Când, pe toamnă târziu, Felix, acum student în anul întâi la Medicină, se găsi întâmplător în casa Aglaei, Aurica nu uită să-l atragă în punctul ei de vedere.
— Nu-mi explic, insinuă ea, cum poți dumneata, un tânăr așa de distins și de familie bună, să ieși pe stradă cu o destrăbălată ca Otilia.
— Otilia e foarte cuminte! protestă Felix.
— Nu știi dumneata toate, se încăpățână ea. O vede o lume întreagă hârjonindu-se cu fel de fel de tineri. Dac-ar ști Pascalopol, care moare după ea!
— Otilia urmează Conservatorul și are, se-nțelege, colegi cu care stă de vorbă. Nu e nimic extraordinar în asta.
Aurica luă un aer de compătimire:
— Cum vă amețesc unele nebune pe voi, bărbații! Apoi oftă: N-am avut darul ăsta! Poate azi eram și eu altfel!
Tocmai atunci pică Stănică, din ce în ce mai asiduu în casa Aglaei, cu care părea a se-nțelege foarte bine. Era mai roșu la față și renunțase la orice boală.
— Nu știți noutatea, vesti el tare, acum am aflat-o de la contabilul lui Pascalopol. Pascalopol se logodește cu Otilia.
Se produse atunci o reacție neașteptată. Aurica se făcu galbenă, apoi începu să tremure din toți mușchii feței și, în sfârșit, izbucni într-un plâns ridicol, cu sughițuri ascuțite. Se aruncase pe canapea și, cu batista la ochi, scâncea, după aceea, comprimându-și fața, ieși ca o nebună din odaie și-și duse în camera ei, vecină, ecourile plânsului.
— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Aglae, atrasă de zgomot. Stănică repetă știrea.
— Proastă ești tu, Aurico, vorbi Aglae suspinătoarei prin ușa deschisă, să-ți faci sânge rău pentru o dezmățată!
— N-am avut noroc, se căină Aurica printre sughițuri.
— N-ai avut îndrăzneală, fiindcă te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege ceva. S-o găsi cineva să deschidă capul lui Pascalopol.
— E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecințelor. Trebuie împiedicat și moș Costache, observă Stănică.
Aglae făcu un gest de dispreț.
— Costache se uită numai în ochii ei. E în stare, Doamne iartă-mă, de toate năzbâtiile.
Felix ar fi râs în altă împrejurare de plânsul așa de naiv invidios al Aurichii. Îl împietrise însă știrea logodnei Otiliei, pe care o credea adevărată. Comunicând Otiliei scena din casa Aglaei, aceasta zâmbi dând din umeri.
— Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevărat. Dar poți să-ți faci o idee de ura lor. În curând, sunt sigură, o să te vâre și pe tine în chestiune.
Curând după aceasta, feciorul anunță lui Pascalopol pe domnul Stănică Rațiu. Moșierul făcu o mișcare de plictiseală și ar fi trimis vorbă că nu e acasă, dacă Stănică, venind strâns îndărătul feciorului, n-ar fi pătruns în odaie înainte ca acesta să fi sfârșit mesajul. Pascalopol întrebă din ochi pe Stănică asupra rostului vizitei, întinzându-i o cutie mare de țigări de foi, dar arătându-se mereu preocupat de alte lucruri. Stănică ședea pe marginea scaunului.
— Și eu și soția mea vă păstrăm, începu el, domnule Pascalopol, o recunoștință neștearsă pentru generozitatea cu care ne-ați ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu. De aceea, mi-am zis că, oricât sunt la mijloc legături de rudenie, trebuie să răspund și eu printr-un gest leal și să vă atrag atenția asupra unei primejdii. Mi s-a spus că vă logodiți cu domnișoara Otilia.
Pascalopol întrerupse cu vioiciune:
— Cine ți-a spus asta? Domnișoara Otilia?
— Nu. Vedeți, lumea vorbește. Pascalopol se posomorî din nou.
— Domnișoara Otilia, continuă Stănică, este o fată foarte simpatică, dar știți, educația ei a fost fatalmente neglijată. Moș Costache e om bătrân, nu poate s-o supravegheze, n-are interes, în definitiv.
— Pentru ce n-are interes? întrebă serios moșierul. Stănică își pierdu puțin cumpătul.
— Pentru că, cred că știți, poate, Otilia nu e fata lui, e o…
— Domnule Rațiu, observă Pascalopol cu reproș, ești un om cu cultură, un avocat, nu înțeleg cum poți vorbi astfel de lucruri. Credeam că vii să-mi spui ceva serios.
— Depinde de cum vedeți chestiunea. E foarte serios. Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlnește c-un tânăr, mâine cu altul, o fată greșește ușor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinațiuni… Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnișoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepție. Înțelegeți, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.
Pascalopol lovea nervos în birou cu coada unui cuțit de tăiat hârtie.
— În definitiv, cu ce scop îmi spui toate astea? întrebă el, ridicându-se.
— Dar… ca să vă servesc, din recunoștință, până nu e prea târziu.
— Îți mulțumesc, zise scurt Pascalopol, acum sunt ocupat. Și trecu în altă cameră, încuind ușa după sine. Stănică mai rămase puțin pe scaun, examinând suprafața biroului. Luă în mâini o carte de vizită, o hârtie scrisă la mașină, un plic cu antet, le examină și le puse la loc, apoi scoase din cutie două țigări de foi și se ridică. La ușă se opri și, răzgândindu-se, se întoarse și mai luă încă două țigări.
Pascalopol, întors de la moșie, își reluase de mult obiceiurile și, fără a-și exagera primejdiile din partea lui Felix, venea aproape în fiecare zi la moș Costache. În seara aceasta nu veni. Pe fața Otiliei, Felix citi o umbră de preocupare. A doua zi, Otilia ieși în oraș. Întors de la Universitate, Felix o găsi stând turcește pe sofaua ei, cu genunchii strânși în brațe și cu bărbia rezemată pe genunchi.
— Sunt foarte plictisită! Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber! Aș vrea să fiu băiat.
— Nu vrei să-mi spui ce ai? o întrebă Felix, blând.
— Nimicuri, niște mizerii, de ce să le mai știi și tu. Atâta îți spun, că vreau să plec de aici.
Felix se îngrijoră din nou.
— Unde vrei să pleci?
— Oriunde. Și cu tine aș pleca.
— Otilia, se exaltă Felix, fac pentru tine tot ce-mi spui. Știi că am oarecare venit, o casă, vei fi… Sora mea, dacă vrei așa.
Otilia începu să zâmbească și mângâie matern și cu vârful degetelor subțiri obrazul lui Felix.
— Sunt o nebună, Felix, nu trebuie să te iei după mine. Tu nu ești încă major, deși papa ne-ar da voie să facem orice năzbâtii, să ne așezăm și-n lună. Însă ar vorbi lumea pe seama ta. Tu trebuie să fii liber, să muncești. Altfel, îți ratezi cariera. Am să-l rog pe papa să se mute de aici.
Otilia se ținu de cuvânt și, copleșind pe moș Costache cu mângâieri, începu să-l roage:
— Papa, să ne mutăm de aici, te rog, ai unde. Felix e prea departe de Universitate, și ar avea nevoie de o cameră mai bună, să-și primească colegii. Și eu mă duc greu la Conservator. Ai casa din strada Știrbey Vodă. Doar Felix plătește.
Gâdilat de brațele Otiliei, moș Costache rezista moale, cu vocea lui răgușită.
— Are să fie cam greu, pierd un venit…
— Papa, te rog, hai să ne mutăm.
Moș Costache spuse Aglaei noua hotărâre. De altfel, își făcuse socoteala că ar putea să închirieze casa din Antim mai scump decât cealaltă.
— Cine ți-a dat ideea asta? se răsti aceasta. Luat repede, Costache mărturisi:
— Otilia. E departe de Conservator.
— E departe de bărbați, îl parodie Aglae. N-ai să lași casă bună, bătrânească, pe mâini străine. Atât îți spun!
Moș Costache nu îndrăzni să scoată nici un cuvânt și, când Otilia îl îndemnă din nou să se mute, căută să iasă din încurcătură cu un:
— Să vedem! Să ne mai gândim. Nu e nici un zor! Ostilitatea Aglaei se îndreptă încet, dar sigur și în direcția lui Felix, așa cum prevăzuse Otilia. Tânărul o constată în mici lucruri, în aparență neînsemnate. Întâi nu mai fu rugat să pregătească pe Titi pentru corigență, fiind înlocuit cu Stănică, a cărui pedagogie gălăgioasă, plină de invective împotriva școlii, se dovedi mai pe placul lui Titi. Apoi văzu că Aglae avea un chip special de a-și arăta invidia într-o privință oarecare, și anume, tăgăduind cu autoritate că ceva se întâmplase sau se va întâmpla.
— Ce faci, zisese ea lui Felix, cu un dispreț intenționat, prefăcându-se că uitase planurile acestuia, nu-ți cauți o slujbă? Ca orfan, găsești mai ușor. Să ai și dumneata un mic rost în viață.
— Urmez Facultatea de medicină, vesti Felix jignit. Aglae afectă a nu-l lua în serios:
— Aș, facultatea, asta e pentru băieți de bani gata. Îți găsește el, Costache, vreun rost pe undeva.
Felix se temu ca Aglae să nu înrâurească pe moș Costache și ca acesta să nu fie cumva în stare să-l împiedice, măcar nedându-i cele trebuitoare. Dar moș Costache, ca de obicei, nu numai nu-l stânjeni, ci părea mândru de împrejurarea asta, și, mai târziu, primi pe colegii tânărului cu mimica lui particulară, însă cu o desăvârșită îngăduință. Numai când Felix avu trebuință de bani pentru înscriere, moș Costache se fâstâci, întrebă dacă nu se poate mai târziu, sfătui pe tânăr să ia din altă parte, că găsește el pe urmă. Cum Felix nu avea nici un „altă parte”, înfățișă cazul Otiliei, care făcu ceea ce făcuse și altă dată. Pretinse a avea ea o metodă sigură, merse prin oraș și aduse bani, cu sfatul de a nu pomeni nimic nimănui. Felix deveni bănuitor. Titi se înscrisese mai departe la liceu, după ce dăduse corigența, și frecventa cursurile îmbrăcat în uniformă ca un ofițer. Și el începuse a-l irita pe Felix cu această convingere nestrămutată că Felix nu va urma mai departe studiile.
— Acum ce faci? îl întrebă el.
— Mă voi înscrie la Universitate. Titi tăcu neutru, apoi spuse convins:
— Mama zice că ai să-ți cauți o funcție!
Când Felix se înscrise cu adevărat la Universitate, Aglae păru consternată.
— Tu nu supraveghezi deloc pe băiatul ăsta? zise ea lui Costache.
Stănică deplânse soarta intelectualilor și se jură că, dacă ar fi avut din nou vârsta lui Felix, s-ar fi vârât la un meșteșug. Lucrul fiind iremediabil, Aglae începu și ea să compătimească viața medicilor, să dea pilde de mizerie, să dezguste în orice chip pe Felix. Nu trecu mult și Titi nu mai merse la liceu și apăru într-un costum civil măiestos, cu lavalieră. Taina se lămuri pe dată. Titi era prezentat ca „student” la belle-arte, unde într-adevăr se înscrisese, pretinzându-se că a terminat liceul. Acum Aglae, până mai ieri detestatoare a mâzgălelilor lui Simion, se mărturisea o admiratoare aprinsă a artelor.
— N-am vrut, zicea ea, să împiedic vocația lui Titi. Să-și cultive talentul în liniște, că îngrijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naște cu un dar ca al lui.
Acestea fiind spuse față de toți, Otilia făcu cu ochiul lui Felix. Aglae o observase.
— Și dacă mi-o ajuta Dumnezeu, adăugă ea înțepat, am să-l însor și să-l așez la casa lui, ca să nu cadă pe mâinile unei dezmățate.
Ironia soartei făcu ca tocmai „dezmățata” să deștepte instinctele erotice ale lui Titi. De la o vreme, acesta venea din ce în ce mai des în casa lui Giurgiuveanu, căutând în chip învederat pe Otilia. Lipsit de elocuțiune și de idei, el se așeza în apropierea fetei și zâmbea tăcut, căutând cu dificultate un prilej de convorbire. Totuși, aceste vizite dese erau surprinzătoare din partea lui Titi, care nu ar fi mers singur în casa cuiva, sub nici un chip. Titi se lăsa îmbrăcat după gustul Aglaei, se mișca după ordinele ei și refuza să facă altceva, pe dată ce citea negațiunea în ochii ei. Acum Titi părea nervos și-și înghițea, când vroia să vorbească, prea des, saliva.
— Ce faci? întrebă el deodată, așezându-se lângă Otilia.
— Tu nu vezi? Cos, răspunse Otilia, fără să-și ridice capul, ca unui copil mic.
Câteodată Titi ședea așa de mult, rumegând o intenție obscură și urmărind toate gesturile acesteia, încât Otilia se agasa și se ridica să plece în odaia ei. Titi o urmărea docil și acolo și se posta în pragul ușii.
— Titi, tu n-ai nici o ocupație?
— Nu! răspundea naiv Titi, urmărindu-și gândul neexprimat. Un instinct de fată însă făcea pe Otilia ca față de Titi să-și supravegheze gesturile ei, așa libere și de nepăsătoare, de obicei. Titi începuse să fie congestionat la față, distrat, și Aglae, bănuind pricina, îl îndemna să plece de acasă. Stând pe bancă chiar alături de Otilia, fiind de față și Felix și vorbind cu toții despre colegele lor, Titi, râzând chinuit, apucă stângaci brațul gol al Otiliei.
— Dar stai frumos, Titi, ce ai? se irită aceasta și privi semnificativ în ochii lui Felix.
Titi puse lui Felix, între patru ochi, o întrebare care-i sui acestuia tot sângele la cap:
— Ascultă… Tu ești bine cu Otilia… Spune drept… Se pretează?
— Cum poți jigni pe Otilia, se indignă Felix, presupunând asemenea lucruri? Otilia e o fată cuminte.
Titi mestecă saliva, preocupat și incredul:
— Mama spune că a văzut-o cu mulți.
— Nu e adevărat, nu e adevărat! negă Felix aprins. Într-o zi însă, Titi, după o lungă ședere nemotivată în apropierea Otiliei, care citea, îndrăzni un gest oarecare de concupiscență, care irită pe fată.
— Ești nebun, Titi, țipă ea, pleacă de aici!
Țipătul ei fu auzit indirect de Aglae, care se mânie foc, însă nu pe Titi, ci pe Otilia. Ea își vărsă toată ciuda față de moș Costache, fiind sigură că Otilia o auzea dintr-o odaie alăturată:
— Nici n-a pus mâna băiatul pe ea. Și dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieții de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele.
Otilia apăru pe ușă cu coama mânioasă, cu ochii încărcați de fulgere.
— Papa! strigă ea, ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calcă pe aici.
Moș Costache holbă ochii, și așa prea holbați, și deschise brațele ca un om ce stă să se-nece, privind cu teroare și implorare când pe unul, când pe altul. Aglae făcu o strâmbătură de sfidare, dar nu îndrăzni să mai vorbească, uimită de neașteptata reacțiune. Costache, după ce așteptă în zadar ca cele două părți să se potolească, spre a-i cruța trebuința de a lua o atitudine, își dădu seama de tăria mâniei Otiliei, care aștepta inflexibilă.
— Nu-nu-nu… Trebuie. Să-să-să… Spuneți vorbe grele, se bâlbâi el către Aglae, la plural, spre a atenua prin echivoc reproșul.
Aglae ieși, trântind ușa. Otilia merse către moș Costache, îl îmbrățișă tristă, dar fără să plângă, și, lăsându-și capul pe umărul lui, spuse alintându-se:
— Papa, de ce lași tu să mă batjocorească, știi bine că nu le-am făcut nimic?
Moș Costache, în loc de orice răspuns, o strânse ușor în brațe.
Acum tanti Aglae nu mai venea în casa lui moș Costache, spre întristarea acestuia și bucuria Otiliei. În schimb, atât Costache, cât și Aglae, ca să poată păstra comunicarea între ei, unul, din lașitate, cealaltă, din interes, se foloseau de Felix, care începu să fie, fără voia lui, un agent de legătură. În același timp, Stănică făcea cu ochii lui ceea ce ar fi voit să facă Aglae. Se-ntâmplă ca o dată Stănică să-l găsească în casă, în odaia lui, numai pe Felix, care citea un curs de anatomie. Venise tiptil, trecând prin toate odăile fără să trântească ușile, așa încât Felix fu speriat când auzi înapoia lui un glas bărbătesc. Stănică începu să se plimbe prin cameră, examinând cu atenție toate lucrurile și vorbind cu o bonomie intenționată, ce presupunea complicități din partea lui Felix.
— Va să zică, aici stai… Nu e rău (Stănică înfipse mâna în saltea, privi fugitiv în dulapul de haine), are mobile moș Costache… Nu știi cât îți reține pentru pensiune? Te pomenești că nu știi nici ce venit ai! Să știi că am să mă interesez, aflu eu prin oamenii mei, moșu e pezevenghi (Stănică ieși în geamlâc, continuând vorbirea și mai tare, și deschise ușa de la odaia Otiliei), e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poți ști bine ce are și ce n-are. Aici șade Otilia! Frumos! Frumos! Nostimă fată, Otilia (Stănică făcu cu ochiul lui Felix), are temperament, știe Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las' că-i bine, și eu, când eram student, ședeam la gazdă pe aceeași sală cu o fată delicioasă, eh, ce fată, să te ferești însă de Otilia, e șireată, fă-ți interesele și atât, nu te cola, las' că nu ești dumneata prost, nu te văz eu? (Stănică făcu iar cu ochiul lui Felix, căruia îi ardeau obrajii de ciudă.) Dar ce are Otilia aici? (Stănică îi scotocea acum prin sertare.) Ce de inele, ce de cercei, batiste fine, fleacuri scumpe, Pascalopol să trăiască… Cu Otilia, dacă ai bani, bine, dacă nu, te plantează. (Stănică începu să coboare scările, condus strâns de Felix, care se temea să nu ia ceva din casă; ajunși în odaia cu masa de joc, începu din nou să scotocească, întoarse tablourile pe dos, cercetă căptușeala de lemn a oglinzii, aruncă ochii în toate părțile, în sfârșit ridică capacul cheselei cu tutun și începu să miroasă.) Are tutun bun moșu, și știi de unde, nici nu-ți trece prin gând, are debit de tutun, pe care îl exploatează prin alții, tot Pascalopol i-a făcut rost de brevet, câștigă grozav, fiind în centru. (Stănică vârî mâna adânc în chesea și-și umplu buzunarul cu tutun.) Uite, oameni ca ăștia lasă succesiuni încurcate, ți-o spun eu, ca avocat, nu fac testament, sau fac unul neștiut de nimeni, în favoarea câte unui șiret. Otilia ce treabă are? Noi, familia, dacă am fi mai energici, am putea lua măsuri, știi, sunt destule, debilitate mintală etcetera, etcetera, dar moșul e pezevenghi, îl învață Otilia și-l ajută Pascalopol. Ascultă, spune drept, în fond e în interesul dumitale, eu pot să-ți fiu de mare folos în carieră (am să-ți recomand o fată faină, unică), n-ai auzit pe moș Costache vorbind de testament, de adopțiune, de lucruri de astea, în sfârșit? E discret moș Costache, dar dumneata trage cu urechea, mai ales când vine Pascalopol. Mai treci pe la noi, întreba Aurica de dumneata!
Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braț.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colț proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porțiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii și zări pe moș Costache, care o lua în direcția Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.
— Nu mai spune! Chiar așa-l cheamă.
Colegul îl informă că ședea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenți, la intelectuali tineri în concubinaj, scoțând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliță scadentă la data exigibilității ei. În caz de neplată, preschimba polița sporindu-i cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaș. În genere însă îngăduia pe toți cu multă bonomie, fiindcă prin sistemul polițelor și al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla. Plătită anticipat, chiria era, de pildă, patruzeci de lei lunar, polița era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaș se încurca, moș Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului și-i cerea, bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceștia îi prefera), tratate de medicină, cursuri, articole de obicei scumpe. Felix își aduse aminte fulgerător atunci că moș Costache se oferise să-i cumpere el, punându-i în cont, anume manuale, ceea ce-l surprinsese ca contrastând cu aparenta lui ignoranță, și că chiar îi adusese unul, în perfectă bună stare, cu excepția unei semnături rase cu un briceag. Colegul îi mai povesti că moș Costache vine des să vadă casa, îi dă târcoale atente, privind-o cu mâinile la spate de pe trotuarul opus, ba urcă scările, ascultând uneori zgomotele din casă, că instalase, unicul în București, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu comutatorul de jos, să se stingă cam în clipa când chiriașul ajunge la etaj. Asta, pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. (Felix se gândi prin contrast la lampa cu petrol din casa lui moș Costache.) De altfel, bătrânul nu făcea nici o observație, privea cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei și le saluta ceremonios pe acestea, dacă păreau de condiție bună. Colegul mai adăugă că moș Costache avea obiceiul să încerce de a da restul, la unele sume plătite, în timbre poștale, pe care le ținea într-un portofoliu gros, legat cu gumilastic, pretextând că n-are mărunțiș. Felix își aminti numaidecât de debitul de tutun denunțat de Stănică.
Spre Crăciun, Stănică apăru în casa lui moș Costache cu un individ necunoscut, între două vârste, îmbrăcat în haine prea lungi, ponosite, cu mari mustăți roșcate căzând peste buze, cu capul ras. Avea înfățișarea nerușinată, ipocrită a avocaților de provincie, siliți să facă orice pentru a trăi și lipsiți de orice scrupule. Fața îi era rumenă, înfloritoare, iar ochii, spălăciți. Întâmplător, se afla și Pascalopol, fiind spre seară, alături, se-nțelege, de Otilia și de Felix. Acesta rămase nedumerit când Stănică recomandă pe individul roșu:
— V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu, domnul doctor Vasiliad, cam grecotei el, nu-i vorbă, dar bun doctor, pe mulți a sculat din pat.
Stănică vorbea familiar, cu pretenții de umor, însă Pascalopol nu gustă deloc spiritul lui și lăsă privirea în jos, jenat. Doctorul se așezase îndrăzneț pe scaun și aștepta ca un specialist chemat într-adins. Felix schimbă câteva ocheade cu Otilia. Vădit, amândoi nu înțelegeau ce voiau cei doi musafiri.
— Papa, întrebă Otilia, ești bolnav? Tu ai chemat pe domnul doctor?
— Nu, nu, nu, se apără Costache, înspăimântat la ideea de a plăti vreo vizită. N-am chemat pe nimeni.
— Ei, frate, preciză Stănică cu aer jignit, domnul doctor nu ia nici un ban, l-am adus eu ca pe un prieten, să-l cunoașteți și dumneavoastră, dar ar fi bine să vă examineze puțin, nu strică, e mai cuminte să chemi doctorul când ești sănătos. Nu e așa, Vasiliad, ce zici?
În loc să se arate jenat, ca o cântăreață căreia i se cere să cânte la vizite, doctorul răspunse hotărât:
— Se-nțelege, se-nțelege!
— Ce spui, Vasiliad, de verișoara mea Otilia, zise Stănică, arătând spre fată, nu-i așa că-i strașnică?
Vasiliad păru a aproba, dar întrebă judecătorește:
— Sunteți căsătorită?
— Aș, pufni Stănică, ce căsătorită! Nici n-o sfătuiesc să se căsătorească. Azi, o fată frumoasă și inteligentă face carieră strălucită, dacă n-are prejudecăți. Ce să se mărite? Cântă admirabil la pian, vorbește două limbi străine, i-ar trebui o protecție mare. Ai văzut Lilly de Georgiades! A luat un premiu la Nisa acum trei ani!
Otilia se-ncruntă de bunăvoința trivială a lui Stănică, și Pascalopol începu să bată nervos cu degetele în masă. Lilly de Georgiades era, alături de Mița Biciclista, o curtezană de stil mare a Capitalei din acea epocă.
— Examineaz-o pe Otilia, stărui Stănică. E cam nervoasă, debilă.
Otilia opri scurt, cu un gest ironic, pe doctor, care se mișcase spre ea.
— Mersi! Nu sunt bolnavă, sunteți prea gentil!
— Nu știi, Otilio, declamă Stănică, ce ureche fină are doctorul! Minunată! Dacă-l aduceam la vreme la îngerașul meu, azi ar fi trăit. Să știi ce te așteaptă, să previi, ăsta e rostul medicinei! Moș Costache, te rog eu (Stănică făcu din mâini semnul rugăminții), am văzut că tușești, ai să-mi mulțumești.
Vasiliad se ridicase, îndreptându-se spre Costache, care implora pe ceilalți din ochi să-l salveze, în vreme ce Stănică, spre a-i zădărnici rezistența, îi și trăsese haina.
— Găsesc că nu e potrivit, protestă Otilia cu oarecare iritare, să-l examinați pe tata, fără rost, să-i mai vârâți în cap cine știe ce idei.
Stănică izbutise să tragă și vesta și se făcu că n-aude pe Otilia.
— Ai să-mi mulțumești, nu altceva! asigură el pe moș Costache. Ureche minunată.
Doctorul Vasiliad comandă profesional bătrânului:
— Scoateți-vă și cămașa!
Acesta, intimidat, se execută, aruncând o uitătură vrednică de milă către ceilalți, care nu se putură abține de a nu zâmbi.
— Câți ani aveți? întrebă doctorul, imperios. Moș Costache se fâstâci. Era învederat că nu-i plăcea să-și spună vârsta.
— Șaizeci și șapte, șaizeci și cinci… Nu știu!
— Hm! făcu doctorul, în timp ce Stănică se-nvârtea, frecându-și mâinile, în prada unei vizibile satisfacții. Ați suferit de vreo maladie infecțioasă intimă, soția dumitale a făcut avorturi?
Moș Costache se-ngălbeni, iar Pascalopol interveni:
— Domnule doctor, eu cred că la o consultație de amuzament nu e nevoie de întrebări nepotrivite, când sunt de față și domnișoare.
— De ce, de ce? sări țanțoș Stănică, domnul doctor trebuie să știe tot!
Doctorul nechemat așeză pe bolnavul fără voie pe un scaun, îi ciocni genunchii, așezați unul peste altul, spre a le controla reflexele, încercă cu un ac de gămălie sensibilitatea epidermei, privi pe Costache în pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumânări apropiate brusc, îl puse să scoată limba afară și s-o țină dreaptă, îl chestionă apoi într-un mod straniu: cât face 15 + 18, în ce an se află, cine este rege. Moș Costache, așa de supus prin firea lui, se cam supără:
— Crezi c-am ajuns în dddoaga copilăriei?
— De câtă vreme aveți această dificultate la vorbire? întrebă doctorul, privind cu înțeles spre Stănică.
Iritat de îndrăzneala lui Vasiliad, moș Costache se bâlbâi și mai rău:
— Uuunde vvvezi dum… Dumneata că am dificultăți?
— Așa vorbește dumnealui totdeauna! asigură Stănică. Felix, deși la începutul studiilor, din scurta lui experiență prin contactul cu colegii, prin lectura din proprie inițiativă a unei patologii generale, înțelese că Vasiliad umbla să descopere la moș Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infecție localizată. Din felul cum examina doctorul, nu i se păru că are de-a face cu un practician bun.
— Domnule doctor, zise el, ceea ce bănuiți dumneavoastră, examinând reflexele, nu poate exista în nici un caz în această casă.
— Dumneata ai noțiuni de medicină? întrebă Vasiliad, ostil.
— Domnul este student în medicină! comunică Stănică. Doctorul se încruntă și deveni deodată servil.
— Daa? N-am știut! Firește că nu e nimic. Dar noi ne facem datoria.
— În cazul de față, mi se pare că vă amuzați pe socoteala lui papa, adăugă Otilia.
Pascalopol privi la cei doi tineri cu simpatie și bătu aprobativ pe Felix pe umăr.
Vasiliad începu acum să facă auscultația plămânilor, ducându-și urechea deasupra spinării bătrânului.
— Spuneți treizeci și trei, comandă el.
— Cccum?
— Spuneți tare: treizeci și trei. Așa. Tușiți. Din nou: treizeci și trei.
— Treizeci și trei. Treizeci și trei. Treizeci și trei. Doctorul ridică capul.
— Ați suferit vreodată de vreo congestie la baza stângă?
— Nu-nu-nu! se apără Costache, puțin palid.
— Ați avut ceva: aud crepitațiuni.
— Domnule doctor, sări Pascalopol, lăsați omul în pace. N-a avut nimic.
— Nu aveți din când în când sufocațiuni, palpitații? Moș Costache ezită, indispus.
— Am să vă dau un calmant foarte bun, insinuă doctorul!
— E vârsta, firește, comentă sinistru Stănică. Examinează și inima, Vasiliad.
— Se-nțelege, se-nțelege.
Vasiliad ordonă lui moș Costache să-și oprească respirația și-și puse urechea pe pieptul lui, în vreme ce cu mâna dreaptă îi lua pulsul.
— Oarecare oboseală, decretă el, nesolicitat, evident, îngroșarea vaselor. Sunteți cam sanguin, cam rumen la față. Trebuie să vă feriți de accidente. Mâncare mai puțină.
Doctorul se pregătea să continue examenul și în direcția nutriției, însă moș Costache începu să reziste. Își trăsese cămașa și se îmbrăca.
— Ajunge, ajunge, n-am nevoie, mulțumesc, bombăni el.
— Suntem grăbiți, domnule doctor, tăie scurt Pascalopol, ridicându-se, tocmai voiam să ieșim în oraș. La revedere. La revedere, domnule Stănică.
— Circulația dumneavoastră e singura chestie care trebuie să vă preocupe, urmă doctorul, ca să dea o înfățișare onorabilă concedierii.
— Nu-i așa? Nu-i așa? exultă Stănică, nu se știa dacă de recomandarea doctorului, sau de știrea proastei sănătăți a examinatului.
Ca să scurteze comedia, Pascalopol trecuse în odaia alăturată, trăgând printr-un semn pe toți ceilalți ai casei. Moș Costache se duse supărat în odaia lui, să-și dreagă îmbrăcămintea, iar Otilia veni cu informația că Stănică și doctorul trecuse, prin stradă, în curtea Aglaei.
— Ceea ce face Stănică mi se pare foarte suspect, spuse Pascalopol către Felix și Otilia. Să fiți cu ochii în patru. Cu siguranță că doctorul a fost trimis de cocoana Aglae. Am impresia că am auzit de el, e unul dintre acei ratați ai meseriei, cu care se aranjează decesele cu moșteniri importante, gata să dea orice mărturie.
— Dar ce rost are să vină aici, nu înțeleg, spuse Felix.
— Zici că îi făcea examenul sistemului nervos? urmă Pascalopol, apucând pe Felix prietenește de braț. Întreba de infecții, de avort, firește. Cu alte cuvinte, voia să vadă dacă nu cumva Costache e pe cale de a se scrânti, de a deveni iresponsabil. Un șnapan de ăsta, care are curajul să intre nepoftit în casa omului și să-l dezbrace, e în stare de orice. Poate să insinueze că a avut impresia că Costache era atins, că bâlbâiala, pe care toată lumea i-o știe, e un fenomen suspect etcetera. Dacă cucoana Aglae ar fi întrebată, ca martoră, ce știe despre bâlbâiala inofensivă a bietului Costache, ce credeți c-ar spune? Cei doi erau nedumeriți.
— Ar fi în stare să spună că Costache n-a avut-o înainte și că numai de câtăva vreme i-a venit, că Costache a început să devină iritabil, c-o gonește pe ea, pe soră-sa. Lumea o crede, ca soră.
— Dar de ce? se chinuia mereu Felix cu întrebarea.
— Ești copil! O vezi pe fata asta? (Arătă spre Otilia.) Fata asta n-are pe nimeni, decât pe moș Costache, care, să nu fim nedrepți, o iubește. Datoria lui este însă să-i lase un rost, fiindcă i-a mâncat averea bietei maică-sa, sau s-o adopte, ca să-i asigure succesiunea. Dacă ar vrea (spuse el ca pentru sine), de mult n-ar mai interesa-o mizeriile astea. Dar, în sfârșit! Ei bine, cucoana Aglae, condusă de Stănică ăsta, care e un escroc (să nu te superi, domnișoară Otilia) și umblă după procopseală, e capabilă să declare că Costache s-a smintit și e iresponsabil, aducând mărturia doctorului. Pentru bani, capeți orice declarație. Costache pus sub interdicție înseamnă scoaterea din casă a domnișoarei Otilia.
— Vai! se înspăimântă Otilia de raționamentul dur al moșierului.
— Așa ceva n-are să se-ntâmple, nu-ți fie teamă, o mângâie Pascalopol, Costache e sănătos, trăiește mai mult decât noi toți; dar trebuie să fii prudentă. Spionajul e cam rușinos, dar uneori e sănătos. Domnul Felix merge des prin casa cocoanei Aglae, n-ar strica să tragă cu urechea. Trebuie să țină și el la dumneata (am văzut eu că ține, nuanță Pascalopol cu o ironie bonomă), cum țiu și eu, și moș Costache… ca la o ființă gingașă, care merită ocrotirea, ca la o floare rară. (Felix privi pe moșier, aprobând, gata la devotamente.) Să fim preveniți, să nu-i facă lui moș Costache cine știe ce boroboață. Stănică ăsta e îndrăzneț, nerușinat, știe, ca orice avocat, toate șicanele.
— Nu-mi vine să cred, mai rezistă conștiința Otiliei, că tanti Aglae ar fi în stare să ajungă până la mârșăvia asta, măcar de rușinea lumii, fiindcă, altfel, este într-adevăr lipsită de orice sentimentalisme. De ce ar da de bănuit? O cred mai ipocrită.
— Dacă nu s-au gândit la asta, atunci au vrut să știe, emise Pascalopol altă ipoteză, dacă Costache o mai duce mult. Să vadă cum merge inima, dacă n-are vreo racilă, să-l supravegheze de aproape. Știi de ce nu l-a lăsat pe Costache să se mute? Ca să nu scape de sub ochii ei. Dacă moș Costache ar fi mai de înțeles, de mult îl făceam să-și pună afacerile în regulă.
Moș Costache se întorsese îmbrăcat cu paltonul, dar cu fața întunecată.
— Aaasta nu-nu-nu-mi place… Să nu-mi mai vvvie pe-aci! protestă el, prea târziu.
Pascalopol îl luă de braț și-l împinse spre ieșire. Ceilalți se pregăteau și ei să-l urmeze, fiindcă moșierul îi invitase seara în oraș. Când trăsura se urni, Pascalopol spuse bătrânului, îmbietor:
— Măi Costache, fă-mi, mă rog, plăcerea și treci mâine dimineață pe la mine, am să-ți spun lucruri care te interesează.
Felix, așezat pe banchetă, avea privirea îndreptată înspre punctul de pornire. La poarta casei Tulea zări o îngrămădire de capete care priveau înspre trăsură cu expresii sumbre. Mai mult prin intuiție, distinse, pe lângă silueta doctorului, care pleca, pe acelea ale Aglaei, Aurichii, Olimpiei și a lui Stănică, iar mai în fund, cocoașa îmbrobodită a lui Simion.