Pe la începutul lunii august, după-amiază, Marina aduse de alături vestea că a venit Olimpia cu Stănică. Otilia informă pe Felix:
— Asta este cealaltă fată a tantei Aglae, și Stănică e bărbatu-său… Bărbat e un fel de a vorbi, nici nu sunt căsătoriți. Și ce vrea? întrebă ea pe Marina.
— A născut copilul, și acum încearcă din nou, poate or îndupleca pe bătrân.
— Să vezi ce scandal are să fie! se bucură Otilia. Moș Simion nu consimte să dea fetei nici un fel de zestre, are fel de fel de gărgăuni în cap, iar Stănică, după ce a scos-o pe Olimpia din casă, nu vrea în ruptul capului să se cunune. Aș dori s-o vezi pe Olimpia… Sunt amândoi o pereche senzațională.
— Vor să vină aici mai pe seară, așa mi-a spus cocoana Aglae, dădu Marina un supliment de informații, când o veni și domnul Pascalopol. Zice că așa poate se rușinează bătrânul de el. Acum stau ascunși în odaie la domnișoara Aurica.
— Ce rost are, își dădu Felix cu părerea, să fie amestecat Pascalopol în afacerile astea? Nu se supără?
— Aș! Nu-l cunoști pe Pascalopol. E de o răbdare nemaipomenită, și mai cu seamă îi place să fie consultat. E politicos cu tanti Aglae și cu toți, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. N-are pe nimeni.
Într-adevăr, mai târziu, când toți erau strânși în salon (afară plouase) și Simion își broda perna în semiîntuneric, ușa se deschise, și un bărbat și o femeie, tineri amândoi, apărură. Aglae și Aurica întoarseră capul, simulând surpriza.
— Olimpia! Tu ești? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuși o ușoară supărare.
Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică. Cei doi salutară pe toți, și de departe și pe Simion, care se mulțumi numai să mormăie, fără să scoată capul din gherghef. Pascalopol se înclinase ceremonios în fața Olimpiei.
— Sărut mâinile, doamnă Rațiu! Și-i duse vârful degetelor la gură.
Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion și cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. Era măslinie la față și cam planturoasă, și câțiva peri îi conturau o ușoară mustață. Sprâncenele, ca și la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului. Stănică, în schimb, era roșu la față, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare și negru, foarte creț și cu mustața în chip de muscă. Un guler tare și înalt ținea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-ecrue deschis și Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei și de ridicola dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul. Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic și declamator, iar Olimpia, moale, sentențios și cu o mare convicțiune.
Aglae deschise focul:
— Ar trebui să fiu supărată pe voi, Olimpio. Niciodată nu s-a întâmplat în familia noastră asemenea rușine. Trebuia să vă gândiți bine înainte de a face pasul ăsta. Stați împreună de un an, aveți copil și trăiți ca păgânii. Să nu vrei tu, Stănică, să faci cununia!
— În fața lui Dumnezeu, declamă clamoros Stănică, suntem uniți pe vecie. Numai moartea ne va despărți.
În vreme ce Aglae vorbea, moș Costache o privea țintă, însușindu-și cu fizionomia toată atitudinea ei reprobatoare. Când însă luă cuvântul Stănică, ochii îi fură atrași ca de un magnet în direcția acestuia și acum bătrânul se exalta mult de ideea uniunii libere.
— Stănică, declară solemn Olimpia, nu-și poate lua sarcina unei familii fără să aibă capital, ceva, cât de cât.
— Ce e al vostru e pus deoparte, făgădui Aglae. Olimpia strâmbă din nas:
— Până atunci trebuie să trăim, avem greutăți. Stănică aleargă toată ziua, săracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujbă, dar până acum…
Stănică aruncă tuturor o privire mândră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia.
— Poate o să vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, să încerce să-ți găsească ceva, cum are dumnealui relații…
Simion, Aurica, Olimpia și Stănică întoarseră automat capul spre Pascalopol, ca și cum din partea lui venea o propunere precisă. Acesta zise simplu:
— Am să-ncerc!
— Oricum ar fi, eu nu înțeleg să fiu nedreptățită, continuă Olimpia. Sunt cea mai mare din surori și nu-mi dați ce mi se cuvine.
— Eu mă gândesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru, tună Stănică. Pentru mine nu vreau nimic, decât pe ea!
— Simion este de vină în toată afacerea asta, aruncă Aglae o privire mânioasă spre bătrânul cu broboadă, care lucra mereu ca și când n-ar fi auzit nimic, nu vrea, și nu vrea. Dacă vă punea casa pe numele vostru de la început, n-aveam atâta supărare! Lui să-i vorbești și cu el să vă descurcați.
— Mamă, interveni Olimpia cam cu supărare, dacă nu vrea tata, eu nu pot să-l fac să mă iubească în silă, puteai să ne dai dumneata, din partea dumitale.
Aglae se încruntă, iar Aurica privi cu dușmănie la Olimpia.
— Ba asta nu, dragă! Am pe Aurica, pe care trebuie s-o mărit, și pe Titi; nu pot să-i las pe drumuri. Tu trebuia să ai răbdare până o scoteam la un fel cu păcătosul ăsta.
Simion ridică numai capul, și buzele îi tremurau cu intenția parcă de a spune ceva, dar tăcu. Moș Costache, înfricoșat de a trebui să ia vreo atitudine, lăsase capul adânc spre cheseaua cu tutun. Atunci Pascalopol luă cuvântul împăciuitor:
— Nu e bine să mergeți prea departe. Lucrurile se pot aranja. Ce zici, domnule Simion?
Simion avu o tresăritură, apoi spuse repede:
— Nu e fata mea!
Aglae râse cu dispreț.
— Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a înnebunit cu prostia asta! Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion, încât afirmația păru lui Felix bizară. Mai târziu, o întrebă pe Otilia, și aceasta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion, fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimțea, nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia și orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că în rezistența bătrânului e un resentiment față de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:
— O faci să sufere degeaba pe… Domnișoara… pe doamna Olimpia… Te-a supărat cu ceva, poate… În împrejurări de acestea, se uită totul.
— Nu e fata mea! strigă aproape Simion, cu un glas nebănuit și, fără să se miște din loc, se făcu roșu la față.
— Acum iar se irită, observă Aglae cu nuanța indiferentă cu care prevestești o ploaie.
Olimpia tremură puțin buzele, scotoci în corsaj o batistă și izbucni deodată într-un plâns zgomotos.
— Doamne, Doamne, zise Pascalopol cu multă delicatețe, nu sunteți cuminți deloc.
Stănică, luând o atitudine nobilă, se ridică în picioare:
— Domnule Tulea, câtă vreme șade sub același acoperământ cu mine, Olimpia e sub protecția mea, și nu permit, înțelegi dumneata…
Moș Costache se ridică repede de la masă, cu aerul că are treabă în odaia vecină, iar Aglae făcu desperată semn lui Stănică să tacă. Acesta însă se aprinsese.
— Să jignești pe aceea care în fața lui Dumnezeu este soția mea și mama fiului nostru!
Vânăt la față, Simion sări în picioare așa de iute, că broboada îi căzu de pe umeri, și, de furie, făcu spume la gură:
— Ești un pungaș, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, ești un pungaș.
Și căuta cu ochii ceva să arunce. Negăsind, luă ghergheful și, într-o clipă, îl făcu bucăți, sfâșiind cu înverșunare etamina. Apoi rămase așa tremurând din tot corpul. Toți tăcuseră și nu se mai auzea decât plânsul cu sughițuri al Olimpiei. După o pauză lungă, Aglae zise autoritară lui Simion:
— Bea puțină apă!
Aurica se ridicase și întindea un pahar de apă bătrânului, care-l luă docil și sorbi din el.
— Iar voi, se îndreptă Aglae către cei doi, plecați acum. O să văd eu ce fac cu ăsta.
Olimpia ieși suspinând, iar Stănică o urmă țanțoș, după ce dăduse ceremonios bună seara. Simion, calmat cu aceeași repeziciune cu care se înfuriase, cu aerul chiar de a nu ști ce s-a întâmplat, privea mâhnit la ghergheful lui și la ghemele de lână risipite pe jos și se aplecă să și le culeagă. Otilia se repezi și-i adună toate lucrurile, punându-i-le pe măsuță.
— Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Îți dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!
— Îmi dai altul? spuse Simion încântat și senin. Bine, atunci să-mi dai!
— Du-te și te culcă, Simioane, porunci Aglae, că e târziu și te-ai enervat. Lasă, că brodezi tu și mâine.
Bătrânul se îndreptă supus spre ușă, condus de Otilia.
— Simion, continuă Aglae după ieșirea lui, e încăpățânat ca un catâr, dar tot o să dea. Trebuie lăsat în apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta să înțeleagă să nu mai vină pe aici ca să-l irite. Stănică s-a luat după ea. Dacă-l lași în pace pe Simion, fără să-i bați capul, se înduplecă.
În vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasă, se întorcea pe portița din fund, auzi în întuneric o șoaptă bine articulată.
— Otilio, Otilio!
— Cine este? întrebă ea puțin cam speriată.
— Eu sunt!
O umbră se apropia din direcția chioșcului și Otilia recunoscu pe Stănică.
— Ce faci aici? Unde ai lăsat-o pe Olimpia?
— Mă așteaptă în stradă. Vreau să te rog ceva. Dă-mi douăzeci de franci împrumut. Nu trebuie să știe nimeni. Nu vreau să umilesc pe Olimpia și să mă cobor până la părinții ei denaturați. Când n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii.
Stănică spusese aceste cuvinte cu o petulanță în care nu se ghicea nici un soi de depresiune, privind nerăbdător înspre poartă.
— Să văd dacă am, zise Otilia, așteaptă-mă aici.
Otilia se urcă sus în vârful picioarelor și se întoarse repede.
— Uite, zise, îți mai dau încă o dată, dar să știi că nu mai am. De atâtea ori v-am dat la amândoi.
— Bine, bine, mulțumesc, răspunse Stănică, luând banii. Unde șade Pascalopol?
— Dar ce-ai cu el?
— Vreau să-i mulțumesc fiindcă se ocupă de noi.
— Stănică, îl imploră Otilia, lasă-l în pace pe Pascalopol, prea îl sâcâie toți. Nu știu unde stă.
Stănică ar mai fi voit să spună ceva, dar se auzeau pașii celor dinăuntru, care coborau pe scări. Fugi repede spre poarta de din dos și ieși în stradă prin curtea cealaltă.
În seara următoare, Pascalopol, în vizita obișnuită la Otilia, primi din mâinile unui comisionar o scrisoare închisă, în care citi următoarele: „Stimate domnule Pascalopol, Clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive pentru viața mea și răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gândit ore întregi până să iau condeiul în mână și, în sfârșit, m-am decis să apelez la inima dumitale nobilă, care înțelege toate. Existența mea este un martiriu închinat la două ființe dragi: Olimpia și fiul meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea hrăni familia anemiată și debilă. Nu voi face apel la părinții denaturați niciodată. Te rog pe dumneata să fii așa de bun să-mi împrumuți o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie. În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existență și te rog să ocrotești familia mea.
Cu mii de mulțumiri.
Stănică Rațiu”
Pascalopol citi scrisoarea, privit în tăcere de ceilalți și așteptat de comisionar, și ar fi voit să râdă în tihnă. Se stăpâni. Nu era deloc înșelat asupra caracterului lui Stănică și, deși disprețuitor pentru sumele mici de bani, avea totuși disciplina sufletească de a nu se lăsa păcălit. Îi veni gândul fugitiv de a citi măcar scrisoarea celorlalți. Se feri să nu înfurie însă pe Simion, deși i-ar fi plăcut să agaseze puțin pe Aglae. Când însă văzu pe Otilia, care îl privea îngrijorată, își dădu numaidecât seama că ar fi umilit-o, scoțând în evidență micile escrocherii pe care le îngăduia din cauza ei. Scoase portmoneul și dădu comisionarului banii, iar scrisoarea o vârî în buzunar.
— Este vechilul de la moșie, minți el celorlalți, care a venit și-mi cere să cumpere niște materiale.
Evident, Stănică nu se sinucise, dar nu disprețui să apeleze și la „părinții denaturați”, în numele „fiului” său de o lună. Simion refuza casa și se uita urât numai când era și Olimpia de față, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braț, îi lăuda zgomotos lucrările și-i smulgea câțiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna și cu apelativul „mamă”. Stănică ciupea câte ceva de la cine-i ieșea în cale, chiar de la Marina. Acesteia însă îi cerea o cotă mai mică:
— „Tanti” Marina! Dă-mi doi lei.
— N-am, fugi de-aici, n-am decât o băncuță. Îl prinse într-o zi chiar pe Felix, singur acasă.
— Nu-i nimeni? întrebă el, simulând desperarea.
— Nimeni!
— Ce ghinion! Soția mea e grav bolnavă, și n-am un ban în casă. Mă-mpușc. N-ai dumneata măcar cinci lei?
Însă victima de predilecție a lui Stănică era Aurica (în onoarea ei își numise copilul Aurel), admiratoare în general a oricărui bărbat și îndeosebi a acestuia, pentru vigoarea și îndrăzneala lui. Stănică, în numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în brațe și o săruta viguros pe amândoi obrajii. Apoi intra în materie:
— Cumnată, viața mea e un lung martiriu!
— Vai, domnule Stănică, un bărbat ca dumneata învinge totul în viață.
— Și totuși sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
A „reda libertatea” era o formulă ce umplea de mare îngrijorare pe Aglae, care vedea cu groază pe Olimpia întoarsă acasă cu rușine și cu un copil. Dar situația Olimpiei se amelioră pe neașteptate, și tot grație lui Stănică, fără ca acesta să fi avut intenția expresă.
Stănică veni într-o zi abătut în odaia cu pernele, în care lucra Simion. Aglae, văzându-l pe geam, intrase și ea.
Fără să spună nimic, Stănică se așeză pe sofa, își desfăcu puțin vesta și se întinse pe spate cu o mână pe frunte și una în dreptul inimii.
— Dar ce ai? îl întrebă Aglae, incredulă, în vreme ce Simion, hipocondru, îl privea cu neliniște.
— Sunt bolnav, sunt grav bolnav, șopti cu întârziere Stănică și, vârând cu încetineală mâna în buzunar, scoase o batistă mare, pe care o întinse spre Aglae, fără să privească.
— Ce e cu batista?
— Mamă, te rog s-o uzi în apă rece, s-o pun la inimă.
— Ești bolnav de inimă? întrebă speriat Simion, apropiindu-se.
— Da.
— Și eu cam sufăr de inimă, mărturisi Simion. Ce simți? Aglae se răsti la bătrân, aducând totuși batista udă lui Stănică:
— Fugi de-acolo cu boala ta de inimă. Iar începi cu prostiile. Dar tu, se adresă ea ipoteticului ginere, de unde până unde, că nu te-am mai auzit?
— Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trăit. Am ascuns boala, ca să nu amărăsc pe Olimpia, să nu-i dezvălui viitorul întunecat. Am fost nobil, dumneavoastră nu m-ați prețuit. Supărările mi-au agravat boala.
— Te doare? insistă Simion.
— Nu mă doare, am palpitațiuni înspăimântătoare și leșinuri. Pune mâna, să vezi!
Și Stănică luă mâna lui Simion care i se întindea și o puse în dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie și zise îngrozit:
— E bolnav. Îi bate, cum îmi bate și mie câteodată.
— Când n-oi mai fi, urmă Stănică cu glasul stins, vă rog să aveți grijă de Olimpia, pe care am adorat-o, și de fiul nostru. Regret că n-am putut prin muncă să-i las o situație clară, ăsta a și fost motivul pentru care am insistat atâta să-i faceți Olimpiei foaia dotală… ar fi avut o casă unde să se adăpostească…
Simion tuși puțin, dar nu se mai irită.
— Aș dori să pot să mai trăiesc câteva săptămâni, mai adăugă Stănică, spre a-i da un nume.
— Stănică, zise Aglae autoritar, incredulă în fond, dar întrevăzând cu îngrijorare o ipoteză posibilă a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, să faci bine să nu mai lungești… Cununați-vă odată, măcar civil, și isprăviți… ne râde lumea… Am să vă dau și eu câte ceva… ai auzit, Simioane, dă-le casa și nu te mai încăpățâna.
Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protestă. Stănică făcu gestul de a-și aduna puterile.
— Îi aduc actul redactat. O semnătură numai, și restul mă privește pe mine.
Totuși Simion nu se dădu învins cu una, cu două. Stănică venea aproape zilnic și, din bolnav, devenise un compătimitor al bătrânului, pe care îl întreba serios:
— Dumitale cum îți mai merge?
Îi adusese chiar niște pretinse doctorii, din care Simion apucase să ia pe furiș, până ce-i fură aruncate de Aglae. Între patru ochi, Stănică merse și mai departe.
— Eu înțeleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat și ca om, am întâlnit atâtea cazuri. O greșeală de tinerețe a nevestei, pricepi dumneata, o mică infidelitate, pe care un suflet generos o iartă… Se naște un copil legitim, după acte, dar pe care instinctul de tată îl respinge… Îți spun dumitale, Olimpia nu-ți seamănă deloc, nici la temperament… Însă ce sunt eu de vină? În fața legilor, Olimpia este fata dumitale, și eu trebuie să-i dau o reparație… Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un îndemn la lucru, deschizătorul unui țel în viață.
Prin astfel de complicitate insidioasă cu ideile fixe ale lui Simion, Stănică câștigă mai mult decât prin implorări și declamații. Stănică începu să ducă pe Simion prin oraș și să-l trateze cu bere prin grădini (bătrânul nu avea mai niciodată bani proprii) și să-i aducă în casă fel de fel de indivizi, spre a le arăta „galeria de pictură”. Aceste purtări schimbară într-atât opinia lui Simion despre Stănică, încât când Otilia și Felix porneau la moșia lui Pascalopol, toată lumea în casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca de un eveniment iminent.