest chip de a descoperi mereu noi înfățișări ale vieții, noi oameni neprevăzuți îl distră o vreme și se lăsă în voia jocului, sub pretextul că unui medic i se cădea să cunoască toate umbrele societății. Într-o zi, pe seară, simți o mână viguroasă ce-l strângea de braț. Se-ntoarse și se găsi față în față cu Stănică, gras, bine îmbrăcat, cu o lavalieră fluturătoare la gât.
— Ce mai faci? îl întrebă Felix convențional, ca să-și ascundă neplăcerea întâlnirii.
— Mă-mpușc! zise zgomotos Stănică, fără umbră de deznădejde.
Felix îl întrebă din ochi asupra cauzei.
— Îmi trebuie, dragă, cel puțin două sute de franci numaidecât, și nu-i găsesc. Simion, socru-meu, e un fleac ramolit, n-are decât cartoane mâzgălite, moș Costache e cărpănos.
Bănuind că Stănică vrea să-i ceară bani lui, Felix făcu gestul de a se disculpa, de a regreta. Candidatul la sinucidere însă îl înțelese.
— Nu, dragă, nu te teme, parcă eu nu văd că nici dumneata n-ai? Birjar! Birjar!
Birjarul chemat opri în apropierea celor doi, și Stănică îl împinse pe Felix în trăsură, fără ca acesta să știe unde îl duce.
— Am o idee! explică Stănică în trăsură. Să văd. Stănică se dădu jos într-o stradă din jurul Lipscanilor, în fața unui restaurant cu înfățișare modestă, înăuntru însă chelnerii erau în frac, o sală întinsă cu mese, cu îngrijire așezate, se sfârșea printr-un fel de scenă, pe care se vedeau instrumentele mai voluminoase ale unei orchestre. În sală nu era nimeni, deși erau orele opt. Stănică împinse pe Felix pe o ușă laterală, urmărit ceremonios de doi chelneri. Intrară într-o odaie mică, pe loc iluminată electric de un chelner, în care se afla o masă, chiuveta pentru șampanie, o canapea și tablouri banale.
— Ei, zise Stănică, așa-i că-i bine? Local de noapte! Aici se fac afaceri strașnice. Unul de ăsta să am, și nu mi-ar mai trebui avocatura. Ce iei?
Stănică, aflând că Felix nu mâncase, comandă din proprie inițiativă un meniu și ceru vin, dând recomandații bogate asupra buchetului și temperaturii băuturilor. Chelnerii răspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea că Stănică le era cunoscut:
— Se face, coane! Imediat!
— Ia ascultă, Jeane (uite, pe ăsta l-am scăpat eu de armată), zise Stănică, patronul e aici?
— Este! Să-l chem?
— Nu, nu, nu acum!
Stănică și Felix începură să mănânce, dar mai ales să bea, și vinul translucid, aburos și puțin amărui amețise pe tânăr. Stănică vorbea de toate zgomotos, regreta trecutul, se bătea în piept de pierderea unor mari șanse, își făgăduia onoruri viitoare și din când în când se împușca fictiv. Lui Felix, devenit fără voia lui volubil, îi scăpă vorba despre Otilia.
— Aha, sări Stănică, a fugit porumbița! Nu ți-am spus eu?! Dragă, ești tânăr, n-ai experiența mea, dar, să știi, fete ca Otilia te duc la desperare, dacă nu te smulgi la vreme. Sigur! S-a dus iar la Pascalopol, satirul ăla bătrân. Are moșie, are parale bune, îi poate face toate gusturile. Nu fi copil! Nu te amărî atât. Ah! Ah! Frumoasă e tinerețea. Unde mai vine o dată, că aș ști cum s-o trăiesc! Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. (Las' că-ți dau eu o fată faină!) Și cum îți spui de Otilia! Nostimă fată, delicioasă, de acord, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeie care te ruinează. Pe ea nu poți conta. Azi cu unul, mâine cu altul. Știu, ți-a spus că te iubește, ți-a dat speranțe, poate ați mers și mai departe. (Ai? Spune-mi drept, că zău nu spun la nimeni! Ai avut-o! Nu? Serios? Tare ești inexpert!) în sfârșit! Și după aceea a zburat! Parcă mie nu mi-a făcut la fel?!
Felix rămase cu gura căscată, neînțelegând în începutul lui de ebrietate că Stănică inventează.
— Zău, se jură Stănică, știe toată lumea! Am vrut s-o iau de nevastă, s-o ridic până la mine, fără să mai întreb ce și cum, totul era gata, gustasem, ca omul, mă-nțelegi, din fericirile dragostei, și Otilia m-a plantat.
— Ai vrut să te căsătorești cu Otilia?
— Da, monșer, cum, nu știi?
Văzând însă că Felix se face mai alb la față, Stănică găsi prudent să deplaseze chestiunea.
— Așa-s femeile, dragă, nu trebuie să te ambalezi. Uite, Olimpia mea: o stimez, am adorat-o (are, îți spun aici între patru ochi, un corp superb, calități de curtezană excepționale), dar mă plictisește. Îmi taie aripile inițiativei. Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă.
Atunci intră pe ușă o domnișoară sprintenă, foarte elegantă, cu o mare blană în jurul gâtului.
— Hei, Georgeta, sări Stănică, bine te-am găsit! Ce mai faci? În loc de orice răspuns, Georgeta se trânti pe un scaun în fața lui Felix, își rezemă bărbia într-o mână și, întinzând cu cealaltă un pahar ca să i se toarne vin, întrebă:
— Dar tânărul cine e?
— Nu știi? Mi-e rudă, prin alianță, băiat de viață, student în medicină!
— Da? făcu Georgeta dulceag, contemplându-l în largul ei pe Felix, spre jena acestuia.
Stănică recomandă pe fată în chipul acesta:
— Asta e Georgeta, fată faină!
Într-adevăr, Georgeta merita toate elogiile. Era plină la trup și la față până la marginea de unde ar fi devenit obeză, fără să pară totuși. Părul negru era creț și înfoiat ca al unei napolitane. Două mari gropițe în obraz păreau artificiale. Ceea ce uimea și colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era o finețe de marmură a incarnatului. Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful și unghiile subțiri și în migdală. Sprâncenele, genele erau înfipte ca-n carnea unei piersici netede. Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie. Când bea, buzele și dinții fetei se vedeau prin cristal, și Felix se putu încredința de sănătatea lor excepțională. Georgeta avea gesturi legănate, accente moi, dulcege, vorbea fără afectare și foarte liber, însă cu o perfectă decență. Lui Felix îi plăcu numaidecât, deși bănuia că meseria ei era foarte suspectă, nu fără să se mire că un exemplar de o frumusețe așa de rară putea cădea atât de jos.
Georgeta își schimbă brusc locul și se așeză lângă Felix.
— Cum te cheamă? îl întrebă ea, școlărește.
— Felix.
— Felix și mai cum?
— Sima.
— Și urmezi medicina?
— Da.
— Ce nostim! Nu cunoșteam până acum un student în medicină.
Stănică făcu încă o dată încurajator cu ochiul către Felix și zise:
— Fată faină!
— Lasă-mă-n pace, frate, se supără Georgeta, ce-i tot dai zor cu „fată faină”?
— Divină! exclamă Stănică.
— Uf, ești agasant! Mai toarnă-mi puțin vin.
Stănică turnă, apoi pretextă necesitatea unei convorbiri cu cineva în local și ieși afară. Georgeta se așeză mai bine lângă Felix, învăluindu-l într-un val de parfum fin. De afară se auzi deodată intrările unei orchestre masive.
— Dansezi? îl întrebă ea pe Felix.
— Aproximativ! În fond, fata părea intimidată. Felix îi inspira un respect paralizant și se silea să iasă din frivolitățile obișnuite. Îl întrebă despre viața universitară, despre colege. Felix îi spuse despre toate amabil, dar, băgând de seamă că devine pedant, se opri. Voia să găsească un cuvânt galant.
— De ce nu-mi mai vorbești? Mă interesează! protestă Georgeta. Sunt fete frumoase la Universitate?
— Nu totdeauna urâte, dar îți închipui că fetele frumoase ca dumneata nu se duc să muncească atâția ani, ca să-și facă o carieră.
Acest stângaci compliment încântă totuși pe Georgeta.
— Crezi că sunt frumoasă? întrebă ea fără afectare.
— Foarte frumoasă!
— Sunt măgulită de ce-mi spui! Și dumneata ești simpatic.
Când Stănică reveni, însoțit de un bărbat gras în smoching și de chelner, rămase mirat de convorbirea pașnică și nevinovată dintre cei doi. Se așteptase la altceva.
— Eu plec, zise el, să ne facă plata. Dumneavoastră, dacă vreți, mai stați.
Felix protestă din cap, iar Georgeta refuză și ea:
— Astă-seară mă simt obosită, mă duc să mă culc!
— Ce au dumnealor de plată? întrebă ceremonios omul gras.
Chelnerul îi arătă lista, și când Stănică făcu gestul, pur decorativ, de a plăti, omul cu smochingul protestă:
— N-aveți nimic de plată!
— Să trăiești, coane Iorgule! mulțumi Stănică.
— Să nu mă uiți, zise Iorgu. Pune o vorbă bună pe lângă conu Costache, să-mi prelungească contractul.
— N-ai nici o grijă, zise Stănică, apropiindu-se de Iorgu, eu ce fac toată ziua? Însă am să te rog ceva. Știi, trebuie să-i bat capul mereu, să-l sperii cu procese posibile etc., să-mi neglijez afacerile. Sunt cam lefter acum, nu poți să-mi dai două sute de franci? Îți garantez eu că-ți aduc contractele prelungite.
Iorgu își încruntă puțin sprâncenele, medită negustorește, apoi le readuse din nou la linia primitivă.
— S-a făcut!
— Ura! zise Stănică, să mai bem un pahar. Nici nu știi ce înseamnă să faci alt contract aici. Vad comercial! Al dracului moș!
— Care moș? întrebă, puțin cam intrigat de unele nume proprii, Felix.
— Ha, ha, ha, râse Stănică, ce, nu știi? Localul ăsta e proprietatea lui moș Costache, și dumnealui e chiriaș. Coane Iorgule, îți prezint pe nepotul lui moș Costache.
Domnul Iorgu întinse mâna și se înclină foarte respectuos și comercial.
— Încântat, și vă rog să mai poftiți!
După ce Stănică tapă cei două sute de franci, ieșiră câteșitrei din odaia separată, și Felix fu surprins să vadă că sala cea mare, sonoră de valsuri, era plină de lume bine îmbrăcată. Chiuveta cu șampanie frapată se afla mai la toate mesele. Toate privirile se-ndreptară spre Georgeta, și un bărbat îi făcu chiar un semn desperat, la care fata ridică indiferentă din umeri. Stănică chemă o trăsură și se urcară câteșitrei în ea.
Cât timp merse cu trăsura, Stănică înghionti pe Felix și-i făcu semne cu ochii, cu înțelesul: „Du-te cu ea, nu fi prost!”
Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu nici un semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Ședea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cișmigiului. Felix nu mai avea nici un scrupul, și, puțin amețit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuși nu era lămurit asupra calității sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înțelege, dar și aici sunt grade nesfârșite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în fața unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, își spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, și zise, fără preciziuni:
— Aici stau!
O luptă scurtă se dete în sufletul lui Felix între scrupulele sale și îndemnurile lui Stănică. Învinse timiditatea, și Felix zise:
— Mă ierți, dar eu trebuie să plec!
Georgeta îl privi galeș, însă atât de decent, încât teama lui Felix de a nu face o gafă crescu.
— Când vrei să vii să mă vezi, vino, îl invită domnișoara, după-amiază sunt totdeauna acasă; stau la etajul doi.
Își întinseră mâna reciproc. Pentru Felix începu o nouă scurtă bătălie: să-i sărute, sau numai să-i strângă mâna? Privi în toate părțile pe bulevardul pustiu. Dacă fata era o pierdută, se făcea de râs sărutându-i mâna, dacă nu, nesărutându-i-o făcea un gest jignitor. Fata îl privi limpede în ochi, râzând, în vreme ce Felix îi strângea mâna cu putere, nehotărât. În cele din urmă, neputând rezolva problema, Felix luă mâna, o sărută și plecă precipitat. Fata, interpretând altfel gestul lui, îl privi puțin cum se depărtează și apoi intră în gang, fluierând ușor o șansonetă. „Nostim băiat”, fu gândul ei tot timpul cât urcă scările.