Lili fusese așa de tulburată de întâlnirea cu Felix, încât întreba mereu de el. Dintr-o familie în care instinctul matrimonial lucra prin crize, fără amestecul culturii sentimentale, ea nu-și putea acoperi deloc dorința și întreba des pe tată-său de rosturile tânărului. Tatăl întreba pe Stănică. Acesta, foarte mândru de calitatea lui de mijlocitor, din care nădăjduia să tragă un profit, născoci un truc romantic. Luă pe Otilia la o parte și-i ținu această cuvântare:
— Am să-ți comunic ceva foarte important, în interesul lui Felix, la care nu mă-ndoiesc că ții, cum ținem cu toții. Contez pe discreția ta, fiindcă, dacă află cineva, sunt un om descalificat. Iată despre ce e vorba. Felix s-a întâlnit cu Lili, nepoată-mea, și a făcut asupra ei o impresie extraordinară. Din partea mea, cred că și lui Felix fata i-a plăcut, dar nu îndrăznește să mărturisească din respect pentru tine. Știi, el ține la tine. Însă, ce vrei, dragostea e ceva irațional, un ce care pică așa, din senin, fără nici o logică. Fata, cel puțin, este moartă, bolnavă, la propriu, nu la figurat. A cheltuit ta'su o grămadă de parale pe doctori. Leacul ei nu poate să-l dea doctorul, ci Felix. Dacă nu-l ia pe Felix, se prăpădește Lili. Să zic că Lili ar fi o fată urâtă, săracă, aș spune: să moară sănătoasă. Dar e delicioasă, în felul ei, bineînțeles, cum tu ești în felul tău. Și e o alianță minunată pentru un viitor doctor. Tată-său le dă tot ce trebuie, casă, întreținere, avere și așteaptă pe ginere să-și facă în liniște cariera. Pentru Felix e minunat. Ce crezi, că numai mâncare trebuie unui viitor doctor? Trebuie relații, dragă, trăsură la scară, ca să epateze clienții. Viitorul lui Felix e în mâinile tale, fiindcă numai tu ai autoritate asupra lui. Dacă îl îndemni tu și-l dezlegi de orice obligație, s-a făcut treaba.
— Felix n-are nici o obligație față de mine, spuse rece Otilia, astea sunt invenții de-ale voastre. Am să-i vorbesc.
— Ura! strigă Stănică, tu ești geniul bun al familiei. Otilia chemă, într-adevăr, pe Felix la ea, îl puse să stea pe sofa și, ghemuită după obiceiul ei, îl întrebă:
— Îți place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea? Felix răspunse cu o indiferență naturală:
— Abia am văzut-o o dată, cum știi, și mi s-a părut drăguță.
— Stănică pretinde că fata s-a îmbolnăvit, fiindcă te iubește și i-ai dat a înțelege că te-ai căsători cu ea.
— Stănică minte totdeauna. Habar n-am.
— E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă nu-i cu neputință ca fata, naivă, să-și fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.
Felix prinse o mână a Otiliei:
— Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o câteva clipe și nu sunt vinovat cu nimic.
— Nu vreau să te-nsor cu Lili, ți-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sunt piedica între tine și eventuala Lili. Totuși, judecând rece, fata e foarte drăguță și n-ar fi pentru tine o partidă rea. Pețitoare eu nu sunt, așa că socotesc închisă chestiunea.
— Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îți spun că te iubesc?
— Te cred.
— Te întreb foarte serios, profund: mă iubești?
— Da!
— Atunci pentru ce te porți în chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul că vrei să te scapi de mine? Ți-aș fi mult mai recunoscător dacă mi-ai spune sincer că nu mă iubești.
— Nu pot să-ți spun, fiindcă, într-adevăr, te iubesc.
— Atunci… Atunci, vrei să ne căsătorim?
— Mai târziu… Da.
Felix luă pe Otilia în brațe și o năpădi cu sărutări, o învârti prin odaie, o puse la loc, o bombardă din nou cu sărutări, în vreme ce fata își apăra obrajii cu amândouă palmele.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Felix, îmi strici tenul. Trebuie să stabilim o înțelegere în privința asta.
După ce Felix se mai liniști, Otilia zise, gânditoare:
— Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sunt la înălțimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu ești așa de furtunos, așa de înspăimântător de grav. Sunt ușuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afecțiune.
Singură, Otilia medită mult la Felix și-și repetă pentru ea argumentul. Îl iubea, într-adevăr, pe tânăr. Totuși, simțea că Felix nu era pentru ea. Îl admira, îi purta grijă de soră, dar ținuta îndârjită a acestuia în viață o înfricoșa. Deși tânăr, Felix avea priviri prea bărbătești. Otilia era o râzgâiată, conștientă de vițiul ei, care se simțea bine când o protejau oameni delicați ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, fără să-i ceară nimic. Misiunea de tovarășă eroică, egală nu era pentru Otilia, care voia să fie socotită copil și să nu întâmpine nici o rezistență. Otiliei îi plăcea să îngrijească pe moș Costache și pe Felix ca pe niște copii și era credincioasă, atâta vreme cât nimeni n-o constrângea. Ideea, însă, că atunci când s-ar fi plictisit n-ar fi fost liberă să facă ce voia, o înspăimânta. Era sigură că Felix va fi totdeauna un om delicat, gata să-i facă orice capriciu, dar știa, văzându-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă, statornică.
În altă zi, Otilia, primind capul lui Felix în poalele sale și răsfirându-i încet părul, întrebă:
— Felix, la ce ții tu mai mult în viață, în afară de dragoste? De asta nu mai vorbim! Spune-mi cum vezi existența.
Felix se mărturisi:
— M-am analizat și eu adesea și pot să-ți spun că n-aș putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni. Nu trebuie să crezi că sunt ambițios sau mândru. Poate că asta vine mai degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alții. Nu pot suferi ideea de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.
— Dacă ții atât la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva, să scrii, de pildă! Sau, în sfârșit, să te pregătești pentru politică?
— Din același sentiment de nesuportare a înfrângerii. În artă, voința e un element secundar, totul depinde de talent.
Cel mai leneș dintre poeți poate face poezie mare, aproape fără să vrea și să știe. În politică, joacă mare rol norocul. Dacă aș ști că va fi război peste douăzeci de ani, aș îmbrățișa cariera armelor, fiindcă aș avea prilejul să mă ilustrez pe câmpul de luptă. Dar cine știe asta? Câți Napoleoni nu putrezesc în provincie, din lipsă de prilej, și câți oameni necunoscuți nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, dacă întâmplarea i-ar pune în fruntea unei țări? De dușmănia sorții mi-e frică. Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu Stănică, cu ceilalți, să mă confund cu ei, să fiu, prin forța împrejurărilor, silit să mă aplec în fața lor. Trebuie să mă deosebesc, neapărat, prin ceva. Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte, numai prin voință, este aceea științifică. Dacă aș voi să fiu poet, poate n-aș putea, dar mare medic știu sigur că pot deveni, vreau neapărat să devin.
Felix strânse pumnul, zicând aceasta, și privi fix înaintea lui.
— Atunci tu, Felix, ții mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existența ta?
— Femeia o înțeleg ca tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp al tuturor sforțărilor. Unei femei i-aș închina totul.
— Idealul tău, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i părul, după ce i-l încurcase, e un ideal de tânăr care va răzbi în viață. Pot să zic că-l înțeleg. Însă, dacă femeia nu e la înălțimea ta?
— Nu pricep, nu-i cer nimic.
— Felix, nu cunoști bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se obosește și adesea preferă oamenii mediocri. Are și ea idealul ei, acela de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbați în jurul ei. Un ambițios e puțin egoist, orice ai zice, și vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
— Așadar, tu găsești că eu sunt un ambițios, care… Te-aș face nefericită?
— N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, însă, că sunt mediocră, neînsemnată pe lângă tine. Voința ta îmi inspiră respect. Până acum râdeam de oamenii prea serioși, îmi plăceau bărbații chic. Nici nu știu cine e prim-ministru, atât de puțin mă interesează lumea izbutită. Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, și singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta. Felix se ridică în picioare amărât:
— Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mă iubești. Vrei să mă schimb, să devin chic? Voi încerca!
— Ba nu încerca, fiindcă mediocritatea nu-ți stă bine. Te asigur că te iubesc prea mult. Nu-ți interzic să-ți faci din mine un scop în viață, fă așa ca și când aș merita acest lucru. Dar eu nu-l merit, ăsta e adevărul.
— Te încredințez că-l meriți.
— Nu-l merit, Felix, ai să vezi. Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am șters praful de pe pian. Ce vrei? Sunt o proastă. Ce-ai zice dacă aș concerta puțin?
Otilia nu mai așteptă răspunsul, duse pe Felix de mână până în odaia cu pianul, deschise capacul, suflă o dată în claviatură, apoi începu să cânte Chant sans paroles de Ceaikovski, fluierându-l totdeodată. După aceea sări la fereastră și privi în curte. Ningea cu smocuri mari de lână, a căror cădere dădea o senzație de încetineală și de pierire a oricărui son. Pomii erau grei de zăpadă, și materialele lui moș Costache, căptușite cu blănuri albe, aveau aerul unor arhitecturi polare. Marina trecu prin curte, cu fizionomie de eschimos vătuită cu zăpadă până în gât. Se auziră zurgălăii unei sănii.
— Știi ce? zise repede Otilia. Am gust să mă plimb cu sania. Vrei să mă iei?
Felix consimți bucuros, se îmbrăcă și în curând se aflau într-o sanie îngustă, în spatele unui birjar mătăhălos, care ocupa cu dosul lui tot vehiculul. Un copil îndrăzneț alergă strigând după ei, agățându-se din când în când de platforma dindărăt. Muscalul îl plesni cu biciul pe de lături, înjurându-l cu sete. Înveseliți de clopoței, îmbrăcați într-o rețea albă și satisfăcuți de ușurătatea saniei, caii vineți alergau, jucând din picioare și luând pozițiile academice ale cailor în spume din compozițiile lui Géricault. Un câine mare, mops alerga înaintea lor, lătrând îndărătnic și apucând cu necaz, când putea, un ciucure al valtrapului. Înfășurați până aproape de gât în pături, Felix și Otilia primiseră pe cap și pe umeri glugi de zăpadă. Fulgii cădeau atât de deși și de mari, încât Otilia scoase limba afară, ca să culeagă câțiva și să-i guste.
— Îți place? întrebă ea pe Felix.
— Da! răspunse tânărul.
Buna lui dispoziție era evidentă, dar se ghicea că mulțumirea lui vine, mai cu seamă, din faptul că se află alături de Otilia. În schimb, fata se bucura de zăpadă, de frig, de plimbare în sine și făcea semne amicale și conspirative unor copii care urmăreau să-și atârne săniuța lor de coada saniei. Ajunseseră la Șosea. Zăpada era atât de mare, încât curățitorii abia izbutiseră s-o îngrămădească în diguri mari, naftalinoase, de o parte și de alta a drumului, în jurul teilor. Otilia făcu semn, cu degetul împuns în spatele dur de cojoace al birjarului, să oprească, se dădu jos și se aruncă pe spate, cu voluptate, într-un morman de zăpadă. Pielița feței îi era roșie și moale, ca a mărului crețesc, și pe gură îi ieșeau colaci mari de aburi, din cauza gerului. Distrată de acest fenomen, îl chemă pe Felix și umflându-și obrajii îi făcu o demonstrație de producție de aburi. Felix îi simți mirosul delicat, amestecat cu acela astringent al zăpezii. Otilia merse apoi, târșindu-și șoșonii prin nămeți, strigă uhu unei bande care trecea într-un tren de săniuțe, trase de doi cai înhămați unul după altul și se răsturnă în leșinuri simulate, când pe un troian, când pe altul. Era plină de zăpadă, din cap până-n picioare, prin păr, în urechi, în ochi. Câțiva copii se strânseră în jurul ei, apoi fugeau, și unul furios o bombardă cu un bulgăre. Otilia se aplecă și ea și aruncă o bilă de zăpadă, strigând:
— Pungașule!
— Nu așa, corectă Felix, ci pu-pungașule!
Râseră amândoi. Când fură din nou în sanie, Otilia zise:
— Acum trebuie să fie admirabil la moșia lui Pascalopol, pe câmpul plin de zăpadă. Să alergi la nebunie, ca un allegro de piano, trasă de cai de curse.
Felix nu răspunse nimic, ci numai zâmbi într-un fel care i se păru Otiliei silit. Pe Calea Victoriei, în apropierea casei moșierului, Otilia, după o tăcere lungă, vârându-și mâna sub brațul lui Felix, propuse cu timiditate:
— Ce-ai zice dacă am merge să-i facem o vizită lui Pascalopol? I-ar face foarte multă plăcere, fiindcă sunt sigură că se plictisește.
Felix nu-și putu masca suficient contrarietatea:
— Du-te tu singură și eu te-aștept. Dacă i-ar face plăcere prezența ta, nu sunt sigur în ce mă privește pe mine.
Otilia făcu o mică strâmbătură și nu mai spuse nimic și, cu toate rugămințile lui Felix, nu mai consimți să se oprească. Se întoarseră, deci, acasă. Deși se întunecase, nu se vedea nici o lampă aprinsă. Otilia, cam mirată, intră înăuntru. Deodată se auzi un țipăt, și fata ieși palidă și îmbrățișă tremurând pe Felix:
— Ce s-a întâmplat?
— Papa! plânse Otilia.
Felix se repezi înăuntru și i se păru că vede ceva negru întins lângă masă. Căută chibriturile, aprinse lampa și descoperi pe moș Costache, căzut jos pe dușumea, dar gemând încet, îl ridică cu greutate și-l puse pe sofa, privit de Otilia, care ședea lângă ușă, înspăimântată.
— Trebuie s-o trimit pe Marina după doctor.
Otilia alergă afară și o găsi pe bătrână dormind îmbrăcată, în odaia ei. Când auzi că i-a venit rău lui moș Costache, Marina, fără să mai spună nimic, somnoroasă, fugi repede în curtea Aglaei, în loc să cheme doctorul și astfel, într-o clipă, toată banda venea în marș spre locul întâmplării. Bătrânul nu era mort și nici măcar inconștient. Cu o singură mână, greoi, își pipăi mijlocul, și apoi șopti:
— Pascalopol!
Felix abia avu timp să-i explice Otiliei că bătrânul voia să aibă alături pe moșier, că odaia se și umplu de Aglae, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi și Marina.
Marina notifică, cam cu bătaie de joc:
— Otilia a zis să mă duc să chem doctorul!
— Fugi de-acolo, cu doctorul, țipă Aglae, ce-i mai trebuie doctor, acum?
— Să fii sănătoasă, completă Stănică, după al doilea atac e bun de îngropat. Nu vedeți c-a murit? Dumnezeu să-l ierte!
Și se închină, foarte evlavios.
— Aduceți o lumânare, frate, să fie creștinește. Moș Costache dezminți, prin gemete, decesul, spre vădita dezamăgire a celor de față. Stănică, mai în șoaptă, se simți îndatorat să dea speranțe:
— Orice-ar fi, nu scapă, mi-a spus mie doctorul.
— Mai bine să-l ia Dumnezeu, fu Aglae de părere, decât să-l chinuiască și pe el cu vreo paralizie și să ne chinuiască și pe noi.
În vremea aceasta, Otilia alergase pe poartă afară și avusese norocul să găsească încă sania cu care venise, fiindcă birjarul se dăduse jos să curețe rețeaua de zăpadă cu o măturică.
— Aleargă repede, strigă Otilia.
Birjarul dădu un plesnet biciului și sania alunecă nebunește, umplând toată strada de veselia zurgălăilor. Otilia, însă, era nemișcată, cu ochii pierduți în gol.
Felix aduse puțină zăpadă și o puse pe capul bătrânului, deși știa că e inutil. Mai degrabă, ar fi trebuit să-l dezbrace, dar știa că bătrânul avea bani cu el și nu voia să-l trădeze. Stănică propuse totuși dezbrăcarea:
— Trebuia să-i scoatem hainele, să răsufle, oricât, suntem datori să facem ce putem.
Și se repezi singur la moș Costache să-i tragă haina. Acesta scoase un mormăit grozav, semănând a răcnet, care îi înspăimântă pe toți, și strânse mâinile și mai solid peste abdomen.
— Parcă l-ar durea pântecele! observă Stănică, privind cu atenție. („E ceva la mijloc!” își zise el.)
— Să fiți cu ochii în patru, comandă Aglae, să nu piară un ac din casă. Noaptea asta stăm aici, că n-o fi foc.
Foarte repede sosi Pascalopol cu doctorul și cu Otilia.
— Ce mai caută și ăștia?! șopti Aglae, către fetele ei, înciudată.
Doctorul se apropie de pacient, puse capul provizoriu pe pieptul lui, apoi se dezbrăcă, ceru lighean și ordonă dezbrăcarea bolnavului. Bătrânul protestă cu gemete violente și făcu semn că voia întâi să iasă afară toți ceilalți. Pascalopol explică franțuzește dorința lui moș Costache, ascultat foarte atent de Stănică, și doctorul rugă asistența, în interesul reușitei operației, să iasă puțin afară. Stănică fu cel mai împăciuitor.
— Ieșim, domnule profesor, cum nu, e în interesul pacientului. Aglae se retrase, aruncând o aluzie îndeajuns de bine pronunțată, ca să se audă:
— Ce mai e și asta? N-are voie „familia” să stea în odaia bolnavului?
Doctorul lăsă sânge bolnavului, chiar în regiunea capului, legându-l apoi cu un bandaj. În urma acestei operații, bătrânul se învioră simțitor și se văzu că acum aceeași mână și același picior erau prinse mai tare de paralizie și că vorba era mai încurcată. Totuși, moș Costache se putea exprima satisfăcător și se mișca.
— E tare, remarcă doctorul, scapă și acum. Bătrânul cercetă cu ochii odaia și când se încredință că nu mai erau alte persoane, afară de cei doi, zise:
— Pa-pascalopol, vreau să-ți dau banii pentru fe-fetiță.
— Dacă crezi, zise acesta, cu oarecare indiferență, ca să nu-l sperie, dă-mi-i.
— A-ajută-mi!
Bătrânul încercă să-și tragă cureaua cu mâna, dar, neputând, rugă din ochi pe moșier. Acesta, ajutat de doctor, îl dezbrăcă cu băgare de seamă, pândit cu încordare de bolnav, și găsi sacul și buzunarul, din care scoase pachetul de hârtii înfășurat cu sfori. La cererea bătrânului, desfăcu pachetul și obținu alte trei mai mici. Bătrânul i le smulse din mână.
— Domnule doctor, mai mă fac bine? întrebă el.
— Cu îngrijire, te faci.
Bătrânul, atunci, nu fără mari codiri, luă numai un pachețel de o sută de mii din cele trei și-l dădu lui Pascalopol pentru fe-fetiță. Celelalte își rezervă să i le dea mai târziu. Fiindcă nu se putea scula ușor din pat, rugă pe moșier să-i vâre săculețul cu monede și cele două pachete de hârtii sub salteaua care era aruncată, pentru uzul lui, peste canapea. Când Pascalopol isprăvi treaba, bătrânul, care pândea îngrijorat, șopti cu spaimă:
— Ochii, ochii!
Și arătă cu mâna spre geam. Cei doi bărbați priviră și nu văzură nimic, dar li se păru a auzi pași scârțâind pe zăpadă.
— Nu e nimeni, liniști Pascalopol pe moș Costache, umblă lume prin curte.
În sfârșit, li se dădu voie celorlalți să intre și năvăliră în odaie ca o clasă de copii după recreație. Felix și Otilia rămaseră în pragul ușii. Apoi, moșierul și doctorul luară pe Otilia la o parte, închizându-se câteva minute în camera ei, și vorbiră acolo, ceva ce Felix nu putu și nici nu cuteză să afle. La plecare, doctorul dădu iar pe la bolnav și recomandă celor de față atenție pentru pacient.
— Cum este, domnule doctor? Spuneți-ne sincer!
— Este iarăși în afară de pericol și, cu liniște, poate să-și revină, deși cu mai multă greutate, fiindcă are membrele prinse puțin.
Stănică simulă entuziasmul, neurmat deloc de ceilalți:
— Domnule doctor, sunteți providența noastră, încă o dată ați săvârșit o minune, redându-ne pe bunul nostru unchi. Vă vom fi în veci recunoscători. („Mama ta de pezevenghi, gândi Stănică, în sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu!”)
— Bătrânul, explică Pascalopol doctorului, în trăsură, are o familie lacomă, care-l pândește pas cu pas, ca nu cumva să lase averea domnișoarei pe care ai văzut-o și care e fata lui vitregă, din a doua căsătorie.
— Delicioasă fată, caracteriză doctorul pe Otilia, păcat!
— Mă silesc, zise Pascalopol, ca pentru el, să-i fac binele, fără s-o jignesc.
Ceata veghetorilor nu mai avu veselia de data trecută și păziră pe bătrân în tăcere și fără să doarmă. A doua zi dimineața, văzând că bătrânul trăiește destul de liniștit, în patul lui, Aglae găsi că era obositor să străjuiască toată casa. Lăsând pe Aurica în odaie, luă pe Titi, pe Olimpia și pe Stănică și cercetă cu de-amănuntul toate odăile.
— Decât să vină cineva să fure, mai bine să le ducem dincolo lucrurile mai de preț.
Și începu scotocirea. Cărară scaunele, tablourile, oglinzile – prin față, ca să nu simtă bătrânul! Olimpia și Stănică luau lucruri mărunte și le ascundeau pe cont propriu, înghiontindu-se unul pe altul. Otilia văzu cum Marina, Stănică, Titi, Olimpia, Aglae treceau în șir, prin zăpadă, spre fundul curții, de dimineață, și sufletul i se umplu de revoltă. Avu impulsiunea de a deschide o fereastră a geamlâcului și de a țipa, apoi se îngrozi că bătrânul a murit și alergă în cămașă și-n picioarele goale până în sufragerie, unde bătrânul dormea liniștit, sforăind. Atunci se întoarse în odaia ei, se îmbrăcă și sculă după aceea și pe Felix, pe care-l duse la geam.
— Vezi ce se întâmplă aici? Ce zici?
Felix se umplu de indignare, la rândul lui, însă Otilia îl sfătui să tacă.
— Este inutil, dacă nu e papa, n-au decât să-și ia toate fleacurile. Nu trebuie să simtă bietul papa, fiindcă, dacă află, se supără și moare pe loc.
Observația i se păru lui Felix foarte cuminte. Banda operă deci în liniște, până ce obosi, amânând pe altă dată noul transport. Aurica poftise și la pianul Otiliei, dar mai mult din gelozie Olimpia declarase că nu se cade, că este o margine în toate. Pianul era al Otiliei, de la mamă-sa.
— Unde stă scris asta? Are act? se rățoi Aurica. Stănică interveni, tactic:
— Lasă, frate, mai târziu o să discutați asta. Pianul e alături de sufragerie și se aude când îl scoateți. („Perversă familie!” o califică în gând el.)
Bătrânul ședea pe spate, nemișcat, dar trăgea cu urechea. I se păru că aude zgomote suspecte, șoapte, și când Otilia fu lângă el, întrebă:
— Cine vorbește așa? Ce tot scârțâie acolo, prin odăi?
— E vântul, papa.
— Nu intră vântul în casa mea. Mă duc să văd.
Și făcu sforțarea de a se da jos din pat. Otilia îl opri cu blândețe și se jură că nu e nimic. Deschise ușa de la odaia cu pianul, deschise pe aceea de la salon, acum aproape gol, și afirmă că nu vedea nici o schimbare. Bătrânul se declară mulțumit, provizoriu. După câtăva vreme, bănuiala îi reveni și întrebă:
— Pia-pianul este în odaie?
— Papa, știi că pianul nu zboară!
— Sunt pungași, las' că știu eu!
— Nu, papa, pianul e în odaie, cum l-ai lăsat.
— Du-te și cântă ceva.
Otilia se duse și cântă aceeași bucată de Ceaikovski, care i se păru, de data asta, lugubră. Bătrânul fu încredințat definitiv.
— Ei, papa, ai văzut că este pianul? Unde credeai că o să plece?
— Dar ochii? întrebă moș Costache.
— Care ochi?
— Ochii care mă priveau aseară, pe fereastră!
Otilia crezu că bătrânul a avut un mic delir și nu răspunse nimic. După o zi întreagă de neschimbare, după ce Vasiliad însuși văzu pe moș Costache, trebuiră toți să recunoască viabilitatea bolnavului. A-l mai păzi era plictisitor. Bătrânul se mișca pe canapeaua lui, pe care nu voia s-o părăsească decât pentru unele trebuințe, când se lăsa ajutat de Marina, și părea foarte mulțumit. Starea de euforie îi revenise, Aglae ținu un scurt consiliu de familie și hotărî, susținută cu aprindere de Stănică, să supravegheze toți pe bătrân cu rândul. Stănică fu de părere să nu mai intre nimeni în odaie la bolnav, ca să nu-l facă să bănuiască ceva și apoi să se supere și să facă testament, urmând ca Marina să dea știri despre el și să vestească atunci când ar fi de trebuință. Asta nu-l împiedică pe Stănică să vină mereu la bătrân, să-l întrebe de sănătate, să-i povestească întâmplări de bolnavi sculați de pe patul de moarte și alte baliverne de astea. Îl supăra însă prezența Otiliei, care îngrijea de moș Costache cu o lipsă de repulsie care stârni admirația lui Felix. Otilia era socotită ușuratică și se dovedea devotată. Moș Costache privea pe Stănică cu multă dușmănie și se înțepenea și mai bine în pat, când îl vedea, urmărindu-l strâns cu privirile.
Pascalopol mai făcu în curând o vizită bătrânului, îl asigură, când putură fi singuri o clipă, fiindcă Stănică nu-i slăbea, că depusese banii la bancă pe numele Otiliei. Arătă bătrânului scrisoarea. Pascalopol spera că moș Costache îi va vorbi și de ceilalți bani, că va consimți să-i dea. Totuși, din delicatețe, nu pomeni nimic bătrânului și găsi chiar de cuviință să plece mai curând, ca să nu dea de bănuit Aglaei. Stănică întrebă afară pe Pascalopol:
— Ce-ți spunea bătrânul? Face testament? Are vreun gând?
— Nici n-am vorbit de asemenea lucruri, îl asigură moșierul. Se poate? Ce amestec am eu?
„E șiret grecoteiul. Cu ăsta, cu Otilia și cu Felix și poate cu Georgeta, am cuceri lumea.”
— Ce ți-a spus Pascalopol? îl întrebă Stănică pe moș Costache.
— Ce să-mi spună? zise acesta supărat că Stănică se apropie prea mult de pat și împingându-l cu mâna. Ce să-mi spună?
— Păi eu știu? Dar el e șiret. Te învață cine știe ce prostii, așa, ca să te inducă în eroare. Nu-mi inspiră încredere. Pentru orice ar trebui să mă consulți pe mine, că sunt avocat, ce Dumnezeu! Și-ți fac toate gratis.
— N-am nevoie de avocat, i-o tăie bătrânul.
Stănică spiona pe Felix și pe Otilia asupra plecării lor în oraș.
— Azi ai cursuri, nu? îi zicea el lui Felix.
— Am! răspundea Felix, fără să bănuiască nimic. Otilia, dimpotrivă, nu pleca de acasă, preocupată numai de bătrân. Stănică o îndemna mereu:
— Ai să te surmenezi, să te îmbolnăvești, și asta nu e bine chiar în interesul bătrânului. Mai du-te și te plimbă, că văd eu de moș Costache.
Într-o zi Stănică, din bucătăria Marinei, unde se ascunsese venind din fund, văzu pe Felix plecând în oraș. Prin urmare nu mai era acasă decât Otilia. Trecu din bucătărie tiptil prin față, intră prin ușa gotică și trecu prin toate odăile până ajunse în dreptul sufrageriei. Privi pe gaura cheii și constată că nu era nimeni afară de bătrânul întins pe canapea. Ieși din nou afară și intră pe din dos în odaia cu pianul. Otilia era acolo rezemată cu coatele pe capac, gânditoare.
— Cum îi mai este lui moș Costache? întrebă Stănică.
— Tot așa! zise sumbră Otilia.
— Știi că azi vine Pascalopol, după-masă, parcă așa mi-a spus, minți Stănică.
— Da? se sperie Otilia. Apoi, după o scurtă deliberație: N-ai vrea să te duci în oraș să-mi cumperi o cutie de pudră?
— Dragă, se apără Stănică, am toată bunăvoința, dar nu mă pricep în lucruri femeiești. Și apoi știi cum e Olimpia, când o afla că m-am dus pentru tine, îmi aprind paie-n cap. Du-te tu, repede, că eu păzesc. Nu-l crezi pe Stănică capabil de devotament? Îmi pare rău.
După oarecare gândire, Otilia se hotărî.
— Mă reped pentru o jumătate de ceas, te rog să stai aici sau să rogi pe Aurica să vină.
Stănică puse mâinile la piept, turcește, în semn că merită credință nestrămutată.
— Du-te fără nici o grijă.
Otilia își luă mantila pe ea și plecă, urmărită din ochi de Stănică. Acesta privi, crăpând puțin ușa, în curte, se încredință că nu mișcă nimeni, și apoi intră în odaia lui moș Costache. Bătrânul îl supraveghea dușmănește cu privirea. Stănică merse la ușa dinspre salon, o crăpă puțin și o închise la loc. Mai merse la geam, privi în curte, se-ntoarse spre masă, luă un scaun și-l așeză lângă canapeaua bătrânului și stătu pe el. Bătrânul îl contempla îngrijorat.
— Ce mai faci, moșule, întrebă Stănică, mai bine, hai? Moș Costache întrebă și el:
— Și ce poftești?
— Vai de mine, se apără Stănică, păi eu mă interesez de sănătatea dumitale și îmi spui că ce poftesc? Se poate?
Stănică trase scaunul și mai aproape de pat.
— Ce cauți aici? se agită bătrânul.
Făcându-se că nu înțelege vorbele bolnavului, Stănică puse mâna pe marginea cearșafului, ridicându-l în sus, ca spre a controla salteaua.
— E bun patul ăsta, se informă el, e destul de moale? De ce nu stai în dormitor?
— La-lasă-mă-n pace! Ce vrei?
Stănică, netulburat, pipăi mai de aproape salteaua, apoi vârî brusc mâna sub ea și trase pachetul cu bani. Bătrânul holbă ochii, scăpă gura mare spre a spune ceva, se dădu jos printr-o sforțare supraomenească, pe marginea patului și urlă gutural, plângător:
— Banii, ba-banii, pu-pungașule!
Apoi deodată se prăbuși la pământ. Stănică vârî bine pachetul sub cămașă, spre pântece, privi pe fereastră și ieși prin salon și prin ușa gotică. În curte nu era nimeni și nici pe stradă. Intră calm în curtea vecină și, găsind pe Aglae și pe Aurica, le zise:
— M-am întâlnit cu Otilia, care roagă pe Aurica să se ducă puțin pe la bătrân, să vadă ce face.
— Du-te, Aurico, consilie Aglae.
— Hai, că merg și eu, se oferi Stănică, să văd cum îi mai merge.
Găsind pe bătrân mort, Aurica țipă, Stănică se miră, alergă să vestească pe Aglae, care veni cu toată banda, tocmai pe când sosea și Otilia, care se opri, galbenă, în prag. Stănică sări la ea s-o îmbrățișeze și s-o mângâie:
— Otilia, Otilia, verișoara mea scumpă, fii tare, fii la înălțime, era doar de așteptat un astfel de deznodământ. Apoi explică tuturor întâmplarea:
— Otilia tocmai mi-a spus: stai aici și păzește și cheam-o pe Aurica! Eu m-am dus s-o chem pe cumnată-mea și am venit cu ea. Când colo bătrânul era pe jos, ici. Se vede că a avut nevoie de ceva și s-a ridicat să ia, și pe urmă i-a venit rău.
— Da, mamă, confirmă Aurica, eu am intrat întâi în odaie, și când am văzut, m-am speriat și am țipat, am țipat! Vai, cum m-am speriat!
— Dar eu, se lăudă Stănică, crezi că prin puține emoții am trecut? Sunt zguduit. Chiar să-mi dați voie să mă duc puțin acasă să-mi vin în fire. Am și de luat niște acte, că am mâine un proces. Să-mi dai cheia de la casă, Olimpio.
Și astfel Stănică plecă, spre mulțumirea Aglaei, căreia i se părea că prea scotocește multe pe cont propriu. Otilia se ascunse în odaia ei, ghemuindu-se pe sofa, cu pupilele pironite, cu o ușoară umiditate în ochii care nu puteau plânge, și Felix n-o putea scoate din muțenia ei. Aglae ocupă casa, militărește. În loc să îngrijească de mort, ordonă tuturor să nu spuie încă nimănui de cele întâmplate și puse pe Marina să păzească la poartă ca să nu vină nimeni.
— Să vedem unde îi sunt banii, actele, dacă a lăsat vreun testament, zise Aglae, trebuie parale pentru înmormântare. În vreme ce cadavrul stătea inert peste plapumă și începuse să ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica și Titi scotoceau în toate părțile, trăgeau sertarele, desfăceau garderobul, căutau prin sobă. Nu găsiră decât acte, contracte de închiriere, socoteli felurite, din care se putea deduce averea lui moș Costache, și pe care Aglae le făcu pachet și le luă. Nici un ban, afară de o băncuță, rămasă uitată pe sub hârtii. Într-o cutie, Olimpia descoperi un inel cu multe pietre, îl trase repede pe deget, dar, fiindcă Aglae o văzuse, justifică gestul:
— Mamă, inelul ăsta îl iau eu, știi că n-am nici o bijuterie ca lumea și mi-ai promis.
— Asta-i, protestă Aurica, tot tu toate și eu nimic. Tu ce nevoie ai, că ești măritată!
Olimpia suportă observația și păstră inelul.
— Unde sunt banii, întrebă agitată Aglae, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fără un ban în casă! Avea o pungă cu el, aia care i-a căzut jos deunăzi. Dar trebuie să fi avut bani.
Furioasă, Aglae trânti ușile dulapurilor, trase covoarele, fără să le mai așeze la loc, desfăcu cutiile mari de la masa de joc și de la cea din sufragerie. Peste tot cutii de chibrituri, neîncepute, pachete de tutun, creioane, meticulos strânse, nimicuri.
— El ținea banii cu el, își aduse aminte deodată Aglae, cum nu m-am gândit?
Și se repezi în sufragerie. Cum bătrânul era în cămașă, era vădit că nu avea cu el nimic. Pantalonii îndoiți pe un scaun, alături, aveau în buzunare ținte, capete de creioane, chibrituri și un degetar.
— Uite, degetarul pe care îl căutam de-am înnebunit. Se vede că mi-a căzut pe aici.
Aglae îl luă și-l puse într-un mic buzunăraș, pe care-l avea la bluză. Negăsind nimic în haine, trase perna de sub capul lui moș Costache, privi pe sub cearșaf, apoi ridică cu putere salteaua, răsturnând cadavrul spre perete.
— Iacă săculețul, strigă ea triumfător și dădu drumul saltelei. Moș Costache se clătină puțin, apoi își reluă poziția nemișcată. În săculeț erau monede de argint, câțiva napoleoni și chiar câteva hârtii mototolite, vreo câteva mii de lei în total.
— El avea bani mai mulți, zise cu necaz Aglae.
După cercetări infructuoase, încredințându-se că în casă nu se mai afla nici un ban, Aglae suspendă percheziția.
— Dacă o fi luat Otilia banii! Sunt sigură că i-a luat ea. Aurica, nemulțumită de concurența Olimpiei, luă apărarea fetei:
— Nu, mamă, nu face păcat, Otilia nici n-a fost acasă când a murit bătrânul.
— Asta așa e, recunoscu Aglae, doar să-i fi dat chiar bătrânul banii, că de luat cu sila nu era chip. S-o bată Dumnezeu, dacă i-a luat.
Aglae declară că a obosit și se hotărî să se ducă cu toții acasă spre a medita asupra evenimentului. Bătrânul fu părăsit pe canapeaua lui, cu cearșaful ghemuit, cu plapuma căzută pe jumătate jos. Felix, observând asta și știind că morților le trebuiesc date unele îngrijiri pentru a putea fi puși în coșciug, spuse, cu toată gingășia de care fu în stare, Otiliei, cum stă cazul. Aceasta se ridică de pe sofaua ei, decisă, calmă, chemă pe Marina și, cu ajutorul ei, gătiră pe moș Costache și-l așezară cu solemnitate pe pat.
Aglae se trânti întâi pe canapea și rugă lumea să facă liniște, fiindcă vrea să închidă puțin ochii. Dormi un ceas, sforăind bine, apoi se sculă și se plânse că-i e foame:
— M-am zăpăcit de tot cu boala asta a lui Costache, nici masă regulată n-am avut.
Când se așezau la masă, pică și Stănică, în redingotă, cu un guler țipător de înalt, cu mustățile foarte unse.
— Bine c-ai venit, zise Aglae, că e încurcată rău. N-am găsit nici un ban, numai mărunțiș.
— Ce vorbești?! se prefăcu Stănică uimit. Ți-am spus eu că lucra el ceva.
— Alții să tragă foloasele și eu să cheltuiesc? Cine-l înmormântează, mă rog?
— Dumneata, firește!
— Eu?! se scandaliză Aglae. Cu ce? Cu câteva mii de franci, cât mi-a lăsat el? Să-l îngroape Otilia, tot spunea că e papa al ei.
— Să fim calmi, mamă-soacră, recomandă Stănică. E obligată moralmente și e chiar interesată să facă onorurile înmormântării ruda cea mai apropiată care moștenește, în speță, dumneata.
— De ce eu? zise nedumerită Aglae.
— Fiindcă dumneata iei tot, casa de alături, casa din Știrbey-vodă, pe care n-a vândut-o și tot ce n-a mai vândut. Asta puțin lucru este? Bani, dacă au fost, i-o fi împărțit el din viață, nu poți să faci nimic, dar ți-a rămas fondul.
Aglae se îmblânzi:
— Dar dacă a lăsat vreun testament pentru Otilia? bănui ea.
— Aici e aici, dar nu cred. În casă ai găsit ceva? Nu. Moș Costache nu era un om să meargă pe la tribunale, avocați și altele de-astea. Dacă ar fi făcut testament, ar ști ori Otilia, ori Pascalopol.
— Du-te și întreab-o tu, recomandă Aglae.
Stănică merse imediat și o găsi pe Otilia organizându-și propria îmbrăcăminte de circumstanță.
— Otilio, zise solemn Stănică, încercând s-o sărute pe amândoi obrajii, iau parte la nenorocirea care te-a lovit și te rog să vezi în mine un tată, un frate scump, un prieten, ce vrei. Interesele tale sunt și ale mele. Știu că tu ești prea adâncită în durerea ta ca să te gândești și la lucruri mai pozitive, dar lasă-mă pe mine, ca avocat, să te pilotez. Te tulbur numai cu o întrebare: Ți-a lăsat moș Costache vreun act, vreun, ca să zic așa, testament?
— Nu mi-a lăsat nimic, zise plictisită Otilia, lasă-mă acuma. Nu mi-a lăsat, și nici nu știu c-ar fi făcut vreun testament. Mie nu-mi trebuie absolut nimic.
— Pianul e al tău, în orice caz, își dădu în petic Stănică, trebuie să-l revendici.
— Lasă-mă, te rog.
— Te las, te las, respect marile dureri!
Întors, Stănică găsi pe Aglae distribuind banii din săculeț în grupuri.
— Mamă-soacră, te conjur, sunt lefter, avansează-mi și mie câțiva sutari, sunt lefter! Și puse mâna pe un morman de piese.
— Ai răbdare, Stănică, ce Dumnezeu, săriți toți așa? Toți banii ăștia se duc pe înmormântare. Doar n-o să-l îngrop ca pe un cerșetor. Ne râde lumea.
— Te-aprob, mamă, o lăudă Stănică, fără să mai înapoieze banii, îți organizez eu ceva feeric.
— Ce-a spus Otilia? se informă Aglae.
— N-are nici un testament, și eu o cred, fiindcă bătrânului îi era frică să lase banul din mână. Eu mă mir că nu s-au găsit bani în casă.
— Și mie mi se pare curios!
— Foarte curios! se prefăcu Stănică a medita. Aici e un mister mare. Odată și odată am să-i dau eu de rost. Să vedeți că Stănică e și detectiv.
— Mai bine ai vedea ce e cu testamentul, dacă e sau nu. Dacă a lăsat averea la alții, ăia să-l îngroape.
— Numai Pascalopol știe precis. Mă duc după-masă numaidecât să-l întreb.
Stănică se duse într-adevăr la Pascalopol, care află cu surprindere moartea lui moș Costache și nu îndrăzni să întrebe dacă s-a găsit ori nu bani sub saltea, ca să nu se divulge. Confirmă inexistența testamentului:
— Costache n-a lăsat nici un testament, e lucru sigur. A tot amânat de azi pe mâine, așa că, din nefericire, Otilia rămâne fără nimic.
— Păcat, regretă Stănică, fata asta merită mai mult. L-a iubit pe moș Costache cum nu se mai poate mai mult. Dar o să avem noi grijă de ea, ce Dumnezeu, o iau sub protecția mea.
— Nu cred c-are să aibă nevoie, observă ironic Pascalopol.
„Cred și eu că n-are nevoie, își zise Stănică, coborând scările, acum e liberă să-și facă de cap. Trăiește cu Felix.”
Când Pascalopol veni să vadă pe Otilia și pe ceilalți, Aglae se plânse că nu e înlesnită și n-are bani suficienți pentru înmormântare. Moșierul scoase numaidecât o hârtie pe care Aglae o luă fără nici o jenă, dar întrebă:
— N-ai găsit nimic în casă?
— Nimic, afară de niște mărunțiș.
Pascalopol, după o scurtă meditație, explică faptul:
— Probabil că n-avea bani în casă.
Făcuse așa dinadins, fiindcă se temea că, sporind bănuielile, ar fi putut să le îndrepte toate asupra lui Felix sau a Otiliei. În sinea lui era foarte nedumerit de dispariția pachetului de hârtii. Otilia povesti față de toți că bătrânul îi vorbise de niște ochi. Pascalopol și-aduse aminte și el de același lucru, dar tăcu.
— V-am spus eu că e mister mare, repetă Stănică, dar nu mă las până nu-l descopăr.
Aglae voia să cheltuiască puțin, dar să satisfacă onoarea familiei, care ședea toată în numărul de preoți și de trăsuri. Se mulțumiră, în materie de cler, cu părintele stavrofor și cu popa Țuică. În privința trăsurilor, închiriară zece și obținură zece împrumut prin Stănică, de la numeroasa familie a acestuia. Pascalopol însuși trimise pe a lui și veni și el cu alta. Cele peste douăzeci de vehicule, printre care și cupeuri, înșirate pe strada de obicei cam pustie, fură de un admirabil efect. Două scuturi negre așezate în poartă purtau inițialele lui moș Costache.
— Dar ce e aici, maică? întrebă o bătrână pe Marina.
— Ia, mort! Crezu Marina că explică.
— Tânăr sau bătrân?
— D-apoi cine mai știe? Peste șaizeci de ani. Bătrâna dădu din cap:
— Tânăr, vai de mine, ce-a avut?
— Boala morții, răspunse plictisită Marina și se duse după preoții care tocmai veneau.
Popa Țuică era mai supărat ca oricând de uneltirile necuratului, asupra căruia țuica nu avusese un efect satisfăcător.
— Toți suntem muritori, tăiculiță, fu consolația lui. Văzând-o pe Aurica și uitând unde se află, îi strigă tare:
— Ce-ai făcut, găinușo, cu ovreiul, îl botezăm? Aurica se făcu roșie:
— Nu știu ce ovrei, părinte, poate greșești.
— Se poate, porumbița taichii, răspunse din fericire popa Țuică, că sunt bătrân și mă omoară junghiurile. Ca mâine o să mă duceți și pe mine.
Cum Aglae comandă și muzica militară, plecarea definitivă de la domiciliul său a lui moș Costache fu impunătoare. Vecinii arătară gelozie:
— Frumoasă înmormântare. Știu c-a avut trăsuri și vreme frumoasă. Bogații și când mor au noroc.
Aglae fu încântată de lumea numeroasă care asistă, fiindcă toate rubedeniile lui Stănică, chiar cele mai bogate, care nici nu-l cunoșteau pe bătrân, veniră măcar pentru câteva minute, din disciplină familială. Asta îi dădu consolațiune și sentimentul intim că și-a făcut datoria. Dete și o masă comemorativă, la care fu rugat să rămână și Pascalopol. Părintele făcu elogiul bătrânului, declarând că e liniștit în privința destinului său duhovnicesc, de vreme ce l-a văzut așa de bine dispus, înainte de a muri, spre cele bisericești. Cât despre moarte, ea e în voința nepătrunsă a Celui-de-sus și nu se cade să-l supărăm, arătând o durere afară din cale, dovedind nepătrunderea rosturilor lumii. Căci Dumnezeu a dat ca trupul să se risipească întru cele dintru care s-a alcătuit, iar sufletul să se mute acolo de unde va fi luat la învierea cea de obște. Cel mai pătruns de evlavie se arătă Stănică. Atunci când părintele, înainte de a se atinge de paharul de vin, se închină, își făcu și el cruce. Mâncară ca și altă dată, cu aceeași lăcomie, dar cu demnitate. Numai popa Țuică își dădu în petic:
— Trupul îl ia pământul și sufletul îl ia tartorul!
— Cuvioase! îi reproșă părintele.
— Domnul! închină paharul popa Țuică, neînțelegând. După oarecare codire, popa Țuică întrebă pe Pascalopol, pe care-l contemplase îndelung:
— Tăiculiță, dumneata ești doftor?
— Nu, părinte. De ce?
— Credeam că ești doftor, fiule, să te-ntreb ce să fac eu cu reumatismele astea care nu mă mai lasă.
— Salicilat, fu de părere moșierul, și băi de pucioasă.
— Oare? se miră bătrânul.
— Dă cu gaz, opină Aglae.
— D-apăi c-am dat, arză-l-ar focul și de gaz, și tot mă-mpunge încornoratul!
— Am auzit că e bun camforul cu alcool, zise Olimpia.
— Ce e aia, bogheano? întrebă popa Țuică, ale cărui cunoștințe farmaceutice erau foarte reduse.
— Îți dă de la farmacie; e ca o bucată de zahăr, care se evaporează dacă n-o ții într-o pungă cu boabe de piper.
— Ptiu, bată-l gheena! se cruci popa Țuică. Părintele arătă o supărare cu totul formală, după obicei.
— Doamne, cuvioase, nu mai pomeni de cele rele, tocmai acum la praznicul unui răposat.
Apoi părintele crezu de datoria lui să se ocupe și de Otilia, adresându-se însă din respect, pentru presupusa durere, celorlalți:
— Dar domnișoara, fiica răposatului, c-am uitat cum îi zice…
— Otilia.
— Așa. Dar domnișoara Otilia ce-o să facă acum? O să-i fie urât fără părintele dumisale. Să fii tare cu sufletul, fiică, cum am văzut pe multe din sexul dumitale. Cel puțin dumneata rămâi cu rosturi, fiindcă știu că răposatul avea stare și nu te avea decât pe dumneata.
Toți lăsară capul în jos, din felurite motive, și Aglae nu mai îndrăzni să afirme că Otilia nu era fata lui Costache. Preotul, luând tăcerea drept întristare, zise:
— Tinerețea învinge toate. Nu mă îndoiesc că vei găsi la mătușa dumitale și la toate rudele mângâierea de care are trebuință cel orfan.
La aceste vorbe impresionante nu plânse Otilia, care privea mereu în farfuria din care nu lua nimic, ci Aurica, spre surprinderea tuturor. Otilia putu crede că, înduioșată de soarta ei, pe care o socotea dureroasă, Aurica compătimea. În realitate Aurica plângea pentru propria ei condiție, deoarece vorbele părintelui îi trezise ideea că e ca și orfană pe lume, „fără nici un sprijin”.
Stănică își făcu violență, stăpânind o durere pe care n-o avusese o clipă.
— Ce-a fost a fost, declară el, morții din groapă nu se mai scoală. Să-i venerăm și să avem ochii ațintiți spre noua generație care se ridică.
— Cuvinte înțelepte! Drept ai grăit! aprobă părintele. Apoi părintele văzu pe Felix și întrebă:
— Dar tânărul cine este, vreo rudă? Ce studiază?
— E student în medicină, răspunse Aglae, ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor cât a fost minor.
— Bravo, bravo, zise preotul, și eu am un băiat, pe care, de nu l-oi da la școala militară, îl dau la medicină.
Stănică nu se putu stăpâni de a nu face mizerii morale părintelui, deși își păstra aerul smerit.
— De ce, sfinția-ta, ca preot, să-l dai la armată, la medicină, în loc să-l faci tot preot?
Părintele răspunse cu foarte mult simț pozitiv:
— Și pentru preoție ca și pentru orice meserie trebuie chemare. Iar fiu-meu nu mi se pare că e bun de preot. Atunci eu sunt dator să-l pun acolo unde poate fi folositor țării. Însă cu ce trăiește tânărul, dacă e orfan, are funcție?
— Nu. Are ceva avere de la părinți!
— Frumos, frumos. E foarte cuminte când părinții se îngrijesc de copiii lor, ca să nu rămână pe drumuri să cerșească pe la ușile altora. Iată, răposatul s-a îngrijit și a lăsat domnișoarei avere frumoasă, case bune.
Toți lăsară din nou capul în jos. Otilia se scuză că nu se simte bine și se ridică să plece. Pascalopol îi ceru învoirea să-i spună ceva și o urmă afară.
— Cine e domnul? întrebă iarăși preotul, nedându-și seama de repetatele lui gafe. Un unchi, desigur!
— E unchi! Unchi bun! declară Stănică cu clipiri ironice în ochi.
Pascalopol comunicase Otiliei că poate dispune de banii de la bancă și o sfătuia să uzeze cu prudență și să nu plece numaidecât din casa lui moș Costache, spre a nu trezi bănuieli.
— Asta am vrut să-ți spun, deocamdată, încheie el. Știi sentimentele mele față de dumneata. Dacă nu altceva, poate să-ți fiu oricând un prieten mai în vârstă, un părinte lipsit de pedanterie. Când trăia Costache, te-am invitat la mine, fără nici o jenă. Acum n-aș mai putea face asta, fără voia dumitale. Prejudecăți eu n-am, și nici dumneata n-ar trebui să ai, ca fată modernă. Sunt lipsit de orice ocupație și aș fi vesel să-ți țiu de urât, să te ocrotesc. Ești liberă, ai bani, nu-mi datorezi nimic. Vei face dar cum vei găsi de cuviință. Dar să știi că vechiul dumitale prieten ține la dumneata ca întotdeauna și te va primi cu brațele deschise oricând și în orice condiții. Fericirea va fi numai a mea.
Pascalopol sărută mâna Otiliei și-i făcu un mic salut prietenesc cu mâna.
— E simpatică nepoata dumitale, zise părintele lui Pascalopol, de treabă fată. Îmi pare foarte rău de întâmplare.
— Ce nepoată? întrebă moșierul, neînțelegând.
— Domnișoara Otilia!
— Da, da! se-ncurcă Pascalopol.
— Dar, urmă părintele, nu-nțeleg ce fel de unchi ești. Fratele dumneaei parcă nu ești, atunci din ce parte?
— Dinspre mamă, spuse repede Aglae, și, ca să schimbe vorba, propuse preotului curios să vină într-o zi să facă sfeștanie și în casa ei, deoarece pretindea că de la o vreme nu prea-i merge bine. Bănuia că sunt de vină gurile rele.
— Nu, tăiculiță, fu de părere popa Țuică, toate relele omului vin numai de la diavol. El e pricina a toată neputința și vrăjmășia. Să mă chemi pe mine să-ți citesc blestemele Marelui Vasile, să vezi cum folosește. Maică, maică, fuge dracul sfârâind, și lăsând fum și miros de pucioasă îndărăt, cum zici că e doftoria aia. De apa sfințită plesnește împielițatul. Iau colea busuiocul și-l vâr în agheasmă și-l ard cu ea de-i iese sufletul, maica ploii lui.
— Cuvioase, se rugă iar părintele, priveghează la cele ce spui.
— Lasă, taică, să învăț pe aceste fiice cum se izgonește răul de la casă; și zic așa: „Blestemu-te pre tine, începătorul răutăților și al hulei, începătorul împotrivirii, și izvoditorul vicleniei; blestemu-te pre tine, cel lepădat din puterea luminii cei de sus și surpat jos întru întunericul adâncului pentru înălțare; blestemu-te pre tine și pre toată puterea cea căzută următoare voii tale; blestemu-te pre tine, duh necurat cu Dumnezeu Savaot, și cu toată oastea îngerilor lui Dumnezeu, cu Adonai, cu Eloi, Dumnezeu cel atotputernic; ieși și te depărtează de la robul lui Dumnezeu, carele prin cuvânt toate le-a zidit”.
Văzând că bătrânul e cam amețit, părintele se ridică de pe scaun:
— Hai să mergem, cuvioase, că e târziu și lumea e mâhnită, ca după întâmplări de acestea.
Popa Țuică bău restul de vin din pahar și se porni cu regret spre ușă. Acolo se opri și spuse din nou Aurichii:
— Când vei aduce la dreapta cale a credinței pe ovrei, vino, fiică, cu el să te sfințesc cu sfânta taină a cununiei.
— Ce tot spune? întrebă Aglae, intrigată de misterioasele lui vorbe.
— Nimic, mamă, așa vorbește el, nu știi că e bătrân și glumește?
Câteva zile Aglae nu mai călcă prin casa lui moș Costache, iar Felix și Otilia își continuară existența, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi Aglae puse o femeie să curățe casa, spălă pe jos, dădu afară toate lucrurile. O parte le luă la ea, altele le vârî înapoi, îngrămădindu-le într-o odaie.
— Cu pianul ăsta ce faci? întrebă ea pe Otilia. Otilia ridică din umeri. Aglae se purta deferent, dar rece, ca față de un chiriaș care e pe cale să se mute. Într-o zi întrebă iarăși pe Otilia:
— Tu ce faci? Ca să știu! Poți să stai acum cât vrei, dar să știi că eu la primăvară repar puțin și închiriez casa. Nici nu e de tine odaia de sus. Mă mir de ce nu-ți iei în oraș o odaie mobilată!
Din toate cuvintele Aglaei rezulta că Otilia era socotită ca o străină tolerată. Otilia nu se aștepta la alte purtări din partea Aglaei și știa că nu trebuie să fie îngrijorată de viitor. Ar fi putut pleca oricând, însă ascultase sfatul lui Pascalopol și un instinct de inerție. Îi era greu să-l părăsească pe Felix, cu el împreună avea sentimentul că nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemeni, nu se hotăra să plece, de teamă să nu se despartă de Otilia, și nu îndrăznea nici s-o mai întrebe asupra intențiilor ei. Aștepta miracolul ca ea să deschidă gura. Lui Felix, Aglae îi făcu, ispititoare, o propunere:
— Dumneata, cum ești singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache, poți să-mi dai mie și stai la noi sau, dacă vrei, rămâi acolo, unde nu te supără nimeni și poți să faci ce poftești.
— Am să mă gândesc, zise Felix prudent, e posibil să fac serviciul militar.
Otilia se hotărî să ducă provizoriu pianul la o prietenă; nu din simț de proprietate, ci fiindcă fusese al mamei sale. O rugă pe Marina să-i găsească un camion. Marina, care era un fel de post telegrafic de interceptare, comunică intenția în casa Aglaei. Aglae nu protestă:
— Să și-l-ia, e al ei!
Aurica începu să plângă. Declară că pe ea a neglijat-o toată viața, că n-a avut o fericire în viață, că o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita. Mai curios era că nici nu știa să cânte.
— Dragă, zise agasată Aglae, pianul nu pot s-o împiedic să și-l ia. E prea de tot. Trebuie să-și câștige și ea o pâine cu el.
Marina destăinui Otiliei cele petrecute dincolo, și Otilia renunță să mai mute pianul.
— Uite, arătă ea instrumentul Aurichii, ți-l dau ție, dacă vrei. Aurica holbă ochii de surpriză, o sărută zgomotos pe Otilia pe amândoi obrajii și-i mărturisi patetic:
— Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră, și n-am aprobat-o pe mama. Sper că n-ai să ne părăsești, cel puțin așa curând. Te fericesc, în fond, că ești liberă și poți să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită.
Stănică nu spuse nimic Olimpiei de banii smulși de la bătrân. Toate temerile lui moș Costache trecuseră asupra sa. Ținea banii sub cămașă, pe piele, nu fără primejdie, fiindcă Olimpia se uita foarte scrutător:
— Dar ce-ai tu acolo, Stănică, de-ți stă cămașa așa umflată?
— Nimic, ce să am, a ieșit ea așa! Și Stănică își încheia strâns surtucul.
De când avea bani, din care nu cheltuia nimic deocamdată, Olimpia îl plictisea, iar când Olimpia începu să-i tot pună întrebări, care i se păreau, pe drept sau pe nedrept, indiscrete, o urî de-a binelea. Căută un pretext să se scape de ea. Începu s-o certe:
— Madam, te rog să nu mă spionezi. Eu sunt avocat, sunt mai mult ca un duhovnic. Cine-mi încredințează un secret îl înmormântează în mine. Pricepi? Mie mi se încredințează acte, acte, madam, de care depinde onoarea indivizilor, averea lor. Dacă dumneata umbli prin hârtiile mele și arunci, Doamne ferește, una pe foc, ai nenorocit un client și m-ai nenorocit și pe mine. În lucrurile mele să nu umbli absolut deloc. Îți interzic formal. De altfel trebuie să fac imposibilul să-mi găsesc un birou, ca să lucrez în liniște.
Ca să simuleze lipsa de bani, Stănică se făcu că cere împrumut Aglaei o sută de lei, se mulțumi cu jumătate, minți că a mai căpătat din altă parte și-și luă cu chirie două odăi, prin jurul Cișmigiului, mobilându-le, și punând afară o firmă aurită: Stănică Rațiu, avocat. Absenta tot mai des de acasă și, foarte adesea, lipsea chiar noaptea. Felix îl zări o dată la braț cu Georgeta, foarte radios.
Într-o noapte, Stănică veni acasă târziu de tot și, cam ațâțat de băutură, intră în dormitor cu o idee fixă, de mult nutrită, și cu dorințe conjugale. Olimpia dormea, horcăind ușor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se așeză pe marginea patului și o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.
— Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopții?
— Femeie scumpă! declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă și căută să adoarmă din nou.
— În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în brațe, tu ești tovarășa mea, tu ești prima mea dragoste.
— Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?
— Sunt un soț iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.
— Fugi de-aici, ești nebun? Lasă-mă să dorm! Stănică se-nfurie:
— Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreația, și când o femeie nu procreează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă lași să mă pierd în negura uitării, fără urmași, care să-mi poarte numele, nu mai ești, de fapt, soția mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate ești în neputința fiziologică de a-mi da un fiu, și cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e așa. Dumneata ești încă capabilă de a da fii și te sustragi îndatoririlor morale față de societate. Sunt sigur că ai recurs și la droguri, ca să distrugi sforțările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede și înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soția mea de facto, voi face ca, în curând, să nu mai fi nici de jure.
Zicând acestea, Stănică ieși pe ușă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, și neînțelegând bine ce urmărește Stănică, își închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneșă și adormi adânc. A doua zi nu-l văzu pe Stănică și se miră. Acesta nu veni nici la masa de prânz, nici seara, nici noaptea, nici două zile consecutive. Olimpia, îngrijorată, alergă la Aglae și se întrebă dacă nu i s-a întâmplat ceva lui Stănică, plecând cu chef de acasă. Dar Aurica, în turneul ei zilnic, îl văzuse chiar cu o oră mai înainte. Niciodată Stănică nu se supărase cu atâta obstinație. Olimpia își zise însă că o să-i treacă și așteptă iarăși, câteva zile, fără ca Stănică să apară. Atunci, îngrijorată de atâta nebunie, cum o socotea ea, descoperi cealaltă locuință a lui Stănică și-l prinse acolo:
— Ce este asta, Stănică? Glumă e asta, să lipsești atâta vreme de acasă?
Stănică luă un aer solemn:
— Doamnă, v-am spus că în urma încetării de fapt a conviețuirii noastre, prin însăși voința dumitale, am luat măsuri să ne despărțim legal.
— Se vede că te-a amețit cineva. Haide acasă și nu te mai maimuțări așa.
Stănică nu se îmblânzi, în ruptul capului, și Olimpia se întoarse, plângând, la Aglae:
— E nebun? zise Aglae, supărată. N-are ce mânca și face pe independentul? Ori a dat de bani?
De la Stănică veni un fel de scrisoare-notificare, în tonul acesta: „Stimată doamnă, Vă comunic și în scris ceea ce v-am notificat prin viu grai, că orice legături între noi au încetat, urmând ca să recurgem la despărțirea legală. Motivul este imposibilitatea în care mă aflu de a avea copii, care să-mi păstreze numele, imposibilitatea, probabil fiziologică, întrucât un copil s-a născut neviabil, agravată și de rea-voință și dovezi jignitoare de repulsie față de mine. De altfel, vă aflați și în culpa de neurmare a soțului în domiciliul conjugal, întrucât acest domiciliu se află de mult în strada… Etc. Este în interesul dumitale să tranșăm această chestiune, fără zgomot, prin consimțământul ambelor părți.
Vă salut cu mult respect, Stănică Rațiu”
— N-am avut noroc cu copiii și pace! se căină Aglae. Am să mă duc să-i dau una, să mă țină minte. Supărarea are și ea marginile ei. Să zic că i-ai făcut ceva. Bine! Oamenii se ceartă și se-mpacă. De ce nu l-ai luat și tu mai cu binișorul?
— Dar, mamă, zise Olimpia, plângând cu multă abundență de secreții nazale, dar nu i-am zis nici pis, pentru numele lui Dumnezeu, asta pică așa, din senin. Nu m-am certat cu el aproape niciodată. Să știi că are pe cineva și caută pricină de despărțire. Sunt rudele lui care-l tot îndeamnă să facă o căsătorie mai bogată. Doar i-ai văzut! Toți cu trăsuri, cu diamante.
Aglae se duse la Stănică:
— I-ascultă, omule! Ce te-a apucat? Ne râde lumea! N-am eu destulă supărare, de la o vreme încoace, cu Simion, cu Titi, cu Costache, mi-a mai venit și asta pe cap? Ce-ai cu fata? Spune-mi!
— Am explicat tot ce era de explicat!
— Fleacuri! Dacă Olimpia ți-a spus ceva, ori ți-a făcut vreo supărare, spune-mi să știu și eu, să știe și ea. Oamenii uită, nu se dușmănesc așa, fără sfârșit. Ce fel de recunoștință e asta? Te-am ținut aproape numai eu, atâta vreme, ți-am dat de mâncare și bani de buzunar, ți-am dat casă, ți-am dat tot ce-ai vrut, mai mult decât copilului meu, fiindcă n-ai avut nici o meserie. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plătești cu mofturi?
Stănică luă o atitudine demnă:
— Doamnă, nimeni mai mult ca mine nu cultivă recunoștința. Știu tot ce-ați făcut pentru mine și nu tăgăduiesc nimic, în mine se dă o luptă dureroasă între sentiment și datorie. Sentimentul îmi dă brânci către aceea care a fost soția mea și către dumneata care mi-ai fost ca și o mamă, iar datoria către societate mă îndeamnă să caut fericirea paternității, de care sunt privat de la moartea lui Relu. Îți voi păstra recunoștință eternă, iar Olimpiei respectul ce datoresc unei femei care mi-a fost scumpă. Dar nu insista, nu căuta să te folosești de slăbiciunea mea. Dumneata însăți ar trebui să mă încurajezi să fac ce fac.
Aglae se exasperă:
— Eu să te îndemn să lași pe Olimpia, după ce te-am luat zdrențăros?!
— Doamnă! protestă cu dignitate Stănică.
— Banditule!
Aglae și Olimpia consultară un avocat. Acesta le vorbi așa:
— Fără îndoială că doamna e aceea care are dreptate și soțul caută numai pricini de divorț. Motivele invocate sunt neserioase, în speță, fiindcă nu se pot controla. Dar ce puteți obține? Cel mult divorțul să se pronunțe în favoarea dumneavoastră, căci altă cale nu e. Nu puteți trăi cu un om hotărât să divorțeze, care vă va căuta mereu pricini de ceartă. Așa că în loc de a vă mai expune unor confruntări penibile, e mai bine să consimțiți. Altă cale, omenește, nu văd.
Bunul-simț al avocatului era evident, și Olimpia se decise să divorțeze. Bucuria lui Stănică fu așa de mare, încât, înduioșat, ceru învoirea să-și ia o ultimă oară adio de la acelea care-i fuseseră mamă și scumpă soție. I se răspunse că va fi aruncat pe ușă afară, cu sergentul, ceea ce îi dădu sentimentul că e o victimă.
Stănică se îmbrăcă din ce în ce mai luxos și, cerând deocamdată o trăsură de la rudele sale, trecu mândru de câteva ori pe strada Antim.
Felix așteptă ca Otilia să spună ceva, dar fata tăcea ca și mai înainte. I se păru nedelicat să mai deschidă vorba, acum când doliul era încă proaspăt. Fata ședea încuiată în odaie și părea că se plictisește. Îi era silă să iasă în oraș, îmbrăcată în negru, iar să iasă altfel o împiedica superstiția că făcea un rău. Se dăduse jos o dată, să încerce pianul, dar la prima notă se înspăimântă de ecoul gol, închise capacul și renunță. Acum își cercetă, stând în mijlocul canapelei, toate nimicurile din odaie și făcea mormane, pe categorii. Intră odată la Felix, cu o fotografie a ei, făcută la Paris:
— Asta ai văzut-o?
— Nu! E foarte reușită.
— Ți-o dau ție!
Felix stătu o clipă nedumerit, înfricoșat să mulțumească.
— Pentru ce mi-o dai? stărui el.
— Așa… Credeam că ții să ai fotografia mea.
— O fotografie se dă cuiva de care te desparți, ca amintire! Otilia își lăsă mâinile subțiri peste umerii lui Felix:
— Nu, nu, nu ți-am dat-o pentru despărțire. Mi-a venit așa să ți-o dau!
Felix îi sărută mâna ajunsă în dreptul gurii și Otilia îl atinse ușor cu buzele pe obraz. Tânărul se întoarse și apucă de mâini pe fată, într-un gest mai viu. Aceasta se apără blând:
— Felix, e păcat acum, să fim cuminți. Mai bine spune-mi ce făceai aici?
Felix îi arătă groasele tratate. Otilia se uită în unul, răsfoindu-l cu degetele ei subțiri, și zise:
— Trebuie că muncești foarte mult!
— Da, vreau cu orice chip să ies bine la examene!
— Și ai să fii mulți ani ocupat așa?
— Câțiva ani și din ce în ce mai mult. Cu toate astea, adevărata muncă productivă, științifică nu va începe decât după ce voi termina studiile. Am de gând să mă specializez, să devin un nume.
Felix privi cu hotărâre calmă, neorgolioasă pe Otilia. Aceasta își trecu degetele prin părul lui:
— E foarte frumos ceea ce faci tu, te admir. Când mă gândesc că alții la vârsta ta, chiar și fără să aibă viitorul asigurat, se țin de petreceri.
— Dacă ai ști, Otilia, de ce energie sunt în stare, de ce abnegație, dacă aș avea cui să închin această forță! Numai munca goală nu-mi ajunge, îmi trebuie dragostea.
— Dar dacă eu îți spun: nu te iubesc decât pe tine și, orice s-ar întâmpla, tu rămâi prietenul meu adevărat, ai putea să-ți realizezi idealurile?
— Ce să se întâmple?
— Știu eu? Parcă putem să facem tot ce ne trece prin cap?
— Putem! afirmă dârz Felix. Otilia îi încurcă părul:
— Poți tu, acolo, în studiul tău, în cariera ta bărbătească, dar sunt și alte lucruri, care nu se pot, în viață.
— Ce anume? Otilia schimbă vorba:
— Câți ani ai tu, Felix, acum? Douăzeci și unu și ceva! Nu? Felix consimți cu capul. Fata îl strânse, ușor, de gât:
— Tu știi că eu sunt mai bătrână decât tine? Da, ăsta este tristul adevăr!
— Și ce are a face? Crezi că… Asta e o piedică… În…
— Aș! N-am vrut să spun asta! Cât ești de bănuitor! Am spus doar că sunt bătrână.
— La vârsta asta? Dar ai fizionomia unui copil.
Otilia trecu în fața oglinzii și se contemplă. Observația lui Felix era întemeiată. Otilia avea fața neschimbată, de totdeauna, și nu părea mai mult de optsprezece ani.
— Tu nu cunoști viața, Felix, reluă Otilia ideea, pentru o fată, reușita în viață nu e o chestiune de studiu și de energie. Admir inteligența și voința ta de bărbat, dar astea nu sunt bune și pentru o femeie. Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!
— Ai dreptate, așa e, confirmă Felix, ea trebuie să placă bărbatului energic, ca să-i dea gustul de a lupta.
— Nu știu cui trebuie să placă, știu însă că o femeie ignorată de bărbat e un monstru. Privește la biata Aurica. Singura noastră formă de inteligență, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câțiva ani de existență, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului? Cinci, șase ani! Pe urmă, am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz, o să devin agitată ca Aurica, imposibilă. Când ai venit tu eram o fetiță, și acum, după atât de scurt timp, sunt bătrână. Tu nu te pricepi în lucrurile astea, Felix. Voi la douăzeci și unu de ani sunteți copii, și la treizeci de ani abia vă însurați. Când voi avea treizeci de ani însă, pentru mine a început declinul. Pascalopol (nu te supăra că-i pronunț numele) e cam de vârsta tantei Aglae, și el este elegant și cu suflet tânăr, și te asigur că place la multe femei, iar Aglae e o babă. Succesul nostru în viață e o chestiune de viteză, iubite Felix. Ah, ce rău îmi stă negrul, mă învinețește la față.
Otilia dădu să plece. Dar mai întâi întrebă:
— Tu ești ocupat, nu?
— Ai nevoie de mine? Sunt la dispoziția ta!
— Nu vreau nimic! Te-am întrebat dacă tu ești într-o epocă de studiu, când trebuie să citești mult, să lucrezi.
— Asta, da! mărturisi Felix.
— Ei, bine, lucrează, e singurul mod de a-mi face plăcere! Nu uita că mi-ai făgăduit că vei face carieră!
Otilia începu să împartă în dreapta și în stânga lucruri pe care nu le mai găsea utile (și aproape totul nu-i mai trebuia), și Aurica avu lotul cel mai mare din această distribuție.
— De ce-ți împarți lucrurile? întrebă Felix.
— Ce mai lucruri! Rochii vechi, sticle goale de parfum, ilustrate, mănuși, fleacuri de astea… O femeie nu are, propriu-zis, nimic, decât rochiile de pe ea. Și astea încă trebuie să fie de ultima modă.
Din pradă luă și Aglae. Purtând mănușile și ciorapii Otiliei, mândră de acest mic desfrâu senil, nu înceta de a ocărî pe fată, din două puncte de vedere: întâi că cumpăra numai lucruri scumpe, ca și când ar fi milionară, al doilea că nu e strângătoare și aruncă obiecte în bună stare. Plictisită de doliu, Otilia, îngenunchind într-o seară înainte de culcare în pat, se rugă în gând astfel: „Papa, tu știi bine că eu te iubesc, dar negrul nu-mi stă bine. Tu m-ai lăsat totdeauna să mă-mbrac cum vreau și m-ai apărat de alții, de ce vrei ca acum să-mi fie silă de mine? Pentru tine n-are nici o însemnătate dacă eu mă-mbrac în alb sau negru. Și într-un fel, și-ntr-altul tot tristă sunt fără tine.”
Otilia își făcu cruce și se culcă, iar a doua zi aruncă doliul și umblă după jurnalele de mode.
— Na, zise Aglae, zărind-o pe fereastră, ți-am spus eu că nu ține doliul! „Papa în sus, papa în jos.” Toate numai maimuțăreli. Se vede că i-a dat Costache bani pe furiș, că altfel de unde-ar avea?
În fond Otilia se plictisea și ar fi voit să iasă în oraș însoțită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix și-l întrebă într-un chip cu totul vag:
— Ce de mai citești! Ai să te-mbolnăvești.
Se aștepta ca Felix să răspundă: „Dacă vrei, pot întrerupe puțin lectura”. Însă Felix confirmă:
— Într-adevăr, am mult de lucru!
— Atunci, zise Otilia, te las să-ți vezi de treabă.
La masă, fata îl rugă să-i vorbească despre el, despre impresiile lui de la cursuri, ceea ce Felix făcea, cu oarecare prudență, nevoind să fie pedant. Dar era grav în pasiune și nu putea să-și ascundă tulburarea sub frivolități. Otilia îi spuse:
— Tu ai o profunditate care sperie o fată. Dacă ai ști ce proaste suntem noi, fetele!
— Te sperii pe tine?
— Nu pe mine! Sperii pe orice fată, în genere, fiindcă fetele nu văd departe și n-au cultul măreției, cum scrie în cărți.
— Mă ironizezi!
— Ah, nu! Vorbesc de fetele comune, dacă ai urmări să ai satisfacțiile mărunte. Sunt și fete sublime. Dar fetele admiră pe oamenii ca tine și merg după oameni ca Stănică.
— Mi-e indiferent. Nu voi iubi niciodată o fată seacă. Te iubesc pe tine, care ești frivolă numai în aparență, dar în fond ești inteligentă și profundă.
— Sunt și eu ca toate fetele!
Altă dată, Otilia chemă pe Felix lângă ea și-l supuse unui interogatoriu îmblânzit cu îmbrățișări:
— Felix, stai aici, gândește-te bine, și numai după ce te-ai gândit bine, atunci să-mi răspunzi. Să presupunem că noi doi ne-am căsători.
— De ce „să presupunem”?
— Fii serios și ascultă. Când un lucru nu e încă, se presupune. Ei bine, să presupunem că ne-am căsători, crezi tu că am putea face asta așa de curând?
— Pentru ce nu?
— Pentru că ești legat de studiile tale, fiindcă nu ești încă liber să faci ce vrei! Un tânăr ca tine are nevoie de oarecare libertate, câtăva vreme, ca să cunoască viața. E firesc. Dacă ne-am căsători acum, peste câțiva ani, când ți-ai face cariera, te-ai și plictisi de viața de familie.
— Niciodată nu mă voi plictisi de tine!
— N-am zis de mine, am zis de viața de familie. Când vei fi liber și vei începe să arunci ochii în jurul tău, atunci ai să te simți legat. O soție, așa îmi închipui, fiindcă n-am nici o competență, trebuie să fie totdeauna o ultimă alegere.
— Cauți fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubești. În loc să-mi spui neted.
— Ba te iubesc. Nu mă-ntrerupe. Și eu, și tu avem nevoie de puțină zburdălnicie, și-ți spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câțiva ani, și, cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studențește, până ce ni se va naște instinctul casnic. Felix dragă, te iubesc, dar vreau să mi se mai zică domnișoară, e așa de chic, să mi se dea ciocolată etc. Ia închipuie-ți – „Doamnă! Stimată doamnă!” (Otilia îngroșă vocea, imitativ) – e oribil.
— Otilia, dar n-avem nevoie să spunem la toată lumea că suntem căsătoriți, mai ales în străinătate, putem trăi ca niște adevărați boemi, să ne facem de cap. Însă căsătoria e un legământ tainic, care ne dă încredere la amândoi.
— Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria. Ai avut cazul celebrului Stănică.
— Dacă nu suntem căsătoriți, continuă Felix, nu putem sta nici alături unul de altul.
— De ce?
— Fiindcă… Fiindcă eu te iubesc… Fiindcă eu te iubesc cum trebuie să iubească orice om normal, se încurcă Felix. Și nu voi consimți niciodată să nu mă port leal cu viitoarea mea soție. Tu nu ești Georgeta!
— Nu sunt Georgeta, e sigur, dar iert pe Georgeta!
În altă zi, Otilia îmbrățișă iarăși pe Felix, în chipul ei copilăresc, și-l întrebă:
— Felix, gândește-te bine și apoi răspunde-mi. Dacă o fată ți-ar spune: am gust să cutreier lumea cu tine, să fac cele mai fantastice meserii, să ajungem dansatori în Mexic, ți-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunța la cariera ta, la studiile tale?
Tânărul o privi mirat:
— E cineva, zise el, care să-mi ceară, cu tot dinadinsul, așa ceva?
— Nu, Felix. Am pus și eu o întrebare nebună.
Otilia risipise într-atât lucrurile ei, încât odaia rămăsese aproape goală și nu se putea închipui că va mai putea sta mult, în astfel de condiții. Își strânsese lucrurile în două geamantane și alergă toată ziua prin oraș. Lui Felix îi lămurea că nu mai voia să stea multă vreme acolo, sub ochii Aglaei, care avea aerul că o ține de milă. Îl întrebă și pe el ce are de gând să facă.
— Dar asta, Otilia, depinde de tine. Dacă zici că mă iubești, atunci tu îmi vei spune ce să fac. Dacă nu…
— Ai dreptate! Te iubesc, nu te îndoi. Voi decide eu ce e de făcut.
Afară era primăvară timpurie, și zăpezile se topiseră inundând totul. Vrăbiile se lăsau în bandă să culeagă ceea ce găseau după moină. Un fior de energie trecea prin trupul lui Felix. Într-o seară de la începutul lui martie, Felix stătu până târziu, citind. Auzea alături pași în odaie, zgomot de lucruri mișcate. Apoi totul se potoli și i se păru chiar că ghicește stingerea lămpii. Târziu de tot, spre miezul nopții, auzi o scârțâitură a ușii de alături, pași ușori de picioare goale care merseră până în dreptul ușii lui.
— Felix, se auzi glasul șoptit al Otiliei, tu dormi?
— Nu!
— Stinge lampa.
Cu sentimentul unui lucru neașteptat, Felix suflă pe deasupra sticlei. Ușa se deschise și se-nchise la loc, și în slaba lumină aruncată de flacăra din sobă tânărul zări pe Otilia, cu picioarele goale, în cămașa ei lungă de noapte. Părea o păpușă mărită. Toată convorbirea se urmă mai în șoaptă.
— Dragă Felix, m-am gândit foarte bine, bine de tot. În interesul meu și al tău, acum nu ne putem căsători.
Dezolarea lui Felix se simți în întuneric, în destinderea mușchilor. Otilia îl strânse tare de gât, apropiindu-se de el.
— Nu ne putem căsători acum, am zis, dar mai pe urmă, da. Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine. Putem fi bărbat și soție și fără binecuvântarea lui popa Țuică.
Felix o luă în brațe (era foarte ușoară), o înăbuși în sărutări, primite fără împotrivire, apoi se așeză pe fotoliu, cu fața la pieptul ei:
— Otilia, șopti el, solemn, m-am încredințat. Ceea ce faci tu acum, numai o fată cu suflet fin putea să facă. Iartă-mă că am pus la îndoială dragostea ta și bunele tale intenții. Nu, nu trebuie să mă lași tu să fiu nedelicat. De acum încolo cred că vei fi odată soția mea și te voi aștepta oricând.
Otilia îl sărută o dată, apăsat, apoi sări în picioare.
— Știi ce? Vreau cel puțin, dacă tu ești atât de leal, să dorm noaptea asta la tine. Să văd cum e în patul unui băiat.
Se aruncă în patul lui Felix, ghemuindu-și picioarele subțiri în poalele cămășii, și tânărul o înveli bine și apoi merse el însuși și se-ntinse pe o canapea mică, lângă sobă.
— Otilia, șopti el, în chip de „noapte bună”, sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemnă în existența mea.
Dimineața Felix se sculă sprinten și privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tânărul își închipui că Otilia a trecut în camera ei, se spălă repede pe față, cântând, se pieptănă și ieși în geamlâc, să bată la ușa fetei.
— Otilio, Otilio?
Nu răspunse nimeni. Trase clanța și văzu că ușa se deschide. Înăuntru nu era nimeni, odaia aproape goală, geamantanele lipseau. Felix alergă ca un nebun pe scări, căută prin toate odăile și o descoperi pe Marina în bucătărie:
— Unde e domnișoara Otilia?
— Păi, nu știi? A plecat din zori, cu trăsura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.
Multă vreme Felix stătu într-o prostrație totală, apoi, venindu-și puțin în fire, simți nevoia să alerge, colindă străzile și Șoseaua, și, în sfârșit, se hotărî să meargă la Pascalopol. Acolo află că moșierul era plecat la Paris cu „domnișoara”. Peste două săptămâni primi o carte poștală ilustrată cu aceste rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor. Otilia”
De atunci Felix n-o mai văzu niciodată pe Otilia. Află numai că se căsătorise cu Pascalopol, pe care-l urî din nou. Războiul dădu lui Felix, peste câțiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii și comunicări științifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de persoane influente. Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu avu „fii”, dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte „un ritm nou”, fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, și acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de șantaj îl acuză că patronează tripouri și cercuri de morfinomani. Felix l-a întâlnit odată, și Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat:
— Bravo, știu că te-ai ajuns. Era și de prevăzut. Știi că Otilia nu mai e cu Pascalopol?
Felix nu îndrăzni să întrebe ce s-a făcut, dar așteptă totul de la limbuția lui Stănică:
— A divorțat de Pascalopol, după ce l-a tocat, și acum e prin Spania, prin America, nu știu pe unde, nevasta unui conte, așa ceva. Și aia s-a ajuns.
Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanța. Era bătrân de tot, uscat la față, dar tot elegant, și aproape nu mai semăna cu cel de altădată. Fălcile îi tremurau când vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
— Mă mai cunoști? Eu sunt Pascalopol!
După câteva vorbe banale, moșierul scoase din buzunar o fotografie care înfățișa o doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută, și un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era făcută la Buenos Aires.
— Nu știi cine e? întrebă Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci-șase ani!”
— Și… Și de ce v-ați despărțit?
— O! Pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictisește, era o chestiune de umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși. S-a căsătorit bine și-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus chiar că, dacă ar ști că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înșela cu dumneata. Mi-a spus aceasta… Dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.
Felix se închise în biroul lui și scoase vechea fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși. Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ținută cu un lanț, și curtea toată năpădită de scaieți. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din față, de o înălțime absurdă, înălțau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea ușă gotică avea geamurile plesnite. Felix își aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână și trăsese de schelălăitorul clopoțel. I se păru că țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la ușă și vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!”
SFÂRȘIT
{1} Sunt mișcată! (fr.)
{2} Da, fetițo, este chiar generalul tău (fr.).
{3} Nu e din vina mea. (fr.).
{4} „Sunt stranii seri în care și florile se-animă.
Prin aerul sensibil când trec păreri de rău, Și când pe valul unui suspin încet și greu, Cuvântul cel mai tainic pe buze-abia se stinge.
Sunt stranii seri în care și florile se-animă.
Și-n serile acelea merg blând ca o femeie” (fr.).
{5} Tinere prietene (fr.)
{6} Poți rămâne indiferent la o asemenea frumusețe? (fr.).
{7} Nu te sfii. (fr.).
{8} Trebuie să-l „inițiem”, neapărat! (fr.).
{9} Tânărul lefter (fr.).